Cateheticå

Noviciatul şi începutul vieţii monahale. Ajuns după opt zile în capitală, Simeon a mers direct la părintele său duhovnicesc, care s-a îngrijit mai întâi să împartă bunurile acestuia săracilor, păstrând două livre de aur pentru a “plăti” intrarea lui Simeon la Studion. A doua zi l-a prezentat egumenului Petru şi l-a îmbrăcat în haina monahală de novice, iar egumenul l-a încredinţat pe Simeon părintelui său, deoarece nu aveau vreo chilie liberă, iar vârsta lui Simeon (probabil Studitul, care avea pe atunci cam 60 de ani¹⁰⁸) excludea orice motiv de îngrijorare. Simeon Studitul îi ceru tânărului ucenic să-şi facă sălaşul în mica încăpere “asemănătoare unui mormânt”¹⁰⁹ de sub scara chiliei sale, şi îi dădu noi îndrumări pentru deprinderea virtuţii: preocuparea doar de sine, evitarea convorbirilor inutile şi a vizitelor la chiliile fraţilor, înstrăinarea faţă de toţi şi meditarea la propriile sale păcate şi la chinurile veşnice. Tânărul Simeon dădea dovadă de o ascultare desăvârşită, fiind gata “să se arunce într-un cuptor în flăcări sau în adâncul mării”¹¹⁰ la porunca bătrânului, care folosea această ascultare pentru a-l face să-şi şi taie voia proprie: uneori îi poruncea tânărului râvnitor de post şi rugăciune să mănânce şi să doarmă, iar Simeon se străduia să împlinească acestea; alteori îl punea în situaţii umilitoare şi obositoare; altădată îi dădea cinste şi odihnă. Prin toate acestea, tânărul sporea în virtute şi, totodată, se umplea de respect şi veneraţie faţă de părintele său, încât săruta locul unde văzuse pe bătrân în picioare, rugându-se, sau lua cu mâinile sale lacrimile căzute ale bătrânului şi le punea pe ochii şi inima sa, socotindu-se chiar nevrednic să-i atingă vreun veşmânt”¹¹¹. Rar se poate întâlni un asemenea ataşament al unui ucenic faţă de maestrul său!!

Acest progres rapid al lui Simeon a trezit, însă, invidia diavolului, arată Sf. Nichita, căci au urmat mai multe valuri de ispitiri asupra sa. Prima dată l-a atacat somnul, dându-i o oboseală, o întunecare a minţii şi o greutate atât de mare în trup, încât lui Simeon îi părea că este îmbrăcat de la cap până la picioare cu un sac foarte greu şi nu putea nici să asculte psalmodia în biserică. Luptându-se cu tărie, Simeon s-a împotrivit cu toată voinţa, iar ispita a dispărut: ”Odată, când Simeon stătea în picioare la începutul imnelor dimineţii, a simţit că sacul se retrăgea încet-încet de la vârful picioarelor şi se ridica, lăsând libere părţile de unde se îndepărta, însă părţile spre care urca încercau o mai mare greutate. În sfârşit, totul s-a împrăştiat în aer, ca un nor răspândit de un vânt puternic”¹¹², iar el s-a simţit uşor, de parcă nu ar fi avut trup. A urmat, însă, atacul fricii: în timpul nopţii, pe când se ruga, demonii îl împresurau, făcând zgomot mare şi provocând apariţii înfricoşătoare; iar când se pregătea de somn, se arătau “ca nişte etiopieni”¹¹³, aruncând foc din ochi şi gură, suflându-i cărbuni aprinşi în faţă şi făcând alte lucruri înfricoşătoare, dar Sfântul îi alunga de fiecare dată prin aceleaşi rugăciuni stăruitoare. Ultimul război sufletesc a fost cel al duhului desfrânării (πορνεία), demonii atacându-l de mai multe ori în fiecare noapte şi încercând să-l ispitească cu fantasme pentru a-i răni inima cu plăcerea legăturilor trupeşti. Sfântul însă dădea dovadă de o deosebită trezvie, chiar şi în timpul somnului, rămânând nerănit de aceştia. Odată biruit acest întreit atac al patimilor, asaltul demonic se mută în exterior. Nichita arată că acesta s-a materializat în invidia trezită în inima fraţilor mai neglijenţi cu datoriile lor monahale şi chiar în cea a egumenului Petru, proferând calomnii la adresa lui Simeon. El nu a încercat, însă, a se apăra de ele, ci “fugea de toţi oamenii, fără a urî pe cineva”¹¹⁴ şi îşi încredinţa sufletul grijii părintelui său. În timpul slujbelor stătea în picioare, nemişcat ca un stâlp, fără a-şi mişca ochii în jur şi vărsa râuri de lacrimi – manifestări pe care le vom întâlni ca exigenţe ale lui Simeon faţă de fiecare monah, în Cateheza 26. Comportamentul său duhovnicesc aducea multă bucurie monahilor râvnitori, dar i-a atras aversiunea celor leneşi, care au făcut cauză comună cu egumenul însuşi pentru a-l determina pe Sf. Simeon să renunţe la hotărârea şi ataşamentul faţă de părintele său, sau, în caz contrar, să-l alunge din mânăstire. Părintele duhovnicesc al Sf. Simeon îl încuraja fără încetare, însă, arătându-i că toate eforturile ascetice şi strădania pentru virtute sunt deşarte dacă rămân exterioare, dacă nu rodesc într-un suflet “curat, simplu, drept, smerit şi blând”, suflet în care locuieşte harul Duhului Sfânt. Plin de dorinţa de a primi acest har prin rugăciunile acestuia, mai degrabă decât prin propriul efort, bătrânul îi răspunse: “Fiul meu, şi eu sunt om; dar crezând în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, îţi spun că vei primi harul său de două ori mai mult decât mine”¹¹⁵. Observăm şi frecvenţa folosirii de către Sf. Nichita a unor exemple biblice: monahii îl invidiază pe Simeon, ca altădată fiii lui Iacov pe Iosif, iar Simeon Studitul îi făgăduieşte ucenicului său o dublare a harului pe care-l avea el însuşi, asemenea Sfântului Ilie faţă de ucenicul său Elisei. Făgăduinţa bătrânului nu întârzie să se îndeplinească: abia revenit în chilia sa, plin de încredere în cuvintele bătrânului, „deodată o lumină de sus îl înconjură ca un fulger, îi cuprinse mintea şi îl învălui cu totul, umplându-l de bucurie”¹¹⁶. Străpuns de iubire dumnezeiască, el se închină lui Dumnezeu, îi mulţumi şi atunci o altă minune se arătă: “Chiar când se închina lui Dumnezeu, un nor luminos îl învălui în chip inteligibil, umplându-i sufletul de desfătare, de dulceaţă şi de har dumnezeiesc“.¹¹⁷ Toate aceste experienţe ale luminii dumnezeieşti, care se vor repeta şi amplifica mai târziu – aşa cum aflăm din scrierile Sfântului – şi-au pus pecetea de neşters asupra personalităţii lui şi a felului său de a defini calea sufletului spre curăţire şi unirea cu Dumnezeu. Cercetătorii contemporani afirmă că relatarea din Cateheza 16 este, în ciuda unor elemente minore de deosebire, o rememorare de către Sf. Simeon a aceleiaşi experienţe harice. În cateheza pomenită Sf. Simeon aduce mai multe precizări asupra luminii, care este ipostatică, lumină a lui Dumnezeu în care Acesta vorbeşte cu el, revelându-i extraordinara importanţă a pocăinţei pentru dobândirea bunătăţilor cereşti¹¹⁸. În urma acestei noi viziuni, Simeon primeşte “înţelepciune şi ştiinţă în cuvânt, încât toţi se mirau de înţelegerea şi de cuvintele lui, şi ziceau în mintea lor: “De unde are acesta înţelepciune şi ştiinţă, de vreme ce nu are studii profane?“¹¹⁹.

Lucrurile se precipită, însă, în mănăstirea Studion: calomniatorii Sfântului aţâţă resentimentele egumenului Petru, care, cuprins de invidie faţă de Simeon Evlavis, pentru credincioşia arătată de ucenicul lui, şi văzând hotărârea de nestrămutat a acestuia din urmă, dădu ordin să fie îndepărtat din mănăstire. Atunci Evlavis îl luă pe fidelul său ucenic şi merse la Antonie, egumenul mănăstirii vecine a Sf. Mamas din Xerokeros, pentru ca acesta să-l primească pe Sf. Simeon în obştea sa. Încurajat, probabil, de alungarea lui Simeon de la Studion, tatăl său îşi reînnoieşte strădaniile de a-l readuce în lume, fiind ajutat şi de câţiva membrii ai Senatului, cu toţii încercând “să-l împiedice pe Simeon să renunţe la lume şi la cele din lume”¹²⁰. Sfântul îi răspunse tatălui său printr-o epistolă, al cărei conţinut înflăcărat îi arătă acestuia ce fel de “cuvinte ar fi trebuit să-i scrie el fiului său”¹²¹, de asemenea, ce adresare epistolară trebuia să adopte nobilul paflagonian faţă de Sf. Simeon Studitul. Adresarea plină de respect îi este revelată lui Simeon în timp ce el scria tatălui său, printr-o nouă apariţie a luminii dumnezeieşti, din mijlocul căreia o voce îi spuse: “Către apostolul şi ucenicul lui Hristos şi mijlocitorul şi solitorul nostru către Dumnezeu”¹²². Curând după mutarea la Mănăstirea Sf. Mamas, Sf. Simeon Studitul, care îi făcea dese vizite ucenicului său, îi conferi acestuia tunderea deplină în monahism şi îl îmbrăcă “cu veşmântul bucuriei”¹²³. De acum, Sf. Simeon se dăruieşte unor nevoinţe mai înalte: lăsând la o parte toate celelalte, se ocupă numai cu rugăciunea şi liniştirea (isihia), cu meditarea dumnezeieştilor Scripturi, unindu-se cu Dumnezeu în lumina contemplaţiei (θεορία). Programul zilnic al Sf. Simeon, descris de Sf. Nichita în paragraful 25 Vieţii, este foarte asemănător în linii generale cu cel al Catehezei 26 a Sf. Simeon, adresată monahilor săi, despre care am mai vorbit. Se împărtăşea zilnic cu Sfintele Taine ale lui Hristos (ceea ce înseamnă că şi Liturghia se săvârşea zilnic), consuma verdeţuri şi seminţe, care constituiau toată hrana sa din timpul zilelor săptămânii. Duminicile şi în sărbători lua parte la masa fraţilor, stând cu capul plecat, într-o permanentă pocăinţă. După rugăciunea de sfârşit se grăbea spre chilia sa, unde se închidea pentru rugăciune. Aceasta era urmată de o scurtă lectură şi de puţin repaus, culcat pe pământ, în zilele lungi de vară, desigur¹²⁴. Tot în duminicile şi la sărbătorile importante, Sf. Simeon petrecea noaptea întreagă fără somn, rugându-se de seară până în zori, iar la răsăritul soarelui iarăşi începea rugăciunea, “căci nu socotea nimic mai important decât convorbirea cu Dumnezeu”¹²⁵. O mare grijă o arăta faţă de orice vorbă ce ar fi putut fi rostită fără rost, dovedind faţă de respectarea poruncilor Domnului aceeaşi intransigenţă pe care o cunoaştem din scrierile sale. Toată ziua şi-o petrecea închis în chilia sa, lucrând pentru “mierea virtuţii”¹²⁶ şi “construind, asemenea unei albine harnice … lăcaşul fiecărei virtuţi”¹²⁷ – imagine pe care o vom regăsi în Cataheza 27, în metafora vasului alcătuit din toate virtuţile, care doar întreg fiind poate primi harul lui Dumnezeu¹²⁸. Ziua Sf. Simeon începea cu rugăciunea, însoţită de reculegerea faţă de orice impresie exterioară, o zilnică întâlnire cu Dumnezeu în Lumina Sa, însoţită de căldura Duhului şi deplina bucurie a inimii şi purificarea prin propriile sale lacrimi. După aceasta, Sfântul ieşea din chilie pentru catismă – denumire sintetică, probabil, pentru laudele bisericeşti, la care se face citirea din Psaltire –, apoi se afunda în lectura Scripturii şi a Vieţilor Sfinţilor, cu care vedem că era foarte familiarizat şi pe care le citează adesea¹²⁹. Lucrul său manual, pe care îl începea după aceasta, consta în scrierea caligrafică a textelor duhovniceşti, pe care o deprinsese în tinereţe. La semnalul dat de toacă, se ridica imediat pentru lauda lui Dumnezeu, iar la săvârşirea Sfintei Liturghii, după ce asculta Sfânta Evanghelie, se retrăgea într-un paraclis (ευκτηίρον) alăturat bisericii, şi acolo se ruga cu lacrimi şi vorbea cu Dumnezeu, până ce se săvârşea sfinţirea darurilor. După ce se împărtăşea cu Sfintele Taine, se întorcea în linişte în chilia sa, unde-şi lua frugala sa masă, apoi reîncepea lucrul de mână până seara. La lăsarea serii, Sf. Simeon se reîntorcea la rugăciune şi studiul Sfintei Scripturi, în care stăruia până la miezul nopţii, uneori adâncit în contemplaţie şi extaz. Toaca se auzea din nou în al şaptelea ceas al nopţii, iar Sf. Simeon se ridica după o odihnă de numai un ceas (!) şi participa la laudele de dimineaţă (Utrenia), rămânând în picioare pe toata durata slujbei, în acelaşi paraclis, ascultând lectura Sfintei Scripturi şi udând pământul cu lacrimi. La sfârşitul acesteia, Sf. Simeon părăsea cel din urmă biserica şi se reîntorcea la nevoinţele sale. În timpul Postului Mare, nevoinţa sa era şi mai aspră: nu mânca mai nimic în timpul săptămânii, iar sâmbăta şi duminica participa la masa de obşte, consumând puţine legume crude sau fierte. Pentru somn nu se întindea niciodată, ne mai spune biograful, ci doar îşi punea capul pe mână, stând aşezat, şi aşa dormea „un mincinos somn de cam un ceas”¹³⁰. Aceste nevoinţe sunt caracterizate de Sf. Nichita ca “lucrarea de început şi cea de mijloc”¹³¹ a vieţii duhovniceşti, în timp ce Sf. Simeon “se grăbea cu înţelepciune spre desăvârşire”¹³².

Stăreţia la mânăstirea Sf. Mamas. Catehezele simeoniene. Ajuns la “starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef. 4, 13), Simeon Studitul tocmai se gândea la aşezarea ucenicului “ca o lumină în sfeşnic”, adică la hirotonia lui, când a intervenit moartea stareţului Antonie. Cu asentimentul monahilor de la Sf. Mamas şi al Patriarhului Nicolae Hrisoverghis, Sf. Simeon este hirotonit preot, mărturisit fiind de toţi cu voce mare ca vrednic de aceasta, şi ridicat la vrednicia de egumen. În timpul hirotoniei, pe când Sf. Simeon stătea în genunchi, cu capul plecat în faţa arhiereului ce citea rugăciunea, a avut viziunea pogorârii Duhului Sfânt peste el, ca „o lumină nemărginită, simplă şi fără formă”¹³³. Smerenia sa ajunse la extrem, căci dorea să evite orice slăvire omenească. Iar celor ce-l întrebau despre vrednicia celui ce va să fie preot, Sf. Simeon le răspundea că este un lucru cutremurător. ”Viaţa” scrisă de Sf. Nichita redă aici acelaşi text care se regăseşte în Filocalia greacă şi tradiţia dependentă de ea, ca şi „Cap” al Sf. Simeon Noul Teolog, dar pe care Jean Darrouzes îl atribuie unui anonim, iar părintele Stăniloae Sf. Simeon Evlavis¹³⁴. Sf. Simeon imploră ca nimeni să nu primească preoţia nevrednic fiind, ci mai înainte să dobândească prin nevoinţă sfinţenia necesară unei taine atât de mari, efort sintetizat în două (de acum bine cunoscute) căi: păzirea şi împlinirea neîncetată a poruncilor lui Hristos, de asemenea, zilnica şi chiar perpetua pocăinţă. Slujirea preoţească îl transfigura pe Sf. Simeon asemenea lui Moise şi Sfântului Ştefan protomartirul: în timpul jertfei liturgice faţa sa „părea o faţă de înger”¹³⁵, iar cei care participau la Sfânta Liturghie nu-i puteau privi strălucirea, atunci când dădea poporului binecuvântarea păcii, căci “harul Duhului întreg pătrunzând tot trupul său îl făcea cu totul asemenea focului şi devenea de nevăzut pentru ochii omeneşti în timpul Liturghiei”¹³⁶. Un ucenic al său, Simeon Efeseanul, adaugă viziunea sa din timpul co-liturghisirii cu el, când l-a văzut (cu ochii duhovniceşti) îmbrăcat în veşminte arhiereşti, adică având deplinătatea harului preoţiei, şi cufundat în tainele dumnezeieşti¹³⁷, iar Meletie, care fusese tuns în monahism de Sf. Simeon, afirmă că acesta era adesea văzut ca înconjurat de un nor luminos în altar, în timpul sfintei anaforale¹³⁸.

Iată acum un al doilea aspect al reformei sale: după ce s-a îngrijit mai întâi să refacă numărul monahilor de la Sf. Mamas, Sf. Simeon a purces şi la o reformă a modului de viaţă al acestora, printr-o neobosită catehizare. Cuvintele sale, puternic întărite de exemplul personal – aici el este asemănat Apostolului Pavel – îi călăuzeau pe monahii săi spre “arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor, vieţuirea monahicească”¹³⁹. Primele dintre învăţături, în ordine cronologică, sunt Catehezele, discursuri adresate de Sf. Simeon monahilor de la mănăstirea Sf. Mamas – din Xylokerkos, aşa cum arată titlul manuscris al cărţii¹⁴⁰, iar altele sunt scrisori de îndrumare duhovnicească, adresate aceloraşi monahi, ca de pildă Catehezele 12, 17, 19 şi 20¹⁴¹. După locul pasajului în care Sf. Nichita face menţiune despre ele, înainte de relatarea revoltei monahilor, avem motive să credem că acestea aparţin primei perioade a egumenatului său, înainte de anii 995-998. La rostirea Catehezei 1, Sf. Simeon era “cel din urmă dintre toţi şi prin ani şi prin vârstă”¹⁴², însă “rânduit să stau înaintea… tuturor”¹⁴³, fiind proaspăt hirotonit ieromonah şi numit egumen. Această cateheză, ca şi toate celelalte, începe cu adresarea tradiţională ”Fraţilor şi părinţilor”, şi se încheie cu o doxologie. Prototipul literar al catehezelor simeoniene pare să fi fost Catehezele rostite de celebrul întemeietor studit şi model de râvnă ortodoxă, Teodor Studitul, dar asemănarea este valabilă doar în privinţa formei. Catehezele simeoniene au un stil şi conţinut duhovnicesc cu totul diferit de relativa ariditate atribuită cuvântărilor Sf. Teodor. Momentul rostirii Catehezelor poate fi observat adesea din însuşi conţinutul acestora: Cateheza 11 a fost rostită în prima Duminică din Postul Mare¹⁴⁴, Cateheza 12 probabil în duminica următoare¹⁴⁵, iar Cateheza 13 curând după Sf. Paşti¹⁴⁶; Cateheza 21 a fost rostită pe când Sf. Simeon Evlavis era încă în viaţă¹⁴⁷, Cateheza 4 probabil după moartea acestuia¹⁴⁸, ca şi Cateheza 6¹⁴⁹, iar Cateheza 10 probabil la ziua sărbătoririi adormirii sale¹⁵⁰. În fine, Cateheza 17 pare să fi fost o epistolă redactată spre sfârşitul vieţii Sf. Simeon Noul Teolog¹⁵¹, scrisă aşadar probabil la Schitul Sf. Marina de lângă Palukiton şi având caracterul unui testament spiritual al marelui teolog mistic. În unele dintre Cateheze se menţionează numele câtorva monahi vizaţi (de ex. Teofilact, căruia se adresează Cateheza 19¹⁵²), sau Antonie, al cărui fericit sfârşit este relatat în Cateheza 21¹⁵³. Catehezele păstrează fidel forma originală în care au fost rostite, după cum se poate observa şi din sfârşitul Catehezei 30 – Sf. Simeon observând că a lungit mult cuvântul şi se întrerupe, promiţând să continue altă dată¹⁵⁴, ceea ce face şi în Cateheza 31. Caracterul viu şi personal al discursului răzbate pretutindeni. Astfel, îndrumările despre viaţa monahală includ şi insistenţa asupra păcatului alipirii pătimaşe faţă de rude (Cateheza 7), sau preocuparea pentru calităţile duhovniceşti ale egumenului, însoţite în Cateheza 18 de o plastică descriere a celor care, ignorând lipsa chemării dumnezeieşti, căutau să dobândească acest loc prin intrigile şi maşinaţiunile care nu lipseau din mănăstirile bizantine din acel timp. Exigenţele faţă de asumarea păstoririi în Biserică se întâlnesc şi în Cateheza 28, unde critica se îndreaptă, nediferenţiat, împotriva egumenilor, arhiereilor şi preoţilor, subliniindu-se necesitatea unei vrednicii reale pentru dobândirea iertării păcatelor. Pentru ca, aşa cum am afirmat mai sus, Catehezele simeoniene să-l fi făcut pe autorul lor cunoscut încă din timpul vieţii, trebuie ca ele să fi cunoscut curând după încheierea colecţiei o largă difuziune. Aceasta a făcut ca atât conţinutul, cât şi ordinea pieselor acestei colecţii să se păstreze în mare parte neschimbate până astăzi¹⁵⁵, transmiţându-ne frumoase exemple de proză ritmică bizantină (unele cateheze şi cele 2 Mulţumiri), fapt ce demonstrează o cunoaştere deosebită din partea Noului Teolog a regulilor literare, şi o bună stăpânire a limbii elegante a timpului său, atât orale cât şi scrise¹⁵⁶.

O notă distinctă în ceea ce priveşte conţinutul o întâlnim în Cateheza 34-a, fapt pentru care facem menţiune aparte. Sf. Simeon, dăruit de Dumnezeu cu un şir de viziuni şi descoperiri, consideră oportun să mărturisească despre ele şi ucenicilor. Cum era poate de aşteptat, unii nu îl cred, alţii se smintesc, socotind mărturisirile acte de mândrie, iar alţii se revoltă, aşa cum vom vedea puţin mai departe. Sf. Simeon, duhovnicesc înţelegător al acestor omeneşti reacţii, nevoind a-i lăsa nedumeriţi, recurge la un act pedagogic firesc: le explică motivul pentru care şi-a mărturisit anumite descoperiri în loc să le ţină în taină, aşa cum s-ar fi aşteptat unii, reproşându-i că asemenea experienţe se ţin ascunse, dintr-o „elementară smerenie”. Explicaţiile sale, de o sinceritate dezarmantă, pătrunse de total bun-simţ, sunt îmbrăcate, totodată, în haina unor expresii deosebit de plastice şi sugestive: „Aşa cum un sărac iubitor de fraţi (πτόχος φιλαδέλφος) cerând de la un oarecare om iubitor de Hristos şi milostiv, şi primind nişte bani, aleargă cu bucurie la semenii săi în sărăcie şi le vesteşte, zicându-le în taină: „Alergaţi cu râvnă şi voi, ca să luaţi!”, arătând cu degetul şi indicându-le pe cel ce i-a dat lui banul, iar dacă aceştia sunt neîncrezători, deschizându-şi palma, le arată însuşi banul, ca să creadă şi să se grăbească să-l ajungă din urmă degrabă pe bărbatul acela milostiv, tot aşa şi eu, smeritul şi săracul şi dezbrăcatul de orice bine şi rob al sfinţiei voastre, al tuturor, făcând experienţa iubirii de oameni şi a compătimirii lui Dumnezeu, şi apropiindu-mă de El prin pocăinţă şi prin mijlocirea sfântului Simeon, părintele meu şi al vostru (Evlavis, n.n.), primind eu, cel nevrednic de orice har, harul, nu suport să-l ascund în sânul sufletului, ci vouă tuturor, fraţilor şi părinţilor mei, vă spun, pe cât îmi este cu putinţă, darurile lui Dumnezeu, vă arăt cum este talantul cel dat mie, şi prin cuvânt îl descopăr desfăcându-mi palma, şi zic nu în ascuns şi în taină, ci strigând cu glas mare: „Alergaţi, fraţilor, alergaţi!”; şi nu strig numai, ci-L şi arăt pe Stăpânul Care l-a dat, punând înainte în loc de deget cuvântul…”¹⁵⁷

Revolta monahilor „ucenici”. O nouă experienţă harică extraordinară ne este descrisă în cap. 36 al Vieţii: într-o noapte, în timpul rugăciunii, un nor luminos s-a pogorât din cer peste capul său, prin acoperişul desfăcut al casei, şi l-a acoperit timp de mai multe ceasuri, umplându-l de nespusă bucurie, şi ”a auzit o voce tainică ce-l învăţa taine străine şi ascunse”¹⁵⁸. După această viziune, harul dumnezeiesc l-a transformat cu totul, dăruindu-i cuvânt de învăţătură, şi “deşi era cu totul neînvăţat în disciplinele profane, teologhisea, ca odinioară ucenicul cel iubit”¹⁵⁹. Biruind cu totul nevoia fizică a Domnului, a foamei şi a setei, Sf. Simeon “petrecea nopţi întregi în cele ale teologiei”¹⁶⁰, iar harisma sa a început să se materializeze în scrieri: “uneori scria Imne ale iubirii dumnezeieşti în metru liber, alteori cuvinte de exegeză…, sau scria cuvântări catehetice, sau chiar prin epistole trimise către unii, se făcea auzit de toţi”¹⁶¹. Călăuzirea duhovnicească a monahilor nu era lipsită de greutăţi, căci unii dintre aceştia, atraşi poate la Sf. Mamas de personalitatea Sf. Simeon, nu reuşeau să plinească exigenţele ascetice şi duhovniceşti ale acestuia, şi probabil curând deveneau nemulţumiţi de asprimea cerută de egumenul lor. Astfel de monahi existau şi la Studion pe vremea noviciatului Sf. Simeon, şi este foarte probabil că nu numai acolo se sălăşluiau cei ce vedeau în monahism o viaţă comodă şi uşoară. S-a întâmplat, astfel, ca într-o zi, pe când Sf. Simeon cuvânta în biserică după obiceiul său, după doxologia Utreniei, un număr de aproximativ 30 de monahi să-l întrerupă în mod violent, rupându-şi deodată hainele ca Ana şi Caiafa, scoţând strigăte neînţelese şi repezindu-se la el ca fiarele, probabil cu gândul de a-l scoate din mănăstire. Sf. Simeon., văzându-i, rămase calm şi surâzător, aşteptând cu mâinile împreunate. Monahii furioşi nu s-au putut însă apropia de el, ”căci harul care locuia în Simeon îi ţinea la distanţă…”¹⁶². Neştiind ce să mai facă, răzvrătiţii au ieşit alergând din biserică ca nişte ieşiţi din sine şi nebuni, spărgând zăvoarele porţilor mănăstirii şi îndreptându-se spre locuinţa patriarhală. După ce au trecut de prima poartă a marii biserici a lui Dumnezeu – catedrala Sf. Sofia – au început să strige nemulţumirea, încât patriarhul Sisinios s-a văzut nevoit să-i primească şi să le asculte plângerile. După ce a aflat “nebuneştile lor intrigi”, patriarhul l-a chemat şi pe Sf. Simeon, şi aflând de la acesta desfăşurarea întâmplărilor şi cauza revoltei monahilor, i-a dat dreptate, hotărând exilarea din mănăstire a celor nemulţumiţi. Sf. Simeon imploră atunci pe patriarh să-i ierte, dar acesta cu greu consimţi la revocarea sentinţei de exil, fără a le permite, însă, revoltaţilor să intre în mănăstire, încât aceştia se răspândiră în diferite părţi: unii au fost trecuţi între catehumenii bisericilor, alţii trimişi în alte mănăstiri, iar cei mai răi se răspândiră pe ici şi colo. ”Nesuportând să vadă gol staulul oilor”¹⁶³, Sf. Simeon se strădui să-i întoarcă pe cei rătăciţi, căutându-i pe fiecare unde se găsea şi străduindu-se să-i îmblânzească prin dăruirea celor necesare şi prin cuvinte mângâietoare, până ce a reuşit să-i readucă pe toţi în mănăstire.

Refacerea “turmei” a însemnat şi restabilirea coeziunii şi disciplinei, care devine o continuare a tradiţiei studite, “o nouă comunitate de sfinţi studiţi”¹⁶⁴, exemplari prin fapte, ţinută şi comportament, “îngeri netrupeşti psalmodiind în înţelegere şi slujind cu căldură lui Dumnezeu”¹⁶⁵. Mănăstirea Sf. Mamas devine, astfel, un important centru duhovnicesc unde înflorea sfinţenia şi punctul de plecare al unei mişcări de înnoire duhovnicească a monahismului bizantin. Ataşamentul şi râvna duhovnicească pe care le trezea Sf. Stareţ sunt ilustrate de Sf. Nichita prin exemplul ucenicului Arsenie, unde se arată şi priceperea de călăuzitor sufletesc Sf. Simeon. Relatarea despre ucenicul Arsenie reliefează o latură a sfinţeniei, proprie şi Sf. Simeon, care este adeseori uitată sau neglijată: iubirea şi mila faţă de orice creatură a lui Dumnezeu. Atunci când Arsenie, cuprins de mânie împotriva unor ciori ce mâncau grâul pus la uscat al mănăstirii, le ucise pe toate, Sf. Simeon fu cuprins de o mare durere şi porunci ca Arsenie să fie plimbat prin mănăstire cu ciorile moarte legate de gât, pentru a-l certa pentru gravitatea faptei sale…¹⁶⁶.