Cei patruzeci şi cinci

— Dar tot ca un copil, Remy, bătrânul care astăzi e voios, a doua zi, din păcate, poate să închidă ochii pe veci.

Remy nu mai răspunse nimic de astă dată, căci, într-adevăr, nici un răspuns liniştitor nu mai putea să-i iasă din gură, şi după convorbirea înfăţişată mai înainte, timp ce câteva minute stărui o tăcere lugubră.

Cei doi interlocutori rămaseră şi unul şi celălat adânciţi în gânduri şi posomorâţi.

— La ce oră ai poruncit să vină caii, Remy? întrebă într-un târziu doamna cea misterioasă.

— La orele două după miezul nopţii.

— A bătut de unu adineauri.

— Da, doamnă.

— Nu pândeşte nimeni pe afară, Remy?

— Nimeni.

— Nici chiar tânărul acela nefericit?

— Nici chiar dânsul.

Remy oftă.

— Cu ce aer ciudat îmi spui asta, Remy.

— Fiindcă şi el a luat o hotărâre.

— Ce hotărâre? întrebă doamna, tresărind.

— Să nu ne mai vadă niciodată sau, cel puţin, să nu mai încerce să ne vadă.

— Şi unde are de gând să se ducă?

— Acolo unde ne ducem cu toţii: la odihnă.

— Dea Domnul să aibă parte de odihnă în veci! rosti doamna, cu o voce gravă şi îngheţată ca sunetul unui clo­pot de înmormântare. Şi totuşi...

Îşi lăsă însă vorba neterminată.

— Totuşi?... stărui Remy.

— Nu avea nimic mai bun de făcut pe lumea asta?

— I-ar fi plăcut să iubească, dacă ar fi fost iubit.

— La vârsta lui, un om de rangul său şi cu numele pe care-l poartă ar trebui să aibă încredere în viitor.

— Dar dumneavoastră, doamnă, care ca vârstă, rang şi nume nu sunteţi cu nimic mai prejos decât dânsul, aveţi oare mai multă încredere în viitor?

În ochii doamnei scăpără o licărire sinistră:

— Da, Remy, am încredere, de vreme ce trăiesc; dar stai puţin... Şi ascultă cu atenţie: Parcă s-ar auzi un tro­pot de cal?

— Da, aşa mi se pare.

— Să fi sosit cumva poştalionul nostru?

— S-ar putea; înseamnă c-a venit atunci cu un ceas mai devreme decât ne-am înţeles.

— S-a oprit la poartă, Remy.

— Într-adevăr.

Remy coborî treptele în grabă şi, în momentul în care ajunse la picioarele scării, se auziră afară trei bocănituri repezi în uşă.

— Cine-i acolo? întrebă Remy.

— Eu – răspunse o voce spartă şi tremurătoare – eu, Grandchamp, feciorul baronului.

— Sfinte Dumnezeule! Dumneata, Grandchamp, dum­neata la Paris! Stai că-ţi deschid acum, dar vorbeşte în­cet. Şi-i deschise uşa. De unde vii? întrebă Remy în şoaptă.

— De la Méridor.

— De la Méridor?

— Da, dragă domnule Remy... Din păcate!

— Intră înăuntru, hai repede! Doamne Dumnezeule!

— Ce este, Remy? răsună în capul scării glasul doam­nei. Au sosit caii?

— Nu, nu, doamnă, nu încă. Apoi, adresându-se din nou bătrânului: Ce s-a întâmplat, Grandchamp dragă?

— Nu bănuiţi? răspunse servitorul.

— Ba da, bănuiesc, din păcate; dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i spune chiar aşa, dintr-o dată. Ce-o să zică, biata coniţă!

— Remy, Remy – se auzi iarăşi glasul – am impresia că vorbeşti cu cineva?

— Da, doamnă, da.

— Cu cineva a cărui voce mi-e cunoscută.

— Întocmai, doamnă... Cum să facem ca s-o cruţăm, Grandchamp?... Ah, uite-o!

Doamna, care coborâse între timp de la primul etaj la parter, aşa cum coborâse mai înainte de la etajul al doilea la primul, se ivi în capătul coridorului.

— Cine-i acolo? întrebă ea. Pare-ar fi Grandchamp...

— Da, doamnă, eu sunt – rosti cu umilinţă şi cu tris­teţe în glas unchiaşul, descoperindu-şi capul cărunt.

— Tu eşti, Grandchmp?! O, doamne, presimţirile mele nu m-au înşelat deci: a murit tata!

— Într-adevăr, doamnă – mărturisi Grandchamp, uitând toate poveţele lui Remy – într-adevăr, Méridor-ul a rămas fără stăpân.

Palidă, îngheţată, dar neclintită şi dârză, doamna primi lovitura fără să clipească. Văzând-o atât de resemnată şi de mohorâtă, Remy se apropie de ea şi-i luă cu gingăşie mâna.

— Cum a murit? întrebă doamna. Spune-mi, te rog.

— Domnul baron, care în ultima vreme nu se mai ri­dica din fotoliu, acum opt zile, doamnă, a avut pentru a treia oară un atac. A mai apucat doar să bolborosească numele dumneavoastră, pe urmă i-a pierit graiul şi peste noapte s-a prăpădit.

Diane îi mulţumi printr-un gest bătrânului slujitor şi, fără să mai spună nimic, se urcă la ea în cameră.

— În sfârşit, acum e liberă – murmură Remy, care era şi mai palid, şi mai întunecat la faţă decât dânsa. Vino încoace, Grandchamp, vino cu mine.

Iatacul doamnei se afla chiar la primul etaj, în spatele unei încăperi ale cărei ferestre dădeau spre stradă, în timp ce camera propriu-zisă nu era luminată decât de o feres­truică ce răspundea într-o curte.

Mobilierul încăperii era posomorât, dar bogat; tapise­riile de Arras, cele mai frumoase pe vremea acera, ce acopereau pereţii, înfăţişau ultimele etape ale Patimilor Mântuitorului.

Un scaun de rugăciune din stejar sculptat, o statuetă din acelaşi material şi cu aceeaşi lucrătură, un pat cu polog, cu stâlpii în torsadă şi cu draperii aidoma tapiseriilor de pe pereţi, în sfârşit, un covor de Bruges erau singurele lu­cruri ce împodobeau camera.

Nici o floare, nici o sculă de preţ, nici o poleială; o ramă neagră de lemn încadra portretul unui bărbat, aşezat în­tr-o firidă din perete, în dreptul ferestrei, care, precum se vedea, fusese făcută anume acolo spre a-l lumina.

Spre portretul acesta se îndreptară paşii doamnei, care îngenunche în faţa lui, cu inima plină de lacrimi, dar cu ochii uscaţi. Se uită îndelung la icoana neînsufleţită, cu o privire plină de o nemăsurată dragoste, ca şi când nobila întruchipare ar fi fost pe cale să se trezească la viaţă spre a-i da un răspuns.

Nobilă întruchipare, cu drept cuvânt, şi epitetul acesta părea făcut anume pentru ea.

Pictorul zugrăvise un tânăr de vreo douăzeci şi opt sau treizeci de ani, ce zăcea pe jumătate dezbrăcat pe o cana­pea; din pieptul său străpuns mai picurau câţiva stropi de sânge, una din mâinile sale, cea dreaptă, atârna sfârtecată, ţinând degetele încleştate pe un ciot de spadă. Ochii săi erau pe jumătate închişi ca ochii unui om care trage să moară; paloarea şi suferinţa îi transfigurau trăsăturile împrumutându-le o frumuseţe cerească, pe care chipul ome­nesc nu ajunge s-o aibă decât în clipa când se desparte de viaţă pentru a intra în veşnicie.

Singura legendă, singura deviză ce se putea citi erau aceste cuvinte scrise cu litere roşii ca sângele dedesubtul portretului:
Aut Caesar aut nihil
Doamna întinse braţele spre portret şi, adresându-i cuvântul aşa cum s-ar fi spovedit lui Dumnezeu, spuse:

— Te-am implorat să mai aştepţi, deşi sufletul tău mânios era, de bună seamă, însetat de răzbunare; şi cum morţii văd tot ce se întâmplă, dragostea mea, ai putut să-ţi dai seama că nu m-am înduplecat să trăiesc decât pentru a nu săvârşi un păcat de moarte împotriva părintelui meu; căci, în ziua în care ai închis ochii, ar fi trebuit să te urmez în mormânt; murind însă, ar fi însemnat să scurtez şi viaţa tatălui meu. Şi pe urmă, după cum bine ştii, deasupra trupului tău scăldat în sânge am făcut un legământ, am jurat să răzbun moartea prin moarte, sângele prin vărsare de sânge: în felul acesta însă aş fi împovărat cu o crimă capul încărunţit al preacinstitului bătrân ce mă alinta numindu-mă odorul său nevinovat.

Ai aşteptat şi-ţi mulţumesc, iubitule, că m-ai îngăduit, şi iată că sunt liberă acum; ultima legătură ce mă ţinea înlănţuită de lumea pământească a fost, în sfârşit, sfărâmată de bunul Dumnezeu, fie numele lui în veci lăudat! De azi înainte sunt numai a ta: nu mai e nevoie să umblu nici cu ascunzişuri, nici cu vicleşuguri, pot înfăptui la lumina zilei ceea ce am de făcut, căci acum nu mai rămâne nimeni pe lume în urma mea şi deci pot, în fine, s-o părăsesc.

Se ridică pe jumătate, sprijinindu-se numai într-un genunchi, şi sărută mâna ce părea să atârne afară din cadru:

— Iartă-mă, iubitul meu, că nu pot vărsa nici o lacrimă; de atâta cât au plâns pe mormântul tău, ochii mei, ochii aceştia pe care-i priveai cu atâta drag, sunt secătuiţi acum. Peste câteva luni voi veni după tine şi atunci vei putea, în sfârşit, să-mi răspunzi, umbră scumpă căreia de atâtea ori i-am vorbit fără să am parte măcar o singură dată de un răspuns.

Rostind aceste cuvinte, Diane se sculă de jos cu sme­renie, ca şi când şi-ar fi încheiat mărturisirea pe care o avea de făcut Celui de Sus şi se duse de se aşeză în jilţul de stejar.

— Bietul tata! murmură ea fără nici o înfiorare în glas şi cu o expresie ce nu avea nimic omenesc.

Căzu apoi pe gânduri, cufundându-se într-o sumbră meditaţie care o făcu să uite, sau cel puţin aşa se părea, de necazul de faţă ca şi de cele trecute. Deodată se ridică în picioare, ţinând mâna rezemată pe braţul jilţului.

— Într-adevăr – spuse ca – e lucrul cel mai bun pe care-l avem de făcut. Remy!

Se vede însă că preacredinciosul slujitor asculta la uşă, deoarece se înfiinţă într-o clipă.

— Sunt aici, doamnă – răspunse el.

— Scumpul meu prieten, fratele meu drag – îl întâmpină Diane – singura fiinţă de pe lume care ştie totul des­pre mine, trebuie să ne luăm rămas bun.

— Pentru ce, doamnă?

— Pentru că a venit vremea să ne despărţim, Remy.

— Să ne despărţim?! exclamă tânărul, cu un ton ce o făcu să tresară pe tovarăşa sa. Ce vreţi să spuneţi, doamnă?

— Da, Remy. Răzbunarea pe care am pus-o la cale mi se părea o faptă nobilă şi curată atâta timp cât exista o stavilă între mine şi ea, atâta timp cât nu o întrezăream decât în depărtare; aşa se întâmplă cu toate lucrurile de pe lumea asta: de departe ni se par măreţe şi frumoase. Acum însă când sunt gata să-mi aduc gândul la îndeplinire, acum când nu mai există nici o oprelişte, nimic nu mă poate face să dau înapoi, Remy; dar nu vreau să târăsc după mine, pe făgaşul nelegiuirii, un suflet mărinimos şi neprihănit; aşa încât trebuie să mă părăseşti, dragul meu. Toată viaţa asta petrecută în lacrimi îmi va fi poate soco­tită ca o ispăşire pentru păcatele săvârşite faţă de Dumne­zeu şi faţă de dumneata şi sper că tot aşa îţi va fi socotită şi dumitale; şi cum n-ai făcut şi nu vei face niciodată vreo faptă rea, vei avea astfel o îndoită chezăşie că vei intra în împărăţia cerurilor.

Remy ascultase cuvintele doamnei de Monsoreau cu un aer mohorât şi aproape dispreţuitor.

— Doamnă – răspunse el – nu cumva vă închipuiţi că staţi de vorbă cu un moşneag fricos şi istovit de o viaţă de necumpătate plăceri? Am douăzeci şi şase de ani, doamnă, adică toată vlaga tinereţii, ce pare secătuită în mine. Stârv smuls din ghearele morţii, dacă mai am încă puterea să trăiesc, este pentru a săvârşi o faptă cutremură­toare, este pentru a îndeplini cu mâna mea hotărârile înţe­lepciunii divine. Nu încercaţi deci a despărţi năzuinţele mele de ale dumneavoastră, doamnă, dat fiind că aceste cumplite năzuinţe au sălăşluit atâta amar de vreme sub acelaşi acoperiş: oriunde veţi merge, voi fi alături de dom­nia voastră; orice veţi face, vă voi da o mână de ajutor; altminteri, doamnă, dacă veţi stărui, cu toate rugăminţile mele, în hotărârea dumneavoastră de a mă izgoni...

— O! murmură tânăra femeie. Să te izgonesc?! Ce vorbă-i asta, Remy?

— Dacă veţi stărui totuşi în această hotărâre – urmă tânărul, fără a lua în seamă cuvintele ei – ştiu ce am de făcut, şi toate străduinţele noastre, care în momentul acesta nu mai au nici un rost, se vor încheia pentru mine prin două lovituri de pumnal: unul împlântat în inima celui pe care-l ştiţi, celălalt în inima mea.

— Remy, Remy! strigă Diane, făcând un pas spre tână­rul slujitor şi întinzând, cu un gest autoritar, mâna deasu­pra capului său. Să nu spui una ca asta, Remy. Nu dum­neata, ci eu sunt stăpână pe viaţa celui pe care-l ameninţi: am plătit-o destul de scump pentru a fi îndreptăţită să i-o ridic atunci când i se va împlini sorocul şi va trebui să se despartă de ea. Ştii doar ce s-a întâmplat, Remy, şi să nu crezi cumva că am avut o vedenie, îţi jur că nu, în ziua când am îngenuncheat lângă trupul neînsufleţit al celui de aici... Şi-i arătă portretul: în ziua aceea, zic, mi-am apro­piat gura de buzele rănii pe care o vezi acolo sângerând şi buzele ei s-au înfiorat şi au şoptit: "Răzbună-mă, Diane, răzbună-mă!"

— Doamnă!

— Remy, îţi spun încă o dată, nu era o nălucire, nici un freamăt pe care l-aş fi auzit în delir: rana a vorbit. Îţi spun că a vorbit, îmi sună încă şi acum în ureche şoapta ei: "Răzbună-mă, Diane, răzbună-mă!"

Slujitorul lăsă capul în pământ.

— Răzbunarea trebuie deci să rămână în seama mea şi nu a dumitale – continuă Diane. De altfel, pentru cine şi din pricina cui a murit? Pentru mine şi din cauza mea.

— Trebuie să vă dau ascultare, doamnă – răspunse Remy – căci şi eu eram tot atât de neînsufleţit ca şi dânsul. Cine a pus să fiu ridicat din mijlocul leşurilor ce zăceau claie peste grămadă acolo, în cameră? Dumneavoastră. Cine mi-a îngrijit rănile şi m-a lecuit? Dumneavoastră. Cine m-a ascuns? Dumneavoastră, numai dumneavoastră, adică un suflet îngemănat cu sufletul celui pentru care mi-am dat viaţa cu atâta bucurie; porunciţi deci şi mă voi supune, numai să nu-mi porunciţi să vă părăsesc.

— Bine, Remy, vei împărtăşi atunci soarta mea. Ai dreptate, nimic nu trebuie să ne mai despartă.

Remy îi arătă, la rândul sau, portretul.

— Şi acum doamnă – rosti el cu hotărâre – de vreme ce a fost răpus prin trădare, tot prin trădare se cade să fie răzbunat. Dumneavoastră însă nu ştiţi un lucru şi cu drept cuvânt aţi spus adineauri că mâna lui Dumnezeu se află deasupra noastră; nu ştiţi că în noaptea asta am descoperit secretul faimoasei aqua tofana, otrava familiei Medici, otrava lui René Florentinul.

— Nu mai spune! Adevărat?

— Veniţi să vedeţi, doamnă, veniţi să vedeţi.

— Bine, dar ne aşteaptă Grandchamp; ce-o să zică omul când o să vadă că nu ne mai întoarcem şi n-o să ne mai audă prin casă? Fiindcă vrei să coborâm jos, nu-i aşa?

— Bietul bătrân a străbătut şaizeci de leghe călare, doamnă; l-a răpus oboseala şi adineauri a adormit pe patul meu. Veniţi cu mine.

Diane porni în urma lui Remy.

LXII

LABORATORUL

Remy o conduse pe Diane în camera de alături, unde apăsând pe un resort ascuns sub o scândurică din parchet, puse în mişcare o trapă ce alunecă până la perete, des­coperind o deschizătură croită de-a curmezişul încăperii.

Deschizându-se, trapa lăsă să se vadă o scară întune­coasă, îngustă şi dreaptă. Remy puse piciorul pe prima treaptă şi întinse apoi pumnul, de care Diane se sprijini pentru a coborî la rândul său. Cele douăzeci de trepte sau, mai bine zis, cei douăzeci de fuscei ai scării duceau într-o criptă circulară, întunecată şi umedă, în care se afla un cuptor cu o vatră uriaşă, o masă pătrată, două scaune de răchită şi o sumedenie de flacoane şi vase de metal.

Singurii locatari ai criptei erau o capră care nu behăia şi nişte păsări fără glas, semănând, în adâncul tainiţei neguroase săpate în pământ, mai degrabă cu fantomele unor animale a căror înfăţişare o împrumutaseră decât cu nişte făpturi vii.

Focul mai pâlpâia încă în cuptor, gata să se stingă, în timp ce un fum gros se scurgea în tăcere prin hornul ce străpungea zidul.

Un alambic aşezat în vatră lăsa să se prelingă încet, picătură cu picătură, un lichid galben ca aurul.

Picăturile se adunau într-un flacon de sticlă, groasă de două degete, dar în acelaşi timp de o limpezime desăvârşită, astupat la gură de tubul alambicului al cărui capăt pătrundea în flacon.

Diane coborî treptele şi se opri în mijlocul acestor obiecte a căror destinaţie şi ale căror forme păreau atât de ciudate, fără să se mire şi fără să se arate înspăimântată: s-ar fi zis că nici una din împrejurările obişnuite ale vieţii nu mai puteau să aibă vreo înrâurire asupra acestei femei, care se desprinsese de viaţă, trăind în afara ei. Remy îi făcu semn să se oprească la picioarele scării şi Diane rămase locului, acolo unde îi arătase el.

Tânărul se duse să aprindă o lampă, care aruncă o lu­mină ceţoasă peste lucrurile descrise în amănunţime mai înainte şi care, până atunci, zăceau toropite ori se foiau în întuneric.

Se îndreptă apoi spre un puţ săpat în fundul criptei, lângă perete, şi care nu avea nici colac, nici ghizduri, legă de toarta unei găleţi o funie lungă, lăsând-o să alu­nece, fără a se folosi de vreun scripete, în apa ce dormita sinistră în adâncul pâlniei scobite în pământ şi care se în­fioră, clipocind înăbuşit; pe urmă trase găleata plină cu apă rece ca gheaţa şi limpede cum e cleştarul.

— Apropiaţi-vă, doamnă – spuse Remy.

Diane se apropie.

Slujitorul picură un singur strop din licoarea strânsă în flaconul de sticlă în apa care umplea găleata până în margini şi care, în aceeaşi clipă, căpătă o culoare galbenă; pe urmă culoarea începu să pălească pentru a dispare cu desăvârşire şi, după zece minute apa era tot atât de lim­pede ca la început. Privirea încremenită a Dianei era singura mărturie a atenţiei încordate cu care urmărea această operaţie. Remy se uită la ea.

— Ei, şi? întrebă Diane.

— Şi acum – răspunse Remy – înmuiaţi în apa aceasta fără culoare şi fără gust, înmuiaţi, zic, o floare, o mănuşă sau o batistă; preparaţi cu ea nişte săpunuri par­fumate, umpleţi cu ea ibricul din care cineva îşi toarnă ca să se spele pe dinţi, pe mâini şi pe obraz, şi veţi vedea, aşa cum s-a putut vedea odinioară la curtea regelui Carol al IX-lea, floarea curmând răsuflarea celui ce i-a sorbit mireasma, mănuşa otrăvindu-l pe cel ce s-a atins de ea, săpunul devenind ucigător în momentul în care a pătruns în pori. Lăsaţi să pice un strop, numai unul, din licoarea aceasta curată pe feştila unei lumânări sau a unei lămpi, aşa încât să îmbibe o bucată ca de un deget din fitilul de bumbac, şi, în răstimp de o oră, lampa sau lumânarea va răspândi în jurul ei un duh de moarte, pentru ca după aceea să ardă mai departe tot atât de nevinovată ca orice altă lampă sau lumânare.

— Eşti într-adevăr, convins de ceea ce-mi spui, Remy? întrebă doamna.

— Toate aceste experienţe le-am făcut eu însumi, cu mâna mea, doamnă. Priviţi păsările astea care nu mai pot să doarmă şi nu mai vor să mănânce nimic: toate au băut o picătură de apă aidoma cu licoarea pe care o vedeţi aici. Uitaţi-vă la capra aceasta care a păscut iarbă stropită cu aceeaşi licoare: a început să năpârlească şi stă gata să dea ochii peste cap; chiar dacă i-am dat drumul acum afară, la lumina zilei, în mijlocul naturii, este osândită să piară, afară numai dacă natura, în sânul căreia o vom lăsa să se întoarcă, nu-i va trezi instinctul, descoperindu-i unul din acele antidoturi pe care animalele se pricep să le dibuiască singure şi despre care oamenii habar n-au.

— Pot să văd şi eu flaconul, Remy? întrebă Diane.

— Da, doamnă, fiindcă în momentul de faţă tot lichi­dul s-a condensat; numai o clipă.

Remy luă cu o nemăsurată grijă flaconul de sub tubul alambicului, îl astupă cu un dop de ceară moale pe care îl apăsă cu degetele ca să pecetluiască bine gura şi, după ce înfăşură gâtul într-un petic de lână, întinse flaconul însoţitoarei sale.

Diane îl primi fără să se arate câtuşi de puţin tulbu­rată, îl ridică în dreptul lămpii şi, după ce privi câtva timp licoarea groasă dinăuntru, zise:

— Cred că ajunge. Rămâne să alegem, la timpul po­trivit, fie buchetul de flori, fie mănuşile, lampa, săpunul sau ibricul. Licoarea poate fi păstrată într-un vas de metal?

— Nu, fiindcă-l roade.

— Atunci înseamnă că şi flaconul acesta o să se spargă până la urmă.

— N-aş crede; uitaţi-vă numai ce gros este cristalul; de altfel, n-avem decât să-l punem în ceva ori să-l îm­brăcăm cu o ferecătură de aur.

— Va să zică – adăugă doamna – eşti mulţumit, Remy, nu-i aşa?

Şi ceva ca o părere de surâs flutură pe buzele Dianei, dându-le acea licărire de viaţă pe care o rază de lună o aşterne peste lucrurile neînsufleţite.

— Atât de mulţumit cum n-am fost niciodată, doam­nă – răspunse slujitorul. A fi în măsură să-i pedepseşti pe mişei înseamnă a te bucura de drepturile sfinte ale Atotputernicului.

— Ia taci, Remy, taci puţin.

Diane trase cu urechea.

— Aţi auzit ceva?

— Mi se pare că se aude un tropot de cai în stradă: au sosit gonacii noştri, Remy.

— Tot ce se poate, doamnă, fiindcă se apropie ceasul când trebuiau să vină; acum însă am să-i trimit înapoi.

— Pentru ce?

— Credeţi că mai au vreun rost?

— În loc să mergem la Méridor, Remy, plecăm în Flandra; păstrează caii.

— Aha! Înţeleg.

Şi ochii slujitorului scăpărară la rândul lor, însufleţiţi de o licărire de bucurie ce nu se putea asemui decât cu surâsul Dianei.

— Dar ce facem cu Grandchamp? adăugă el.

— Grandchamp, ţi-am spus, are nevoie să se odihnească. Va rămâne la Paris şi va căuta să vândă casa, fiindcă nu mai avem ce face cu ea acum. Ai grijă numai să le dai drumul bietelor făpturi nevinovate, pe care împrejurările ne-au silit să le chinuim. Poate că Dumnezeu, aşa cum spuneai adineauri, se va îndura de ele şi le va ajuta să scape.

— Dar cuptorul, dar retortele, dar alambicul şi toate câte mai sunt aici?

— De vreme ce se aflau aici atunci când am cumpărat casa, ce are-a face dacă o să dea peste ele cineva după ple­carea noastră!

— Dar prafurile astea, dar acizii, dar esenţele?

— Pe foc, Remy, pe foc!

— Daţi-vă la o parte, atunci.

— Eu?

— Da, sau cel puţin puneţi-vă masca asta de sticlă.

Remy îi întinse o mască, pe care Diane şi-o potrivi pe obraz; pe urmă, astupându-şi, la rândul său, gura şi na­sul cu un tampon mare de lână, slujitorul trase de şnurul foalelor, înteţi flacăra tăciunilor din vatră şi când focul se încinse cum trebuie, turnă peste el prafurile care ră­bufniră în pârâituri vesele, unele făcând să ţâşnească limbi verzi, altele risipindu-se într-o puzderie de scântei galbene ca pucioasa; apoi turnă esenţele, care, în loc să stingă fo­cul, se învolburară înălţându-se ca nişte şerpi de văpaie spre gura hornului, cu un bubuit ca de tunet îndepărtat. În sfârşit, după ce totul fu mistuit, Remy zise:

— Aveţi dreptate, doamnă. Dacă cineva descoperă acum secretul acestei hrube, acel cineva o să-şi închipuie, de bună seamă, c-a locuit aici un alchimist; în zilele noastre, chiar dacă vrăjitorii mai sunt încă arşi pe rug, alchimiştii, în schimb, sunt respectaţi.

— De altfel – răspunde Diane – chiar de s-ar întâmpla să murim arşi pe rug, mi se pare c-ar fi pe bună dreptate, Remy: căci ce suntem decât nişte otrăvitori? Şi nu văd de ce moartea asta m-ar înspăimânta mai mult de­cât oricare alta, dacă în ziua în care mă voi urca pe rug îmi voi fi împlinit menirea. Gândeşte-te că cei mai mulţi dintre mucenicii din vechime au avut parte de acelaşi sfârşit.

Remy făcu un gest de încuviinţare şi, luând flaconul din mâinile stăpânei sale, îl înfăşură cu băgare de seamă. În momentul acela cineva bocăni la uşa de la intrare.

— Într-adevăr, sunt oamenii dumneavoastră, doamnă, nu v-aţi înşelat. Urcaţi-vă repede sus şi vorbiţi cu ei, în timp ce eu am să închid la loc trapa.

Diane se supuse. Şi unul, şi celălalt erau în asemenea măsură însufleţiţi de aceleaşi gânduri, încât ar fi fost greu de spus care din ei îl ţinea pe celălalt sub stăpânirea sa.

Remy urcă scara în urma ei şi apăsă pe resort; cripta se închise. Diane îl găsi pe Grandchamp la poartă; trezit din somn de ciocănituri, slujitorul se grăbise să deschidă. Bătrânul se arătă nespus de mirat auzind de plecarea apropiată a stăpânei sale, care-i aduse la cunoştinţă lucrul acesta fără să-i spună însă unde anume se duce.

— Grandchamp, dragul meu – îi mărturisi Diane – eu şi cu Remy vrem să plecăm într-un pelerinaj pe care ne-am legat mai de mult să-l facem: să nu vorbeşti cu nimeni despre asta şi nici să nu dezvălui numele meu ni­mănui, oricine ar fi.

— Fiţi fără grijă, doamnă, vă jur pe ce am mai sfânt! o încredinţă bătrânul servitor. Totuşi o să vă mai vedem, nu-i aşa?