Cei patruzeci şi cinci

— Cum porunciţi, sire.

— Spune-mi cum ai dori să răsplătesc serviciile tale? S-auzim.

— Sire – spuse tânărul, clătinând din cap – nu ţin minte să fi făcut nici un serviciu.

— Mă îndoiesc; în orice caz, fratele tău a făcut.

— Nepreţuite, sire.

— A salvat armata, zici, adică ce-a mai rămas din ea?

— Cred că nu e un singur om printre cei ce-au scăpat care să nu vă spună că-şi datorează viaţa fratelui meu.

— Ei bine, atunci, du Bouchage, vreau ca şi unul, şi altul să vă bucuraţi de binefacerile mele, ştiind că în felul acesta voi împlini voia Atotputernicului, care, fără doar şi poate, v-a părtinit făcându-vă să semănaţi ca două picături de apă, adică să fiţi şi unul, şi altul deopotrivă de bogaţi, de viteji şi de chipeşi; voi călca astfel pe urmele marilor oameni politici care s-au dovedit îndeobşte bine inspiraţi şi care obişnuiau să răsplătească ştafetele chiar dacă adu­ceau veşti proaste.

— Haida-de! întâmpină Chicot. Cunosc doar destule cazuri când ştafetele au fost spânzurate pentru că sosiseră cu veşti proaste.

— Se poate – încuviinţă Henric cu măreţie. Adu-ţi aminte însă că senatul i-a mulţumit lui Varo.

— Numai că aceia erau republicani. Valois, Valois, restriştea te face să te smereşti.

— Hai, du Bouchage, spune, ce vrei? Ce-ţi pofteşte inima?

— De vreme ce maiestatea voastră îmi face cinstea de a-mi vorbi cu atâta prietenie, îmi voi îngădui să mă folo­sesc de bunăvoinţa sa. Sunt sătul de viaţă, sire, şi totuşi preget să-mi ridic singur zilele, fiind un lucru oprit de Dumnezeu; şiretlicurile la care ar putea să recurgă în ase­menea împrejurări un om de onoare sunt însă păcate de moarte: să-ţi jertfeşti viaţa pe câmpul de bătălie, să te laşi să mori de foame, să încetezi a mai da din mâini în timp ce treci un fluviu înot sunt tot atâtea sinucideri de­ghizate ale căror pricini ascunse Atotvăzătorul le deslu­şeşte numaidecât; căci, precum bine ştiţi, sire, Dumnezeu citeşte în adâncul cugetului nostru ca într-o carte deschisă; am părăsit, aşadar, gândul de a-mi curma viaţa înaintea sorocului statornicit de împăratul ceresc, dar lumea mă oboseşte şi vreau s-o părăsesc.

— Dragul meu! murmură monarhul.

Chicot înălţă capul şi se uită cuprins de curiozitate la tânărul acela atât de chipeş, de viteaz şi de bogat, în glasul căruia se simţea o adâncă descurajare.

— Sire – urmă contele cu o hotărâre nestrămutată – tot ce mi se întâmplă de o bucată de vreme nu face decât să întărească şi mai mult în mine această dorinţă; vreau să-mi găsesc alinarea la sânul părintelui ceresc, supremul mângâietor al celor nefericiţi, aşa cum este supremul ocro­titor al fericiţilor de pe acest pământ. Binevoiţi deci, sire, şi înlesniţi-mi mijlocul de a îmbrăca în cel mai scurt timp rasa monahală, căci, precum spune prorocul, inima mea e tristă ca moartea.

Chicot, deprins, aşa cum îl ştim, să ia totul în zeflemea, îşi înfrână pentru moment neastâmpărul ce-l făcea să mişte mereu mâinile şi să-şi schimonosească chipul într-o gim­nastică necurmată, pentru a-şi pleca urechea la durerea plină de măreţie ce se mărturisea cu atâta nobleţe şi atâta sinceritate prin cel mai melodios şi mai învăluitor glas pe care Dumnezeu îl va fi hărăzit vreodată tinereţii şi fru­museţii.

Strălucirea ochilor săi se stinse oglindind privirea nemângâiată a celui mai mic dintre fraţii Joyeuse, tot trupul i se moleşi vlăguit şi se cocârjă, din simpatie pentru descu­rajarea ce părea, nu să fi destins, ci să fi retezat fiecare fibră din care era alcătuit trupul tânărului du Bouchage.

La rândul său, monarhul simţise cum i se topeşte inima la auzul acestei sfâşietoare rugăminţi.

— Te înţeleg, prietene – spuse el. Vrei să intri la mânăstire, dar în acelaşi timp îţi dai seama că mai stăruie încă în tine slăbiciunile omeneşti şi ţi-e teamă de încer­cări.

— Nu mi-e teamă de străşniciile pe care le-aş avea de înfruntat, sire, ci de răgazul pe care-l lasă cugetului să cumpănească; nu, nu vreau să îndulcesc încercările la care voi fi supus, căci sper să nu-mi cruţ trupul de nici o su­ferinţă fizică şi sufletul de nici o constrângere morală, ci să răpesc astfel şi unuia, şi celuilalt orice putinţă de în­toarcere în trecut; într-un cuvânt, să fac să ţâşnească într-o clipă din pământ gratiile menite să mă despartă pe veci de lume şi care, potrivit canoanelor bisericeşti, de obicei cresc încetul cu încetul, ca un gard de spini.

— Bietul băiat! îl căină regele, care urmărise atent cuvântarea lui du Bouchage, scandând, ca să zicem aşa, fiecare din vorbele sale. Bietul băiat! Cred c-o să ajungă un iscusit predicator, nu-i aşa, Chicot?

Chicot nu găsi de cuviinţă să-i răspundă. Du Bouchage continuă:

— Vă daţi seama, sire, că voi avea de purtat o adevă­rată luptă în sânul familiei mele; că împotrivirea cea mai dârză o voi întâmpina din partea celor mai apropiate rube­denii; fratele meu, cardinalul, care e atât de bun, dar care în acelaşi timp este şi un om de lume, va încerca în fel şi chip să mă facă să mă răzgândesc, şi dacă nu va reuşi să mă convingă, aşa cum desigur se va şi întâmpla, o să-mi înfăţişeze toate piedicile de care va trebui să mă lovesc, pomenindu-mi de Roma, care lasă nişte răgazuri atât de îndelungate între diferitele trepte ale cinului călugăresc. În privinţa aceasta, maiestatea voastră este atotputernică; şi atunci voi avea prilejul să simt tăria braţului pe care maiestatea voastră va binevoi să-l întindă deasupra capu­lui meu. M-aţi întrebat ce doream, sire, şi mi-aţi spus că-mi veţi împlini dorinţa; toate năzuinţele mele, precum vedeţi, sunt îndreptate spre Dumnezeu. Stăruiţi la Roma să fiu scutit de ucenicie.

Regele, care căzuse pe gânduri, se ridică zâmbitor şi, luând mâna contelui, zise:

— Îţi voi îndeplini rugămintea, fiule! Vrei să-ţi în­chini viaţa stăpânului ceresc, ai dreptate, e un stăpân mai bun decât mine.

— Straşnic compliment, ce să zic, cred că Dumnezeu e încântat! bombăni Chicot printre dinţi şi mustaţă.

— Prea bine – continuă monarhul – vei fi călugărit aşa cum doreşti, dragă conte, îţi făgăduiesc.

— Maiestatea voastră nu putea să-mi facă o bucurie mai mare! exclamă tânărul, aplecându-se să sărute mâna lui Henric, peste măsură de fericit, ca şi când acesta i-ar fi spus că-l numise duce, pair sau mareşal al Franţei. Rămâne atunci aşa cum aţi spus.

— Pe cuvântul meu de rege şi pe cinstea mea de gen­tilom! îl încredinţă Henric.

Du Bouchage se lumină deodată la faţă; ceva ce părea să fie un zâmbet extaziat flutură pe buzele sale; făcu o plecăciune până la pământ în faţa monarhului şi se mistui pe uşă.

— Ce om fericit, de o mie de ori fericit! exclamă regele.

— Ei, asta-i bună! spuse Chicot. Pare-mi-se totuşi că n-ai de ce să-l invidiezi, căci nu e mai amărât decât tine, sire.

— Dar nu-ţi dai seama, Chicot, nu-ţi dai seama, o să fie călugăr, toată viaţa lui va fi închinată lui Dumnezeu!

— Şi cine naiba te opreşte să faci la fel? Vrea să capete o scutire din partea fratelui său, cardinalul. Cunosc eu însă un cardinal care ar fi gata să-ţi dea pe loc toate scutirile de care ai nevoie; de altfel, se bucură de mai multă trecere la Roma decât tine. Ştii cine? Cardinalul de Guise.

— Chicot!

— Şi dacă te pune pe gânduri tonsura, căci, oricum, tonsura trebuie făcută cu grijă, fiind o treabă gingaşă, cele mai frumoase mâini din lume şi cea mai frumoasă pereche de foarfeci din strada Coutellerie, nişte foarfeci de aur, nici mai mult, nici mai puţin, te vor împodobi cu acest preţios simbol, aşa încât numărul coroanelor pe care vei fi avut parte să le porţi în viaţa ta se va ridica la trei şi, totodată, se va adeveri şi deviza care glăsuieşte: Manet ultima caelo^l.

— Nişte mâini frumoase, zici?

— Ei, asta e! Nu cumva ai să-mi spui acum că mâinile doamnei ducese de Montpensier au vreun cusur, după ce te-ai apucat să bârfeşti pe socoteala umerilor ei? Ce fel de rege eşti tu? Se poate să fii atât de necruţător faţă de supusele tale?

Suveranul încruntă din sprâncene şi-şi trecu peste tâmple o mână tot atât de albă ca şi cea despre care îi po­menise Chicot, dar, de bună seamă, ceva mai tremurătoare.

— Bine, bine – spuse Chicot – s-o lăsăm moartă, fiindcă văd că te plictiseşte conversaţia asta, şi să vorbim despre lucrurile care mă interesează pe mine.

Regele schiţă un gest indiferent, care putea fi luat drept o încuviinţare.

Chicot se uită jur împrejur, făcând să se rotească fo­toliul pe picioarele dinapoi.

— Uite ce e, fiule – începu el cu voce scăzută – aş vrea să ştiu ceva: domnii aceştia de Joyeuse au plecat chiar aşa în Flandra?

— Întâi şi-ntâi lămureşte-mă ce trebuie să înţeleg prin chiar aşa?

— Am vrut să spun că amândoi sunt pătimaşi din fire, unul fiind iubitor de plăceri, iar celălalt de melancolie, şi de aceea mi se pare ciudat că au părăsit Parisul fără să facă măcar un pic de zarvă, unul ca să se distreze, celălalt ca să-şi alunge gândurile negre.

— Şi?

— Şi, cum tu eşti prieten la toartă cu ei, nu se poate să nu ştii în ce fel au plecat.

— Sigur că ştiu.

— Spune-mi atunci, Henric, puişorule, nu ţi-a ajuns cumva la ureche...

Chicot se opri.

— Ce?

— C-ar fi ciomăgit, de pildă, vreo persoană siman­dicoasă?

— N-am auzit aşa ceva.

— Ori c-ar fi răpit o femeie, spărgând uşile tâlhăreşte şi trăgând cu pistolul.

— Nu, după câte ştiu.

— Sau... c-ar fi dat foc la ceva, bunăoară.

— La ce?

— Ştiu şi eu?! La orice poate fi dat pradă flăcărilor când eşti mare senior şi vrei cu tot dinadinsul să te dis­trezi; la casa unui biet nepricopsit, să zicem.

— Nu eşti zdravăn, Chicot? Să dai foc la o casă în mijlocul Parisului, în capitala ţării mele?! Cine ar în­drăzni să facă una ca asta?

— Ba bine că nu, doar nu-ţi închipui că s-ar sfii cineva?

— Chicot!

— În sfârşit, n-ai auzit nici un zgomot şi n-ai văzut nici o dâră de fum care să-ţi dea de veste c-au făcut vreo boroboaţă?

— Zău, nu!

— Cu atât mai bine! zise Chicot, răsuflând uşurat, aşa cum nu avusese încă răgazul să răsufle în timpul interoga­toriului la care-l supusese pe Henric.

— Ştii ceva, Chicot?

— Nu, de unde să ştiu?

— Ştii c-ai început să fii veninos?

— Cine, eu?

— Da, tu.

— Cât mi-a fost dat să stau în mormânt începusem să mă îndulcesc, măria ta, dar de când suntem împreună simt că m-am înăcrit. Omnia leto putrescunt⁷.

— Vrei să zici că sunt mucegăit? se încruntă regele.

— Niţeluş, fiule, niţeluş.

— Eşti din ce în ce mai nesuferit, Chicot, şi am im­presia că-ţi cam place să tragi sforile şi că nutreşti nu ştiu ce planuri ambiţioase, pe care le credeam străine de firea ta.

— Planuri ambiţioase, eu! Haida-de, Chicot şi ambi­ţios! Henric, puişorule, mai înainte erai nătărău, acum văd că eşti nebun de legat! Oricum, înseamnă c-ai făcut un pas înainte.

— Şi eu îţi spun, domnule Chicot, că urmăreşti cu tot dinadinsul să îndepărtezi de mine pe toţi slujitorii mei, punându-le pe seamă intenţii pe care nu le au şi aruncându-le în spinare nelegiuiri la care nici nu s-au gândit; în sfârşit, impresia mea este că vrei neapărat să pui stă-pânire pe mine.

— Să pun stăpânire pe tine?! Eu?! se minună Chicot. Auzi colo: şi ce să fac cu domnia ta, mă rog? Mă ferească Dumnezeu! Sucit cum eşti, cine crezi tu c-ar putea să se împace cu tine, bone Deus! Lasă că, pe deasupra, mai eşti şi lingav la mâncare, încât nu ştiu, zău, cum aş putea să te hrănesc... O, nu, nu, atât ar mai lipsi!

— Hm! făcu regele.

— Spune-mi şi mie, te rog, cum de ţi-a venit ideea asta năstruşnică?

— În primul rând ai ascultat ca un sloi de gheaţă lau­dele pe care i le-am adus lui dom Modeste, vechiul tău prieten, faţă de care eşti atât de îndatorat.

— Eu sunt îndatorat faţă de dom Modeste? Bine, bine, foarte bine! Şi pe urmă?

— Pe urmă ai încercat să-i ponegreşti pe fraţii Jo­yeuse, care, sunt convins, îmi sunt amândoi prieteni ade­văraţi.

— Nu zic nu.

— În sfârşit, nu te-ai lăsat până nu i-ai împuns niţeluş pe cei din familia Guise.

— Va să zică şi ăştia ţi-au căzut cu tronc. Cum văd eu, ai o inimă largă azi: toţi oamenii ţi-s dragi!

— Nu, nu mi-s dragi de loc, dar cum, pentru moment, tac mâlc şi stau ascunşi în bârlogul lor, cum, pentru mo­ment, nu am de suferit nici un neajuns din partea lor, cum nu-i scap o clipă din ochi şi tot ce-am putut să ob­serv la ei a fost mereu aceeaşi răceală de marmură, şi cum îndeobşte nu mă tem de statui, oricât ar fi de ame­ninţătoare, mă mulţumesc să am de-a face cu acelea al căror chip şi a căror atitudine îmi sunt cunoscute. Vezi tu, Chicot, un strigoi, când ai ajuns să te obişnuieşti cu el, nu mai e nimic altceva decât un tovarăş de singură­tate mai mult sau mai puţin supărător. Dintre toţi oa­menii care trăiesc în cuprinsul regatului meu, cei din familia Guise, cu privirile lor sălbatice şi cu săbiile lor cât toate zilele, mi-au pricinuit cele mai puţine supărări. Vrei să-ţi spun cu ce seamănă?

— Spune, Henric, spune, puiul tatii, e o plăcere să te-ascult! Comparaţiile tale, precum bine ştii, sunt pline de subtilitate.

— Seamănă cu acei bibani cărora li se dă drumul în iazuri ca să hăituiască peştii mari şi să nu le dea răgaz să se îngraşe prea mult; gândeşte-te însă că s-ar putea foarte bine ca peştii cei mari să nu se teamă de ei.

— Şi de ce?

— Fiindcă n-au dinţii destul de puternici ca să le poată străpunge solzii.

— Ah, ce subtil eşti, Henric, băiatule!

— În timp ce bearnezul tău...

— Ia să vedem ce comparaţie ai mai găsit şi pentru bearnez?

— În timp ce bearnezul tău, care miorlăie ca o pisică, dar îşi înfige colţii ca un tigru...

— Am trăit s-o văd şi pe-asta! se minună Chicot. Un Valois linguşindu-i pe cei din familia Guise! Bravo, fiule, bravo, bravo! Acum c-ai apucat-o pe drumul cel bun, mergi înainte, nu te opri! Divorţează numaidecât şi ia-o de nevastă pe doamna de Montpensier; măcar atâta noroc o să ai şi tu eu ea, că, dacă n-o să-i faci copii, o să aibă grijă să-ţi facă ea în schimb; n-a fost îndrăgostită de tine pe vremuri?

Henric se umflă în pene.

— Ba da – recunoscu el – dar pe atunci eram prins într-altă parte; de aici se trag toate ameninţările sale. Chicot, ai pus, ca să zic aşa, degetul pe rană; ca orice femeie, fireşte, ducesa de atunci vrea să se răzbune şi, din când în când, îşi aduce aminte să mă mai sâcâie câte un pic, numai că eu, din fericire, sunt bărbat şi iau totul în glumă.

Spunând aceste cuvinte, Henric îşi ridică gulerul răsfrânt, după moda italiană; în momentul acela se auzi glasul şambelanului Nambu trâmbiţând din prag:

— O ştafetă din partea domnului duce de Guise pen­tru maiestatea sa.

— Curier ori gentilom? întrebă regele.

— E un căpitan, sire.

— Nu, zău? Să intre, e binevenit.

În aceeaşi clipă un căpitan de jandarmi în ţinută de campanie intră înăuntru şi salută milităreşte.

LXXX

CEI DOI CUMETRI
La auzul acestei veşti, Chicot se aşezase, potrivit obi­ceiului său, cu spatele la uşă, într-o poziţie destul de in­solentă, şi privirea lui, pe jumătate adumbrită de pleoape, se pregătea tocmai să se cufunde într-una din acele me­ditaţii în care se adâncea adesea, când primele cuvinte rostite de ştafeta ducilor de Guise îl făcură să tresară. Drept care deschise din nou ochii.

Din fericire, sau din nefericire, în momentul acela monarhul avea privirea îndreptată asupra noului venit, aşa încât nu băgă de seamă schimbarea petrecută cu Chi­cot, schimbare ce îndeobşte avea darul să-l înspăimânte. Curierul se oprise la o distanţă de vreo zece paşi de jilţul în care şedea Chicot, şi cum profilul acestuia nu depăşea decât foarte puţin ornamentele jilţului, ochiul lui Chicot putea să-l cuprindă pe curier din creştet până în tălpi în vreme ce curierul nu putea să vadă decât ochiul lui Chicot.

— Vii din Lorena? îl întrebă regele pe solul ducelui de Guise, care avea o statură destul de falnică şi o înfăţi­şare destul de războinică.

— Nu, sire, de la Soissons, unde domnul duce, care de o lună de zile n-a ieşit din oraş, mi-a încredinţat scri­soarea aceasta pe care am cinstea s-o depun la picioarele maiestăţii voastre.

Ochiul scânteietor al lui Chicot nu scăpa nici unul din gesturile noului venit, după cum urechea lui nu scăpa nici o vorbă rostită de el.

Ştafeta îşi descheie vesta din piele de bivol prinsă în copci de argint şi scoase dintr-un buzunar căptuşit cu mătase, care se afla în dreptul inimii, nu o scrisoare, aşa cum spusese, ci două deodată, fiindcă prima o trase după ea şi pe cealaltă, de care pecetea de ceară se lipise, aşa că, deşi căpitanul nu voise să scoată din buzunar decât una singură, cea de-a doua ieşi de asemenea afară şi căzu pe covor.

Ochiul lui Chioot urmări scrisoarea zburătoare, aşa cum ochiul pisicii urmăreşte pasărea-n zbor.

Văzu, de asemenea, roşeaţa ce împurpură obrajii cu­rierului în clipa când misiva căzu jos, gestul stingherit cu care se aplecă s-o ridice, ca şi cel tot atât de încurcat cu care îi înmână prima scrisoare monarhului.

Henric însă nu observă nimic; Henric, care era însăşi încrederea întruchipată, din fericire pentru el, habar n-avea de nimic. Se mulţumi deci să deschidă şi să citească numai una dintre scrisori, adică pe aceea pe care solul catadicsise să i-o dea.

La rândul său, curierul, văzându-l adâncit în lectură, rămase în contemplare în faţa suveranului, ca şi cum s-ar fi străduit să citească pe chipul lui gândurile pe care această interesantă lectură le-ar fi putut trezi în cuge­tul său.

"Aha! Jupân Borromée, jupân Borromée! bombăni în gâmd Chicot, pândind, la rândul său, fiecare gest pe care-l făcea omul de încredere al domnului de Guise. Aha, va să zică eşti ofiţer şi, cu toate că porţi două scrisori în buzu­nar, n-ai binevoit să-i dai decât una singură monarhului. Stai tu, puişorule, stai tu!"

— Bun, bun! zise regele, recitind rând cu rând misiva ducelui cu o vădită mulţumire. Du-te, căpitane, du-te şi spune-i domnului de Guise că-i sunt recunoscător pentru propunerea domniei sale.

— Maiestatea voastră nu binevoieşte a-mi face cinstea să-mi dea un răspuns în scris? întrebă trimisul.

— Nu, şi aşa tot voi avea prilejul să-l văd peste o lună sau peste şase săptămâni şi, prin urmare, am să-i pot mulţumi prin viu grai. Poţi pleca!

Căpitanul salută şi ieşi din apartament.

— Ai văzut, Chicot – spuse regele, adresându-se tova­răşului său, convins că rămăsese mai departe ghemuit în fundul jilţului – ai văzut că domnul de Guise e nevino­vat şi că nu se ţine de uneltiri? Bietul duce a auzit despre tărăşenia din Navara şi se teme ca nu cumva hughenoţii să prindă curaj şi să ridice iarăşi capul, fiindcă, pe de altă parte, a aflat că germanii s-au şi gândit să trimită ajutoare suveranului Navarei. Şi-atunci, ce crezi că i-a dat prin minte? Să vedem dacă ai să ghiceşti.

Chicot nu-i răspunse nimic. Henric îşi închipui că aş­tepta lămuriri.

— Ei bine – continuă regele – îmi spune că e gata să-mi încredinţeze armata pe care a ridicat-o în Lorena ca să vegheze la hotarele ţărilor flamande şi mă înştiin­ţează că peste şase săptămâni trupele sale vor fi la dispo­ziţia mea împreună cu comandantul lor. Ce zici de asta, Chicot?

Gasconul însă nu zicea nici pis.

— Într-adevăr, dragă Chicot – urmă regele – ai un mare cusur, prietene: după ce că eşti încăpăţânat ca un catâr spaniol, dacă are cineva ideea nefericită de a-ţi do­vedi c-ai greşit, ceea ce se întâmplă destul de des, te mai şi bosumfli; da, da, te bosumfli ca un nătărău ce eşti.

Nici un murmur cât de uşor însă nu veni să dezmintă părerea pe care Henric şi-o mărturisise cu atâta sinceritate despre amicul său. Oricât de neplăcut i-ar fi fost lui Henric să fie contrazis, tăcerea însă avea darul să-l supere şi mai tare.

— Pare-mi-se – spuse el – că pehlivanul ăsta a avut neruşinarea să aţipească. Chicot! strigă Henric, apropiindu-se de jilţul lui. Îţi vorbeşte regele tău, ai de gând să-i răspunzi?

Chicot însă nu putea să-i răspundă, de vreme ce nu mai era colo, aşa că Henric găsi jilţul gol. Se uită atunci în jur, cercetând încăperea; gasconul însă pierise din ca­meră, la fel cum pierise şi din jilţ. Casca se făcuse şi ea nevăzută o dată cu el.

Regele se înfioră, cuprins de o spaimă superstiţioasă; uneori îi fulgera prin minte că Chicot s-ar putea să fie o făptură supraomenească, o întrupare diabolică, folosi­toare, ce-i drept, dar totuşi diabolică.

Îl chemă pe Nambu.

Nambu nu împărtăşea câtuşi de puţin vederile lui Henric. Era, dimpotrivă, un om lipsit de prejudecăţi, aşa cum sunt îndeobşte cei ce păzesc anticamerele monarhilor. Nambu, care văzuse atâtea în viaţa lui, credea şi el în apariţii şi dispariţii, dar în apariţiile şi dispariţiile fiinţe­lor vii şi nicidecum ale strigoilor.

Şambelanul încredinţă cu toată convingerea pe maiestatea sa că-l văzuse cu ochii lui pe Chicot ieşind din apartament, cu cinci minute înainte de plecarea ştafetei trimise de monseniorul duce de Guise. Atâta doar că ieşise binişor şi cu băgare de seamă, ca omul care nu vrea să fie văzut că-şi ia tălpăşiţa.

"Nu mai încape nici o îndoială – îşi spuse Henric, intrând în paraclisul său – Chicot s-a supărat fiindcă şi-a dat seama c-a greşit. O, Doamne, ce mici la suflet pot fi oamenii! Vorbesc despre toţi oamenii în general, chiar şi despre cei mai mucaliţi."

Jupân Nambu avea dreptate; împopoţonat cu coiful şi ţeapăn ca o prăjină din pricina spadei atârnate la şold, Chicot străbătuse anticamerele, străduindu-se să nu facă prea multă tevatură; dar, oricât de grijuliu ar fi fost, nu putu să înăbuşe zgomotul pintenilor, care începuseră a zăngăni pe treptele ce coborau din apartamentele re­gale spre poarta cea mică a palatului; zgomotul silise multe capete să se întoarcă şi, vrând-nevrând, Chicot se pomeni întâmpinat la tot pasul cu plecăciuni, căci toată lumea cunoştea trecerea de care Chicot se bucura pe lângă monarh şi mulţi se ploconeau în faţa lui mai adânc decât s-ar fi ploconit în faţa ducelui de Anjou.

Ajungând în dreptul porţii, Chicot se opri într-un colţ, chipurile ca să-şi prindă un pinten ce stătea să cadă.

Căpitanul domnului de Guise, aşa cum am arătat mai înainte, ieşise doar după vreo cinci minute în urma lui Chicot, pe care nici măcar nu-l băgase de seamă. Coborâse scările şi străbătuse curtea palatului, mândru şi încântat totodată. Mândru, pentru că, orice s-ar fi spus, nu era un ostaş de lepădat şi, ştiindu-se arătos, îi plăcea să-şi dea ifose faţă de elveţienii şi de gărzile maiestăţii sale preacreştine; încântat, fiindcă felul în care fusese primit de suveran era o netăgăduită dovadă că regele nu avea nici cea mai mică bănuială în privinţa domnului de Guise. În clipa în care ieşea pe poartă şi se pregătea tocmai să treacă peste puntea mobilă, se trezi din visare auzind ţă­cănitul unor pinteni ce părea să se îngâne cu sunetul pin­tenilor săi.

Se întoarse, gândindu-se că poate regele trimisese pe cineva după el, şi care nu-i fu uimirea recunoscând sub aripile răsfrânte ale coifului, chipul blajin şi mutra făţarnică a cetăţeanului Robert Briquet, din pricina căruia îşi blestema zilele că avusese parte să-l cunoască.

Cititorul îşi aminteşte, probabil, că primul gest al aces­tor două personaje în momentul în care se pomeniseră pen­tru întâia oară faţă-n faţă nu fusese chiar un gest de simpatie.

Borromée deschise gura de o jumătate de picior pă­trat, cum spune Rabelais, şi, socotind că cel ce venea în urma lui dorea să-i vorbească, se opri locului, aşa că din doi paşi Chicot ajunse lângă el.

Se ştie, de altfel, cât de mari erau paşii lui Chicot.

— Să-mi sară ochii! spuse Borromée.

— Să fiu al dracului! exclamă Chicot.

— Paşnicul nostru cetăţean!

— Cuviosul nostru părinte!

— Cu tinicheaua asta în cap!

— Cu pieptarul ăsta de piele!

— Mă uit şi parcă nu-mi vine să cred!

— Îmi pare bine că te-am întâlnit!