Cei patruzeci şi cinci

— Să zicem că, după ce ţi l-ar fi lăsat plocon aici, în colţ, cu toate îngrijirile pe care te-ai fi grăbit să i le dai, s-ar fi săvârşit din viaţă în braţele tale. Ar fi o nenoro­cire şi atâta tot, nu-i aşa?

— Bineînţeles.

— Şi în loc să fii tras la răspundere, ai avea tot drep­tul să fii lăudat pentru omenia ta. Să zicem apoi că, dându-şi ultima suflare, răposatul căpitan ar fi rostit numele prea binecunoscut de tine al stareţului mânăstirii iaco­binilor Saint-Antoine.

— Dom Modeste Gorenflot?! exclamă Bonhomet, mirat.

— Da, dom Modeste Gorenflot. Ei, şi-atunci, nu-ţi ră­mâne altceva de făcut decât să te duci să-l înştiinţezi pe dom Modeste; dom Modeste aleargă într-un suflet aici şi, cum într-unul din buzunarele mortului se va găsi punga sa – mă înţelegi? Trebuie neapărat să se găsească punga, ţi-o spun anume ca să iei aminte – şi cum într-unul din buzunarele mortului se va găsi punga sa, iar în celălalt scrisoarea de faţă, nimeni n-o să bănuiască nimic.

— Înţeleg, dragă domnule Chicot.

— Ba mai mult chiar, vei primi o răsplată în loc să fii pedepsit.

— Sunteţi într-adevăr un om mare, dragă domnule Chicot! Mă duc chiar acum la mânăstirea Saint-Antoine.

— Stai puţin, ce dracu! Am spus punga şi scrisoarea.

— A, da, şi scrisoarea se află în mâinile dumnea­voastră?

— Ai ghicit.

— Nu trebuie să ştie nimeni c-a fost citită şi copiată?

— Mai încape vorbă! Tocmai pentru că scrisoarea va ajunge neatinsă în mâinile cui trebuie, vei fi răsplătit.

— O fi ceva secret în scrisoarea asta?

— În ziua de azi, pretutindeni sunt numai secrete, dra­gul meu Bonhomet.

După acest răspuns sentenţios, Chicot se apucă să împreune marginile plicului de mătase sub pecetea de ceară, folosind acelaşi mijloc, apoi netezi ceara cu iscusinţă, încât nici o privire, fie ea cât de ageră, n-ar fi descoperit nici cea mai uşoară crăpătură. Pe urmă vârî la loc scri­soarea în buzunarul mortului, îl puse pe cârciumar să-i oblojească rana cu cârpa înmuiată în untdelemn şi droj­die de vin, îmbrăcă din nou zalele pe trupul gol, apoi că­maşa peste zale, îşi culese spada de pe jos, o şterse de sânge, o băgă în teacă şi plecă.

Puţin mai apoi însă se întoarse din drum:

— La urma urmei – spuse el – dacă povestea pe care am născocit-o nu ţi se pare prea grozavă, n-ai decât să dai vina pe căpitan, zicând că s-a străpuns singur cu spada.

— Adică s-a sinucis?

— De ce nu? Asta nu compromite pe nimeni, îţi dai seama.

— Păi atunci n-au să-l mai îngroape, sărmanul, în pământ sfinţit.

— Ei, asta e! spuse Chicot. Îţi închipui cumva că i-ar face chiar aşa mare plăcere?

— Cred că da.

— Atunci, treaba ta, dragă Bonhomet, fă cum crezi! Te las cu bine! Nu trecu mult şi se întoarse iar: Era să uit, trebuie să plătesc socoteala de vreme ce el a murit.

Şi aruncă pe masă trei scuzi de aur. Pe urmă duse degetul la buze, făcându-i semn să tacă, şi ieşi pe uşă.

LXXXIII

SOŢUL ŞI AMANTUL
E lesne de înţeles emoţia puternică pe care o încercă Chicot în clipa când văzu strada Augustinilor, atât de paşnică şi de pustie, colţul format de grupul de case din preajma locuinţei sale, în sfârşit, căminul său drag, cu acoperişul triunghiular, cu balconul mâncat de cari şi streşinile împodobite cu chipuri.

Stătuse tot timpul cu frica în sân ca nu cumva să gă­sească un maidan în locul căsuţei sale; şi atât de mult se temuse să nu vadă totul pârjolit şi afumat de vreun in­cendiu, încât şi strada, şi o dată cu ea, şi casa i se părură nişte minuni fără seamăn, de o curăţenie, de o eleganţă şi de o strălucire orbitoare.

Chicot ascunsese în scobitura unei pietre aşezate la temelia unuia din stâlpii balconului cheia cuibului său drag. Pe vremea aceea, o cheie oarecare de la vreun cu­făr sau de la mai ştiu eu ce altă mobilă era tot atât de grea şi de voluminoasă ca şi cele mai mari chei de la uşile caselor noastre de azi; iar cheile locuinţelor erau deci, păstrând proporţiile fireşti, făurite pe măsura cheilor unei cetăţi din zilele noastre.

De aceea Chicot, chibzuind că binecuvântata cheie ane­voie ar fi putut să încapă în buzunarul său, se hotărâse s-o ascundă, aşa cum am arătat.

Trebuie să spunem, aşadar, că Chicot avu o uşoară strângere de inimă în momentul în care îşi strecură dege­tele în tainiţa de piatră; fiorul de teamă se preschimbă însă într-o bucurie fără seamăn când simţi răceala fie­rului.

Cheia se afla, într-adevăr, în locul unde o pusese Chicot.

Şi tot aşa se aflau la locul lor şi mobilele din prima încăpere, şi scândurica bătută în cuie peste bârna de ste­jar, în sfârşit, şi cei o mie de scuzi, ce piroteau în ascun­zătoarea lor.

Chicot nu era de felul său cărpănos: dimpotrivă, adeseori aruncase banii pe fereastră, jertfind astfel bunurile materiale pentru izbânda unei idei, potrivit filozofiei ori­cărui om de oarecare valoare; dar în momentul în care ideea înceta pentru o bucată de vreme să mai porun­cească materiei, adică atunci când nu mai era nevoie nici de bani, nici de sacrificii, când, într-un cuvânt, simţurile precumpăneau din nou asupra sufletului, şi când sufle­tul lui Chicot îngăduia trupului său să trăiască şi să se bucure, banul, acest primordial, acest neistovit şi veşnic izvor de plăceri trupeşti, îşi redobândea tot preţul său în ochii filozofului nostru, şi nimeni mai bine decât el nu ştia în câte voluptoase subdiviziuni se împarte acel ne­preţuit întreg ce se numeşte un scud.

— Să-mi sară ochii! mormăia Chicot, stând pe vine în mijlocul camerei, în faţa lespedei date deoparte, cu scândurica lângă el şi având comoara înaintea ochilor. Să-mi sară ochii! Mai rar un vecin blagoslovit ca al meu, un băiat atât de cumsecade, care a ştiut să păzească de alţii şi să se ferească la rândul său de a se atinge de banii mei. Zău, unde s-a mai pomenit aşa ceva în vremurile noastre! Să mă bată Dumnezeu! Trebuie, fără doar şi poate, să-i mulţumesc pentru că a fost atât de îndatoritor, şi cât mai curând, chiar astă-seară.

Zicând acestea, Chicot aşeză la loc scândurica peste bârnă şi lespedea peste scândurică, se apropie apoi de fereastră şi se uită în stradă.

Casa de pesta drum avea aceeaşi culoare sură, mohorâtă, pe care închipuirea o atribuie îndeobşte clădirile atunci când a ajuns să se familiarizeze cu particularităţile lor, ca şi cum ar fi de la sine înţeles că nu pot avea altă nuanţă.

"Cred că nu s-or fi culcat încă la ora asta – îşi spuse în sinea lui Chicot. De altfel, sunt convins că oamenii ăştia nu prea sunt de felul lor somnoroşi; ia să vedem."

Coborî şi se duse să bată la uşa vecinului, ticluindu-şi dinainte o mutră cât se poate mai dulce şi mai zâmbitoare. Puţin mai târziu auzi treptele scârţâind sub nişte paşi gră­biţi; cu toate astea însă fu lăsat să aştepte un timp destul de îndelungat pentru a se socoti îndreptăţit să ciocă­nească iar.

La această nouă chemare, uşa se deschise şi în întu­neric se desluşi statura unui om.

— Mulţumesc şi bună seara! spuse Chicot, întinzând mâna. M-am înapoiat adineauri şi m-am grăbit să-ţi mul­ţumesc din toată inima, vecine dragă.

— Poftim? rosti un glas dezamăgit, al cărui sunet avu darul de a-l surprinde peste măsură pe Chicot.

În acelaş timp, omul care venise să-i deschidă se dădu un pas îndărăt.

— Ia te uită! Dacă nu mă înşel – zise Chicot – nu eraţi dumneavoastră vecinul meu în ziua când am plecat, şi totuşi, să mă ierte Dumnezeu, dar parcă vă cunosc.

— Şi eu – mărturisi tânărul.

— Nu sunteţi cumva domnul viconte Ernauton de Carmainges?

— Şi dumneavoastră nu sunteţi cumva Strigoiul?

— Într-adevăr – spuse Chicot – parc-am căzut din nori.

— În sfârşit, ce doriţi, vă rog. domnule? întrebă tână­rul cu puţină acreală.

— Mă iertaţi, poate că vă deranjez, dragă domnule?

— Nicidecum, numai îmi veţi da voie să vă întreb, nu-i aşa, cu ce vă pot fi de folos?

— Nu voiam nimic altceva decât să vorbesc cu pro­prietarul casei.

— Vorbiţi atunci.

— Cum adică?

— Foarte bine: eu sunt proprietarul.

— Dumneavoastră? Şi de când, mă rog, dacă nu vi-e cu supărare?

— Păi de trei zile.

— Aşa? Casa era va să zică de vânzare?

— Probabil, de vreme ce am cumpărat-o.

— Şi fostul proprietar?

— Nu mai locuieşte aici, precum vedeţi.

— Şi unde-i acum?

— Habar n-am.

— Staţi, să ne înţelegem! spuse Chicot.

— Nici nu doresc altceva – răspunse Ernauton, care dădea semne vădite de nerăbdare – numai că v-aş ruga ne înţelegem mai repede.

— Fostul proprietar era un bărbat între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, dar care părea de patruzeci, nu-i aşa?

— Nu; era un bărbat de vreo şaizeci şi cinci sau şai­zeci şi şase de ani şi care arăta ca un om de vârsta lui.

— Pleşuv?

— Nu, dimpotrivă, cu o chică albă şi deasă.

— Avea o cicatrice mare pe obrazul stâng, nu-i aşa?

— N-am văzut nici o cicatrice, în schimb avea toată faţa brăzdată de zbârcituri.

— Nu mai înţeleg nimic – spuse Chicot.

— În sfârşit – continuă Ernauton după un moment de tăcere – ce treabă aveai cu omul acesta, dragă domnule Strigoi?

Chicot se pregătea tocmai să-i mărturisească pentru ce anume venise; dar în aceeaşi clipă taina, pe care părea s-o ascundă uimirea lui Ernauton, îi aminti de un anumit proverb pe care oamenii discreţi din fire pun mare preţ.

— Voiam doar să-i fac o vizită în treacăt, aşa cum se obişnuieşte între vecini, atâta tot – zise el.

În felul acesta, Chicot nu minţea, dar nici nu spunea nimic.

— Dragă domnule – rosti Ernauton, politicos, dar micşorând considerabil golul uşii pe care o ţinea întredes­chisă – dragă domnule, îmi pare rău că nu pot să vă dau lămuriri mai precise.

— Vă mulţumesc, domnule – răspunse Chicot – am să mai întreb şi pe alţii.

— Dar, adăugă Ernauton, continuând să împingă uşa – asta nu mă împiedică să mă bucur de întâmplarea care mi-a dat prilejul să schimb din nou câteva cuvinte cu dumneavoastră.

"Ai fi vrut pesemne să mă vezi la dracu-n praznic, nu-i aşa?" bombăni în sinea lui Chicot, înclinându-se politicos.

Dat fiind însă că, în pofida acestui răspuns nerostit, îngândurat cum era, Chicot uitase să mai plece, Ernauton, strecurându-şi capul printre tocul şi canatul uşii, îi spuse:

— Atunci, s-auzim de bine, domnule!

— O clipă numai, domnule de Carmainges – stărui Chicot.

— Îmi pare nespus de rău, domnule – răspunse Er­nauton – dar nu mai pot să zăbovesc; aştept o persoană care trebuie să bată în curând la uşa asta şi această per­soană s-ar putea supăra pe mine că n-am ştiut s-o pri­mesc cu toată discreţia cuvenită.

— Gata, am înţeles, domnule – se scuză Chicot – plec îndată, iertaţi-mă dacă v-am stingherit cumva.

— Cu bine, dragă domnule Strigoi!

— Cu bine, stimate domnule Ernauton!

Şi făcând un pas înapoi, Chicot se pomeni cu uşa în­chisă frumuşel în nas.

Trase cu urechea să vadă dacă nu cumva tânărul bănu­itor pândea la uşă, aşteptându-l să plece, dar auzi din nou paşii lui Ernauton urcând treptele. Chicot putu, aşadar, să se întoarcă linişitit acasă şi să se închidă la el în odaie, hotărât cu tot dinadinsul să nu mai tulbure tabieturile noului său vecin, dar totodată, potrivit bunului său obicei, să nu-l prea scape din vedere.

Într-adevăr, Chicot nu era omul care să se culce pe-o ureche atunci când i se părea că un lucru ar avea oare­care importanţă, înainte de a fi pipăit, întors pe toate fe­ţele şi disecat acest lucru cu răbdarea unui distins anato­mist; fără voia lui însă, şi nu ştiu dacă asta se putea numi un har sau un cusur al fiinţei sale lăuntrice, fără voia lui însă, orice lucru ce se încrusta în creierul său se dovedea colţuros şi plin de muchii atunci când încerca su-l analizeze, aşa încât învelişurile cerebrale ale bietului Chicot, privite mai de aproape, erau zgâriate, bătătorite şi uzate.

Chicot, care până atunci fusese frământat de următoarea propoziţie din scrisoarea ducelui de Guise: "Sunt întru totul de acord cu planul dumitale în privinţa celor Patru­zeci şi Cinci", trecu deocamdată cu vederea această propo­ziţie pe care îşi puse în gând s-o examineze mai târziu, pen­tru a cerceta cât mai temeinic şi fără nici o zăbavă noua pricină de nelinişte care luase locul celei de mai înainte.

Chicot chibzui că avea tot dreptul să fie mirat văzându-l pe Ernauton statornicit în chip de stăpân în casa mis­terioasă, ai cărei locatari se mistuiseră ca prin farmec.

Cu atât mai mult cu cât, după părerea lui Chicot, la respectivii locatari s-ar fi putut foarte bine să se refere o anumită frază în legătură cu ducele de Anjou din scri­soarea ducelui de Guise.

Era o întâmplare vrednică de luat în consideraţie, iar Chicot se obişnuise să creadă în întâmplările providenţiale.

În această privinţă avea unele teorii cât se poate de ingenioase, care le împărtăşea cu dragă inimă ori de câte ori i se cerea s-o facă.

La temelia susnumitelor teorii stătea o idee care, după judecata noastră, era la fel de bună ca oricare alta.

Iat-o în câteva cuvinte:

Întâmplarea este unul dintre mijloacele pe care Dum­nezeu le ţine de obicei în rezervă.

Atotputernicul nu foloseşte mijlocul acesta decât doar în împrejurări grele, mai cu seamă de când a observat că oamenii sunt destul de ageri la minte ca să cerceteze şi să prevadă sorţii de izbândă, călăuzindu-se după legile na­turii şi după anumite elemente ce se înlănţuie în chip firesc.

Bunului Dumnezeu însă îi place sau ar trebui să-i placă a zădărnici socotelile unor trufaşi, a căror semeţie a pedep­sit-o odinioară dezlănţuind asupra lor potopul, aşa cum în vremea ce va să vină o va pedepsi, deopotrivă, dându-i prada focului.

Bunului Dumnezeu, aşadar, precum spuneam sau, mai de grabă, precum îşi spunea Chicot, bunului Dumnezeu îi place să zădărnicească socotelile acestor trufaşi cu aju­torul unor elemente pe care ei nu au cum să le cunoască şi a căror intervenţie nu pot s-o prevadă.

Această teorie, cum se vede, cuprinde unele argumente iluzorii şi poate prilejui destule strălucite demonstraţii; dar probabil că cititorul, dornic, la fel ca şi Chicot, să afle mai curând ce căuta Carmainges acolo, în casă, ne va fi recunoscător dacă ne vom opri aici.

Chicot chibzui, prin urmare, că avea tot dreptul să fie mirat găsindu-l pe Ernauton în casa în care ştia că locuise până atunci Remy.

Şi se gândi că avea tot dreptul să fie mirat pentru două motive: în primul rând, fiindcă nici unul dintre ei habar n-avea de existenţa celuilalt, ceea ce îi dădea de bănuit că între ei doi fusese un mijlocitor pe care Chicot nu-l cunoştea. În al doilea rând, pentru că, precum se vedea, casa fusese vândută lui Ernauton, care n-avea bani s-o cumpere.

"E adevărat – îşi spuse Chicot, aşezându-se cât mai comod pe streaşina unde se afla postul lui obişnuit de ob­servaţie – e adevărat că tânărul aşteaptă pe cineva, cel puţin aşa zicea el, şi că acel cineva, pe cât se pare, e o fe­meie; în ziua de azi femeile sunt bogate şi-şi pot îngădui să-şi facă toate gusturile. Ernauton e tânăr, frumos, ele­gant; Ernauton a avut darul să placă unei anumite per­soane, i s-a dat o întâlnire şi i s-a spus totodată să cumpere casa; a cumpărat aşadar, casa şi a acceptat întâlnirea. Ernauton – îşi depănă mai departe Chicot firul gândurilor – trăieşte la curte; prin urmare, femeia cu care are de-a face trebuie să fie şi ea de la curte. Bietul băiat, se va îndrăgosti oare de ea? Să-l ferească sfântul! Ar însemna că se scufunde cu totul în acest noian al desfrâului. Ei, bravo! Doar n-am apucat tocmai eu să-i fac morală! O morală de două ori zadarnică şi de zece ori stupidă. Zadarnică, deoarece n-ar înţelege-o, şi chiar dacă ar înţelege-o, nu i-ar da ascultare. Stupidă, pentru că aş face mai bine să mă duc la culcare şi să mă gândesc puţin şi la bietul Borromée. Şi fiindcă veni vorba de el – continuă Chicot, întunecându-se la faţă – acum îmi dau seama de un lucru, şi anume că remuşcarea nu există şi că se dovedeşte a fi un sentiment destul de relativ; fapt este că nu simt nici o mustrare de cuget pentru că l-am ucis pe Borromée, de vreme ce situaţia domnului de Carmainges îmi dă atât de mult de gândit, încât am şi uitat că l-am ucis; de altfel, sunt convins că nici el, dacă ar fi reuşit cumva să mă ţintuiască pe masă, aşa cum l-am ţin­tuit eu în perete, n-ar fi avut mai multe remuşcări decât am eu în clipa de faţă."

Acesta era punctul la care Chicot ajunsese cu raţiona­mentele, investigaţiile şi cugetările lui filozofice, după ce îşi pierduse un ceas şi jumătate cu ele, când sosirea unei litiere ce venea dinspre hanul Mândrului Cavaler îl smulse gândurilor de care se lăsase furat.

Litiera se opri în pragul casei misterioase. O doamnă cu obrazul acoperit de un văl coborî dinăuntru şi se furişă pe uşa întredeschisă de Ernauton.

"Bietul băiat! murmură Chicot, va să zică nu m-am înşelat: aştepta într-adevăr o femeie; acum pot să mă duc la culcare."

Şi spunând acestea, Chicot se ridică de jos, dar nu se clinti din loc, rămânând mai departe în picioare.

"De ce să mă mint – îşi zise el – fiindcă de dormit tot n-am să pot dormi; nu retrag totuşi ceea ce am spus mai înainte; n-am să dorm, dar nu din pricină că remuşcările nu m-ar lăsa să închid ochii, ci din pricina curiozi­tăţii; şi e atât de adevărat ceea ce spun, încât, atâta timp cât am să rămân la postul meu de observaţie, singurul gând care o să-mi umble prin cap o să fie: care dintre cucoa­nele noastre simandicoase a binevoit să-l fericească pe chipeşul Ernauton cu dragostea ei? De aceea aş face mai bine să stau mai departe la pândâ, deoarece, chiar dacă m-aş duce la culcare, nu m-ar răbda inima să stau culcat şi peste puţin cu siguranţă că m-aş da jos din pat şi m-aş întoarce iar aici."

Drept care, Chicot se pitulă din nou la locul lui.

Stătu astfel preţ de vreun ceas, în care timp n-am putea spune ritos dacă Chicot se gândise la doamna cea necuno­scută ori la Borromée, dacă era stăpânit de curiozitate muncit de remuşcări, când i se păru că desluşeşte deodată în capătul străzii tropotul unui cal ce venea în goana mare.

Într-adevăr, puţin mai târziu ieşi la iveală un călăreţ înfăşurat în mantia sa. Călăreţul se opri în mijlocul străzii şi se uită împrejur ca şi când ar fi vrut să-şi dea seama unde se află. În aceeaşi clipă însă noul sosit zări grupul pe care-l forma litiera împreună cu poştalionii. Călăreţul îşi îndreptă gonaciul într-acolo, era înarmat, deoarece se auzea sabia zăngănind de pinteni.

Poştalionii voiră să-i aţină calea; omul însă le spuse ceva cu glas scăzut şi slujitorii nu numai că se dădură res­pectuoşi la o parte, dar unul dintre ei se grăbi să ia în primire frâul calului de îndată ce călăreţul sări jos din şa.

Necunoscutul se apropie de casă şi bătu cu toată pute­rea în uşă.

"Măi să fie! îşi spuse Chicot. Ce bine am făcut c-am rămas! Îmi spunea mie inima c-o să se întâmple ceva, şi uite că nu m-am înşelat. Păzea, Ernauton, vai de pielea ta, iute c-a sosit bărbăţelul! Tare mă tem c-o să lase cu vărsare de sânge. Oricum însă, dac-o fi chiar soţul în carne şi oase, pare a fi om de treabă de vreme ce le dă de ştire c-a sosit, bătând atât de aprig în uşă."

Cu toate astea, deşi necunoscutul ciocănise cu atâta măiestrie, locatarii pregetau să-i dea drumul înăuntru.

— Deschideţi! strigă cel de la uşă.

— Deschideţi, deschideţi! îi ţinură isonul slujitorii.

"Hotărât lucru – chibzui Chicot – trebuie să fie bărba­tul; cu siguranţă că i-a ameninţat pe poştalioni c-o să pună să-i bată ori să-i atârne în ştreang, şi oamenii au trecut de partea lui. Bietul Ernauton! Au să-l jupoaie de viu. Ba nu, fiindcă mai sunt şi eu pe-aici totuşi – adăugă Chicot. Orice s-ar zice, băiatul mi-a fost de ajutor şi, prin urmare, se cuvine să-i întind şi eu mâna la momentul potrivit. Şi dacă nici acum n-a sosit acest moment, atunci tare mă tem că n-o să mai sosească niciodată."

Chicot era un om hotărât de felul său şi mărinimos; şi pe lângă toate celelalte, mai era şi curios din fire; îşi des­prinse deci spada, o luă la subsuoară şi coborî grăbit scările.

Chicot se pricepea să deschidă uşa casei în aşa fel ca să nu scârţâie, ceea ce este o iscusinţă neapărat trebuincioasă orişicui vrea să tragă cu urechea, dar cu folos.

Chicot se strecură sub balcon, îndărătul unui stâlp, şi se opri locului, aşteptând.

Abia apucă să se aşeze acolo la pândă, că uşa casei de peste drum se deschise după ce necunoscutul şopti ceva prin gaura cheii; cu toate acestea noul venit rămase afară, în prag.

Puţin mai apoi doamna se ivi în cadrul uşii. Doamna luă braţul călăreţului, care o conduse până la litieră şi după ce închise portiera, se urcă din nou în şa.

"Nu mai încape nici o îndoială – îşi spuse Chicot – era bărbatu-său; în orice caz, trebuie să fie tare de treabă, sărmanul, de nu i-a dat prin gând să scotocească puţin prin casă spre a-i face de petrecanie prietenului meu Carmainges."

Litiera se urni din loc, escortată de călăreţul ce mergea în dreptul portierei.

"Să fiu al dracului! se gândi Chicot, trebuie neapărat să mă ţin după oamenii ăştia, să aflu cine sunt şi unde se duc.

Cu siguranţă că, făcând aceste descoperiri, voi putea să-i dau o povaţă sănătoasă prietenului Carmainges."

Chicot porni, într-adevăr, în urma alaiului, având grijă să se furişeze pe lângă zidurile umbroase şi să înăbuşe zgo­motul paşilor săi, făcându-i să se îngâne cu paşii slujitori­lor şi cu tropotul cailor.

Care nu-i fu mirarea însă când văzu litiera oprindu-se în dreptul ospătăriei Mândrului Cavaler.

O clipă mai târziu uşa hanului se deschise, ca şi când ar fi stat cineva tot timpul de pază până atunci.

Doamna, cu vălul tras peste faţă ca şi mai înainte, coborî din litieră, intră în han şi se urcă în foişor, la primul etaj, unde era o fereastră luminată.

Soţul se urcă după ea.

Amândoi erau călăuziţi de coana Fournichon, care mer­gea smerită înainte, ţinând în mână un sfeşnic.

"Zău dacă mai înţeleg ceva!"... spuse Chicot, încrucişându-şi braţele pe piept.

LXXXIV

CUM A ÎNCEPUT CHICOT SĂ DESLUŞEASCĂ

SCRI­SOAREA DUCELUI DE GUISE
Chicot era aproape convins că mai văzuse undeva un om de statura călăreţului care se dovedise însufleţit de atâta bunăvoinţă; din păcate însă, de când cu călătoria pe care o făcuse în Navara, unde avusese parte să vadă atâtea staturi diferite, memoria lui începuse să cam încurce lucrurile şi nu-i mai putea pune la îndemână, cu prompti­tudinea obişnuită, numele care, în momentul acela, îi stă­tea pe limbă.

Cum şedea aşa ascuns în întuneric, cu ochii aţintiţi asu­pra ferestrei luminate, întrebându-se pentru ce anume poposiseră la Mândrul Cavaler bărbatul şi femeia aceea şi ce puneau la cale între patru ochi, după ce-l părăsiseră pe Ernauton în casa misterioasă, bravul nostru gascon văzu deschizându-se uşa ospătăriei şi, în snopul de lumină ce se revărsă prin deschizătură, zări strecurându-se o umbră ce părea să fie a unui călugăr. Umbra se opri locului o clipă şi ridică ochii spre fereastra la care se uita Chicot.

"Mare minune! mormăi Chicot. Parc-ar fi o rasă de iacobin; se vede că jupân Gorenflot a început s-o lase mai moale cu disciplina, de vreme ce îngăduie oilor sale să umble creanga la o oră atât de târzie şi atât de departe de mânăstire!"

Urmărindu-l cu privire pe iacobin în timp ce cobora strada Augustinilor, nu ştiu ce instinct, cu care Chicot părea în chip deosebit înzestrat, îi suflă la ureche că s-ar putea să deslege cu ajutorul acestui călugăr misterul a cărui cheie zadarnic o căutase până atunci.

De altminteri, aşa cum ceva mai înainte i se păruse a recunoaşte statura călăreţului, Chicot avu impresia că monahul cel mărunţel semăna totuşi cu cineva cunoscut, atât prin felul în care îşi mişca umerii cât şi prin mersul cazon, puţin legănat, atât de caracteristic pentru obişnuiţii sălilor de scrimă sau de gimnastică.

"Să mă bată Dumnezeu – boscorodi el – dacă sub rasa asta nu se ascunde micul păgân pe care au vrut să mi-l dea ca tovarăş de călătorie şi care mânuieşte cu atâta is­cusinţă archebuza şi floreta!"