Cateheticå

Retragerea din egumenat. Redactarea Capetelor ascetice. După 25 de ani de egumenat, când obştea monahală era bine organizată şi închegată, Sf. Simeon începe să se simtă împovărat de prea multele griji gospodăreşti şi, asemenea Sf. Platon – întemeietorul monahismului studit, cu ucenicul său, Sf. Teodor, el hotărăşte să se retragă, lăsându-l în locul său pe Arsenie, pe care l-am întâlnit mai înainte, cu aprobarea patriarhului Serghios II (1001-1019), desigur. Sf. Simeon ţine o cuvântare în faţa obştei despre calităţile stareţului şi datoriile lui şi ale monahilor faţă de el¹⁶⁷- identificată de B. Krivocheine a fi Cateheza 18¹⁶⁸, apoi se retrage “într-un colţ izolat”¹⁶⁹, făcând ascultare de ucenicul său, asemenea tuturor celorlalţi, dar rămânând îndrumător duhovnicesc al monahilor¹⁷⁰. O nouă experienţă harică este descrisă de Sf. Nichita mai departe, parcă pentru a legitima autoritatea duhovnicească şi teologică incontestabilă a Sf. Simeon, datorată transfigurării sale depline prin harul dumnezeiesc: Lumina care i s-a arătat, transformând noaptea în zi şi pătrunzându-i tot trupul, care s-a făcut “cu totul foc şi lumină”, l-a făcut “să aparţină numai Duhului Sfânt”, să fie “plin de harismele dumnezeieşti” şi “însufleţit şi mişcat doar de Duhul dumnezeiesc”¹⁷¹.

Cele 225 de “cuvinte acetice în capete despre virtuţi şi viciile opuse acestora”¹⁷² au fost redactate, după mărturia Vieţii, în această perioada de linişte de după retragerea din egumenat şi înainte de începutul conflictului cu Ştefan al Nicomidiei. Stilul redactării este, aşadar, cel în capete sau în capitole, iar conţinutul ascetico-mistic, indicat în titlu, este rod al “propriei sale cunoştinţe despre filozofia practică şi a cunoaşterii dumnezeieşti”¹⁷³. De o mare popularitate, aceste “Capete” au fost cuprinse parţial în Filocalia greacă a Sf. Nicodim Aghioritul (153 de capete, între care 26 aparţin Sf. Simeon Evlavis)¹⁷⁴ şi în toate traducerile slave şi româneşti, făcute după aceasta, fiind, până în secolul nostru, singurele scrieri ale Noului Teolog răspândite pe scară largă în lumea ortodoxă. Întrebându-se asupra datei redactării Capetelor, savantul J. Darrouzes este nedumerit de lipsa accentelor polemice din această operă a Sf. Simion, dat fiind că el acceptă cronologia lui Hausherr, conform căreia retragerea din egumenat a Sf. Simeon a avut loc la doi ani după începutul dificultăţilor create de sincelul Ştefan. Contradicţia este prezentă, însă, numai în calculele erudiţilor catolici, însă nu şi în relatarea Sf. Nichita Stithatul, conform căreia renunţarea la egumenat a Noului Teolog nu a fost motivată de nici un factor extern, iar conflictul cu sincelul a început la ceva timp după aceea (un an, conform cronologiei lui P. Hristou). Aceasta explică în mod firesc discreţia oricăror aluzii personale şi lipsa polemicii directe, observată de Darrouzes¹⁷⁵.

Conflictul cu sincelul Ştefan “al Alexinei”. Discursurile teologice şi etice. În prologul relatării lungului conflict avut de Sf. Simeon cu autoritatea bisericească, Sf. Nichita readuce în faţă imaginea Sf. Simeon Evlavis, care “petrecuse patruzeci şi cinci de ani în obişnuitul martiriu al conştiinţei”¹⁷⁶, adică în viaţa monahală, iar ajuns la bătrâneţe “a primit har apostolic şi săvârşea minuni şi a scris prin Duhul Sfânt, o carte întreagă de folos duhovnicesc deşi era neînvăţat”¹⁷⁷, carte din care s-au păstrat doar cele 40 de capete morale, publicate şi la noi în Filocalie. Venind timpul să “se odihnească de marile osteneli ale ascezei”, acesta a fost atins de o boală ce l-a dus la moarte, iar fericitul său ucenic a compus, în amintirea şi cinstea virtuţilor acestuia, “din descoperire dumnezeiască”¹⁷⁸ imne şi laude, şi a scris viaţa lui în întregime. Mai mult, pentru a atrage pe cât mai mulţi în urmarea virtuţilor studitului, el a început să sărbătorească în fiecare an, pomenirea părintelui şi învăţătorului său, cinstindu-l ca pe un sfânt şi făcând să i se picteze icoana. Aflând de această sărbătoare, patriarhul Serghios – probabil după câţiva ani, când sărbătoarea începuse să ia amploare, după cum vom vedea mai jos, el ceru Sf. Simeon explicaţii despre ceea ce se petrecea. El parcurse scrierile Sf. Simeon Evlavis, aprobând apoi din toată inima activitatea stareţului de la Sf. Mamas şi participând el însuşi la sărbătorirea anuală, “cu lumânări şi miruri”¹⁷⁹. Prăznuirea s-a săvârşit astfel în pace timp de 16 ani, înainte ca neînţelegerile dintre Noul Teolog şi sincelul Ştefan al Nicomidiei să dea o turnură nouă lucrurilor. Iată cum îl descrie Sf. Nichita pe acest personaj: ”Era atunci un oarecare Ştefan, întâi-stătător al mitropoliei Nicomidiei, Ştefan al Alexinei, bărbat superior mulţimii în cuvânt şi în ştiinţă, puternic nu doar pe lângă patriarh şi împărat, ci şi capabil să răspundă la probleme neaşteptate oricui îl întreba, în cuvinte curgătoare şi cu limbă suplă, care se retrăsese din scaunul episcopal din motive cunoscute doar de el şi de Dumnezeu, stând pururea lângă patriarh, şi mare era înaintea tuturor faima ştiinţei sale"¹⁸⁰. Calităţile sale naturale erau de netăgăduit, căci însuşi împăratul Vasile II l-a trimis în 976 să dialogheze în numele său cu generalul răzvrătit Bardas Skleros. Talentul său diplomatic este reliefat, apoi, de cronicarul Kedrenos în următoarele cuvinte: “Destoinic să liniştească, să îndulcească prin farmecul cuvântului său firile cele mei neînduplecate”¹⁸¹. În privinţa formaţiei teologice, sincelul Ştefan era se pare un “epitomator”, ….unul dintre acele spirite clare, capabile să reducă problemele la scheme uşor de urmărit¹⁸², trăsătură ce l-a făcut folositor fostului medic Nicolae Hrisoberghis, ajuns acum patriarh¹⁸³. Observăm aceasta şi din lista scurtelor scrieri păstrate de la el: “Despre cele trei părţi ale sufletului; 2) despre împărţirea patimilor; 3) despre împărţirea şi subîmpărţirea facultăţilor sufletului; 4) despre liberul arbitru” şi alte câteva¹⁸⁴. În opinia teologului catolic J. Darrouzes, deşi arhiepiscop demisionar, deci revenit în mod canonic la starea monahală, sincelul Ştefan s-ar putea să fi deţinut importanta funcţie de didascal, asemenea lui Leon Filosoful, “care după ce a ocupat scaunul Tesalonicului, şi-a reluat locul la Universitatea din Constantinopol”, sau poate lui Alexandru al Niceei, care “în prima jumătate a secolului X… cumula titlul de mitropolit cu un profesorat”¹⁸⁵. În această calitate, sincelul Ştefan ar fi avut mai multă trecere în faţa sinodului patriarhal, şi un cuvânt important de spus în chestiunile doctrinare.

Opoziţia este de la bun început reliefată, “însă şi fericitul Simeon avea adevărata cunoaştere de la Duhul, şi era iubit de toţi în acea vreme, şi toţi apreciau ştiinţa lui şi se minunau, şi nu doar ca pe un înţelept cu duhul, ci ca pe un sfânt îl cinsteau cu toţii”¹⁸⁶. Desprindem aşadar şi planul acestui conflict: nu unul teologic sau canonic disciplinar, ci unul duhovnicesc în care sincelul Ştefan reprezenta o teologie “raţionalistă”, formal ortodoxă, dar ruptă de viaţă, iar Sf. Simeon era promotorul teologhisirii din insuflarea Duhului Sfânt, rezervată doar oamenilor duhovniceşti. Invidia se aprinse în sufletul celui care “pe cât se preţuia pe sine, pe atât îi dispreţuia pe ceilalţi”¹⁸⁷ văzând că “Simeon îl depăşea în acel timp prin faima ştiinţei sale în Constantinopol şi vestea înţelepciunii sale în cuvânt”¹⁸⁸, şi auzind de scrierile sale ”despre lucrurile dumnezeieşti şi omeneşti şi de teologie”¹⁸⁹. În caz că sincelul Ştefan ar fi fost într-adevăr didascal, adică unul dintre cei ce controlau întregul învăţământ bizantin, conflictul între cele două personalităţi capătă un sens mai profund, teologic şi istoric¹⁹⁰, opunând la cumpăna dintre milenii şi în vecinătatea istorică a Marii Schisme pe cei mai importanţi reprezentanţi ai celor două – deja ireconciliabile – direcţii ale teologiei din Bizanţ, şi arătând Bisericii Ortodoxe calea pentru supravieţuirea sa.

Sigur pe sine, Ştefan se lăuda că uşor îl va pune pe Sf. Simeon într-o situaţie penibilă, atunci când se vor întâlni, datorită propriei priceperi în subtilităţi teologice. Numai că arma sofismului pregătită de sincel a dat greş în faţa Sfântului. Întâlnindu-se în palatul patriarhal, sincelul găseşte momentul să-i pună acestuia problema teologică menită să-l pună în încurcătură şi să-i arate neştiinţa. Dar iată ce relatează biograful: “Luând masca prieteniei sincelul îi zice: Salutare prea cucernice Simeon, am auzit despre evlavia şi înţelepciunea ta… Sfântul răspunse: Dumnezeu, căruia îi slujesc să te răsplătească după dragostea ta faţă de noi, sfinţite stăpâne; după măsura întâmpinării ce mi-o faci să-ţi dea pace sufletului”¹⁹¹, arătând astfel că îi cunoştea prea bine intenţiile. Aţâţat, sincelul îşi plasă întrebarea capcană, învăluită în politicoase elogii: “Spune-mi, cum desparţi (horizeis) pe Fiul de Tatăl, prin cugetare (epinoia), sau, concret, în realitate (pragmati)?”¹⁹², aşteptându-se ca Sfântul să nu-şi dea seama că oricare alternativă aleasă ar fi o greşeală. Sf. Simeon nu se grăbi să răspundă, reliefându-şi încă o dată atitudinea în această privinţă: “Vouă arhiereilor vi s-a dat cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu, preaînţelepte stăpâne, şi aveţi datoria să le explicaţi celor ce vă întreabă… Ar trebui mai degrabă ca voi să ne iniţiaţi în această cunoaştere, şi să ne învăţaţi să ne plângem cu smerenie păcatele noastre, şi să nu cercetăm cu ispitire lucruri mai adânci şi mai sublime decât noi”¹⁹³, spune Sf. Simeon corectându-l uşor ironic şi făgăduindu-i să-i trimită în scris răspunsul pe care i-l va insufla Duhul Sfânt.

Întors la chilia sa, Sf. Simeon se roagă mai întâi, apoi alcătuieşte răspunsul în proză, şi îl transcrie după aceea în versurile care sunt cunoscute astăzi drept Imnul 21¹⁹⁴. Observăm că şi în dialogul cu teologul patriarhal, ca şi în această epistolă de răspuns, Sf. Simeon nu are nicidecum tonul blând şi îngăduitor la care poate ne-am fi aşteptat, ci el devine acid şi muşcător, arătând adevărata conduită a sfinţilor: îngăduitor cu păcatele altora, însă inflexibil în privinţa credinţei în Dumnezeu şi a teologhisirii.

Înfuriat de umilirea sa teologică, a cărei veste, fără îndoială, s-a răspândit repede în rândurile cetăţenilor capitalei, Ştefan al Nicomidiei îşi pune în gând să-l compromită cu orice mijloace pe Sf. Simeon, pentru a putea să-l îndepărteze apoi mai cu uşurinţă. Negăsind nimic reprobabil în viaţa Sfântului, Ştefan găseşte singurul punct de atac în cultul Sf. Simeon Evlavis, şi se asociază în scopul său cu câţiva membri ai staulului Sf. Simeon, ceea ce arată că opoziţia internă de la Sf. Mamas nu dispăruse, ci doar aştepta un prilej potrivit pentru a se manifesta. Sinodul patriarhal a respins la început orice acuzaţie asupra Sf. Simeon, deşi sincelul se arăta foarte insistent în plângerile sale. Aceasta pentru că ei înşişi participaseră adesea la sărbătoarea Sf. Simeon Evlavis, iar patriarhul chiar trimisese an de an ofrande, după cum am văzut, încât acum “se ruşinau să facă din lumină întuneric şi din întuneric lumină, şi să numească amărăciunea limbii sincelului dulceaţă, iar dulceaţa adevărului lui Simeon amărăciune”¹⁹⁵.

Redactate probabil în această perioadă, “celebrele sale Tratate teologice (1-3) şi etice (1-15)”¹⁹⁶ constituie cea mai importantă operă cu caracter teologic a Sf. Simeon, cea care-i va aduce supranumele de “Noul Teolog”, operă de controversă şi “veritabil şi pasionat manifest al teologiei autentice a Bisericii: trinitară, eclezială şi existenţială, împotriva teologiei intelectualiste, scolastice şi formaliste ce se înfiripase în Bizanţ”¹⁹⁷. Scrise probabil în focul conflictului cu sincelul Ştefan, Tratatele teologice şi etice (în traducerea românească numite Discursuri) nu par să fie adevărate cuvântări rostite în faţa unui auditoriu (ca în cazul Catehezelor), ci “scrieri de circumstanţă fără altă legătură între ele decât o aceeaşi doctrină generală”¹⁹⁸, în care Sf. Simeon nu mai vorbeşte în calitate de egumen, ci de apărător al adevăratei teologii mistice, împotriva celor ce o neagă sau o denaturează, vizând un auditoriu mai larg¹⁹⁹.

Slăbiciunea omenească şi-a spus cuvântul, însă: după doi ani, membrii sinodului au acceptat să-l condamne pe Sf. Simeon, dacă sincelul le va oferi un motiv pentru aceasta, iar sincelul nu a întârziat să găsească un pretext în comportamentul neobişnuit al Sf. Simeon Evlavis, “care după ce şi-a mortificat trupul printr-o nepătimire (apatheia) radicală, stingând cu totul mişcările naturale (ale acestuia), şi ca un cadavru faţă de alt cadavru simţind trupul celor de care se apropia, simula pătimirea, voind să-şi ascundă nepătimirea sa… Pentru că voia ca prin această momeală să scoată pe unii, dacă nu pe toţi… din groapa pierzării”²⁰⁰, acuzând “păcătoşenia” acestui “pretins” sfânt. După doi ani de insistenţe, sincelul reuşeşte astfel să-l aducă pe Sf. Simeon la judecata sinodului, pe motivul că ar fi trecut în rândul sfinţilor pe un păcătos, acuzaţie comparată de Nichita cu calomniile aduse lui Hristos Însuşi. Putem vedea în această acuzaţie şi un ecou al începutului impunerii autorităţii Bisericii asupra cultului sfinţilor şi a canonizării acestora. I. Hausherr presupune²⁰¹ o participare a sincelului Ştefan la alcătuirea, nu cu mult timp înainte, a “Menologhionului” lui Vasile, ai cărui autori ne sunt necunoscuţi şi care este “o încercare de reglementare a cultului sfinţilor, cel puţin în privinţa cultului universal”²⁰², şi deci un efort, din partea acestuia cel puţin, de a centraliza problematica canonizării în mâinile autorităţii patriarhale. Atacul său asupra Sf. Simeon ar fi fost, astfel, “legitimat” de însăşi politica centralizatoare a Bisericii bizantine. Ştim, de asemenea, că în aceeaşi vreme împăratul Vasile al II-lea milita pentru stabilirea cultului universal al sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, Teodora ş.a²⁰³.

Patriarhul îi arătă Sf. Simeon că el personal îi aprobă iniţiativa, dar îi ceru să restrângă amploarea festivă doar la mănăstirea sa, pentru a domoli atacurile sincelului. Sf. Simeon răspunse printr-o lungă cuvântare în care, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al tradiţiei patristice, arătă datoria de a-i cinsti pe părinţii duhovniceşti şi pe sfinţi, lucru care este şi spre folosul sufletesc al celor ce îi prăznuiesc, şi îl provocă pe sincel să arate propriile sale argumente biblice sau ale Tradiţiei. Lipsit de argumente, sincelul nu se dădu deloc învins, şi “timp de şase ani l-a dus pe cel drept în judecată… socotind să facă să fie condamnat la moarte”²⁰⁴, până ce a reunit în jurul cauzei sale pe toţi episcopii, în frunte cu patriarhul, cărora li se adăugau unii monahi ai lui Simeon. Cu ajutorul acestora din urmă, răuvoitorii au răpit într-o noapte din mănăstirea Sf. Simeon icoana în care părintele duhovnicesc al acestuia era înfăţişat împreună cu alţi sfinţi şi cu Hristos Însuşi, şi au dus-o la palatul patriarhal. Chemat din nou în sinod pentru a da socoteală despre icoană, Sf. Simeon argumentă cu vechimea uzului de a picta chipurile sfinţilor, alături de clasicele argumente iconodule din secolele VII-VIII, după care se închină înaintea icoanei, invocând în ajutor cu glas tare pe sfântul său părinte, şi îi adresă sincelului ironice şi usturătoare felicitări. Acesta, după ce mai întâi obţinu ştergerea inscripţiei ”Sfânt” de pe icoană, convinse pe patriarh să poruncească înlăturarea tuturor icoanelor Sf. Simeon Evlavis din mănăstirea Sf. Mamas. O trupă de oameni potriviţi pentru acest lucru au fost trimişi, spărgând cu topoarele toate icoanele de lemn, iar pe celelalte acoperindu-le cu funingine şi ipsos, pentru a le face să dispară. Anticipând finalul, Sf. Nichita ne anunţă că invidia îi va aduce Sf. Simeon aceleaşi încercări pe care le-a suferit Sf. Ioan Gură de Aur²⁰⁵.

Exilarea din Constantinopol. Ultimele scrieri şi săvârşirea din viaţă a Sf. Simeon. Sf. Simeon se văzu în situaţia de a se apăra şi în scris, şi redactă prima sa apologie, păstrându-o pentru timpul unui nou proces. Aşteptarea nu a fost lungă, căci Sf. Simeon este adus iarăşi în consistoriu, fiind pus să aleagă: ori să înceteze sărbătoarea, ori să părăsească mănăstirea şi oraşul. Citirea lungii sale apologii nu a putut, prin tăria argumentelor, să schimbe voinţa sinodalilor şi el a fost condamnat la exil, probabil în ziua de 3 ianuarie, data când mai apoi ucenicii săi comemorau acest eveniment. Sf. Simeon a fost debarcat dincolo de Propontida, în apropierea unui orăşel de lângă Hrisopolis, numit Palukiton, “lipsit de toate, pe timp de iarnă, şi într-un loc pustiu, unde se află coloana prinţului osândit”²⁰⁶.

Primul lucru făcut de Sf. Simeon a fost să-l slăvească pe Dumnezeu, apoi “coborând la poalele colinei a aflat un paraclis (schit – eukterion) ruinat, cu hramul Sf. Marina, în care a intrat şi a înălţat către Dumnezeu rugăciunile ceasului al nouălea”²⁰⁷.

Vestea exilului Sf. Simeon a început să se răspândească, şi mulţi oameni veniră să-l vadă şi să afle motivele acestei persecuţii. Pentru a-şi dovedi nevinovăţia în faţa tuturor, ca şi în faţa generaţiilor viitoare, Sf. Simeon scrise un nou memoriu adresat patriarhului Serghios, care i-a fost transmis acestuia prin senatorul Genesios şi alţi magistraţi, fii duhovniceşti ai Sfântului. Se pare că între timp lucrurile se schimbaseră în înaltele cercuri bizantine, iar patriarhul nu se mai simţea deloc stăpân pe situaţie văzând atâtea persoane influente acuzând sentinţa nedreaptă contra Sf. Simeon, şi chiar “s-a temut ca nu cumva problema să nu ajungă până la împărat”²⁰⁸, iar el să fie scos din scaun. Patriarhul dispuse ca memoriul Sf. Simeon să fie citit în sinod, unde amintirea prezenţei sincelului pare să fi fost acum ceva de domeniul trecutului. Parcă scuzându-se în faţa “puternicilor ucenici ai Sfântului”²⁰⁹, patriarhul recapitulează evoluţia disputei sincelului cu Sf. Simeon şi motivează decizia de exil prin căutarea păcii Bisericii. Acum, când ameninţarea sincelului a dispărut, patriarhul se arată dispus să-i redea Sf Simeon mănăstirea, şi afirmă chiar asentimentul sinodului pentru hirotonia acestuia ca arhiepiscop al unei importante mitropolii. Întâmpinat şi însoţit de mulţimea ucenicilor săi, Sf. Simeon reveni în capitală pentru a-l întâlni pe patriarh, dar nu acceptă nici un compromis în privinţa sărbătoririi părintelui său, ori ascunderii nevinovăţiei sale: “De vreme ce pentru dreptate şi păzirea poruncii lui Dumnezeu Cel Viu am fost izgonit, nu mă voi mai întoarce acolo cât voi trăi”²¹⁰. Patriarhul îi răspunse, mirat: “Cu adevărat, studit eşti!”²¹¹, şi îi dădu voie să se sălăşluiască oriunde ar voi. Astfel, Sf. Simeon rămase un timp în Constantinopol, în casa prietenului său Hristofor Fagura, învăţând pe toţi cei ce doreau să-l asculte (oameni de cele mai diverse categorii şi vârste), apoi se reîntoarse la locul său de exil. Aici începu – cu ajutorul financiar al “celor puternici”– să construiască o mănăstire în jurul paraclisului Sf. Marina, pe care-l primise în dar de la Hristofor Fagura, la începutul exilului său. Zidirea s-a făcut cu opoziţia înverşunată a localnicilor vecini, care adesea aruncau cu pietre şi îl acopereau de injurii, încercând să-l înspăimânte şi ameninţându-l. După încheierea lucrării, Sf. Simeon adună aici “mica sa turmă”²¹², cumpără metocul mănăstirii Eughenios, şi continuă să prăznuiască pomenirea părintelui său duhovnicesc cu mare fast, atrăgând “clerul Marii Biserici a lui Dumnezeu (Sf. Sofia), împreună cu mulţi monahi şi laici”²¹³. Dobândind, în sfârşit, liniştea dorită, Sf. Simeon se consacră contemplaţiei, şi continuă compunerea “Imnelor iubirii dumnezeieşti”²¹⁴, începută pe când era monah la Sf. Mamas, redactând de asemenea “discursuri apologetice şi antiretice”²¹⁵ pline de înţelepciune şi pătrundere. Despre compunerea Imnelor iubirii dumnezeieşti Sf. Nichita ne relatează în două scurte pasaje, în care îl vedem pe Sf. Simeon compunând “în metru liber” mai întâi la mănăstirea Sf. Mamas, înainte de revolta celor 30 de monahi, compunere reluată în anii bătrâneţii, după exilarea la Sf. Marina. Datarea Imnelor poate fi detaliată examinând însuşi conţinutul acestora, dar singura datare precisă rămâne cea a Imnului 21, propriu-zis scrisoarea către sincelul Ştefan al Nicomidiei. Aluziile din text sugerează că Imnul 7 a fost scris probabil după moartea Sf. Simeon Evlavis²¹⁶, ca şi Imnul 37, în care Sf. Simeon deplânge moartea învăţătorului său²¹⁷. J. Koder sugerează că şi Imnul 10 ar fi fost redactat în aceleaşi împrejurări²¹⁸. De după moartea Sf. Simeon Evlavis datează şi Imnul 15²¹⁹, de pe când Noul Teolog era încă egumen. Tot ca egumen a scris şi Imnul 14²²⁰ şi Imnul 43, acesta din urmă sugerând, prin tonul resemnat şi pesimist, perioada de conflict de dinaintea exilului²²¹. Cea mai mare parte a Imnelor este atribuită de critică²²² perioadei ultime a vieţii Sf. Simeon, acestea conţinând aluzii la bătrâneţea sa²²³, la apropierea morţii²²⁴, sau chiar la exilul său²²⁵, fiind astfel în concordanţă cu relatarea biografiei scrisă de Sf. Nichita Stithatul.

Cu toată vârsta sa înaintată, Sf. Simeon mai dori să-şi revadă – pentru ultima dată – patria şi casa părintească. După relatarea altor câteva minuni, Sf. Nichita Stethatos ne povesteşte despre ultima boală a Sfântului, aşa cum a aflat-o de la acelaşi Nichifor: “Această boală era o scurgere a pântecelui care îl golea de materia sa şi desfăcea legătura diferitelor elemente ele trupului său. Fericitul rămase culcat multe zile, ţintuit de boală şi pierzându-şi puterile… Slăbiciunea secătuise într-atât trupul său, că el nu se mai putea mişca singur, dacă mâinile noastre nu-i veneau în ajutor, întorcându-l cu ajutorul unui fel de meşteşug de pe o parte pe alta”²²⁶. Dar Nichifor, ucenicul de chilie al Sf. Simeon, îl văzu din nou, într-o altă noapte, “pe cel pe care noi abia îl întorceam în pat cu ajutorul unui mecanism… înălţat în aer, în chilia sa, la cam patru coţi de pământ, rugându-se lui Dumnezeu într-o lumină de nedescris”²²⁷. În ambele împrejurări Sf. Simeon i-a interzis lui Nichifor să povestească altcuiva cele văzute, până la moartea sa.

Aşa cum am văzut, relatarea morţii Sf. Simeon lipseşte din codicele Parisinus Graecus. În Coislinianus 692 se relatează cum, după 13 ani de exil, Sf. Simeon muri în ziua de 12 martie, conform descoperirii, nu înainte de a fi profeţit şi ziua mutării moaştelor sale: “La al cincilea indiction mă veţi îngropa, şi la al cincilea indiction mă veţi vedea din nou, ieşind din mormânt şi rămânând cu voi”²²⁸. După Krivocheine, “este foarte posibil ca Nichita Stithatul să fi asistat la moartea lui Simeon”²²⁹. Împlinirea profeţiei a avut loc la 30 de ani după moartea Sf. Simeon în acest fel: “Printr-un semn (de sus) s-a hotărât mutarea sfintelor sale moaşte, întipărindu-se în mod misterios a cincia literă (a alfabetului) în marmura chiliei ucenicului său Nichita Stithatul… Astfel, la sfârşitul celui de al cincilea indiction, în anul 6560 (1052)… s-a făcut mutarea moaştelor sale pline de har şi bună mireasmă, care strălucesc acum pe pământ…”²³⁰.