Cei patruzeci şi cinci

Hangiţa se uită la Ernauton şi, punându-şi mâinile în şolduri, astupă tot cadrul uşii, aşa încât nimeni nu mai putea să se strecoare pe-acolo.

Ernauton, la rândul său, se opri locului, ca şi cum ar fi vrut să intre înăuntru.

— Ce doriţi, domnule? întrebă ea. Pe cine căutaţi?

— N-a fluierat cineva de trei ori adineauri de la fe­reastra acestui foişor, stimată doamnă?

— Ba da.

— Ei bine, aceste trei fluierături erau pentru mine.

— Pentru dumneavoastră?

— Da, pentru mine.

— Atunci se schimbă socoteala, dacă-mi daţi însă cuvântul dumneavoastră de onoare.

— Pe cinstea mea de gentilom, scumpă doamnă Fournichon.

— Vă cred pe cuvânt. Poftim înăuntru, frumosule, poftim, cavalere, poftim!

Şi, încântată că avea parte în sfârşit, de muşteriii de soi pe care şi-i dorise cu atâta însufleţire pentru neferici­tul Trandafir al Dragostei detronat de către Mândrul Ca­valer, patroana îl îndrumă pe Ernauton spre scara în melc, ce urca în cel mai dichisit şi mai discret dintre foişoarele hanului.

O uşă mică, zugrăvită în culori cam ţipătoare, răspun­dea într-un fel de anticameră de unde se trecea direct în odaia din foişor, mobilată. Împodobită şi tapetată ceva mai somptuos decât ar fi fost de aşteptat într-o casă de la marginea Parisului; dar se cuvine să spunem că doamna Fournichon dăduse dovadă de oarecare gust în felul cum căutase să înfrumuseţeze foişorul acesta, pentru care avea o mărturisită preferinţă şi, precum se ştie, când faci un lucru cu dragoste, nu se poate să nu reuşeşti.

Doamna Fournichon reuşise deci în măsura în care o imaginaţie destul de vulgară putea să reuşească într-o îndeletnicire ca asta.

În clipa în care tânărul intră în anticameră simţi un miros puternic de smirnă şi de aloe: era o jertfă adusă, probabil, de către o persoană cu un nas prea sensibil care în aşteptarea lui Ernauton, încerca să alunge cu ajutorul miresmelor vegetale aburii încărcaţi cu arome culinare pe care-i răspândeau cratiţele şi frigarea.

Coana Fournichon se ţinea pas cu pas după tânărul cavaler; de pe scară îl împinse în anticameră, iar din anti­cameră în încăperea din foişor, mijind ochii şi clipind cu subînţelesuri anacreontice, apoi se retrase.

Ernauton rămase cu mâna dreaptă agăţată de draperie, cu cea stângă pe clanţa uşii, pe jumătate îndoit din şale, în chip de plecăciune.

Zărise în penumbra ce domnea în încăperea luminată de o singură lumânare de ceară trandafirie una dintre acele siluete feminine ce au îndeobşte darul de a trezi, dacă nu dragostea, cel puţin atenţia, atunci când nu se în­tâmplă să stârnească dorinţele.

Tolănită pe nişte perne şi înveşmântată în mătăsuri şi catifele, respectiva doamnă, al cărui picioruş micuţ spânzura la marginea divanului, îşi făcea de lucru cu o cren­guţă de aloe sau, mai bine zis, cu ceea ce mai rămăsese din ea, arzând-o la flacăra lumânării; când şi când apropia crenguţa de obraz pentru a trage în piept fumul pe care-l lăsa să se prefire printre cutele capişonului şi prin părul său, ca şi cum ar fi vrut să se pătrundă de parfumul lui îmbătător.

După gestul cu care azvârli restul crenguţei în foc, grăbindu-se să-şi tragă rochia peste picior şi capişonul peste faţa acoperită cu o mască, Ernauton îşi dădu seama că ea îl auzise intrând şi ştia că-i acolo, aproape de dânsa. Cu toate acestea nu întoarse capul spre uşă, Ernauton aşteptă un moment; doamna însă tot nu se îndupleca să se întoarcă.

— Doamnă – rosti tânărul cu un glas, pe care căuta din răsputeri să şi-l îndulcească spre a-şi mărturisi recu­noştinţa – doamnă... aţi binevoit să chemaţi pe umilul dumneavoastră slujitor: iată-l, a sosit!

— A, foarte bine – spuse dânsa. Ia loc, te rog, dom­nule Ernauton!

— Să-mi fie cu iertare, doamnă, dar, mai înainte de toate, trebuie să vă mulţumesc pentru cinstea pe care mi-aţi făcut-o.

— Aşa e, ai dreptate, domnule de Carmainges, să respectăm etichea, şi totuşi presupun că deocamdată încă nu ştii cui îi mulţumeşti?

— Doamnă – răspunse tânărul, apropiindu-se încetul cu încetul – chipul dumneavoastră e ascuns după o mască, iar mâinile înmănuşate. Adineauri, în clipa când am intrat, v-aţi grăbit să feriţi de privirea mea un picior care cu si­guranţă m-ar fi scos din minţi, lăsându-mă să întrezăresc cât de fermecătoare este făptura dumneavoastră. Nu văd cum aş putea să vă recunosc, aşa încât nu-mi rămâne decât să ghicesc.

— Şi ghiceşti cine sunt?

— Aceea pe care inima mea o doreşte şi pe care în­chipuirea mi-o arată tânără, frumoasă, puternică şi bogată, mult prea puternică şi prea bogată chiar, pentru ca să pot crede că ceea ce se întâmplă cu mine este adevărat şi că în momentul de faţă nu visez.

— Ai avut de întâmpinat cumva greutăţi ca să pătrunzi aici? întrebă doamna, fără să răspundă direct la puhoiul de cuvinte ce se revărsa din inima prea plină a lui Ernauton.

— Dimpotrivă, doamnă, am intrat mult uşor decât mi-aş fi închipuit.

— Pentru un bărbat totul e uşor, într-adevăr; din pă­cate însă, nu tot aşa e şi pentru o femeie.

— Îmi pare rău, doamnă, de osteneala pe care v-aţi dat-o şi în schimbul căreia nu vă pot oferi decât umilele mele mulţumiri.

Doamna însă părea să se gândească la altceva.

— Ce spuneai adineauri, domnule? întrebă ea într-o doară, scoţându-şi mănuşa pentru a da la iveală o mână încântătoare durdulie şi prelungă totodată.

— Ziceam, doamnă, că, fără să fi văzut chipul dumnea­voastră, ştiu cine sunteţi şi pot să vă spun că vă iubesc, fără nici o teamă că m-aş putea înşela.

— Crezi că ai putea garanta oare că sunt, într-adevăr, aceea ce te aşteptai s-o întâlneşti aici?

— Dacă privirea nu-mi spune nimic, mi-o spune inima.

— Aşadar, mă cunoşti?

— Da, vă cunosc.

— Ba nu, zău, dumneata, un provincial abia sosit în oraş ai şi ajuns să cunoşti toate femeile din Paris?

— Dintre toate femeile din Paris, doamnă, nu cunosc deocamdată decât una singură.

— Şi aceea sunt eu?

— Sunt convins.

— Şi după ce mă recunoşti?

— După vocea dumneavoastră, după farmecul şi fru­museţea dumneavoastră.

— După voce, înţeleg, fiindcă nu pot să mi-o prefac; după farmec, aş putea s-o iau drept un compliment; dar după frumuseţe, nu pot admite răspunsul dumitale decât ca o ipoteză.

— Şi pentru ce, doamnă?

— Foarte simplu; zici că mă recunoşti după frumuseţe, când în clipa de faţă frumuseţea mea este ascunsă.

— Era mai puţin ascunsă, doamnă, în ziua când v-am ajutat să intraţi în Paris şi când v-am ţinut lângă mine atât de aproape, încât îmi atingeaţi umerii cu pieptul şi sim­ţeam răsuflarea dumneavoastră dogorindu-mi grumazul.

— Aşa că atunci când ai primit scrisoarea, ai ghicit că era vorba de mine.

— O, nu, nu, doamnă, să nu vă închipuiţi aşa ceva. Nici un moment nu mi-a trecut prin gând că ar putea fi vorba de dumneavoastră. Am crezut că vrea să-mi joace cineva vreo festă sau că trebuie să fie o neînţelegere la mijloc; m-am gândit, de asemenea, că s-ar putea să fiu ameninţat de una din acele catastrofe ce se cheamă, chi­purile, noroc în dragoste, şi doar de câteva minute în­coace, văzându-vă cu ochii mei şi încredinţându-mă cu mâna mea...

Şi Ernauton dădu să-i cuprindă mâna ce se trase înapoi, ferindu-se de mâna lui.

— Destul! zise doamna. Adevărul este că am săvârşit o nebunie fără seamăn.

— Şi în ce fel, doamnă? Vreţi să-mi spuneţi şi mie?

— În ce fel? Zici că mă cunoşti şi mă mai întrebi în ce fel am săvârşit o nebunie?

— O, aveţi dreptate, doamnă! Sunt atât de mic şi de neînsemnat pe lângă alteţa voastră!

— Pentru Dumnezeu, domnule, fii atât de bun, te rog, şi taci! Nu cumva ţi-ai pierdut minţile?

— Dar ce-am făcut, doamnă, ce-am făcut, sfinte Dum­nezeule? întrebă Ernauton, înspăimântat.

— Cum se poate?! Vezi doar că am o mască pe faţă...

— Şi?

— Din moment ce port o mască, înseamnă că mi-am pus-o ca să nu fiu recunoscută. Şi dumneata îmi spui al­teţă? De ce nu deschizi mai bine fereastra să-mi strigi numele în gura mare ca să audă toată strada!

— Oh, iertare, vă rog, iertare – imploră Ernauton, căzând în genunchi – dar credeam că zidurile n-au urechi.

— Am impresia că eşti prea încrezător de felul dumitale!

— Vai, doamnă, sunt îndrăgostit!

— Şi eşti convins că, din capul locului, împărtăşesc dragostea dumitale cu aceeaşi înflăcărare?

Ernauton se ridică de jos înţepat.

— Nicidecum, doamnă – răspunse el.

— Şi atunci ce-ţi închipui?

— Îmi închipui că aţi avut să-mi spuneţi ceva impor­tant, că n-aţi vrut să mă primiţi la palatul Guise şi nici acasă la dumneavoastră, la Bel-Esbat, şi că aţi preferat să vă întâlniţi cu mine pe ascuns pentru a sta de vorbă în­tr-un loc mai ferit.

— Aşa ţi-ai închipuit, într-adevăr?

— Da.

— Şi despre ce anume crezi că aş putea să-ţi vorbesc? Hai spune! Aş vrea să văd cât eşti de ager.

Sub aparenta ei indiferenţă, fără să vrea, doamna lăsa să se întrevadă un fel de îngrijorare.

— Ştiu eu?! răspunse într-o doară Ernauton. Despre ceva în legătură cu domnul de Mayenne, bunăoară.

— Crezi oare că n-am şi eu ştafetele mele, domnule, care mâine seară mi-ar spune mai mult decât aş putea afla din gura dumitale, de vreme ce domnia ta mi-ai dezvă­luit tot ce ştiai în privinţa asta?

— Poate că veţi fi vrând atunci să mă întrebaţi ceva în legătură cu întâmplarea din noaptea trecută?

— Ah, ce întâmplare, nu înţeleg, despre ce vorbeşti? întrebă doamna, căreia se vedea bine că-i bătea inima.

– Vreau să zic despre panica prin care a trecut dom­nul d'Épernon şi despre arestarea gentilomilor loreni.

— Cum, au fost arestaţi nişte gentilomi loreni?

— Vreo douăzeci de gentilomi care au răsărit pe neaş­teptate pe drumul spre Vincennes.

— Care duce totodată şi spre Soissons, oraşul unde, dacă nu mă înşel, se află garnizoana domnului de Guise. La urma urmei, dumneata, domnule Ernauton, care eşti de la palat, ai putea să-mi spui de ce au fost arestaţi aceşti gentilomi?

— Eu, de la palat?

— Bineînţeles.

— De unde ştiţi, doamnă?

— Ei, asta-i bună! Ca să aflu adresa dumitale, a tre­buit, nu-i aşa, să mă interesez, să culeg informaţii. Dar sfârşeşte odată ceea ce ai început să spui, pentru numele lui Dumnezeu! Ai un obicei cât se poate de supărător: acela de a schimba mereu vorba. Ce s-a întâmplat după încăierarea asta?

— Absolut nimic, doamnă, cel puţin după câte ştiu.

— Şi-atunci cum de ţi-a trecut prin minte că aş putea să-ţi vorbesc despre un lucru care n-a avut nici o urmare?

— Am greşit şi de astă dată, doamnă, şi nu-mi rămâne decât să-mi recunosc greşeala.

— Cum se poate, domnule! Dar de unde eşti dum­neata?

— Din Agen.

— Nu mai spune, domnule! Eşti gascon va să zică? Fiindcă Agen e în Gasconia, pare-mi-se.

— Cam aşa ceva.

— Şi, cu toate că eşti gascon, n-ai nici măcar atâta trufie ca să-ţi fi închipuit pur şi simplu că. văzându-te în ziua când a fost executat Salcède, la poarta Saint-Antoine, am găsit că eşti un bărbat seducător?

Ernauton se îmbujoră tot şi se fâstâci, în timp ce doamna continua, fără să se arate câtuşi de puţin încurcată:

— Că te-am întâlnit după aceea pe stradă şi am găsit că eşti frumos?

Ernauton se făcu roşu ca sfecla.

— Că, în sfârşit, ai venit mai apoi să-mi aduci o scri­soare din partea fratelui meu Mayenne şi că te-am găsit întru totul pe gustul meu?

— Doamnă, doamnă, cum aş putea să-mi închipui una ca asta? Ferească sfântul!

— Rău faci – îi răspunse doamna, întorcându-se pen­tru prima oară către Ernauton şi aţintindu-şi în ochii săi doi ochi ce scăpărau sub mască, în timp ce desfăşura sub privirea înfrigurată a tânărului cavaler nurii unei talii zvelte ale cărei rotunjimi se profilau voluptos pe cati­feaua pernelor.

Ernauton împreună mâinile.

— Doamnă, doamnă! exclamă el. Nu cumva râdeţi de mine?

— Zău, nu! îl asigură ea cu aceeaşi dezinvoltură. Îţi spun că mi-ai plăcut, e adevărul adevărat.

— Sfinte Dumnezeule!

— Dar dumneata n-ai îndrăznit adineauri să-mi de­clari că mă iubeşti?

— Numai că atunci când v-am făcut această declaraţie nu ştiam încă cine sunteţi, doamnă; acum că ştiu însă, vă cer cu umilinţă iertare.

— Ei, bravo, uite-l c-a început acum să bată câmpii! murmură cucoana, nerăbdătoare. Rămâi, te rog, aşa cum eşti, domnule, şi spune ceea ce gândeşti cu adevărat, alt­minteri mă faci să regret că am venit.

Ernauton căzu în genunchi.

— Vorbiţi, doamnă – o rugă el – vorbiţi, ca să mă conving că tot ce se întâmplă nu este o glumă şi poate că atunci mă voi încumeta, în sfârşit, să vă răspund.

— Bine. Iată deci planurile mele în legătură cu dom­nia ta – spuse doamna, dându-l la o parte pe Ernauton, în timp ce îşi aşeza cu grijă cutele rochiei. Îmi placi, într-a­devăr, dar n-am avut încă răgazul să te cunosc. De fapt, nu-mi stă în fire să mă împotrivesc fanteziilor mele, dar niciodată n-o să am nesăbuinţa de a săvârşi o greşeală. Dacă am fi fost egali, te-aş fi primit la mine acasă şi te-aş fi observat pe îndelete înainte de a fi bănuit dumneata ce anume doresc. Îţi dai seama însă că era cu neputinţă; a trebuit deci să aleg altă cale şi să grăbesc întrevederea aceasta. Şi acum ştii ce ai de aşteptat din partea mea. Caută să fii vrednic de mine, e tot ceea ce îţi cer.

Ernauton îi făcu tot felul de jurăminte.

— O, mai puţină înflăcărare, te rog, domnule de Carmainges! spuse doamna cu nepăsare. Crede-mă, nu-i ne­voie. Poate că ceea ce m-a surprins prima oară când ne-am întâlnit şi mi-a plăcut a fost doar numele dumitale. La urma urmei, dacă mă gândesc bine, cred că nu e vorba decât de un simplu capriciu din partea mea şi care cu tim­pul o să treacă. Totuşi n-aş vrea să-ţi închipui că eşti prea departe de a fi un om perfect şi să te laşi copleşit de dis­perare. Nu pot suferi oamenii perfecţi. În schimb, pot să-ţi spun că-mi sunt nespus de dragi oamenii devotaţi, bunăoară. Ţine minte asta, îţi dau voie, mândre cavaler!

Ernauton nu mai ştia pe ce lume se află. Cuvintele acestea semeţe, gesturile pline de moliciune şi de volup­tate, măreţia orgolioasă, în sfârşit, uitarea de sine de care dădea dovadă faţă de el o persoană cu un nume atât de strălucit, toate îl făceau să se topească de plăcere şi, în acelaşi timp, îl cufundau în cea mai adâncă spaimă.

Tânărul se aşeză lângă frumoasa şi trufaşa sa iubită, care nu protestă câtuşi de puţin, apoi încercă să-şi petreacă braţul pe după pernele de care şedea rezemată.

— Am impresia, domnule – rosti ea – că, deşi ai auzit foarte bine ce ţi-am spus, nu m-ai înţeles totuşi. Fără familiarităţi, te rog: să rămânem fiecare la locul său! Cu siguranţă că într-o bună zi îţi voi da dreptul să spui că sunt a dumitale, dar, deocamdată, nu ai încă nici un drept.

Ernauton se ridică în picioare, palid şi înciudat.

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă – se scuză el. Cum văd, eu nu fac decât gafe peste gafe. E şi firesc: n-am reu­şit încă să mă deprind cu obiceiurile pariziene. La noi, în provincie, ce-i drept la două sute de leghe de aici, o femeie când spune "iubesc", iubeşte şi nu mai are nici un fel de împotrivire. În orice caz, pentru ea cuvântul acesta nu este un simplu pretext pentru a umili un bărbat care se află la picioarele sale. E felul dumneavoastră de a fi ca pari­ziană şi dreptul dumneavoastră ca prinţesă. Îmi dau seama şi înţeleg. Dar, ce vreţi, nu sunt încă obişnuit; cu timpul însă sper că am să mă obişnuiesc.

Doamna îl ascultă fără să spună nimic. Se vedea lă­murit că îl observa cu cea mai mare atenţie pe Ernauton, ca şi când ar fi vrut să vadă dacă necazul de care era stăpânit se va preschimba în mânie adevărată.

– Ah, am impresia că te-ai supărat! îl înfruntă ea, semeaţă.

— Sunt supărat, într-adevăr, doamnă, dar pe mine sunt supărat, căci ceea ce simt pentru dumneavoastră nu este numai un capriciu trecător, ci dragoste, o dragoste cât se poate de adevărată şi de curată. Nu râvnesc făptura dum­neavoastră, căci, dacă ar fi aşa, m-aş simţi însufleţit de dorinţă. V-o spun cinstit: eu vreau doar să vă câştig inima. Aşa încât nu mi-aş putea ierta în veci, doamnă, fap­tul de a fi nesocotit, prin obrăzniciile mele, respectul pe care vi-l datorez, respect pe care nu mă voi încumeta să-l preschimb în iubire, doamnă, decât atunci când veţi po­runci. Îngăduiţi-mi deci, doamnă, ca de azi înainte să aş­tept porunca dumneavoastră.

— Haide, haide! căută să-l apuce cucoana. Să nu exa­gerăm, domnule Carmainges! Frumos îţi şade să fii ca un sloi de gheaţă, după ce ai fost numai foc şi văpaie.

— Mi se pare totuşi, doamnă...

— Uite ce e, domnule, să nu-i spui niciodată unei femei c-o vei iubi aşa cum vrei dumneata; este o greşeală; arată-i că înţelegi s-o iubeşti aşa cum doreşte dânsa, e tot ce poate fi mai minunat!

— Aşa am şi spus, doamnă.

— Da, dar fără s-o şi gândeşti.

— Mă închin în faţa prestigiului dumneavoastră, doamnă.

— Destul cu atâtea amabilităţi, m-aş simţi prost să fac aici pe regina. Poftim, uite mâna mea, ia-o, e mâna unei simple muritoare: numai că este mai fierbinte şi mai în­sufleţită decât a dumitale.

Ernauton apucă plin de respect mâna frumoasă întinsă spre el.

— Ei, ce faci? spuse ducesa.

— Ce să fac?

— N-o săruţi? Eşti nebun? Sau ţi-ai pus în gând cu tot dinadinsul să mă scoţi din sărite?

— Bine, dar adineauri...

— Adineauri mi-am retras-o, în timp ce acum...

— Acum?

— Acum ţi-o dau.

Ernauton îi sărută mâna cu atâta smerenie, încât ducesa şi-o retrase numaidecât.

— Vedeţi – spuse tânărul gentilom – mi-aţi dat încă o lecţie!

— Şi am greşit?

— Fireşte! Mă siliţi să trec de la o extremă la alta; în cele din urmă teama o să ucidă dragostea. Ce-i drept, vă voi adora ca şi până acum, în genunchi, dar nu voi mai simţi nici iubirea, nici încrederea pe care ar trebui s-o am faţă de domnia voastră.

— Oh, să nu faci una ca asta – spuse doamna pe un ton ştrengăresc – ar însemna să fii un iubit mult prea trist şi trebuie să ştii de la bun început că nu-mi plac asemenea iubiţi. Nu, rămâi aşa cum eşti, fii dumneata, fii domnul Ernauton de Carmainges şi nimic altceva. Am şi eu capriciile mele. O, Doamne, nu mi-ai spus chiar dumneata că sunt frumoasă? Orice femeie frumoasă are capriciile ei: caută pe cât se poate să le respecţi, treci peste unele dintre ele şi, mai cu seamă, nu te lăsa intimidat, iar când îi voi spune prea înflăcăratului Ernauton: "Fii cuminte!", să se uite în ochii mei ca să ştie ce are de făcut, niciodată să nu-mi asculte glasul.

Şi cu aceste cuvinte, se ridică de pe divan.

Era şi timpul^: tânărul, care îşi pierduse din nou capul, o cuprinsese în braţe şi masca ducesei atinse o clipă bu­zele lui Ernauton; cu prilejul acesta însă se dovedi cât erau de adevărate cuvintele sale, căci, de sub masca aşe­zată pe obraz, din ochii ei ţâşni un fulger tot atât de orbitor şi de rece ca şi înfricoşatul vestitor al furtunilor. Privirea aceasta îl intimidă atât de mult pe Carmainges, încât tână­rul îşi lăsă braţele în jos şi toată ardoarea de care se sim­ţea cuprins se stinse pe loc.

— Lasă – spuse ducesa – o să ne mai întâlnim. Hotărât lucru, îmi placi, domnule Carmainges!

Ernauton se înclină.

— Când eşti liber? întrebă ea într-o doară.

— Destul de rar, din păcate, doamnă – răspunse Er­nauton.

— Într-adevăr, îmi dau seama, e o slujbă istovitoare, nu-i aşa?

— Ce slujbă?

— Slujba pe care o îndeplineşti pe lângă monarh. Nu faci parte din garda maiestăţii sale?

— Mai bine zis, doamnă, fac parte dintr-un corp de gen­tilomi.

— Asta am vrut şi eu să spun; şi gentilomii aceştia sunt gasconi, pare-mi-se?

— Da, doamnă, toţi.

— Câţi sunteţi? Mi s-a spus, dar am uitat.

— Patruzeci şi cinci.

— Curios număr.

— Aşa s-a întâmplat.

— Poate că-i vreo socoteală la mijloc?

— N-aş crede: sau, să zicem aşa, e o socoteală pe care a făcut-o întâmplarea.

— Şi aceşti patruzeci şi cinci de gentilomi ziceai că nu se dezlipesc nici o clipă de lângă monarh?

— N-am spus că nu ne dezlipim nici o clipă de lângă maiestatea sa, doamnă.

— Ah, iartă-mă, aşa mi s-a părut. În orice caz, ai spus că nu ai prea multă libertate.

— Într-adevăr, am prea puţin răgaz, doamnă, deoarece ziua suntem de serviciu ori de câte ori maiestatea să pără­seşte palatul sau pleacă la vânătoare, iar seara suntem con­semnaţi la palat.

— Seara?

— Da.

— În fiecare seară?

— Aproape.

— Şi atunci îţi dai seama ce s-ar fi întâmplat dacă astă-seară, de pildă, din pricina acestui consemn, ai fi fost nevoit să rămâi la palat?! De vreme ce te aşteptam, necunoscând motivele care te împiedicau să vii, aş fi putut, nu-i aşa, să-mi închipui că avansurile mele sunt dispre­ţuite.

— Doamnă, de azi înainte, vă jur, am să trec peste orice numai ca să vă pot vedea.

— La ce bun? N-ar avea nici un rost, să nu faci una ca asta.

— Şi atunci?

— Vezi-ţi de slujba durnitale; rămâne să potrivesc eu lucrurile cum e mai bine, deoarece sunt stăpână pe viaţa mea şi pot fi deci liberă oricând vreau.

— O, nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru atâta bună­tate, doamnă!

— Totuşi nu m-am lămurit încă – adăugă ducesa cu zâmbetul ei insinuant. Cum se face că eşti liber astă-seară şi ce s-a întâmplat de-ai putut să vii?

— Astă-seară, doamnă, mă gândeam tocmai să cer o permisie domnului de Loignac, căpitanul nostru, care este cât se poate de binevoitor cu mine, când a venit ordinul ca toţi cei Patruzeci şi Cinci să fie învoiţi toată noaptea în oraş.

— Aşa! A venit ordin va să zică!

— Da.

— Şi cum se explică norocul acesta neaşteptat?

— Cred că-i răsplata unei misiuni destul de obositoare, doamnă, pe care am avut-o de îndeplinit ieri la Vincennes.

— Bravo, foarte frumos! exclamă ducesa.

— Iată deci împrejurările cărora le datorez, doamnă, fericirea de a vă putea vedea în largul meu astă-seară.

— Şi acum ascultă, Carmainges – spuse ducesa, cu o îmbietoare familiaritate care făcu să tresalte de bucurie inima tânărului îndrăgostit – uite ce trebuie să faci dum­neata; ori de câte ori vei socoti cu ai putea fi liber, trimite-i un bilet hangiţei, ca să-i dai de ştire; în fiecare zi, unul din oamenii mei va trece pe aici.

— Sfinte Dumnezeule, mă simt copleşit de atâta bună­tate, doamnă!

Ducesa puse mâna pe braţul lui Ernauton.

— Ia stai puţin – zise ea.

— Ce s-a întâmplat, doamnă?

— De unde vine zgomotul acesta?

Într-adevăr, o zarvă de glasuri, de pinteni, de uşi trântite, de strigăte vesele răzbea din sala de jos, ca vaie­tul îndepărtat al unei năvăliri armate.

Ernauton scoase capul pe uşa ce dădea în anticameră.

— Sunt camarazii mei – spuse el – care au venit aici să-şi petreacă permisia acordată de către domnul de Loignac.

— Dar cum se face c-au venit tocmai la hanul în care ne aflăm noi?

— Pentru că aici, la Mândrul Cavaler, doamnă, ni s-a trimis vorbă să ne strângem cu toţii la sosire; şi pentru că, din ziua preafericită în care au pus piciorul în capitală, camarazii mei au îndrăgit vinul şi plăcintele jupânului Fournichon, iar unii dintre ei chiar şi foişoarele doamnei.

— O, cum văd eu – spuse ducesa cu un zâmbet mali­ţios – vorbeşti ca un om cu experienţă despre foişoareie acestea.

— Vă dau cuvântul meu, doamnă, că azi am intrat pen­tru prima oară aici. Dar dumneavoastră, dumneavoastră care le-aţi ales?

— Am ţinut să aleg, şi ai să-ţi dai seama numaidecât pentru ce-am făcut-o, cartierul cel mai puţin umblat din Paris, undeva la marginea apei, în apropiere de fortificaţii, un loc unde nimeni n-ar putea să mă recunoască şi nu i-ar trece nimănui prin gând că ar putea să mă întâlnească. Vai de mine, dar ce gălăgioşi sunt camarazii dumitale! adăugă ducesa.