Cauza oleksandr volkov împotriva ucrainei

B. Cu privire la fond

1. Cu privire la principiile unei „instanţe independente şi imparţiale”

(a) Argumentele reclamantului

97. Reclamantul s-a plâns că nu i s-a examinat cauza de către „o instanţă independentă şi imparţială”. În special, aceste cerinţe nu au fost respectate de CSJ din cauza modului în care este alcătuit, a subordonării membrilor săi unor organisme de stat şi a preferinţelor personale ale unor membrii CSJ în cauza reclamantului. Reclamantul a susţinut în mod explicit că nu era posibil ca S.K., V.K. şi R.K. să fi fost imparţiali atunci când s-au pronunţat cu privire la cauza sa. Condiţiile de independenţă şi imparţialitate nu au fost îndeplinite în etapele ulterioare ale procedurii, inclusiv în faţa ÎCA, care nu a furnizat nici garanţiile necesare, nici o reaudiere adecvată a problemelor.

98. În plus, conform reclamantului, reexaminarea cauzei sale de către ÎCA nu putea fi considerată suficientă pentru a compensa viciile de procedură care au existat în etapele anterioare. În special, ÎCA nu a putut să caseze în mod formal deciziile privind eliberarea din funcţie a acestuia şi, în absenţa oricăror reglementări, a rămas neclar care erau consecinţele declarării deciziilor în cauză ca fiind nelegale. De asemenea, maniera în care ÎCA a reexaminat cauza reclamantului sugerează că nu a existat niciun răspuns adecvat la argumentele sale pertinente şi importante referitoare la lipsa unui temei factual pentru eliberarea sa din funcţie, preferinţele personale ale membrilor CSJ şi neregulile procedurii de votare în Parlament.

(b) Argumentele Guvernului

99. Guvernul a argumentat că dreptul intern a furnizat suficiente garanţii pentru independenţa şi imparţialitatea CSJ. În acelaşi timp, nu a existat niciun indiciu al unor preferinţe personale din partea vreunui membru al CSJ în examinarea cauzei reclamantului. În special, S.K. a făcut declaraţii în mass-media cu privire la reclamant cu mai mult de şase luni înainte de evenimentele examinate în prezenta cauză. Prin urmare, nu a existat nicio legătură de cauzalitate între aceste declaraţii şi eliberarea din funcţie a reclamantului. Nu au fost prezentate argumente întemeiate pentru a sprijini declaraţia conform căreia R.K şi V.K. fuseseră părtinitori. În orice caz, decizia CSJ a fost adoptată cu majoritate, iar pretinsele preferinţe ale anumitor membri ai CSJ nu ar fi putut afecta considerabil imparţialitatea organismului respectiv.

100. În continuare, Guvernul a admis că a existat un anumit grad de suprapunere în cea ce priveşte structura CSJ şi a comisiei parlamentare în examinarea cauzei reclamantului, după ce aceasta a fost înaintată Parlamentului. Cu toate acestea, comisia era un organism colegial care adoptase o decizie cu un vot majoritar, iar decizia în cauză nu a fost obligatorie pentru şedinţa plenară a Parlamentului.

101. Guvernul a susţinut că nu a existaz niciun motiv pentru a pune la îndoială independenţa şi imparţialitatea ÎCA.

102. În plus, conform Guvernului, reexaminarea furnizată de ÎCA fusese suficientă pentru a remedia orice pretinse vicii în echitatea procedurii, care ar fi putut exista în etapele anterioare ale procedurii interne. În această privinţă, Guvernul a specificat faptul că a fost suficientă competenţa ÎCA de a declara nelegale deciziile CSJ şi ale Parlamentului privind eliberarea din funcţie a unui judecător, având în vedere că acest lucru a implicat tratarea unui judecător ca nefiind eliberat din funcţie. În sprijinul argumentelor sale, Guvernul a prezentat exemple de practică judiciară internă prin care judecătorii au contestat cu succes decizii privind eliberarea lor din funcţie şi, ulterior, au introdus o acţiune în instanţă pentru reîncadrare. În acest context, Guvernul a susţinut că maniera în care ÎCA a examinat cauza reclamantului a fost corespunzătoare şi că toate argumentele relevante şi pertinente prezentate de reclamant au fost abordate în mod adecvat. În special, ÎCA a răspuns adecvat la acuzaţia reclamantului de încălcare a procedurii de vot în Parlament. În mod similar, ÎCA a abordat în mod corespunzător argumentul reclamantului referitor la neîndeplinirea condiţiei de independenţă şi imparţialitate în etapele anterioare ale procedurii.

(c)  Motivarea Curţii

103. Pentru a stabili dacă o instanţă poate fi considerată „independentă” în sensul art. 6 § 1, trebuie să se ţină seama, printre altele, de modalitatea de numire a membrilor săi şi de mandatul acestora, de existenţa unor garanţii împotriva presiunilor externe şi de problema stabilirii dacă organismul pare să fie independent (a se vedea Findlay împotriva Regatului Unit, 25 februarie 1997, pct. 73, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, şi Brudnicka şi alţii împotriva Poloniei, nr. 54723/00, pct. 38, CEDO 2005-II). Curtea subliniază că noţiunea de separare a puterilor între organele politice de guvernare şi judecători a căpătat o importanţă tot mai mare în jurisprudenţa sa [a se vedea Stafford împotriva Regatului Unit (MC), nr. 46295/99, pct. 78, CEDO 2002-IV]. În acelaşi timp, nici art. 6 şi nici altă dispoziţie a Convenţiei nu impune statelor să respecte conceptele constituţionale teoretice în ceea ce priveşte limitele admisibile ale interacţiunii puterilor [a se vedea Kleyn şi alţii împotriva Regatului de Jos (MC), nr. 39343/98, 39651/98, 43147/98 şi 46664/99, pct. 193, CEDO 2003 VI].

104. De regulă, imparţialitatea denotă lipsa preferinţelor sau a favorizării. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, existenţa imparţialităţii în sensul art. 6 § 1 trebuie să se stabilească în funcţie de: (i) un test subiectiv, în cadrul căruia trebuie să se ţină seama de convingerile personale şi comportamentul unui anumit judecător – cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de preferinţe personale sau părtinire într-o cauză; şi (ii) un test obiectiv, în cadrul căruia se stabileşte dacă instanţa în sine şi, printre alte aspecte, componenţa acesteia, au oferit garanţii suficiente pentru excluderea oricărui dubiu legitim în legătură cu imparţialitatea acesteia (a se vedea, între altele, Fey împotriva Austriei, 24 februarie 1993, seria A nr. 255, pct. 28 şi 30, şi Wettstein împotriva Elveţiei, nr. 33958/96, pct. 42, CEDO 2000-XII).

105. Totuşi, nu există nicio delimitare clară între imparţialitatea subiectivă şi cea obiectivă, având în vedere că comportamentul unui judecător poate nu doar să genereze îndoieli obiectiv justificate în ceea ce priveşte imparţialitatea sa, din punctul de vedere al unui observator extern (testul obiectiv), ci poate viza şi chestiunea convingerilor sale personale (testul subiectiv) ) [a se vedea Kyprianou împotriva Ciprului (MC), nr. 73797/01, pct. 119, CEDO 2005 XIII]. În consecinţă, în unele cauze, în care poate fi dificilă obţinerea unor probe care să infirme prezumţia de imparţialitate subiectivă a judecătorului, cerinţa privind imparţialitatea obiectivă oferă o garanţie suplimentară importantă (a se vedea Pullar împotriva Regatului Unit, 10 iunie 1996, pct. 32, Culegere 1996 III).

106. În această privinţă, chiar şi aparenţele pot avea o anumită importanţă sau, cu alte cuvinte, „nu trebuie doar să se facă dreptate, ci trebuie să se vadă că se face dreptate”. Este în joc încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o inspire publicului (a se vedea De Cubber împotriva Belgiei, 26 octombrie 1984, pct. 26, seria A nr. 86).

107. În cele din urmă, conceptele de independenţă şi imparţialitate obiectivă sunt strâns legate şi, în funcţie de circumstanţe, poate fi necesar să fie examinate împreună (a se vedea Sacilor-Lormines împotriva Franţei, nr. 65411/01, pct. 62, CEDO 2006 XIII). Având în vedere faptele din prezenta cauză, Curtea consideră că este adecvat să examineze împreună aspectele independenţei şi imparţialităţii.

108. Curtea a evidenţiat (a se vedea supra, pct. 88 şi 89) că CSJ şi Parlamentul au îndeplinit funcţia de examinare a cauzei referitoare la reclamant şi de adoptare a unei decizii obligatorii. ÎCA a reexaminat ulterior constatările şi deciziile pronunţate de organismele în cauză. Prin urmare, Curtea trebuie să analizeze în primul rând dacă principiile unei instanţe independente şi imparţiale au fost respectate în etapa examinării cauzei reclamantului şi a pronunţării unei decizii obligatorii.

(i) Independenţa şi imparţialitatea organismelor care au examinat cauza reclamantului

(α) CSJ

109. Curtea a hotărât că situaţia în care cel puţin jumătate din membrii unei instanţe sunt judecători, inclusiv preşedintele cu vot decisiv, constituie un indiciu puternic de imparţialitate (a se vedea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, pct. 58, seria A nr. 43). Este necesar să se remarce faptul că, în ceea ce priveşte procedurile disciplinare împotriva judecătorilor, necesitatea unei participări substanţiale a judecătorilor în organismul disciplinar relevant a fost recunoscută în Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor (a se vedea supra, pct. 78).

110. Curtea subliniază că, în conformitate cu art. 131 din Constituţie şi Legea din 1998 privind CSJ, CSJ este alcătuit din douăzeci de membri care sunt numiţi de diferite organisme. Totuşi, aici trebuie subliniat faptul că trei membri sunt numiţi direct de Preşedintele Ucrainei, alţi trei membri sunt numiţi de Parlamentul Ucrainei şi ceilalţi doi membri sunt numiţi de Conferinţa Procurorilor din Ucraina. Ministrul de Justiţie şi Procurorul General sunt membri ex officio ai CSJ. Rezultă că efectul principiilor privind alcătuirea CSJ, stabilite în Constituţie şi dezvoltate în Legea din 1998 privind CSJ, era acela că personalul non-judiciar numit direct de executiv şi autorităţile legislative includea marea majoritate a membrilor CSJ.

111. În consecinţă, cauza reclamantului a fost examinată de şaisprezece membri ai CSJ care au participat la şedinţă, dintre care doar trei erau judecători. Prin urmare, judecătorii au reprezentat o mică minoritate a membrilor CSJ care au examinat cauza reclamantului.

112. Abia după amendamentele din 7 iulie 2010, Legea din 1998 privind CSJ a fost completat cu cerinţa conform căreia zece membri ai CSJ ar trebui să fie numiţi din rândul membrilor corpului judecătoresc. Totuşi, aceste amendamente nu au afectat cauza reclamantului. În orice caz, acestea sunt insuficiente, având în vedere că organismele care numesc membrii CSJ rămân aceleaşi, cu numai trei judecători aleşi de colegii lor. Ţinând seama de importanţa reducerii influenţei organelor politice ale guvernului asupra componenţei CSJ şi de nevoia de a asigura nivelul necesar de independenţă judiciară, modul în care sunt numiţi judecătorii în organismul disciplinar este relevant, de asemenea, din punctul de vedere al autonomiei judiciare. Astfel cum a evidenţiat Comisia de la Veneţia, procedurile modificate nu au rezolvat problema, de vreme ce numirea în sine este efectuată de aceleaşi autorităţi şi nu de corpul judecătoresc (a se vedea punctele 28 şi 29 din Avizul Comisiei de la Veneţia, citat la punctul 79 de mai sus).

113. În continuare, Curtea subliniază că, în conformitate cu art. 19 din Legea din 1998 privind CSJ, doar patru membri ai CSJ lucrează cu normă întreagă. Ceilalţi membri continuă să lucreze şi să primească un salariu în afara CSJ, ceea ce implică, inevitabil, dependenţa lor materială, ierarhică şi administrativă de angajatorii lor principali şi pune în pericol independenţa şi imparţialitatea acestora. În special, în cazul Ministrului Justiţiei şi al Procurorului General, care sunt membri ex officio ai CSJ, pierderea locului de muncă principal determină demisia din CSJ.

114. Curtea face referire la avizul Comisiei de la Veneţia conform căruia includerea Procurorului General în calitate de membru ex officio al CSJ ridică probleme suplimentare, deoarece ar putea avea un efect descurajator asupra judecătorilor şi ar putea fi perceput ca o potenţială ameninţare. În special, Procurorul General se află în fruntea ierarhiei sistemului de urmărire penală şi supraveghează toţi procurorii. Având în vedere rolul lor funcţional, procurorii participă la multe cauze cu privire la care judecătorii trebuie să se pronunţe. Prezenţa Procurorului General într-un organism care se ocupă cu numirea, sancţionarea şi eliberarea din funcţie a judecătorilor dă naştere riscului ca judecătorii să nu acţioneze imparţial în astfel de cauze sau ca Procurorul General să nu acţioneze imparţial faţă de judecătorii cu ale căror decizii nu este de acord (a se vedea punctul 30 din Avizul Comisiei de la Veneţia, citat la punctul 79 de mai sus). Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa celorlalţi membri ai CSJ numiţi în cadrul cotei prevăzute pentru Conferinţa Procurorilor din Ucraina. Îngrijorările exprimare de Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei sunt grăitoare în această privinţă (a se vedea punctul 42 din raportul relevant citat la punctul 80 de mai sus).

115. În continuare, Curtea observă că membrii CSJ care au efectuat cercetările preliminare în cauza reclamantului şi au înaintat cereri pentru eliberarea acestuia din funcţie (R.K. şi V.K.) au luat parte ulterior la deciziile de a-l elibera din funcţie pe reclamant. În plus, unul din membrii respectivi (V.K.) a fost numit preşedinte al CSJ şi a prezidat examinarea cauzei reclamantului. Rolul acestor membri în formularea acuzaţiilor disciplinare împotriva reclamantului, pe baza rezultatelor propriilor cercetări preliminare, generează îndoieli obiective în privinţa imparţialităţii lor atunci când s-au pronunţat asupra fondului cauzei reclamantului (a se compara Werner împotriva Pooniei, nr. 26760/95, pct. 43 şi 44, 15 noiembrie 2001).

116. Afirmaţiile reclamantului privind preferinţele personale ale unor membri ai CSJ ar trebui să fie luate în considerare, de asemenea, în ceea ce priveşte activităţile preşedintelui (S.K.) comisiei parlamentare pentru probleme juridice, care era şi membru al CSJ. În primul rând, refuzul acestuia de a-i permite reclamantului să depună jurământ la preluarea funcţiei de membru al CSJ nu ar trebui trecut cu vederea. În al doilea rând, avizul acestuia publicat în jurnalul parlamentar oficial din 14 iunie 2007 sugera faptul că acesta contesta vehement încheierea pronunţată în cauza privind nelegalitatea rezoluţiei parlamentare referitoare la o procedură temporară pentru numirea preşedinţilor şi a vicepreşedinţilor instanţelor locale. Deşi S.K. nu l-a criticat direct pe reclamant, este evident că nu era de acord cu acţiunile reclamantului, care fusese petent în cauza respectivă. Curtea nu este convinsă de argumentul susţinut de Guvern, conform căruia această declaraţie publică a fost făcută mult mai devreme, înainte de începerea procedurii disciplinare. Având în vedere că intervalul de timp dintre cele două evenimente, astfel cum susţine Guvernul, a fost de şase luni, perioada în cauză nu poate fi considerată suficient de lungă pentru a elimina orice legătură cauzală în această privinţă.

117. În consecinţă, faptele din prezenta cerere dezvăluie o serie de probleme serioase care indică atât deficienţe structurale ale procedurii în faţa CSJ, cât şi aparenţa unor preferinţe personale din partea anumitor membri ai CSJ care au examinat cauza reclamantului. Prin urmare, Curtea constată că procedura în faţa CSJ nu a fost compatibilă cu principiile independenţei şi imparţialităţii, impuse la art. 6 § 1 din Convenţie.

(β) „Independenţă şi imparţialitate” în etapa parlamentară

118. Examinarea ulterioară a cauzei de către Parlament, organul legislativ, nu a exclus deficienţele structurale în privinţa „independenţei şi imparţialităţii”, ci a contribuit mai degrabă la politizarea procedurii şi la agravarea incompatibilităţii procedurii cu principiul separării puterilor.

– Comisia parlamentară

119. În ceea ce priveşte procedura în faţa comisiei parlamentare, preşedintele comisiei (S.K.) şi unul din membrii acesteia erau şi membrii ai CSJ şi au participat la luarea deciziei privind cauza reclamantului la ambele niveluri. În consecinţă, este posibil ca aceştia să nu fi acţionat imparţial atunci când au examinat propunerile înaintate de CSJ [a se vedea, mutatis mutandis, Oberschlick împotriva Austriei (nr. 1), 23 mai 1991, pct. 50-52, seria A nr. 204]. În plus, considerentele Curţii referitoare la lipsa imparţialităţii personale, astfel cum sunt precizate la punctul 116 de mai sus, sunt la fel de pertinente pentru acest stadiu al procedurii. De asemenea, ar trebui să se ţină seama în mod corespunzător de faptul că S.K., împreună cu doi membri ai comisiei parlamentare, a depus cereri la CSJ, solicitând iniţierea unor cercetări preliminare privind posibilele abateri ale reclamantului.

120. În acelaşi timp, membrii CSJ nu se puteau retrage, deoarece legea din 2004 privind judecătorii (alegea şi eliberarea din funcţie) nu prevedea nicio procedură de încetare a funcţiei. Acest lucru indică lipsa garanţiilor necesare pentru ca procedura să îndeplinească cerinţa privind testul imparţialităţii obiective [a se vedea, mutatis mutandis, Micallef împotriva Maltei (MC), nr. 17056/06, pct. 99 şi 100, CEDO 2009].

– Şedinţa plenară a Parlamentului

121. În ceea ce priveşte şedinţa plenară a Parlamentului, cauza a fost prezentată membrilor Parlamentului de către S.K. şi V.K. (a se vedea supra, pct. 27). Totuşi, procedura a presupus în principal un simplu schimb de opinii generale, pe baza concluziilor CSJ şi ale comisiei parlamentare. În această etapă, examinarea cauzei s-a limitat la adoptarea unei decizii obligatorii, pe baza constatărilor la care au ajuns anterior CSJ şi comisia parlamentară.

122. În ansamblu, faptele din prezenta cauză sugerează că procedura din cadrul şedinţei parlamentare nu a fost un forum adecvat pentru examinarea aspectelor de fapt şi de drept, aprecierea probelor şi încadrarea juridică a faptelor. Rolul politicienilor din Parlament, cărora nu li s-a cerut să aibă experienţă juridică sau judiciară în examinarea unor aspecte complexe de fapt şi de drept în cadrul unei cauze individuale disciplinare, nu a fost clarificat suficient de Guvern şi nu a fost justificată compatibilitatea acestuia cu cerinţele de independenţă şi imparţialitate ale unei instanţe în temeiul art. 6 din Convenţie.

(ii) Cu privire la stabilirea chestiunii privind remedierea de către ÎCA a aspectelor „independenţei şi imparţialităţii”

123. Conform jurisprudenţei Curţii, chiar şi în cazul în care un organism de reglementare, care examinează litigii legate de „drepturi şi obligaţii civile”, nu respectă art. 6 § 1 într-o anumită privinţă, nu se poate constata nicio încălcare a Convenţiei dacă procedura desfăşurată în faţa organismului respectiv „face obiectul unei reexaminări ulterioare efectuate de un organism judiciar care are jurisdicţie deplină şi furnizează într-adevăr garanţiile prevăzute la art. 6 § 1” (a se vedea Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, citată anterior, pct. 29, şi Tsfayo împotriva Regatului Unit, nr. 60860/00, pct. 42, 14 noiembrie 2006). Pentru a stabili dacă instanţa de gradul al doilea, care a respectat art. 6, avea „jurisdicţie deplină” sau a furnizat „o reexaminare suficientă” pentru a remedia lipsa de independenţă din primă instanţă, este necesar să se ţină seama de factori precum obiectul deciziei contestate, modul în care s-a ajuns la decizia respectivă şi conţinutul litigiului, inclusiv motivele dorite şi efective pentru atac (a se vedea Bryan împotriva Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, pct. 44-47, seria A nr. 335 A, şi Tsfayo, citată anterior, pct. 43).

(α) Cu privire la caracterul suficient al reexaminării

124. Cutea nu este convinsă că ÎCA a furnizat o reexaminare suficientă în cauza reclamantului din următoarele motive.

125. În primul rând, se pune problema dacă ÎCA a putut să reexamineze eficient deciziile adoptate de CSJ şi Parlament, având în vedere că ÎCA a fost învestită cu competenţa de a declara aceste decizii nelegale, fără să poată să le caseze şi ulterior să ia măsurile adecvate, dacă se considera necesar. Deşi, în general, declararea unei decizii nelegale nu are consecinţe juridice, Curtea consideră că imposibilitatea ÎCA de a casa în mod formal deciziile contestate şi absenţa unor reglementări cu privire la progresul ulterior al procedurii disciplinare generează un grad considerabil de incertitudine cu privire la consecinţele juridice reale ale unor astfel de declaraţii judiciare.

126. Practica judiciară dezvoltată în acest domeniu ar putea fi semnificativă în această privinţă. Guvernul a prezentat copii ale deciziilor pronunţate de instanţele interne în două cauze. Totuşi, aceste exemple arată că, după ce ÎCA a declarat ilegală eliberarea din funcţie a judecătorilor, petenţii au fost nevoiţi să introducă acţiuni separate privind reîncadrarea. Aceste materiale nu clarifică modul în care ar trebui să se desfăşoare procedura disciplinară (în special măsurile care trebuie adoptate de către autorităţile implicate după declararea nelegală a deciziilor şi termenele de prescripţie pentru luarea măsurilor în cauză), ci sugerează în mod ferm că nu există o reîncadrare automată în funcţia de judecător exclusiv pe baza deciziei declarative a ÎCA.

Prin urmare, materialele furnizate privesc consecinţele juridice limitate ale reexaminării de către ÎCA a unor astfel de litigii şi întăreşte îndoielile Curţii privind capacitatea ÎCA de a soluţiona litigiul în mod eficient şi de a oferi o reexaminare suficientă a cauzei.

127. În al doilea rând, analizând maniera în care ÎCA a ajuns la decizia sa în cauza reclamantului şi sfera de aplicare a litigiului, Curtea remarcă faptul că argumente importante prezentate de reclamant nu au fost abordate în mod corespunzător de ÎCA. În special, Curtea consideră că acuzaţia reclamantului privind lipsa de imparţialitate din partea membrilor CSJ şi a comisiei parlamentare nu a fost examinată cu diligenţa necesară. Afirmaţiile Guvernului în această privinţă nu sunt convingătoare.

128. În plus, ÎCA nu a făcut nicio încercare reală de a examina afirmaţia reclamantului conform căreia decizia parlamentară privind eliberarea sa din funcţie a fost incompatibilă cu Legea din 1992 privind Statutul membrilor Parlamentului şi cu Regulamentul Parlamentului, în ciuda faptului că era competentă să procedeze astfel (a se vedea art. 171-1 § 1 şi 5 din Codul Justiţiei Administrative, citat anterior) şi reclamantul a invocat problema în mod clar în cererea sa şi a prezentat probele relevante (a se vedea supra, pct. 29 şi 33). ÎCA nu a examinat probele reclamantului. Între timp, acuzaţia reclamantului privind nelegalitatea procedurii de vot din Parlament a fost reinterpretată din nou, ca o cerere privind neconstituţionalitatea rezoluţiei parlamentare relevante. Procedând astfel, ÎCA a evitat să abordeze problema în favoarea Curţii Constituţionale, la care reclamantul nu avea acces direct (a se vedea Bogatova împotriva Ucrainei, nr. 5231/04, pct. 13, 7 octombrie 2010, cu trimiterile suplimentare).

129. Prin urmare, Curtea consideră că reexaminarea cauzei reclamantului de către ÎCA nu a fost suficientă şi, astfel, nu a putut anula deficienţele privind echitatea procedurii care au existat în etapele anterioare ale procedurii interne.

(β) Cu privire la condiţiile de independenţă şi imparţialitate în etapa revizuirii de către ÎCA

130. Curtea observă că respectivul control judecătoresc a fost efectuat de către judecători ai ÎCA care erau, de asemenea, sub jurisdicţia disciplinară a CSJ. Acest lucru înseamnă că aceşti judecători puteau face, de asemenea, obiectul unor proceduri disciplinare în faţa CSJ. Având în vedere competenţele extinse ale CSJ cu privire la carierele judecătorilor (numire, sancţionare şi eliberare din funcţie) şi lipsa de garanţii pentru independenţa şi imparţialitatea CSJ (astfel cum s-a examinat anterior), Curtea nu este convinsă că judecătorii ÎCA care au examinat cauza reclamantului, în care CSJ era parte, au putut să dea dovadă de „independenţa şi imparţialitatea” impuse la art. 6 din Convenţie.

(iii) Concluzie

131. În consecinţă, Curtea hotărăşte că autorităţile interne nu au asigurat examinarea independentă şi imparţială a cauzei reclamantului ş reexaminarea ulterioară a cauzei sale nu a remediat aceste aspecte. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în această privinţă.

2. Respectarea principiului securităţii raporturilor juridice în ceea ce priveşte absenţa unui termen de prescripţie pentru procedura împotriva reclamantului