Cei patruzeci şi cinci

— Bineînţeles, Grandchamp, bineînţeles: odată şi odată, oamenii tot trebuie să se întâlnească, dacă nu pe lumea asta, măcar în viaţa de apoi, nu? Dar, fiindcă mi-am adus aminte, Grandchamp, casa asta nu ne mai este acum de nici un folos. Diane scoase dintr-un dulap un teanc de hârţoage: Uite aici actele de proprietate, caută să închiriezi sau să vinzi casa. Dacă până într-o lună nu vei fi găsit nici un chiriaş şi nici un cumpărător, las-o în voia soartei şi întoarce-te la Méridor.

— Şi dacă se găseşte vreun cumpărător, doamnă, cu cât trebuie s-o vând?

— Cu cât vrei dumneata.

— Şi banii îi aduc pe urmă la Méridor?

— Ba nu, Grandchamp, îi ţii pentru dumneata, bătrâne.

— Cum se poate, doamnă, atâta bănet?

— Fireşte. Nici măcar atâta nu-mi dai voie să fac, după ce m-ai slujit cu toată credinţa, Grandchamp? Şi pe urmă, afară de datoriile mele faţă de dumneata, nu mai am de plătit oare şi pe cele ale tatălui meu?

— Numai că, vedeţi, doamnă, fără contract, fără o pro­cură, nu pot face nimic.

— Are dreptate – spuse Remy.

— Poate găsiţi vreun mijloc – zise Diane.

— Nimic mai simplu. Casa a fost cumpărată pe nu­mele meu; nu mă opreşte nimeni s-o revând lui Granchamp, care, la rândul său, n-are decât s-o vândă cui va pofti.

— Scrie atunci.

Remy luă o pană şi întocmi actul de donaţie în josul contractului de vânzare.

— Şi acum, rămâi cu bine – îi spuse doamna de Mon­soreau lui Grandchamp, care se simţea nespus de tulbu­rat, văzând că-l lăsau singur în toată casa. Rămâi sănătos, Grandchamp! Spune să mâne caii încoace până ce ispră­vesc de făcut bagajele.

Diane se urcă apoi la ea în cameră, tăie jur împrejur cu un pumnal pânza portretului, o făcu sul şi, după ce-o înfăşură într-o bucată de mătase, puse sulul în cufăr. Văduvită de portret, rama ce se căsca în firida goală părea să mărturisească şi mai elocvent ca înainte toate suferin­ţele pe care îi fusese dat să le asculte. Altminteri, camera, după ce pictura fusese luată de pe perete, nu mai avea nimic deosebit: era o cameră ca oricare alta.

După ce legă cele două cufere cu chingi, Remy mai cercetă o dată din ochi strada pentru a se încredinţa că în afară de călăuză nu se mai afla nimeni de faţă; pe urmă, ajutând-o pe palida sa stăpână să se urce în şa, spuse în şoaptă:

— Cred că asta-i ultima casă, doamnă, în care vom fi locuit un timp mai îndelungat.

— Penultima, Remy – răspunse doamna, cu vocea sa gravă şi monotonă.

— Care o să fie atunci ultima?

— Mormântul, Remy.

LXIII

CE FĂCEA ÎN FLANDRA MONSENIORUL FRANÇOIS AL FRANŢEI,

DUCE DE ANJOU ŞI DE BRABANT ŞI CONTE DE FLANDRA

Şi acum trebuie să cerem cititorilor noştri îngăduinţa de a-l părăsi pe regele Franţei în palatul Luvru, pe Henric de Navara la Cahors, pe Chicot pe drumul mare şi pe doamna de Monsoreau în mijlocul străzii, pentru a pleca în Flandra, unde îl vom afla pe monseniorul duce de An­jou, numit de curând duce de Brabant, în ajutorul căruia plecase, aşa cum am văzut mai înainte, marele amiral al Franţei, Anne Daigues, duce de Joyeuse.

La optzeci de leghe de Paris, spre nord, un freamăt de glasuri ce vorbeau limba franceză şi drapelul Franţei flu­turau deasupra unei tabere franceze statornicite pe malu­rile fluviului Escaut.

Era noapte: focurile răsfirate într-un cerc uriaş străjuiau fluviul, care în dreptul oraşului Anvers este foarte larg, oglindindu-se în apele sale adânci. Singurătatea ce dăinuie îndeobşte asupra polderelor acoperite de o ver­deaţă mohorâtă era tulburată de nechezatul cailor francezi.

De sus, de pe meterezele cetăţii, străjile vedeau stră­lucind în bătaia focurilor de tabără muschetele santine­lelor franceze, ca nişte îndepărtate fulgerări de o clipă, care, dat fiind distanţa considerabilă dintre malurile flu­viului aşezat ca o stavilă între armata respectivă şi oraş, erau tot atât de puţin primejdioase ca şi fulgerele ce sca­pără în zare în serile senine de vară, după o zi de zăduf. Armata aceasta era a ducelui de Anjou. În ce scop ve­nise acolo – iată un lucru pe care se cuvine să-l istorisim cititorilor noştri. N-o să fie poate chiar atât de distractiv, dar sperăm că vom fi iertaţi, de vreme ce i-am avertizat: atâţia oameni sunt plicticoşi fără a socoti de cuviinţă să-ţi atragă atenţia dinainte!

Unii dintre cititorii noştri care au binevoit să-şi piardă vremea frunzărind romanele Regina Margot şi Doamna de Monsoreau au avut prilejul de a face cunoştinţă cu dom­nul duce de Anjou, un vlăstar domnesc egoist, invidios, ros de ambiţii şi nerăbdător, care, deşi născut în preajma tro­nului, nu fusese în stare să aştepte resemnat până ce moar­tea i-ar fi deschis drumul spre domnie, cu atât mai mult cu cât fiecare nou eveniment părea să-l apropie de ea. Aşa, bunăoară, l-am văzut mai înainte sub Carol al IX-lea râvnind tronul Navarei, pe urmă, pe acela al lui Carol al IX-lea însuşi, în sfârşit, pe acela al Franţei, ocupat deocam­dată de fratele său Henric, ex-rege al Poloniei, căruia îi fusese dat să poarte două coroane, în pofida frăţiorului său, care nu izbutise să facă rost măcar de una singură.

Îşi îndreptase atunci privirile o clipă spre Anglia, la cârma căreia se afla o femeie şi, pentru a dobândi tronul, se gândise să-i ceară mâna, cu toate că respectiva femeie se numea Elisabeta şi avea douăzeci de ani mai mult decât el.

În momentul acela norocul începuse să-i zâmbească, dacă se poate totuşi socoti un noroc faptul de a lua de nevastă pe trufaşa fiică a lui Henric al VIII-lea. Cel care toată viaţa lui, mânat cum era de dorinţe pripite, nu reu­şise nici măcar să-şi apere libertatea; care avusese parte să-i vadă ucişi – dacă nu cumva moartea li se trăgea chiar de la el – pe favoriţii săi La Mole şi Coconnas, şi care-l jertfise ca un mişel pe Bussy, cel mai viteaz dintre gentilomii săi: toate acestea fără nici un folos pentru râvna sa de mărire şi în dauna gloriei sale, care n-a avut decât de pierdut; omul acesta năpăstuit de soartă se ve­dea dintr-o dată copleşit de favorurile unei strălucite su­verane spre care, până atunci, nici un muritor nu se în­cumetase să-şi ridice ochii şi, în acelaşi timp, ridicat de un popor întreg la cel mai înalt rang pe care poporul acela putea să-l acorde cuiva. Flandra îl îmbia cu o coroană, iar Elisabeta îi dăduse inelul său.

Nu avem câtuşi de puţin pretenţia de a fi istorici; dar dacă totuşi ne luăm câteodată această sarcină, o facem nu­mai atunci când istoria coboară întâmplător la nivelul ro­manului sau, mai bine zis, când romanul se ridică la înăl­ţimea istoriei; numai datorită acestor împrejurări ne în­găduim să strecurăm o privire curioasă în existenţa prin­ciară a ducelui de Anjou, care, desfăşurându-se în mod consecvent paralel cu strălucita cale a regalităţii, este pre­sărată cu tot felul de evenimente, unele sumbre, altele scăldate într-o lumină scânteietoare, evenimente care, de obicei, nu se întâlnesc decât în viaţa capetelor încoronate.

Să schiţăm, aşadar, în câteva cuvinte povestea aces­tei vieţi. Văzându-l pe fratele său Henric al III-lea împot­molit în răfuielile lui cu familia Guise, ducele de Anjou căutase că se alieze cu domnii de Guise; după câtva timp însă, apucase să-şi dea seama că aceştia nu urmăreau în realitate decât să ia locul familiei Valois pe tronul Franţei. Drept care se grăbise s-o rupă cu ei; dar, precum am avut prilejul să vedem, o asemenea ruptură nu se putea înfăp­tui fără unele riscuri, şi faptul că Salcède fusese sfârtecat în piaţa Grève dovedise importanţa pe care domnii de Lorena, susceptibili cum erau din fire, o acordau prie­teniei domnului de Anjou. Pe de altă parte, de o bucată de vreme, Henric al III-lea deschisese bine ochii şi, cu un an înainte de răstimpul în care începe această istorisire, du­cele de Anjou, surghiunit, sau ca şi cum ar fi fost sur­ghiunit, se retrăsese la Amboise.

În momentul acela, flamanzii se îndreptaseră către el cu braţele întinse. Istoviţi de stăpânirea spaniolă, decimaţi de proconsulatul ducelui de Alba, înşelaţi de pacea făţar­nică oferită de don Juan de Austria, care se folosise de această pace pentru a pune din nou mâna pe cetăţile Namur şi Charlemont, flamanzii îl chemaseră pe Wilhelm de Nassau, prinţ de Orania, pe care-l investiseră guvernator general al Brabantului.

Şi acum câteva cuvinte despre acest personaj, care a jucat un rolul de însemnat în istorie, dar care nu va apărea decât în treacăt în povestirea noastră.

Wilhelm de Nassau, prinţ de Orania, avea pe vremea aceea cincizeci sau cincizeci şi unu de ani; vlăstar al lui Wilhelm de Nassau, supranumit şi Bătrânul, şi al Iulianei de Stolberg, şi văr al lui René de Nassau, ucis la asediul oraşului Saint-Dizier, de la care moştenise titlul de prinţ de Orania, Wilhelm îşi dăduse seama încă din fragedă ti­nereţe, crescut cum fusese în spiritul celor mai severe principii ale reformei, îşi dăduse, aşadar, seama, cum spu­neam, încă din fragedă tinereţe de propria sa valoare şi de măreţia chemării sale. Această chemare, pe care o socotea pogorâtă în sufletul său din ceruri căreia până la sfârşitul zilelor sale i-ar fi fost credincios şi pentru care şi-a dat viaţa ca un mucenic, era să întemeieze republica olan­deză, pe care, de altfel, a şi întemeiat-o în realitate. De tânăr încă fusese chemat de Carol Quintul la curtea sa. Carol Quintul se pricepea la oameni; îl cântărise în sinea sa pe Wilhelm şi adeseori bătrânul împărat, care ţinea pe atunci sceptrul cel mai împovărător pe care-l va fi ţinut vreodată o mână împărătească, se sfătuise cu băiatul în cele mai gingaşe probleme legate de politica Ţărilor de Jos. Mai mult încă, tânărul Wilhelm abia împlinise douăzeci şi patru de ani în momentul în care Carol Quintul îi încre­dinţase, în lipsa vestitului Philibert-Emmanuel de Savoia, comanda armatei din Flandra, şi Wilhelm se dovedise vrednic de această înaltă preţuire, ţinându-i în şah pe ducele de Nevers şi pe Coligny, doi dintre cei mai străluciţi con­ducători de oşti ai vremii, şi întărind sub ochii lor for­tificaţiile oraşelor Philippeville şi Charlemont; de umărul lui Wilhelm de Nassau se sprijini Carol Quintul pentru a coborî treptele tronului în ziua în care abdică, şi tot lui îi încredinţă misiunea de a duce lui Ferdinand coroana imperială, la care Carol Quintul renunţase de bună voie. Atunci în locul lui se ridicase Filip al II-lea şi, în pofida sfaturilor pe care Carol Quintul le dăduse fiului său, îndemnându-l să-l privească pe Wilhelm ca pe un frate bun, acesta din urmă în scurtă vreme se dumeri că Filip al II-lea era unul dintre acei monarhi care nu ţin de fel să aibă rubedenii. Şi tot atunci prinsese temeinic rădăcini în cugetul său ideea măreaţă a eliberării Olandei şi a neatârnării ţărilor flamande, idee pe care ar fi păstrat-o pe veci ferecată în sufletul său dacă bătrânului împărat, prietenul şi părintele lui, nu i-ar fi căşunat gândul năstruşnic de a lepăda mantia regală pentru a o înlocui cu rasa călugă­rească. Atunci, la propunerea lui Wilhelm, Ţările de Jos ceruseră retragerea trupelor străine; atunci începuse stră­dania înverşunată a Spaniei pentru a nu scăpa cumva prada ce încerca să se smulgă din ghearele ei: şi tot atunci acest popor cu o soartă atât de vitregă, căruia îi era dat să fie mereu strivit între Franţa şi Imperiul germanic, tre­buise să îndure povara viceregalităţii Margaretei de Aus­tria şi a sângerosului proconsulat al ducelui de Alba; atunci fusese pusă la cale lupta, în egală măsură politică şi religioasă, căreia protestul întocmit la palatul Culembourg, prin care se cerea abolirea inchiziţiei în Ţările de Jos, îi slujea drept pretext; atunci se urnise procesiunea celor patru sute de gentilomi, îmbrăcaţi cu veşminte cât se poate de simple, care, încolonaţi doi câte doi, se duceau să depună la picioarele tronului viceguvernatoarei măr­turia dorinţelor obşteşti cuprinse în acest protest; şi tot atunci, la vederea acelor oameni atât de solemni şi atât de modest îmbrăcaţi, Barlaimont, unul dintre sfetnicii duce­sei, rostise cuvântul calici, pe care gentilomii flamanzi şi-l întipăriseră în minte însuşindu-şi-l pentru a desemna partidul patriotic din Ţările de Jos, care până în ziua ace­ea nu purtase încă nici un nume.

Din momentul acela, Wilhelm începuse să joace rolul datorită căruia avea să ajungă unul dintre cei mai mari actori politici din câţi vor fi fost pe lume. Mereu înfrânt în lupta pe care o purta împotriva strivitoarei puteri a lui Filip al II-lea, Wilhelm se punea din nou pe picioare, şi mai vajnic parcă după fiecare înfrângere suferită; ridicând de fiecare dată o nouă oştire pentru a înlocui armata risipită sau pusă pe fugă sau nimicită, ieşea iar la iveală, şi mai viguros parcă decât înainte de a fi pierdut bătălia, întâmpinat de fiecare dată ca un izbăvitor.

În mijlocul acestor fluctuaţii în care triumfurile mora­le alternau cu înfrângerile fizice, dacă se poate spune aşa, Wilhelm, care se afla întâmplător la Mons, auzi despre masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu.

Era o lovitură cumplită ce răzbea aproape până în inima Ţărilor de Jos: sângele celor mai vrednici dintre aliaţii fireşti ai Olandei, ca şi ai ţinuturilor flamande ce împărtăşeau credinţa calvină, sângele hughenoţilor din Franţa se risipea gâlgâind prin această rană deschisă.

La auzul acestei veşti, Wilhelm socotise cu cale deo­camdată să bată în retragere, după cum obişnuia să facă în asemenea împrejurări şi, de la Mons, unde se afla în momentul acela, se retrăsese până la Rin, unde rămăsese să aştepte desfăşurarea evenimentelor.

Iar evenimentele rareori se lasă aşteptate atunci când e vorba de o cauză nobilă.

O ştire la care nimeni nu s-ar fi gândit se răspândi deo­dată. O mână de calici de mare – deoarece existau calici de mare aşa cum existau şi calici de uscat – mânaţi fără veste de un vânt potrivnic spre portul Brille, văzând că nu aveau nici un mijloc la îndemână spre a ieşi din nou în largul mării, lăsaseră corabia să plutească în derivă şi, împinşi de disperare, luaseră cu asalt oraşul, care şi pre­gătise spânzurătorile pentru ei. După cucerirea oraşului, se grăbiseră să alunge garnizoanele spaniole din împreju­rimi şi, dându-şi seama că nici unul dintre ei nu era de ajuns de destoinic pentru a face să rodească biruinţa dobândită numai printr-o întâmplare, îl chemaseră în mij­locul lor pe prinţul de Orania; Wilhelm nu întârzie să se înfăţişeze: venise timpul să dea o lovitură hotărâtoare; trebuia ca, discreditând întreaga Olandă, să zădărnicească pe veci orice posibilitate de împăcare cu Spania.

Wilhelm puse să se dea o ordonanţă prin care cultul catolic era proscris în Olanda, la fel cum religia prote­stantă era proscrisă în Franţa.

În urma acestei declaraţii, războiul se încinse iar: ducele de Alba trimise împotriva răzvrătiţilor pe propriul său fiu, Frederic de Toledo, care le smulse oraşele Zutphen, Nardem şi Harlem; dar această pierdere, în loc să-i descurajeze pe olandezi, părea să le fi reîmprospătat forţele; toată suflarea se răsculă; toţi, cu mic, cu mare, puseră mâna pe arme, pe tot cuprinsul dintre Zuidersee şi Escaut. Cuprinsă de teamă pentru moment, Spania îl chemă înapoi pe ducele de Alba pentru a trimite în locul său pe don Luis de Requesens, unul dintre învingătorii de la Lepante.

Atunci se abătuse din nou asupra lui Wilhelm o serie întreagă de nenorociri: Ludovic şi Henric de Nassau, care veneau să-i aducă ajutoare prinţului de Orania, fuse­seră atacaţi pe negândite de unul dintre locotenenţii lui don Luis, înfrânţi şi ucişi; spaniolii pătrunseseră în Olanda, împresuraseră Leyda şi prădaseră oraşul Anvers. Situaţia era disperată, când cerul venise pentru a doua oară în sprijinul republicii care abia prindea să se înfiripe: Requesens murise la Bruxelles.

Atunci toate provinciile, reunite pe temeiul aceluiaşi interes, întocmiseră de comun acord şi semnaseră în ziua de 8 noiembrie 1576, adică după patru zile de la prădarea oraşului Anvers, tratatul cunoscut sub numele de Pacea de la Gand, prin care se obligau să se ajute reciproc pentru a elibera ţara de dominaţia spaniolilor şi a celorlalţi venetici.

Don Juan ieşise din nou la iveală şi, o dată cu el, neca­zurile hărăzite Ţărilor de Tos. În mai puţin de două luni, Namur şi Charlemont căzuseră în mâinile duşmanului.

În urma acestor două înfrângeri, flamanzii se gândiseră să riposteze, numindu-l pe prinţul de Orania guvernator general al Brabantului.

Don Juan îşi dăduse, la rândul său, obştescul sfârşit. Hotărât, Dumnezeu se arăta prielnic descătuşării Ţărilor de Jos. Succesorul lui don Juan fu Alessandro Farnese.

Era un prinţ iscusit, fermecător prin felul său de a fi, blajin şi energic totodată, politician destoinic şi priceput conducător de oşti. Flandra tresărise auzind pentru prima oară glasul acela cu accent italienesc numind-o mieros prietenă în loc de a o bruftului ca pe o răzvrătită.

Wilhelm îşi dăduse seama că Farnese va sluji mai bine cauza Spaniei prin făgăduielile sale decât ducele de Alba prin schingiuirile lui.

Din îndemnul său, provinciile semnaseră în ziua de 29 ianuarie 1579 actul uniunii de la Utrcht care avea să devină fundamentul dreptului public al Olandei. În momentul acela, temându-se că nu va putea să aducă la în­deplinire planul de eliberare pe care se străduia de cincisprezece ani să-l înfăptuiască, tot din îndemnul său i se oferise ducelui de Anjou suveranitatea Ţărilor de Jos, cu condiţia să respecte privilegiile olandezilor şi flaman­zilor, precum şi libertatea lor de gândire.

Era o grea lovitură dată lui Filip al II-lea, la care acesta nu găsise alt mijloc să răspundă decât punând un premiu de douăzeci şi cinci de mii de scuzi pe capul lui Wilhelm.

Adunarea reprezentanţilor întruniţi la Haga îl decla­rară pe Filip decăzut din drepturile sale suverane asupra Ţărilor de Jos şi hotărâse ca pe viitor jurământul de credinţă să fie depus faţă de susnumita adunare, şi nu ca până atunci faţă de regele Spaniei.

În momentul acela, ducele de Anjou descălecase în Belgia, fiind primit de flamanzi cu neîncrederea pe care o păstrau îndeobşte faţă de străini. Sprijinul Franţei, pe care li-l făgăduise prinţul francez, avea însă prea mare preţ în faţa lor pentru ca să nu-i facă, măcar de ochii lumii, o primire caldă şi respectuoasă.

Cu toate astea, promisiunea lui Filip al II-lea nu se putea să nu aibă ecou. În toiul festivităţilor prilejuite de sosirea înaltei feţe, un foc de pistol detunase în apropi­erea prinţului de Orania; Wilhelm se clătinase pe picioare: toată lumea crezuse că fusese răpus; dar Olanda mai avea încă nevoie de dânsul.

Glonţul ucigaşului nu făcuse decât să-i străpungă amândoi obrajii. Cel care trăsese asupra lui se numea Jean Jaureguy, precursorul lui Balthazar Gérard, aşa cum Jean Châtel avea să fie precursorul lui Ravaillac.

Toate aceste întâmplări aşternuseră pe chipul lui Wilhelm o mohorâtă tristeţe, pe care rareori o lumina un zâmbet îngândurat. Flamanzii şi olandezii însă înţelegeau să-l respecte pe acest visător cu aceeaşi smerenie ca pe un Dumnezeu, simţind că pe umerii lui şi numai pe umerii lui se rezema tot viitorul lor, şi când îl vedeau apropiindu-se, înfăşurat în mantia-i largă, cu fruntea adumbrită de borurile pălăriei, cu bărbia sprijinită în palma dreaptă şi cotul în mâna stângă, oamenii se dădeau la o parte spre a-i face loc, iar mamele îl arătau copiilor, spunându-le cu un fel de sfială evlavioasă:

— Uite, puiul mamei, ăsta-i Taciturnul.

La propunerea lui Wilhelm, aşadar, François de Valois, duce de Barbant, fusese ales de flamanzi conte de Flandra, adică suveranul ţării. Ceea ce n-o împiedicase pe Elisabeta – ba aş putea spune chiar dimpotrivă – să-i dea speranţe că-i va acorda mâna ei. Regina vedea în această căsătorie un mijloc de a strânge laolaltă pe calviniştii din Anglia, ca şi pe cei din Flandra şi din Franţa; cu mintea ei atât de chibzuită, Elisabeta se gândea poate la o întreită coroană.

Prinţul de Orania căuta să-l sprijine în aparenţă pe ducele de Anjou, luându-l deocamdată sub aripa propriei sale popularităţi, chit că mai târziu avea să-şi retragă această aripă, atunci când va socoti că a sosit momentul să se descotorosească de stăpânirea franceză, aşa cum se descotorosise de tirania spaniolă.

Acest aliat făţarnic era însă mult mai primejdios decât un duşman pentru ducele de Anjou, zădărnicind înfăptu­irea oricărui plan care i-ar fi întărit prea mult puterea şi i-ar fi sporit prea mult prestigiul în ţările flamande.

Văzând că un prinţ francez reuşise să pătrundă în Bruxelles, Filip al II-lea îl somase pe ducele de Guise să-i vină în ajutor, considerându-se îndreptăţit să-i soli­cite acest ajutor în virtutea unui tratat încheiat cândva între don Juan de Austria şi Henri de Guise.

Cei doi tineri viteji, care erau cam de-o vârstă, simţi­seră că sunt din aceeaşi plămadă şi, întâlnindu-se şi îngemănându-şi ambiţiile, se legaseră să cucerească, fiecare pe socoteala sa, câte un regat.

În momentul în care, după moartea temutului său frate, descoperise prin hârtiile tânărului prinţ tratatul semnat de Henri de Guise, Filip al II-lea nu se arătase câtuşi de puţin îngrijorat. De altminteri, ce rost ar fi avut să-şi facă sânge rău din pricina ambiţiilor unui mort? Mormântul nu ţinea oare zăvorâtă spada ce ar fi putut da suflet şi viaţă documentului?

Numai că un rege de talia lui Filip al II-lea, care, pe de altă parte, îşi dădea seama ce importanţă politică pot avea două-trei rânduri scrise de o anumită mână, nu s-ar fi îndurat să lase să zacă, într-o colecţie de manuscrise şi autografe menită să îmbie curiozitatea vizitatorilor pala­tului Escurial, semnătura lui Henri de Guise, semnătură ce începuse să se bucure de un credit atât de mare prin­tre traficanţii de monarhii, fie că era vorba de familia de Orania, de casa de Valois, de Habsburgi sau de familia Tudor.

Ca atare, Filip al II-lea îi propusese ducelui de Guise să menţină cu el tratatul încheiat odinioară cu don Juan, tratat prin care lorenul se îndatora să-l sprijine pe spaniol pentru a pune stăpânire asupra ţărilor flamande, iar spani­olul îşi lua, la rândul său, obligaţia de a-l ajuta pe loren să ducă la îndeplinire povaţa strămoşească pe care cardinalul încercase s-o pună în aplicare în sânul familiei sale. Povaţa aceasta îi cerea, nici mai mult nici mai puţin, decât să nu întrerupă o singură clipă neistovitele străduinţe cu ajutorul cărora truditorii aveau să poată uzurpa cândva tronul Franţei.

Guise consimţise; de altfel, nici nu avea încotro; Filip al II-lea îl ameninţa că-i va trimite lui Henric al Franţei o copie după documentul respectiv, şi atunci spa­niolul împreună cu lorenul îl asmuţiseră împotriva duce­lui de Anjou, cuceritorul şi monarhul ţăiilor flamande, pe un spaniol, anume Salcède, aflat în slujba casei de Lorena, îndemnându-l să-l răpună. Într-adevăr, un omor ar fi încheiat toate socotelile spre mulţumirea amândurora, a spaniolului ca şi a lorenului.

Din clipa în care ducele de Anjou ar fi fost suprimat, nu mai exista nici un pretendent la tronul Flandrei, nici un moştenitor pentru coroana Franţei.

Mai rămânea, ce-i drept, prinţul de Orania; dar, pre­cum ştim, Filip al II-lea avea la indemână un al doilea Salcède, care se numea Jean Jaureguy.

Salcède fusese prins şi sfârtecat în piaţa Grève înainte de a fi reuşit să-şi aducă planul la îndeplinire.

Jean Jaureguy, în schimb, îl rănise grav pe prinţul de Orania, dar, la urma urmei, nu reuşise decât să-l rănească.

Ducele de Anjou şi Taciturnul rămăseseră, aşadar, mai departe în fiinţă, cei mai buni prieteni de ochii lumii, în realitate însă adversari mai neîmpăcaţi chiar decât cei ce unelteau să le curme viaţa.

Aşa cum am spus mai înainte, ducele de Anjou fusese întâmpinat cu încredere. Oraşul Bruxelles îl primise, într-adevăr, cu porţile deschise, dar Bruxelles nu era nici Flandra, nici Brabantul; ducele începuse deci fie cu duhul blândeţii, fie cu forţa, să înainteze pe teritoriul Ţărilor de Jos, cucerind, oraş cu oraş, bucată cu bucată, regatul său atât de rebel; şi, dând urmare sfaturilor prinţului de Orania, care ştia cât de ţâfnoşi sunt flamanzii, să mănânce foaie cu foaie, cum ar fi zis Cezar Borgia, gustoasa anghinare a Flandrei.