Cauza oleksandr volkov împotriva ucrainei

(a) Argumentele părţilor

132. Reclamantul s-a plâns că acţiunea în faţa CSJ nu a fost echitabilă, în măsura în care nu s-a desfăşurat în temeiul procedurii prevăzute în capitolul patru din Legea din 1998 privind CSJ, care furnizează o serie de garanţii procedurale importante, inclusiv termene de prescripţie pentru sancţiunile disciplinare. În acelaşi timp, motivele invocate de ÎCA pentru aplicarea unei proceduri diferite nu au fost suficiente.

133. Reclamantul a susţinut că aplicarea unui termen de prescripţie în cauza sa era importantă pentru a asigura principiul securităţii juridice. Având în vedere că nu au aplicat niciun termen de prescripţie în cauza sa, autorităţile statului au încălcat dreptul acestuia la un proces echitabil.

134. Guvernul a contestat această plângere şi a declarat că statutul juridic al unui judecător implica atât garanţiile independenţei sale în administrarea justiţiei, cât şi posibilitatea angajării răspunderii acestuia pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale. De vreme ce „încălcarea jurământului” constituia o infracţiune gravă, nu puteau fi aplicate termene de prescripţie pentru angajarea răspunderii reclamantului.

(b) Motivarea Curţii

135. Curtea ia act de faptul că dezacordul reclamantului privind procedura aleasă este o chestiune de interpretare a dreptului intern, aspect care este, în principal, de competenţa autorităţilor naţionale. Totuşi, Curtea trebuie să verifice dacă modul în care dreptul intern este interpretat şi aplicat are consecinţe compatibile cu principiile Convenţiei, interpretate în lumina jurisprudenţei Curţii [a se vedea Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 190 şi 191, CEDO 2006-V].

136. Curtea consideră că ÎCA a oferit suficiente motive pentru care procesul s-a desfăşurat conform unei proceduri diferite de cea menţionată de reclamant (a se vedea supra, pct. 37). Nu se poate considera că aplicarea unei proceduri diferite este imprevizibilă, arbitrară sau în mod vădit nerezonabilă. Totuşi, rămâne problema dacă pretinsa absenţă a garanţiei specifice invocate de reclamant, şi anume absenţa unui termen de prescripţie pentru impunerea unei sancţiuni disciplinare pentru „încălcarea jurământului” de către un judecător, a afectat caracterul echitabil al procedurii.

137. Curtea a stabilit că termenele de prescripţie servesc mai multor scopuri importante, şi anume să asigure securitatea şi finalitatea juridică, să protejeze potenţialii pârâţi de plângerile tardive care pot fi dificil de contestat şi să prevină orice nedreptate care poate rezulta în cazul în care instanţele ar fi obligate să se pronunţe cu privire la evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat, pe baza unor probe care este posibil să fi devenit nesigure şi incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, pct. 51, Culegere 1996 IV). Termenele de prescripţie constituie o trăsătură comună a sistemelor juridice interne ale statelor contractante în ceea ce priveşte infracţiunile penale, disciplinare sau de altă natură.

138. În ceea ce priveşte cauza reclamantului, faptele examinate de CSJ în 2010 datează din 2003 şi 2006 (a se vedea supra, pct. 17 şi 18). Aşadar, reclamantul a fost pus într-o poziţie dificilă, având în vedere că a trebuit să îşi pregătească apărarea cu privire la unele evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat.

139. Din decizia ÎCA în cauza reclamantului şi din argumentele Guvernului reiese că dreptul intern nu prevede termene de prescripţie în privinţa procedurilor pentru eliberarea din funcţie a unui judecător pentru „încălcarea jurământului”. Deşi Curtea consideră că nu este adecvat să precizeze ce durată ar trebui să aibă termenul de prescripţie, consideră că o astfel de abordare neclară a cauzelor disciplinare care implică judecători reprezintă o ameninţare serioasă la adresa principiului securităţii juridice.

140. În aceste circumstanţe, Curtea constată că art. 6 § 1 din Convenţie a fost încălcat în această privinţă.

3. Respectarea principiului securităţii raporturilor juridice în cursul şedinţei plenare a Parlamentului

(a) Argumentele părţilor

141. Reclamantul s-a plâns că Parlamentul a adoptat decizia privind eliberarea sa din funcţie prin încălcarea evidentă a legii şi abuzând de sistemul electronic de votare. Acesta a afirmat că, în cursul votului plenar privind eliberarea sa din funcţie, anumiţi membri ai Parlamentului au votat ilegal, folosind voturi care aparţineau altor membri ai Parlamentului care nu erau prezenţi. În sprijinul acestei plângeri, reclamantul a făcut referire la materialul video cu procedura din timpul şedinţei plenare a Parlamentului şi la declaraţiile a patru membri ai Parlamentului, autentificate de notar.

142. Guvernul a susţinut că decizia parlamentară în cauză privind eliberarea din funcţie a reclamantului a fost legală şi probele prezentate de reclamant împotriva deciziei nu puteau fi considerate sigure, deoarece veridicitatea lor nu fusese evaluată de instanţele interne.

(b) Motivarea Curţii

143. Curtea a hotărât că normele procedurale sunt menite să asigura administrarea corespunzătoare a justiţiei şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, iar justiţiabilii trebuie să fie îndreptăţiţi să se aştepte ca normele respective să fie aplicate. Principiul securităţii raporturilor juridice se aplică nu numai în privinţa justiţiabililor, ci şi în privinţa instanţelor naţionale (a se vedea Diya 97 împotriva Ucrainei, nr. 19164/04, pct. 47, 21 octombrie 2010, cu trimiterile suplimentare). Principiul acesta se aplică, de asemenea, procedurilor folosite pentru eliberarea din funcţie a reclamantului, inclusiv procesul decizional de la şedinţa plenară a Parlamentului.

144. Curtea observă că faptele care stau la baza plângerii sunt confirmate de declaraţiile reclamantului, care a consemnat votarea în plen, prin intermediul declaraţiilor autentificate a patru membri ai Parlamentului şi al materialului video referitor la procesul de votare. Guvernul nu a prezentat niciun argument plauzibil care să pună la îndoială veridicitatea acestor elemente de probă. În ceea ce o priveşte, Curtea nu identifică niciun motiv pentru a considera materialul probator nesigur.

145. După examinarea materialului menţionat anterior, Curtea constată că decizia privind eliberarea din funcţie a reclamantului a fost votată în absenţa majorităţii membrilor Parlamentului. Membrii Parlamentului prezenţi au votat de mai multe ori în mod deliberat şi ilegal, folosind voturile colegilor absenţi. Prin urmare, decizia a fost adoptată cu încălcarea art. 84 din Constituţie, a art. 24 din Legea din 1992 privind Statutul membrilor Parlamentului şi a art. 47 din Regulamentul Parlamentului, care impune ca membrii Parlamentului să participe personal la şedinţe şi la vot. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că votarea privind eliberarea din funcţie a reclamantului a subminat principiul securităţii raporturilor juridice, încălcându-se art. 6 § 1 din Convenţie.

146. Astfel cum s-a subliniat anterior, acest viciu al echităţii procedurale nu a fost remediat în etapa ulterioară a procedurii, deoarece ÎCA nu a tratat această chestiune în mod corespunzător.

147. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în această privinţă.

4. Respectarea principiului unei „instanţe instituită de lege”

(a) Argumentele părţilor

148. Reclamantul s-a plâns că nu i s-a examinat cauza de către „o instanţă instituită de lege”. În ceea ce priveşte camera ÎCA care a examinat cauza reclamantului, acesta a susţinut că, la momentul în care preşedintele ÎCA a instituit camera şi a înaintat propuneri pentru alcătuirea individuală a acesteia, mandatul său expirase şi, prin urmare, ocupa funcţia sa administrativă fără un temei legal.

149. Guvernul a declarat că, după expirarea mandatului său, preşedintele ÎCA trebuia să fie eliberat din funcţie. Totuşi, în absenţa unei proceduri pentru eliberarea din funcţie a unui judecător dintr-o funcţie administrativă, orice acţiuni privind eliberarea sa din funcţie nu ar fi fost legale. De asemenea, acesta a argumentat că dreptul preşedintelui ÎCA de a rămâne în funcţia respectivă fusese sprijinit de decizia Conferinţei Judecătorilor Instanţelor Administrative.

(b) Motivarea Curţii

150. Conform jurisprudenţei Curţii, scopul expresiei „instituită de lege” de la art. 6 din Convenţie este de a garanta „că organizarea judiciară într-o societate democratică nu depinde de discreţia executivului, ci este reglementată de legi emise de Parlament”. De asemenea, în ţările al căror drept este codificat, organizarea sistemului judiciar nu poate fi lăsată la discreţia autorităţilor judiciare, deşi acest lucru nu înseamnă că instanţele nu vor avea un anumit grad de libertate în interpretarea legislaţiei naţionale relevante (a se vedea Fruni împotriva Slovaciei, nr. 8014/07, pct. 134, 21 iunie 2011, cu trimiterile suplimentare).

151. Expresia „instituită de lege” se referă nu doar la temeiul legal pentru însăşi existenţa unei „instanţe”, ci şi la componenţa completului de judecată în fiecare cauză [a se vedea Buscarini împotriva San Marino (dec.), nr. 31657/96, 4 mai 2000, şi Posokhov împotriva Rusiei, nr. 63486/00, pct. 39, CEDO 2003-IV]. S-a constatat că practica prelungirii tacite a mandatului judecătorilor pentru o perioadă nedeterminată după expirarea mandatului legal al acestora, până la momentul renumirii lor în funcţie, încalcă principiul unei „instanţe instituite de lege” (a se vedea Gurov împotriva  Moldovei, nr. 36455/02, pct. 37-39, 11 iulie 2006).

152. În ceea ce priveşte prezenta cauză, trebuie subliniat faptul că, în temeiul art. 171-1 din Codul Justiţiei Administrative, cauza reclamantului putea fi examinată exclusiv de o cameră specială a ÎCA. În temeiul art. 41 din Legea din 2002 privind sistemul judiciar, această cameră specială trebuia să fie instituită printr-o decizie a preşedintelui ÎCA; componenţa individuală a camerei respective era stabilită de preşedinte, cu aprobarea ulterioară a conducerii instanţei respective. Cu toate acestea, la momentul instituirii respectivei camere în prezenta cauză, mandatul de cinci ani al preşedintelui expirase.

153. La acea vreme procedura de numire a preşedinţilor instanţelor nu era reglementată în dreptul intern: dispoziţiile relevante ale art. 20 din Legea din 2002 privind sistemul judiciar fuseseră declarate neconstituţionale şi încă nu fuseseră adoptate noi dispoziţii de către Parlament (a se vedea supra, pct. 41 şi 49). Diverse autorităţi interne îşi exprimaseră opiniile privind situaţia de drept în cauză. De exemplu, Consiliul Judecătorilor din Ucraina, un organism superior cu autonomie juridică, a considerat că respectivul litigiu trebuia soluţionat în temeiul art. 41 § 5 din Legea din 2002 privind sistemul judiciar şi că prim-adjunctul ÎCA, judecătorul S., avea obligaţia de a îndeplini atribuţiile preşedintelui instanţei în cauză (a se vedea supra, pct. 51), în vreme ce Parchetul General a avut o altă opinie în privinţa litigiului (a se vedea supra, pct. 52).

154. În consecinţă, o problemă atât de importantă care priveşte numirea preşedinţilor instanţelor a fost lăsată la latitudinea practicii interne, ceea ce s-a dovedit a fi o chestiune foarte controversată în rândul autorităţilor. Se pare că judecătorul P. a continuat să îndeplinească atribuţiile preşedintelui ÎCA după expirarea mandatului legal, bazându-se, în esenţă, pe faptul că procedura de (re)numire nu fusese prevăzută în legislaţia Ucrainei, în vreme ce temeiul legal pentru dreptul său de a acţiona în calitate de preşedinte al ÎCA nu a fost stabilit suficient.

155. Între timp, la vremea respectivă, judecătorul P., în calitate de preşedinte al ÎCA, a instituit camera care a examinat cauza reclamantului şi a înaintat propuneri pentru componenţa individuală a camerei respective.

156. În aceste circumstanţe, Curtea nu poate concluziona că respectiva cameră care a examinat cauza reclamantului a fost înfiinţată şi alcătuită într-un mod legitim, care ar îndeplini condiţia de a fi o „instanţă instituită de lege”. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în această privinţă.

5. Cu privire la alte încălcări ale art. 6 din Convenţie

157. În continuare, reclamantul s-a plâns că: deciziile în cauza sa au fost adoptate fără o apreciere adecvată a probelor şi că unele argumente importante invocate de apărare nu au fost abordate în mod corespunzător; absenţa unei competenţe suficiente a ÎCA pentru a reexamina actele adoptate de CSJ au contravenit „dreptului la o instanţă” al acestuia; nu a fost respectat principiul egalităţii armelor.

158. Guvernul a contestat aceste acuzaţii.

159. Având în vedere considerentele anterioare şi concluziile în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea constată că nu există nicio problemă distinctă în privinţa prezentelor capete de cerere. Prin urmare, examinarea acestor capete de cerere nu este necesară.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

160. Reclamantul s-a plâns că eliberarea sa din funcţia de judecător a constituit o ingerinţă în viaţa sa privată şi profesională, care era incompatibilă cu art. 8 din Convenţie.

161. Art. 8 din Convenţie prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

162. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

163. Reclamantul a susţinut că a existat o ingerinţă în viaţa sa privată, ca urmare a eliberării sale din funcţia de judecător al Curţii Supreme. Această ingerinţă nu a fost legală, deoarece motivele pentru angajarea răspunderii pentru „încălcarea jurământului” au fost formulate prea vag; dreptul intern nu a prevăzut termene de prescripţie aplicabile procedurii de eliberare din funcţie şi, astfel, nu a oferit garanţiile adecvate împotriva abuzului şi arbitrarului; în plus, acesta nu a stabilit o ierarhie corespunzătoare a sancţiunilor pentru răspundere disciplinară, care să asigure aplicarea acesteia în mod proporţional. Pentru aceste motive, acesta nu a fost compatibil cu cerinţele privind „calitatea legii”. De asemenea, reclamantul a afirmat că ingerinţa în cauză nu fusese necesară în circumstanţele cauzei.

164. Guvernul a admis că eliberarea din funcţie a reclamantului a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea vieţii sale private, în sensul art. 8 din Convenţie. Totuşi, măsura fusese justificată în temeiul paragrafului al doilea din art. 8 din Convenţie. În special, eliberarea din funcţie fusese efectuată în temeiul dreptului intern, care era suficient de previzibil şi accesibil. În plus, măsura fusese necesară în circumstanţele cauzei.

2. Motivarea Curţii

(a) Stabilirea existenţei unei ingerinţe

165. Părţile au fost de acord cu faptul că a existat o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului la respectarea vieţii sale private. Curtea nu constată niciun motiv pentru a adopta o poziţie diferită. Aceasta ia act de faptul că viaţa privată „include dreptul unui individ de a crea şi dezvolta relaţii cu alte persoane, inclusiv relaţii de natură profesională sau de afaceri” (a se vedea C. împotriva Belgiei, 7 august 1996, pct. 25, Culegere 1996 III). Art. 8 din Convenţie „protejează dreptul la dezvoltare personală şi dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte persoane şi lumea înconjurătoare” (a se vedea Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 61, CEDO 2002 III). Noţiunea de „viaţă privată” nu exclude, în principiu, activităţi de natură profesională sau de afaceri. În definitiv, majoritatea oamenilor au ocazii semnificative de a-şi dezvolta relaţiile cu lumea înconjurătoare în timpul vieţii lor profesionale (a se vedea Niemietz împotriva Germaniei, 16 decembrie 1992, pct. 29, seria A nr. 251 B). Prin urmare, s-a constatat că restricţiile impuse în privinţa accesului la profesie afectează „viaţa privată” (a se vedea Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, pct. 47, CEDO 2004 VIII şi Bigaeva împotriva Greciei, nr. 26713/05, pct. 22-25, 28 mai 2009). În mod similar, s-a constatat că eliberarea din funcţie reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private (a se vedea Özpınar împotriva Turciei, nr. 20999/04, pct. 43-48, 19 octombrie 2010). În cele din urmă, art. 8 abordează chestiunile referitoare la protecţia onoarei şi reputaţiei, incluse în dreptul la respectarea vieţii private (a se vedea Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007 şi A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 63 şi 64, 9 aprilie 2009).

166. Eliberarea din funcţia de judecător a reclamantului a afectat o mare parte a relaţiilor acestuia cu alte persoane, inclusiv relaţiile de natură profesională. De asemenea, a avut impact asupra „sferei private” a acestuia, deoarece pierderea locului de muncă trebuie să fi avut consecinţe semnificative asupra bunăstării materiale a reclamantului şi a familiei acestuia. În plus, motivul pentru eliberarea din funcţie a reclamantului, şi anume încălcarea jurământului judecătoresc, sugera faptul că reputaţia sa profesională fusese afectată.

167. Rezultă că eliberarea din funcţie a reclamantului a constituit o ingerinţă în exercitarea de către acesta a dreptului la respectarea vieţii private, în sensul art. 8 din Convenţie.

(b) Cu privire la justificarea ingerinţei

168. În continuare, Curtea trebuie să examineze dacă ingerinţa îndeplinea condiţiile de la paragraful al doilea din art. 8.

(i) Principii generale privind legalitatea ingerinţei

169. Expresia „prevăzută de lege” implică, în primul rând, ideea că măsura contestată ar fi trebuit să fie întemeiată pe dreptul intern. În al doilea rând, face referire la calitatea legii în cauză, impunând condiţia ca aceasta să fie accesibilă pentru persoana în cauză, care trebuie, în plus, să poată prevedea consecinţele acesteia în ceea ce o priveşte, şi să fie compatibilă cu statul de drept (a se vedea, între alte hotărâri, Kopp împotriva Elveţiei, 25 martie 1998, pct. 55, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-II).

170. Astfel, sintagma implică, între altele, faptul că dreptul intern trebuie să aibă dispoziţii suficient de previzibile pentru a le furniza persoanelor de drept privat indicii adecvate privind circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile au dreptul să recurgă la măsuri care le afectează drepturile în temeiul Convenţiei (a se vedea C.G. şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 1365/07, pct. 39, 24 aprilie 2008). În plus, dreptul trebuie să ofere un grad de protecţie juridică împotriva ingerinţei arbitrare a autorităţilor. Existenţa unor garanţii procedurale specifice este esenţială în acest context. Ce anume se impune prin intermediul garanţiilor depinde, cel puţin într-o oarecare măsură, de natura şi importanţa ingerinţei în cauză (a se vedea P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit, nr. 44787/98, pct. 46, CEDO 2001-IX).

(ii) Cu privire la respectarea dreptului intern

171. Curtea a constatat (a se vedea supra, pct. 145) că votul parlamentar privind decizia de eliberare din funcţie a reclamantului nu era legală în raport cu dreptul intern. Această concluzie în sine ar fi suficientă pentru a se stabili de către Curte că ingerinţa în exercitarea de către reclamant a dreptului la respectarea vieţii sale private nu era conformă cu legea, în sensul art. 8 din Convenţie.

172. Cu toate acestea, Curtea consideră că este adecvat să examineze în continuare capătul de cerere şi să stabilească dacă au fost îndeplinite cerinţele privind „calitatea legii”.

(iii) Îndeplinirea cerinţelor privind „calitatea legii”

173. În argumentele lor privind acest capăt de cerere, părţile au pus în discuţie problema previzibilităţii legislaţiei aplicabile. În această privinţă, Curtea observă că, până la 15 mai 2010, normele materiale nu conţineau nicio descriere a abaterii de „încălcare a jurământului”. Temeiul pentru interpretarea sferei de aplicare a acestei infracţiuni era dedus din textul jurământului judecătoresc, prevăzut la art. 10 din Legea din 2002 privind sistemul judiciar, care se citeşte după cum urmează: „Declar solemn că voi îndeplini obligaţiile de judecător în mod onest şi riguros, voi respecta întotdeauna legea în administrarea justiţiei şi voi fi obiectiv şi corect”.

174. Curtea remarcă faptul că textul jurământului judecătoresc oferea o libertate mare de interpretare a infracţiunii de „încălcare a jurământului”. Noua legislaţie abordează în mod specific elementele externe ale infracţiunii respective (a se vedea art. 32 din Legea din 1998 privind CSJ, astfel cum a fost modificat, supra, pct. 72). Deşi noua legislaţie nu se aplica în cauza reclamantului, este relevant să se remarce faptul că precizarea „încălcarea jurământului” de la articolul respectiv prevede în continuare o marjă largă de apreciere în această privinţă pentru autoritatea disciplinară (a se vedea şi extrasul relevant din avizul Comisiei de la Veneţia, citat la punctul 79 de mai sus).

175. Totuşi, Curtea admite că, în anumite domenii, poate fi dificil să se redacteze legi cu un grad ridicat de precizie şi că un anumit grad de flexibilitate poate fi chiar de dorit pentru a permite instanţelor naţionale să elaboreze legislaţia în lumina aprecierii lor cu privire la măsurile necesare în circumstanţele speciale ale fiecărei cauze în parte (a se vedea Goodwin împotriva Regatului Unit, 27 martie 1996, pct. 33, Culegere 1996 II). Faptul că formularea statutelor nu este întotdeauna precisă este consecinţa logică a principiului conform căruia legile trebuie să aibă o aplicare generală. Necesitatea de a evita rigiditatea excesivă şi de a ţine pasul cu circumstanţele schimbătoare implică faptul că multe legi sunt inevitabil redactate în termeni care, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt vagi. Interpretarea şi aplicarea unor astfel de legiferări depinde de practică [a se vedea Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei (MC), nr. 44158/98, pct. 64, CEDO 2004 I].

176. Aceste calificări, care impun limite în ceea ce priveşte condiţia de precizie a statutelor, sunt relevante îndeosebi pentru domeniul dreptului disciplinar. Într-adevăr, în ceea ce priveşte disciplina militară, Curtea a hotărât că este foarte puţin probabil să fie redactate reglementări care descriu în detaliu diverse tipuri de comportament. Prin urmare, poate fi necesar ca autorităţile să formuleze astfel de reglementări în termeni mai generali (a se vedea Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi împotiva Austriei, 19 decembrie 1994, pct. 31, seria A nr. 302).

177. Experienţa altor state sugerează că motivele pentru angajarea răspunderii disciplinare a judecătorilor sunt, de regulă, formulate în termeni generali, în vreme ce exemplele de norme statutare detaliate privind acest aspect nu dovedesc în mod necesar caracterul adecvat al tehnicii legislative utilizate şi previzibilitatea domeniului de drept respectiv (a se vedea supra, pct. 82).

178. Prin urmare, în contextul dreptului disciplinar, ar trebui să existe o abordare rezonabilă în ceea ce priveşte aprecierea preciziei normelor, având în vedere că este o chestiune de necesitate obiectivă ca actus reus al unor astfel de infracţiuni să fie formulat într-un limbaj general. În caz contrar, este posibil ca norma statutară să nu abordeze problema în mod cuprinzător şi să necesite o revizuire constantă şi o actualizare conformă cu numeroasele circumstanţe noi care apar în practică. Rezultă că descrierea unei infracţiuni într-un statut, pe baza unei liste de comportamente specifice, dar cu aplicare generală şi numeroasă nu oferă nicio garanţie pentru abordarea corespunzătoare a chestiunii previzibilităţii legislaţiei. Ar trebui să fie identificaţi şi examinaţi ceilalţi factori care afectează calitatea reglementărilor juridice şi caracterul adecvat al protecţiei juridice împotriva arbitrarului.

179. În această privinţă, Curtea reaminteşte că existenţa unei practici specifice şi constante de interpretare privind dispoziţiile legale relevante a reprezentat un factor care a condus la concluzia că dispoziţia în cauză a fost previzibilă (a se vedea Goodwin, citată anterior, pct. 33). Deşi s-a ajuns la această concluzie în contextul unui sistem de drept cutumiar, rolul de interpretare al organelor judecătoreşti în asigurarea previzibilităţii dispoziţiilor legale nu poate fi subestimat în sistemele de drept civil. Tocmai acestor organe le revine obligaţia de a interpreta în mod constant sensul exact al dispoziţiilor generale de drept şi să elimine orice incertitudini privind interpretarea (a se vedea, mutatis mutandis, Gorzelik şi alţii, citată anterior, pct. 65).

180. În ceea ce priveşte prezenta cauză, nu există niciun indiciu că, la vremea examinării cauzei reclamantului, existau linii directoare şi practici care să stabilească o interpretare constantă şi restrictivă a noţiunii de „încălcare a jurământului”.

181. În continuare, Curtea consideră că nu au fost instituite garanţiile procedurale necesare pentru a preveni aplicarea arbitrară a normelor materiale relevante. În special, dreptul intern nu a prevăzut termene de prescripţie pentru iniţierea şi desfăşurarea unei proceduri împotriva unui judecător pentru „încălcarea jurământului”. Absenţa unor termene de prescripţie, astfel cum s-a discutat anterior în temeiul art. 6 din Convenţie, a conferit un caracter nedeterminat marjei de apreciere a autorităţilor disciplinare şi a subminat principiul securităţii raporturilor juridice.

182. În plus, dreptul intern nu a prevăzut o ierarhie adecvată a sancţiunilor pentru abaterile disciplinare şi nu a elaborat norme care să asigure aplicarea acestora în conformitate cu principiul proporţionalităţii. La momentul examinării cauzei reclamantului, existau doar trei sancţiuni pentru abaterile disciplinare: mustrarea, retrogradarea din funcţie şi eliberarea din funcţie. Aceste trei tipuri de sancţiuni au lăsat o marjă redusă pentru sancţionarea în mod proporţional a unui judecător. Astfel, autorităţilor li s-au oferit posibilităţi limitate de a pune în balanţă interesele publice şi individuale concurente, în lumina fiecărei cauze în parte.

183. Trebuie menţionat că principiul aplicării proporţionale a sancţiunilor disciplinare în cazul judecătorilor este citat direct la punctul 5.1 din Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor (a se vedea supra, 78 pct.), iar anumite state au stabilit o ierarhie mai detaliată a sancţiunilor pentru a respecta acest principiu (a se vedea supra, pct. 82).

184. În cele din urmă, cea mai importantă modalitate de a contrabalansa libertatea de apreciere inevitabilă a unui organism disciplinar în acest domeniu ar fi existenţa unui control independent şi imparţial. Între timp, dreptul intern nu a stabilit un cadru adecvat pentru un astfel de control şi, astfel cum s-a discutat anterior, nu s-a dovedit a fi disponibil pentru reclamant.

185. În consecinţă, absenţa unor linii directoare şi a unor practici care stabilesc o interpretare constantă şi restrictivă a infracţiunii de „încălcare a jurământului” şi lipsa garanţiilor juridice corespunzătoare au avut ca rezultat caracterul imprevizibil al efectelor dispoziţiilor legislaţiei interne. În acest context, se putea presupune foarte bine că aproape orice contravenţie săvârşită de un judecător în orice moment în cursul carierei sale putea fi interpretat, dacă se dorea de către un organism disciplinar, drept un temei factual suficient pentru o acuzaţie disciplinară de „încălcare a jurământului” şi putea să determine eliberarea acestuia din funcţie.

(iv) Concluzie

186. În lumina considerentelor anterioare, Curtea concluzionează că ingerinţa în exercitarea de către reclamant a dreptului la respectarea vieţii sale private a fost ilegală: ingerinţa nu era compatibilă cu dreptul intern şi, în plus, dreptul intern aplicabil nu îndeplinea condiţiile de previzibilitate şi de furnizare a unei protecţii adecvate împotriva arbitrarului.

187. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 13 DIN CONVENŢIE

188. De asemenea, reclamantul s-a plâns că nu a avut la dispoziţie căi de atac efective în ceea ce priveşte ilegalitatea eliberării sale din funcţie. Acesta a invocat art. 13 din Convenţie, care prevede:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

189. După examinarea argumentelor părţilor cu privire la acest capăt de cerere, Curtea consideră că acesta este admisibil. Totuşi, având în vedere constatările Curţii în temeiul art. 6 din Convenţie, prezentul capăt de cerere nu ridică nicio problemă distinctă (a se vedea Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 41, Culegere 1997-VIII).

190. În consecinţă, Curtea hotărăşte că nu este necesar să examineze separat capătul de cerere în temeiul art. 13 din Convenţie.

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 46 ŞI ART. 41 DIN CONVENŢIE

191. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

192. Art. 46 din Convenţie prevede:

„1. Înaltele părţi contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care sunt părţi.

2. Hotărârea definitivă a Curţii se transmite Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea acesteia. ...”