Cei patruzeci şi cinci

Aşadar, pe la orele unsprezece dimineaţa, adică după ce se răspândise cutremurătoarea ştire "Ducele de Anjou e pe moarte!" şi toată lumea se risipise, lăsându-l pe rege năucit de această lovitură neaşteptată, Henri ciocăni la uşa fratelui său, care, dat fiind că îşi petrecuse o bună parte din noapte pe drum, se dusese la el în odaie să se odihnească.

— Ah, tu eşti? Ce s-a întâmplat? îl întrebă Joyeuse, pe jumătate adormit.

— Am venit să-mi iau rămas bun, frăţioare – răs­punse Henri.

— De ce rămas bun?... Pleci?

— Da, plec, frăţioare; nu mai e nimic care să mă oblige să rămân aici, cel puţin aşa cred.

— Cum nimic?

— De bună seamă; de vreme ce serbările la care do­reai să iau parte nu vor mai avea loc, mă simt dezlegat de promisiunea pe care ţi-am făcut-o.

— Te înşeli, Henri – îi răspunse marele amiral. Nu-ţi dau voie să pleci nici azi, aşa cum nu ţi-aş fi dat voie nici ieri.

— Prea bine, frăţioare. În cazul acesta, îmi pare rău, dar pentru prima oară în viaţa mea voi fi nevoit să trec peste poruncile dumitale şi să nesocotesc respectul pe care ţi-l datorez: căci, din momentul acesta, ţi-o spun fără în­conjur, Anne, nimic nu mă mai poate împiedica să mă călugăresc.

— Dar scutirea care trebuia să vină de la Roma?

— Am s-o aştept în mânăstire.

— Într-adevăr, eşti nebun de legat! exclamă Joyeuse, ridicându-se în capul oaselor, cu cea mai adâncă uimire zu­grăvită pe chip.

— Dimpotrivă, preastimate şi iubite frate, sunt cel mai cuminte om de pe lume, fiindcă nimeni cred că nu-şi dă mai bine seama de ceea ce fac.

— Henri, mi-ai făgăduit că mai rămâi încă o lună.

— Cu neputinţă, frăţioare.

— Încă opt zile.

— Nici măcar un ceas.

— Bietul meu băiat, cât trebuie să suferi?

— Dimpotrivă, nu mai simt nimic, de aceea, sunt în­credinţat că boala mea e fără leac.

— Dar bine, dragă băiete, femeia asta nu poate fi chiar de piatră: până la urmă trebuie să se îmblânzească; poate că am să reuşesc totuşi s-o înduplec.

— E ceva mai presus de puterile tale, Anne. De altmin­teri, chiar de s-ar lăsa înduplecată, n-aş mai putea acum s-o iubesc.

— Ei, asta-i bună! Ce te-a apucat?

— Aşa e cum îţi spun, frăţioare.

— Cum adică: dacă te-ar iubi acum, n-ai mai avea chef de ea?! Zău dacă n-ai turbat, pe legea mea!

— O, nu, cu nici un preţ! exclamă Henri, cutremurându-se îngrozit. Între femeia asta şi mine nu mai poate fi nimic.

— Ce vrei să zici? întrebă Joyeuse, nedumerit. Ce-i cu femeia asta, la urma urmei? Hai, spune-mi, Henri, ştii foarte bine doar că până acum n-am ascuns nimic unul faţă de altul.

Henri se temu că vorbise mai mult decât s-ar fi cuvenit şi că, lăsându-se biruit de sentimentul pe care îl mărturi­sise fără să vrea, deschisese o portiţă prin care privirea fratelui său ar fi putut întrezări secretul pe care-l tăinuia cu atâta grijă în adâncul inimii sale; vrând, aşadar, să re­pare greşeala pe care o săvârşise lăsând să-i scape un cuvânt nesocotit, căzu într-o greşeală şi mai mare şi rosti un cu­vânt şi mai nesocotit.

— Nu mai stărui, frăţioare – spuse el. Femeia asta nu mai poate să fie a mea de vreme ce acum e mireasa Dom­nului.

— Prostii, cai verzi pe pereţi! Femeia asta şi că­lugăriţă! Te-a minţit.

— Ba nu, frăţioare, nu m-a minţit, femeia asta este acum călugăriţă ospitalieră. S-o lăsăm deci în pace şi să respectăm un suflet care şi-a căutat mângâiere la sânul bu­nului Dumnezeu.

Anne avu destulă stăpânire de sine pentru a-şi înfrâna bucuria pe care i-o pricinuia această destăinuire.

— Asta-i ceva nou – rosti el. Niciodată nu mi-ai po­menit despre aşa ceva până acum.

— E ceva nou, într-adevăr, de vreme ce s-a călugărit abia de curând; sunt convins însă că hotărârea ei este tot atât de nestrămutată ca şi a mea. Aşa că, fii bun, frăţioare, şi nu mai încerca să mă opreşti. Îmbrăţişează-mă cu toată dragostea pe care mi-o porţi şi dă-mi voie să-ţi mulţu­mesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine, pentru răbdarea dumitale şi iubirea nemăsurată pe care ai dovedit-o faţă de un biet smintit. Rămâi cu bine!

Joyeuse se uită în ochii fratelui său; se uită la el în­duioşat, ca un om care se bizuie că duioşia lui va reuşi până la urmă să înmoaie cerbicia celuilalt.

Henri rămase însă neînduplecat în faţa privirii lui ga­leşe, mulţumindu-se să-i răspundă cu veşnicul său surâs întristat. Joyeuse îşi strânse fratele la piept şi-l lăsă în fine să plece.

"Du-te – îşi spuse în sinea lui – n-are-a face, povestea încă nu s-a încheiat, şi oricât ai fi tu de grăbit, n-avea grijă că te prind eu din urmă."

Se îndreptă apoi spre apartamentul regelui, pe care-l găsi luându-şi gustarea în pat; Chicot îi ţinea de urât.

— Bună dimineaţa! Bună dimineaţa! îl întâmpină Henric. Îmi pare bine că te văd, Anne. Mi-era teamă c-o să stai toată ziua în pat, leneşule! Ce mai face fratele meu?

— Îmi pare rău, sire, dar nu ştiu. Am venit să vă vor­besc despre fratele meu.

— Despre care din ei?

— Despre Henri.

— Tot mai vrea să intre la mânăstire?

— Mai mult ca oricând.

— Se călugăreşte?

— Da, sire.

— Are dreptate, fiule.

— Da, e drumul cel mai scurt spre împărăţia ceru­rilor.

— Da' de unde, există un drum şi mai scurt – îi spuse Chicot regelui. Acela pe care a apucat fratele tău.

— Sire, maiestatea voastră îmi îngăduie să-i pun o în­trebare?

— Şi douăzeci, dacă vrei, Joyeuse, şi douăzeci! Mă plictisesc de moarte la Château-Thierry şi poate că între­bările tale au să-mi alunge urâtul.

— Sire, cunoaşteţi, nu-i aşa, toate ordinele religioase din regat?

— Ca pe blazonul meu, domnule.

— Sunteţi bun să-mi spuneţi atunci ce-i cu călugări­ţele ospitaliere?

— E o chinovie foarte mică, dar foarte distinsă, cu ca­noane aspre şi necruţătoare, care poartă hramul sfântului Iosif, alcătuită din douăzeci de doamne având fiecare ve­nitul ei.

— Şi aceste doamne au de făcut vreun legământ?

— Da, dar sunt primite numai pe sprânceană şi cu recomandaţia reginei.

— Ar fi o indiscreţie din partea mea, sire, dacă mi-aş îngădui să vă întreb unde se află această chinovie?

— Nicidecum; se află în Cetate, pe strada Chevet-Saint-Landry, în spatele bisericii Notre-Dame.

— La Paris?

— Da, la Paris.

— Mulţumesc, sire.

— Dar pentru ce naiba vrei să ştii toate astea? Nu cumva fratele tău s-a răzgândit şi, în loc să îmbrace rasa de capucin, i s-o fi năzărit acum să se facă maică ospi­talieră?

— Nu, sire, n-aş crede că poate fi chiar atât de nebun, judecând după cele ce maiestatea voastră mi-a făcut cinstea să-mi spună. Am însă impresia că i-a sucit capul cineva de acolo, de la mânăstire. Aş vrea deci să aflu cine-i această persoană şi să stau de vorbă cu ea.

— Am cunoscut, să tot fie vreo şapte ani de atunci – spuse monarhul, împăunându-se – o stareţă de acolo nostimă foc! Să mor dacă te mint!

— Ei bine, sire, n-ar fi de mirare să fie aceeaşi stareţă şi-acum.

— Habar n-am. fiindcă, vezi tu, Joyeuse, între timp şi eu m-am călugărit, ca să zic aşa.

— Sire – spuse Joyeuse – pentru orice caz, daţi-mi, vă rog, o scrisoare pentru maica stareţă şi o învoire de două zile.

— Vrei să mă părăseşti? protestă monarhul. Mă laşi singur aici?

— Ca să vezi, ingratul! bombăni Chicot, dând din umeri. Dar eu unde sunt?

— Scrisoarea, vă rog, sire.

Regele oftă, totuşi se aşeză să scrie.

— Dar ce cauţi tu la Paris? se miră Henric, înmânându-i scrisoarea.

— Îmi pare rău, sire, dar trebuie să-l însoţesc sau, în orice caz, să veghez asupra fratelui meu.

— Ai dreptate: du-te atunci şi caută să te întorci cât mai repede.

Joyeuse nu aşteptă să-i spună de două ori şi, de vreme ce căpătase învoirea, porunci să i se aducă pe tăcute caii şi, după ce se încredinţă că fratele său Henri plecase, o ţinu tot într-o fugă până la Paris.

Fără să-şi mai scoată cizmele, tânărul porunci slujito­rilor să-l ducă în strada Chevet-Saint-Landry, stradă care răspundea în uliţa Infernului şi, mai departe, în strada Marmouzet, paralelă cu prima.

O clădire mohorâtă, încărcată de ani şi înconjurată de ziduri, peste coama cărora se zăreau creştetele câtorva ar­bori înalţi, ici-colo câte o fereastră cu zăbrele, o poartă scundă cu o ferestruică oblonită: iată cum arăta, privită din stradă, mânăstirea ospitalierelor.

Pe cheia de boltă, la intrare, un meşter neîndemânatic săpase cu dalta o inscripţie în latineşte:
MATRONAE HOSPITES
Vremea măcinase pe jumătate piatra şi, o dată cu ea, şi cuvintele.

Joyeuse bătu în oblon şi spuse poştalionilor să mâne caii pe strada Marmouzet, ca nu cumva, lăsându-i în faţa mânăstirii, să se facă vâlvă în cartier. După care, ciocănind din nou în ferestruica de la intrare, spuse:

— Fiţi atât de bună, vă rog, şi înştiinţaţi-o pe maica stareţă că domnul duce de Joyeuse, mare amiral al Fran­ţei, doreşte să-i vorbească din partea regelui.

Chipul călugăriţei, care se ivise îndărătul zăbrelelor, se înroşi sub vălul ce-i acoperea capul şi oblonul se închise la loc.

După cinci minute, poarta se deschise şi Joyeuse intră în vorbitor.

O femeie frumoasă, cu o statură impunătoare, îl întâmpină cu o reverenţă până la pământ, la care amiralul se grăbi să răspundă, ca un om de lume ce era şi ca un suflet evlavios.

— Doamnă – începu el – regele ştie că veţi primi în curând sau că aţi şi primit în rândurile călugăriţelor dum­neavoastră o persoană cu care trebuie să vorbesc. V-aş ruga, aşadar, să binevoiţi a mă pune în legătură cu această persoană.

— Sunteţi bun, domnule, să-mi spuneţi care-i numele acestei doamne?

— Nu ştiu, doamnă.

— Atunci cum aş putea să vă îndeplinesc rugămintea?

— Nimic mai uşor. Pe cine aţi primit în mânăstire de o lună încoace?

— Lămuririle pe care mi le daţi în privinţa acestei per­soane sunt poate prea limpezi sau prea puţin desluşite ca, să vă pot satisface dorinţa.

— Pentru ce?

— Fiindcă în ultima lună n-am primit pe nimeni aici, în afară de o singură persoană care a venit azi-dimineaţă.

— Azi-dimineaţă?

— Da, domnule duce, şi sosirea dumneavoastră doar cu două ore mai târziu aduce prea mult cu o urmărire ca să vă pot îngădui să-i vorbiţi.

— Vă rog, doamnă.

— Cu neputinţă, domnule.

— Daţi-mi voie măcar s-o văd pe doamna aceasta.

— Cu neputinţă, vă spun... De altfel, dacă numele dum­neavoastră a fost de ajuns pentru a vă deschide poarta acestui lăcaş, ca să puteţi vorbi cu orice persoană aflată aici, în afară de mine, trebuie să aveţi un ordin scris din partea suveranului.

— Poftiţi ordinul, doamnă – răspunse Joyeuse, arătându-i scrisoarea pe care Henric o semnase la cererea lui.

Stareţa o citi şi se înclină.

— Facă-se voia maiestăţii sale – rosti ea – chiar dacă e împotriva voinţei lui Dumnezeu.

Şi se pregăti să iasă.

— Acum vă daţi seama, doamnă – spuse Joyeuse, oprind-o politicos – că sunt în dreptul meu să-i vorbesc. Mi-e teamă totuşi să nu abuzez sau să nu mă fi înşelat. Poate că doamna nu este persoana pe care o căutam, de aceea v-aş ruga să-mi spuneţi cum a venit aici, pentru ce a venit şi de cine era însoţită?

— Ar fi de prisos, domnule duce – răspunse stareţa – nu cred că v-aţi înşelat; doamna aceasta a sosit abia azi-dimineaţă, după ce s-a lăsat aşteptată două săptămâni, şi pot să vă spun că mi-a fost recomandată de cineva al cărui cuvânt are toată greutatea în ochii mei şi că este, într-ade­văr, persoana cu care domnul duce de Joyeuse doreşte să vorbească.

Spunând acestea, stareţa făcu o nouă reverenţă în faţa ducelui şi plecă pe aci încolo.

După vreo zece minute se întoarse însoţită de o călugă­riţă ospitalieră al cărei văl era tras peste ochi, acoperindu-i cu totul figura.

Era Diane, care îmbrăcase între timp veşmintele mo­nahale.

Ducele îi mulţumi stareţei, îi oferi apoi un scaun necu­noscutei, se aşeză la rândul său, după care egumena se retrase, având grijă să închidă cu mâna ei uşa vorbitorului pustiu şi întunecos.

— Doamnă – rosti Joyeuse, fără nici o introducere – dumneavoastră sunteţi, nu-i aşa, doamna din strada Augustinilor, femeia misterioasă pe care fratele meu, domnul conte du Bouchage, o iubeşte ca un nebun, cu o pasiune ucigătoare?

Ospitaliera se mulţumi să încline capul în semn că da, fără să scoată un cuvânt.

Aerul ei măreţ i se păru cu totul necuviincios lui Joyeuse, care şi aşa nu avea nici cea mai mică simpatie pentru interlocutoarea sa; continuă deci:

— Nu cumva, doamnă, v-aţi închipuit că-i de ajuns să fiţi, sau cel puţin să păreţi frumoasă, că-i de ajuns să aveţi o inimă împietrită, ascunsă sub această înfăţişare atrăgă­toare, că-i de ajuns să fi trezit o dragoste pătimaşă şi nefe­ricită în sufletul unui tânăr care poartă acelaşi nume ca şi mine, pentru ca, într-o bună zi, să-i spuneţi acestui tânăr: "Cu atât mai rău pentru dumneata dacă ai o inimă; eu n-am şi nici nu vreau să am"?

— N-am spus aşa ceva, domnule, sunteţi greşit infor­mat – rosti călugăriţa, cu o voce atât de nobilă şi de duioasă, încât Joyeuse simţi o clipă cum i se înmoaie îndârjirea.

— Cuvintele nu schimbă câtuşi de puţin înţelesul, doamnă. Aţi respins dragostea fratelui meu şi l-aţi aruncat în braţele disperării.

— Fără voia mea, domnule, fiindcă totdeauna m-am străduit să-l îndepărtez de mine pe domnul du Bouchage.

— Astea sunt stratagemele cochetăriei, doamnă, şi ur­mările lor arată cât sunt de vinovate.

— Nimeni n-are dreptul să mă osândească, domnule; nu mă simt câtuşi de puţin vinovată; văd însă că sunteţi mânios pe mine, de aceea n-am să vă mai răspund nimic.

— Aşa, va să zică! izbucni Joyeuse, tot mai înfierbântat. Aţi distrus viaţa fratelui meu şi acum credeţi că vă puteţi apăra înfruntându-mă cu aerele astea trufaşe? Nu, nu, pasul pe care l-am făcut acum ar trebui să vă lămu­rească asupra gândurilor cu care am venit aici; vorbesc foarte serios, pe cuvântul meu! Uitaţi-vă cum îmi tremură mâinile şi buzele şi o să vă daţi seama că veţi avea nevoie de dovezi temeinice pentru a mă putea convinge.

Călugăriţa se ridică în picioare.

— Dacă aţi venit aici pentru a jigni o femeie – rosti ea, continuând să-şi păstreze sângele rece – n-aveţi decât să mă jigniţi, domnule; dar dacă aţi venit ca să mă faceţi să-mi schimb hotărârea, vă spun dinainte că vă pierdeţi timpul degeaba; ar fi mai bine să plecaţi.

— Ah, nu sunteţi o făptură omenească – răbufni Joyeuse, scos din fire – ci un demon scăpat din infern!

— Am spus că n-am să mai răspund nimic; acum însă îmi dau seama că nu-i destul şi că nu-mi rămâne decât să mă retrag.

Şi călugăriţa făcu un pas spre uşă.

Joyeuse însă o opri.

— O clipă numai! E atâta vreme de când vă caut, încât nu vă pot lăsa să plecaţi aşa; şi de vreme ce am reuşit în sfârşit să vă întâlnesc, de vreme ce nepăsarea dumnea­voastră n-a făcut decât să întărească gândul, care de mult mi-a încolţit în minte, că nu sunteţi decât o plăsmuire diabolică, trimisă de vrăjmaşul omenirii pentru a-l duce la pierzare pe fratele meu, vreau cel puţin să văd chipul pe care gheena şi-a întipărit cele mai cumplite ameninţări, vreau să văd strălucirea acestei priviri ucigătoare ce are puterea de a rătăci minţile bieţilor muritori. Să vedem care din noi e mai tare, satană!

Şi făcând cu o mână semnul crucii, ca şi când ar fi vrut să alunge duhurile rele, Joyeuse smulse cu mâna cealaltă vălul ce acoperea obrazul ospitalierei; femeia însă rămase locului tăcută, neclintită, fără să dea nici un semn de mânie şi fără nici o mustrare, aţintindu-şi privirea limpede şi blajină asupra celui ce o insultase cu atâta sfruntare.

— O, domnule duce – spuse ea – e o faptă nevrednică de un gentilom!

Joyeuse simţi ca o lovitură de pumnal în inimă: blândeţea aceasta neasemuită avu darul de a-i îmblânzi mânia, iar frumuseţea ei nefirească îi tulbură mintea.

— Într-adevăr – murmură el după o tăcere îndelun­gată – sunteţi frumoasă şi-mi dau seama cât de mult v-a iubit Henri; dar Dumnezeu v-a înzestrat cu atâta frumu­seţe pentru a răspândi harul acesta ca pe o mireasmă asu­pra unei vieţi legate de a dumneavoastră.

Joyeuse nu-şi luase o clipă ochii de la Diane; focul pri­virilor sale atotputernice pătrunsese până în adâncul sufle­tului său, ca flăcările ce ţâşnesc din craterele vulcanilor şi care au însuşirea de a topi bronzul statuilor doar atingându-le din zbor.

Focul acela mistuise tot ce era pământesc în inima ami­ralului; înlăuntrul ei clocotea numai aurul cel mai curat şi inima lui stătea gata să plesnească întocmai ca un creuzet în momentul când se topeşte metalul.

— O, da – spuse el încă o dată, cu voce şi mai scăzută, învăluind-o într-o privire în care clocotul mâniei se stingea troptat – o, da, acum îmi dau seama cât de mult v-a iubit Henri... Doamnă, fie-vă milă, vă rog din suflet, în genunchi vă rog, înduraţi-vă de fratele meu!

Diane rămase tăcută şi neînduplecată.

— Gândiţi-vă că o familie întreaga se dă de ceasul morţii, că viitorul neamului nostru e pe cale să se irosească, nu osândiţi pe unul din noi să moară de disperare, iar pe cei­lalţi de inimă rea.

Diane tăcea mai departe, uitându-se întristată la bărba­tul ce şedea plecat în faţa ei.

— Fie-vă milă de fratele meu! strigă în cele din urmă Joyeuse, apăsându-şi sălbatic inima cu mâna încleştată. Fie-vă milă de mine! O, Doamne, simt cum mă mistuie o văpaie! Privirea asta m-a ucis!... Adio, doamnă, adio!

Se ridică de jos ca scos din minţi, smuci sau, mai bine zis, smulse zăvoarele uşii vorbitorului şi o rupse la fugă bezmetic spre uliţa Infernului, în colţul căreia îl aşteptau oamenii săi.

XCI

ALTEŢA SA MONSENIORUL DUCE DE GUISE
Duminică 10 iunie. În jurul orelor unsprezece, toată curtea era adunată în încăperea de lângă iatacul în care, după întâlnirea sa cu Diane de Méridor, ducele de Anjou se stingea cu încetul, fără putinţă de scăpare.

Nici iscusinţa medicilor, nici disperarea mamei sale, nici rugăciunile poruncite de monarh nu reuşiseră să preîntâmpine sfârşitul fatal.

În dimineaţa zilei de 10 iunie, Miron îl înştiinţă pe rege că boala era fără leac şi că François de Anjou nu va mai apuca ziua următoare. Suveranul se arată nespus de în­durerat şi, întorcându-se către cei de faţă spuse:

— Duşmanii mei au toate motivele acum să nădăjduiască.

La care însă regina-mamă găsi cu cale să răspundă:

— Soarta noastră e în mâinile Celui de Sus, fiule.

La care, la rândul său, Chicot, stând smerit şi întristat lângă Henric al III-lea, socoti de cuviinţă să adauge în şoaptă:

— Să-i dăm o mână de ajutor Celui de Sus, sire, atunci când ne stă în putere.

Cu toate astea, pe la orele unsprezece şi jumătate, chipul şi privirea bolnavului se întunecară; gura, pe care o ţinea deschisă până atunci, se încleştă; hemoragia care, de câteva zile, înspăimântase pe toată lumea, precum odi­nioară sudoarea de sânge a lui Carol al IX-lea, încetă dintr-o dată, iar mâinile şi picioarele lui începură să se ră­cească.

Henric şedea la căpătâiul fratelui său. În partea cea­laltă a patului, la perete, Caterina ţinea mâna îngheţată a muribundului.

Episcopul din Château-Tierry şi cardinalul Joyeuse rosteau rugăciunile celor ce trag să moară, rugăciuni pe care toţi câţi se aflau acolo le murmurau, îngenuncheaţi şi cu mâinile împreunate.

Spre amiază, bolnavul deschise ochii; ieşind din nori, soarele învălui patul într-un nimb auriu.

Ducele, care până atunci nu fusese în stare să mişte nici măcar un deget şi a cărui conştiinţă fusese adumbrită de pâcle ca şi soarele ce ieşise acum la iveală, ridică un braţ spre cer, ca un om înspăimântat. Se uită în jurul său, auzi rugăciunile, simţi chinurile şi slăbiciunea de care era cuprins şi îşi dădu seama de ceea ce se întâmpla cu el, poate fiindcă începuse a întrezări lumea neguroasă şi înfricoşătoare în care sunt sortite să treacă unele suflete după ce au părăsit viaţa pământească. Scoase apoi un ţipăt sfâşietor şi se lovi peste frunte atât de năprasnic, încât toată lumea se înfioră. Pe urmă, încruntând din sprâncene, ca şi cum ar fi desluşit în adâncul cugetului unul din misterele existenţei sale, bolborosi:

— Bussy! Diane!

Ultimul cuvânt, pe care muribundul îl îngăimase cu o voce istovită, nu ajunse decât la urechea Caterinei.

În momentul în care numele acesta se stinse pe buzele lui, François de Anjou îşi dădu ultima suflare.

Şi tot atunci, printr-o ciudată coincidenţă, soarele, care poleia stema Franţei şi florile de crin ţesute cu fir, se întu­necă brusc, în aşa fel încât florile, atât de strălucitoare o clipă mai înainte, se posomorâră deodată, topindu-se în azu­rul pe care până atunci îl luminau ca o constelaţie aproape la fel de scânteietoare ca şi cele pe care ochiul unui visător le caută pe întinsurile cerului.

Caterina lăsă jos mâna fiului său.

Scuturat de un fior, Henric al III-lea se rezemă tremurând de umărul lui Chicot, care se simţea de asemenea înfiorat, dar de respectul pe care orice creştin îl datorează morţilor.

Miron apropie un potir de aur de buzele lui François şi, după ce îl cercetă o clipă, rosti:

— Monseniorul a murit.

Un geamăt prelung împânzi anticamerele, ţinând isonul psalmului pe care îl murmura cardinalul:

Cedant iniquitates meae ad vocem deprecationis meae⁸.

— A murit! îngână monarhul, închinându-se, cufundat în jilţul lui. Frăţioare, frăţioare!

— Singurul moştenitor al tronului Franţei – şopti Caterina, care, părăsind patul mortului, se grăbise să se în­toarcă lângă unicul fiu ce-i mai rămăsese.

— O! se tângui Henric. Tronul Franţei e mult prea mare pentru un monarh fără urmaşi, coroana mult prea largă pentru o frunte stingheră... Fără copii, fără moşteni­tori!... Cine o să-mi urmeze oare?

În momentul în care rostea aceste cuvinte, se auzi gă­lăgie pe treptele de la intrare şi mai apoi în încăperile pa­vilionului.

Nambu dădu buzna în camera mortuară pentru a da de ştire:

— Alteţa sa, monseniorul duce de Guise!

Surprins de acest răspuns neaşteptat la întrebarea pe care şi-o pusese, regele se îngălbeni şi se ridică din jilţ, uitându-se la maică-sa.

Caterina era şi mai palidă decât feciorul său. La auzul cumplitei nenorociri pe care întâmplarea o prorocea stirpei sale, regina-mamă apucă mâna suveranului şi i-o strânse ca şi cum ar fi vrut să-i spună:

"Iată primejdia... dar fii pe pace, sunt alături de tine!"

Fiul şi mama se uniseră, cuprinşi de aceeaşi spaimă în faţa aceleiaşi ameninţări.

Ducele intră în odaie urmat de căpitanii săi. Pătrunsese înăuntru cu fruntea sus, deşi privirile sale rătăceau puţin descumpănite, îndreptându-se când spre monarh, când spre patul de moarte al fratelui său.

În picioare, cu acea măreţie supremă pe care numai el ştia s-o descopere în anumite împrejurări în adâncul firii sale pline de o ciudată poezie, Henric al III-lea îl pironi lo­cului pe duce, arătându-i cu un gest maiestos rămăşiţele pământeşti ale vlăstarului domnesc, pe patul răvăşit de zbuciumul agoniei.

Ducele înclină capul şi se lăsă încet în genunchi.

În jurul său, toată lumea puse capul în piept şi îndoi genunchii.

Numai Henric al III-lea rămase în picioare împreună cu mama sa şi, pentru ultima oară poate, în ochii săi scă­pără o scânteiere de mândrie.

Chicot văzu licărirea din ochii lui şi murmură ca pen­tru sine un alt verset din psalmi:

Dejiciet pontentes de sede et exaltabit humiles (Îl va răsturna din scaun pe cel puternic, ridicându-l în locul lui pe cel smerit).

—----------------------

1 Prin cele o mie de primejdii ale războiului

2 Caută şi vei găsi

3 Ce înseamnă stemele (măririle)

4 Avem, în sfârşit, un consul ales

5 Toate replicile ce urmează se învârtesc în jurul unui joc de cu­vinte între sage-femme (moaşă) şi femme sage (femeie înţeleaptă), bazat pe o inversiune sintactică.

6 La romani, zeiţa Junona era şi ocrotitoarea femeilor care năşteau

l Ultima rămâne cerului

7 Tot ceea ce înfloreşte este sortit să putrezească

8 Să piară nedreptăţile mele la glasul rugăciunii mele