Cei patruzeci şi cinci

— Pe toţi. Întâi şi-ntâi pe dom Modeste, pe urmă pe fratele Borromée, pe urmă pe mezinul Jacques, în sfârşit toată mânăstirea.

— Şi ce-ai descoperit până la urmă, stimate prietene?

— În primul rând am descoperit că dom Modeste e un dobitoc şi jumătate.

— Nu e nevoie să fii prea dibaci ca să descoperi aşa ceva.

— S-avem iertare! Fiindcă maiestatea sa Henric al III-lea, care nu e de loc un zevzec, îl socoteşte un luceafăr al bisericii şi chiar se gândeşte să-l facă episcop.

— Să-i fie de bine! N-am nimic de zis împotriva aces­tei avansări, din contră, ştiu c-am să râd cu poftă în ziua aceea. Şi altceva ce-ai mai descoperit?

— Am descoperit că un oarecare frate Borromée nu era de felul său călugăr, ci căpitan.

— Ce vorbeşti! Ţi-ai dat seama de asta?

— De la prima ochire.

— Şi pe urmă?

— Am descoperit că Jacques, mezinul, până una alta, învăţa să mânuiască floreta, pentru ca mai târziu să poată duela cu spada, şi că învăţa deocamdată să tragă la ţintă, ca mai târziu să poată trage în oameni.

— Aşa? Şi asta ai descoperit? spuse Borromée, încruntându-se. Şi ce-ai mai descoperit încă?

— Dă-mi să beau, altminteri n-o să-mi mai amintesc nimic.

— Bagă de seamă – îi atrase atenţia Borromée, râzând – ai început cea de-a şasea sticlă.

— De aceea simt că m-am ameţit – spuse Chicot – de ce să nu recunosc! Doar n-am venit aici ca să facem filo­zofie!...

— Fireşte, am venit ca să bem.

— Să bem atunci!

Şi Chicot îşi umplu paharul.

— Ei? îl întrebă Borromée, după ce-i cântase în strună. Acum ţi-aduci aminte?

— Ce să-mi aduc aminte?

— Ce-ai mai văzut în mânăstire?

— Ba bine că nu! protestă Chicot.

— Spune, ce-ai văzut?

— Am văzut că monahii, în loc să fie cuvioşi, erau mai degrabă milităroşi, şi în loc să asculte de dom Modeste, nu ieşeau din cuvântul tău. Asta am văzut.

— Adevărat? Probabil însă că nu mi-ai spus încă tot?

— Nu. Dă-mi să beau, să beau, altminteri mi-e teamă că-mi pierd memoria.

Şi cum sticla lui se golise, Chicot îi întinse paharul lui Borramée, care-i turnă dintr-a lui. Chicot bău paharul pe nerăsuflate.

— Ei, ce zici, acum ne-am adus aminte? întrebă Bor­romée.

— Dacă ne-am adus aminte?... Cred şi eu!

— Ce-ai mai văzut?

— Am văzut că se punea la cale o uneltire.

— O uneltire?! exclamă Borrromée, schimbându-se la faţă.

— Da, o uneltire – răspunse Chicot.

— Împotriva cui?

— Împotriva regelui.

— În ce scop?

— Ca să fie răpit.

— Când anume?

— Când s-ar fi înapoiat de la Vincennes.

— Ţine-mă, Doamne!

— Poftim?

— Nimic. Şi zici c-ai văzut aşa ceva?

— Am văzut.

— Şi l-ai înştiinţat pe rege?

— Mai e vorbă! Doar pentru asta venisem.

— Atunci din vina dumitale lovitura a dat greş?

— Da, din vina mea – recunoscu Chicot.

— Îmi vine să înnebunesc! şopti Borromée printre dinţi.

— Mă rog? întrebă Chicot.

— Ziceam că ai nişte ochi de vultur, amice.

— Aş! bolborosi Chicot. Am mai văzut eu şi alte lu­cruri. Dă-ncoace una din sticlele dumitale şi ai să rămâi cu gura căscată când am să-ţi spun ce-am văzut.

Borromée se grăbi să-i împlinească dorinţa.

— Ei – zise el – ia să vedem dac-o să rămân cu gura căscată!

— Mai întâi – începu Chicot – l-am văzut pe domnul de Mayenne, rănit.

— Fugi de-aici!

— Mare scofală! Mi-a ieşit în cale. Pe urmă am văzut căderea oraşului Cahors.

— Cum? Căderea oraşului Cahors! Aşadar, ai fost la Cahors?

— Mai încape vorbă? Ah, căpitane, era într-adevăr o privelişte de toată frumuseţea şi cred că un viteaz ca dum­neata ar fi fost încântat să vadă asemenea minunăţie.

— Nu mă îndoiesc; erai deci alături de regele Navarei?

— Cot la cot cu dânsul, dragă prietene, aşa cum stăm noi acum.

— Şi pe urmă te-ai despărţit de el?

— Ca să-i împărtăşesc vestea regelui Franţei.

— Şi vii acum de la Luvru?

— Am sosit acolo cu un sfert de ceas înaintea dumitale.

— Prin urmare, de vreme ce am fost tot timpul îm­preună de atunci încoace, nu mai are rost să te întreb ce-ai mai văzut de când ne-am întâlnit la palat.

— Dimpotrivă, întreabă-mă, întreabă-mă, fiindcă toc­mai acum vine partea cea mai interesantă, pe onoarea mea.

— Spune, atunci.

— Spune, spune! bombăni Chicot. Drăcia dracului! E uşor de zis: "Spune"!

— Hai, încearcă...

— Încă un pahar de vin ca să mi se dezlege limba... plin ochi, aşa! Ei bine, camarade, am văzut că atunci când ai scos din buzunar scrisoarea alteţei sale ducele de Guise, ţi-a scăpat pe jos încă o scrisoare.

— Încă o scrisoare?! exclamă Borromée, sărind de pe scaun.

— Da – spune Chicot – care se află aici.

Şi după ce bâjbâi cu mâna ca un om ameţit, nimerind tot pe de lături, puse vârful degetului pe pieptarul din piele de bivol pe care-l purta Borromée, drept în locul unde era scrisoarea.

Borromée se cutremură, ca şi când degetul lui Chicot ar fi fost un fier înroşit şi fierul acesta i-ar fi atins pielea, în loc să-i atingă pieptarul.

— M-ai omorât! spuse el. Acum nu mai lipseşte decât un singur lucru.

— Pentru ce?

— Pentru ca să fi văzut tot.

— Anume?

— Să ştii şi pentru cine era scrisoarea.

— Mare pricopseală! bolborosi Chicot, lăsându-şi bra­ţele să cadă pe masă. Scrisoarea era pentru doamna ducesă de Montpensier.

— Doamne Isuse Hristoase! se înspăimântă Borromée. Sper că nu i-ai spus nimic regelui, nu-i aşa?

— Nici un cuvânt, dar am să-i spun.

— Când?

— După ce voi fi tras un pui de somn.

Şi îşi lăsă capul să se aştearnă pe braţe, aşa cum aşter­nuse mai înainte braţele pe masă.

— Aşadar, ştii că am la mine o scrisoare pentru du­cesă?

— Ştiu, cum să nu ştiu – gunguri Chicot – ştiu foarte bine.

— Şi dacă te-ai putea ţine pe picioare, te-ai duce chiar acum la palat, nu-i aşa?

— M-aş duce la palat.

— Şi m-ai denunţa?

— Şi te-aş denunţa.

— Va să zică nu e numai o glumă?

— Ce anume?

— Că după ce te vei fi săturat de somn...

— Ei?...

— ...regele va afla tot?

— Dar bine, scumpule – spuse Chicot, ridicând capul şi uitându-se toropit de somn la Borromée – trebuie să înţelegi un lucru: dumneata eşti uneltitor, iar eu sunt spion; primesc atâta sau atâta în mână de fiecare uneltire pe care o dau în vileag; dumneata eşti amestecat într-o uneltire, iar eu, la rândul meu, te denunţ. Fiecare cu mese­ria lui, atâta tot. Noapte bună, căpitane!

Spunând aceste cuvinte, Chicot îşi lăsă iar capul pe masă, în poziţia pe care o avea la început, în aşa fel însă că, având faţa îngropată în palme şi ceafa ocrotită de coif, nu-i rămăsese descoperită decât spinarea.

La rândul ei, spinarea, desferecată din platoşa pe care o pusese alături, pe scaun, se cocârjase cu cea mai mare solicitudine.

— Aşa, va să zică! scrâşni Borromée, aţintind asupra însoţitorului său o privire arzătoare. Vrei să mă denunţi, prietene!

— De îndată ce mă trezesc din somn, iubitule, să fim înţeleşi – spuse Chicot.

— Rămâne de văzut dac-o să te mai trezeşti vreodată! răbufni Borromée.

Şi, în aceeaşi clipă, împlântă cu sete pumnalul în spi­narea tovarăşului său de chef, convins că-i străpunsese pieptul şi-l ţintuise de tăblia mesei.

Numai că Borromée nu se aşteptase să dea peste că­maşa de zale, pe care Chicot o luase cu împrumut din sala de arme a lui dom Modeste.

Lama pumnalului se frânse ca o surcică izbindu-se de blagoslovita cămaşa de zale, căreia pentru a doua oară Chi­cot îi datora viaţa.

Pe de altă parte, înainte ca ucigaşul, buimăcit de această păţanie, să fi apucat să se dezmeticească, braţul drept al lui Chicot zvâcni deodată ca un arc şi, descriind un semicerc prin aer, îl izbi în obraz atât de năprasnic cu un pumn ce cântărea cinci sute de livre, încât Borromée se duse de-a berbeleacul până la perete, cu faţa stâlcită şi plină de sânge.

Într-o secundă, Boromée fu în picioare: în următoarea secundă ţinea în mână spada.

În aceste două secunde însă, Chicot avu tot răgazul să-şi îndrepte spinarea şi să scoată la rândul său sabia din teacă.

Aburii băuturii se risipiseră ca prin farmec. Chicot stă­tea proptit pe piciorul stâng şi puţin aplecat pe spate, cu ochii aţintiţi drept înainte, cu mâna încleştată pe arma, gata să-şi înfrunte vrăjmaşul.

Masa, întocmai ca un câmp de bătălie pe care zăceau răsturnate sticlele goale, se întindea între cei doi potriv­nici, slujându-le şi unuia, şi celuilalt drept parapet.

Vederea sângelui care-i curgea din nas pe obraz şi de pe obraz pe podele avu însă darul să-l aţâţe pe Borromée. care, pierzându-şi cu desăvârşire cumpătul, se repezi furios asupra adversarului său, apropiindu-se de el atât cât îi în­găduia masa.

— Vită încălţată! spuse Chicot. Vezi bine doar că din­tre noi doi tu eşti singurul beat, fiindcă, oricât te-ai întinde peste masă, nu poţi să ajungi până la mine, în timp ce braţul meu e cu şase degete mai lung decât al tău şi spada mea, cu tot atât mai lungă decât a ta. Şi ca să te convingi, uite!

Şi, fără să fandeze măcar, Chicot întinse fulgerător bra­ţul şi-l înţepă pe Borromée drept în mijlocul frunţii.

Borromée scoase un ţipăt, mai mult de ciudă decât de durere; şi cum, oricâte păcate ar fi avut, era totuşi de o cutezanţă aproape smintită. Începu să atace cu şi mai multă înverşunare.

Chicot, care rămăsese în continuare de partea cealaltă a mesei, luă un scaun şi se aşeză tacticos.

— Maică Precistă! Soldaţii ăştia sunt căzuţi în cap! spuse el, dând din umeri. Se fudulesc că ştiu să mânuiască spada, şi când colo, orice civil, fie el cât de becisnic, i-ar putea strivi ca pe muşte dintr-o singură lovitură, numai să vrea. Aşa, bravo! Nu zici că i s-a năzărit acum să-mi scoată ochiul! Aha! Te-ai urcat pe masă! Frumos!... Atâta mai lipsea! Ia seama, dobitocule! Nu te gândeşti că loviturile de jos în sus sunt cele mai cumplite şi, dac-aş vrea, uite, te-aş putea trage în frigare ca pe o ciocârlie?

Şi-l înţepă în pântece, aşa cum îl înţepase mai înainte în frunte.

Borromée răcni ca turbat, sărind jos de pe masă.

— Să-ţi fie de bine! spuse Chicot. Acum suntem pe ace­laşi picior şi putem sta de vorbă în tihnă în timp ce ne batem. Ei, căpitane, va să zică aşa merge treaba: printre picături, când n-avem ce face, între două uneltiri, ne-apucam să omorâm oamenii mişeleşte?

— Nu fac decât să apăr cauza mea, aşa cum şi dum­neata o aperi pe a dumitale – răspunse Borromée, care începuse să-şi bage minţile în cap, înfricoşat, fără voia lui, de licărirea sinistră ce juca în ochii lui Chicot.

— Aşa mai vii de acasă – zise Chicot. Şi totuşi, prie­tene, constat cu mulţumire că sunt mai de treabă decât dumneata. Ah! Nu-i rău de loc. Borromée îi dăduse o lo­vitură care-i atinsese pieptul din zbor. Nu-i rău de loc, dar cunosc figura; ţin minte că i-ai arătat-o mezinului Ja­cques. Ziceam, aşadar, că sunt mai de treabă decât dum­neata, prietene, fiindcă n-am sărit eu cel dintâi la bătaie, deşi, să-ţi spun drept, straşnic mă mânca palma; mai mult încă, ţi-am dat voie să-ţi faci cheful, lăsându-ţi toată li­bertatea, şi chiar în momentul de faţă mă mulţumesc doar să parez. Şi ştii de ce? Fiindcă aş vrea totuşi să cădem la învoială.

— Nimic! strigă Borromée, scos din sărite de sângele rece al lui Chicot. Nu vreau s-aud nimic!

Şi îi dădu o lovitură care l-ar fi străpuns ca pe o frunză, dacă gasconul n-ar fi făcut în aceeaşi clipă un pas înapoi cu picioarele lui de o poştă, aşa încât spada adversarului nu reuşi să ajungă până la el.

— Am să-ţi spun totuşi despre ce-i vorba, ca să n-am mai apoi remuşcări.

— Taci din gură! i-o reteză Borromée. Zadarnic, taci din gură!

— Ascultă – spuse Chicot – vreau să fiu cu con­ştiinţa împăcată; nu sunt câtuşi de puţin însetat de sângele tău, mă înţelegi? Şi nu vreau să te omor decât dacă nu voi avea încotro.

— Omoară-mă, hai, omoară-mă, dacă poţi! îi strigă Borromée, înfuriat.

— Ba nu! Destul c-am mai ucis o dată în viaţa mea un alt spadasin ca tine, aş spune chiar un spadasin mai iscusit decât tine. Pe legea mea! Îl cunoşti, era şi el în slujba ducilor de Guise, un avocat.

— Ah! Nicolas David! murmură Borromée, înspăimântat de acest precedent şi grăbindu-se să ia din nou poziţie de apărare.

— Întocmai.

— Ah! Tu l-ai omorât va să zică?

— O, Doamne, da, cu o mică lovitură destul de nos­timă pe care am să ţi-o şi arăt, de altfel, dacă n-o să cădem la învoială.

— Hai să vedem, despre ce învoială e vorba?

— Să intri în slujba regelui Franţei, rămânând mai departe în slujba ducelui de Guise.

— Adică să mă fac spion ca tine?

— Nicidecum, fiindcă ar fi, în orice caz, o deosebire între noi: eu nu primesc nici un gologan, în vreme ce tu vei fi plătit; pentru început, vei scoate la iveală scri­soarea aceea a domnului duce de Guise către doamna ducesă de Montpensier; îmi vei da voie s-o copiez şi după aceea te voi lăsa în pace până ce voi avea iar nevoie de tine. Ei, ce zici, sunt destul de drăguţ, nu-i aşa?

— Uite răspunsul meu! spuse Borromée.

Răspunsul lui Borromée era o lovitură executată cu asemenea repeziciune, încât vârful spadei atinse umărul lui Chicot.

— Haide, haide! spuse Chicot. Văd că n-am încotro, trebuie neapărat să-ţi arăt lovitura cu care i-am venit de hac lui Nicolas David; pe cât e de simplă, pe atât e de nostimă.

Chicot, care până atunci se mulţumise să rămână în defensivă, făcu un pas înainte şi atacă la rândul său.

— Iată şi lovitura! îi atrase atenţia. Mai întâi o fentă în cuartă jos.

Şi execută fenta. Borromée pară retrăgându-se, dar, după ce făcu un pas înapoi, se văzu silit să se oprească din pricina peretelui de scânduri care se afla în spatele lui.

— Ei, bravo, ştii că-mi placi, vrei să parezi de contra! Mare greşeală, iubitule, fiindcă mâna mea e mai suplă decât a ta; drept care îţi învălui spada, atac în terţă sus, fandez, gata, te-am atins, adică te-am achitat.

Într-adevăr, lovitura urmase sau, mai bine zis, înso­ţise demonstraţia, şi lama subţire a spadei, împlântându-se în pieptul lui Borromée, lunecase ca o andrea printre două coaste pentru a se înfige apoi temeinic, cu un pocnet înfundat, în scândura de brad.

Borromée desfăcu braţele, scăpând spada din mână, holbă o pereche de ochi sângeroşi, căscă gura, în timp ce o spumă roşie îi clăbucea pe buze, şi lăsă capul să-i cadă pe umăr, cu un suspin ce aducea cu un horcăit; pe urmă i se tăiară picioarele, şi trupul, lipsit de sprijin, povârnin-du-se peste spadă, lărgi rana pricinuită de lamă, fără s-o poată desprinde din scândura în care o ţinea cu toată străşnicia înfiptă de pumnul năprasnic al lui Chicot; aşa încât nefericitul, aidoma unui uriaş fluture de noapte, rămase pironit în peretele pe care îl izbea zgomotos zvâcnind din picioare.

Nepăsător şi cu cel mai desăvârşit sânge rece, aşa cum era de câte ori se afla într-o grea cumpănă, mai cu seamă atunci când în adâncul inimii sale era pe deplin încredin­ţat că făcuse tot ceea ce cugetul său îi ceruse să facă, Chicot dădu drumul spadei care rămase împlântată ori­zontal în perete, descătărămă centironul căpitanului, co­trobăi în buzunarul vestei, scoase scrisoarea şi citi adresa:

Ducesei de Montpensier
Între timp, şiroaie de sânge gâlgâiau din rană şi chinu­rile agoniei se zugrăveau pe chipul rănitului.

— Mor, îmi dau duhul! bolborosi el. Doamne Dum­nezeule, fie-ţi milă de mine!

Această rugăminte din urmă, murmurată de buzele unui om care, fără îndoială, nu se gândise să ceară îndu­rarea Celui de Sus decât în pragul morţii, avu darul să înmoaie inima lui Chicot.

— Să fim milostivi – hotărî el – şi de vreme ce omul ăsta tot trebuie să moară, cel puţin să moară cât mai uşor.

Şi apropiindu-se de perete, se opinti să smulgă arma împlântată în scândură şi căută totodată să sprijine trupul lui Borromée, ca nu cumva să se prăbuşească, răbufnind de podele.

Grija de care se arătă însufleţit în ultima clipă se do­vedi însă de prisos: moartea sosise grabnic şi, cu suflul ei îngheţat, toropise mădularele învinsului; picioarele i se îndoiră şi, alunecând din braţele lui Chicot, trupul se rostogoli greoi pe duşumea.

Zguduitura făcu să ţâşnească un şuvoi de sânge negru, o dată cu care se irosi şi ultimul fior de viaţă ce-l mai însufleţea pe Borromée.

Atunci Chicot se duse să deschidă uşa ce dădea pe co­ridor şi-l strigă pe Bonhomet.

Nu trebui să strige de două ori: cârciumarul ascultase la uşă tot timpul şi auzise rând pe rând hodorogeala mesei şi scaunelor răsturnate, zăngănitul săbiilor ciocnite şi, în sfârşit, hurducătura unui obiect greu prăbuşit pe podele; iar onorabilul domn Bonhomet, mai cu seamă după des­tăinuirile ce-i fuseseră încredinţate, cunoştea mult prea bine felul de a fi al militarilor, în general, şi al lui Chicot, în particular, pentru a nu fi ghicit pas cu pas tot ce se petrecea în odăiţă.

Singurul lucru pe care nu avea cum să-l ştie era care dintre cei doi adversari fusese răpus.

Trebuie să spunem spre lauda lui jupân Bonhomet că figura lui se lumină de o neîndoielnică bucurie în mo­mentul în care auzi glasul lui Chicot şi îl văzu pe gascon, viu şi nevătămat, deschizând uşa.

Chicot, care nu scăpa nimic din vedere, observă bucu­ria ce se oglindea pe chipul său şi în sinea lui îi fu recunoscător.

Bonhomet intră tremurând tot în odaie.

— Isuse Hristoase! se cutremură el, dând cu ochii de trupul căpitanului zăcând într-o băltoacă de sânge.

— O, Doamne, da, sărmane Bonhomet! rosti Chicot. Ce să-i faci, asta-i soarta omului! Precum vezi, căpitanul, mititelul de el, e tare rău bolnav!

— O, dragă domnule Chicot, dragă domnule Chicot! suspină Bonhomet, gata să leşine.

— Ei, ce e? întrebă Chicot.

— Păcatele mele! Ce v-a căşunat să-i faceţi de pe­trecanie tocmai în casă la mine? Bietul căpitan, ce băiat chipeş era!

— Nu cumva ai fi vrut să-l vezi pe Chicot lungit pe jos şi pe Borromée în picioare?

— A, nu, ferească sfântul, nu! se grăbi să protesteze hangiul, din toată inima.

— Ei, află că aşa s-ar fi întâmplat, de n-ar fi fost la mijloc o minune cerească.

— Adevărat?

— Pe cuvântul lui Chicot! Dragă prietene, fii atât de bun şi vezi ce am la spate că mă doare îngrozitor.

Şi-şi îndoi spinarea în faţa cârciumarului, aplecându-şi umerii până în dreptul ochilor săi. Vesta cu mâneci bu­fante era găurită între umeri şi o pată de sânge rotundă şi mare cât un scud de argint înroşea destrămăturile rup­turii.

— Sânge! se înfioră Bonhomet. Sânge, vai de mine, sunteţi rănit!

— Stai, stai puţin! Chicot, îşi scoase vesta, apoi că­maşa: Ia uită-te acum.

— Ah! Aveţi o cămaşă de zale, mare noroc, dragă domnule Chicot. Şi ziceaţi că nemernicul ăsta a încercat să vă omoare mişeleşte?

— Păi cum! Doar nu-ţi închipui că mi-am înfipt sin­gur pumnalul între umeri aşa de plăcere? Spune-mi ce vezi acum?

— O za ruptă.

— Lovea cu nădejde căpitanul, dragul de el! În felul lui era de bună credinţă. A curs şi sânge cumva?

— Da, se vede o pată mare de sânge dedesubt.

— Să scoatem atunci şi armura.

Chicot îşi trase zalele peste cap, despuindu-şi torsul ce părea alcătuit numai din oase, din muşchi strâns lipiţi de oase şi din piele strâns lipită de muşchi.

— Ah, domnule Chicot! exclamă Bonhomet. E o pată mare cât o farfurie.

— Înseamnă că s-a rupt o vână; e o echimoză, cum spun medicii. Adu-ncoace o cârpă curată, toarnă într-un pahar, în părţi egale, untdelemn de măsline şi drojdie de vin şi spală pata, prietene, spal-o bine.

— Dar leşul, dragă domnule Chicot, ce fac eu cu leşul?

— Asta nu-i treaba ta.

— Cum adică nu-i treaba mea?

— Nu. Dă-mi nişte cerneală, o pană şi hârtie.

— Numaidecât, dragă domnule Chicot.

Şi Bonhomet o şterse pe uşă.

Între timp, Chicot, care probabil n-avea nici un mo­ment de pierdut, încinse la flacăra lămpii vârful unui briceag şi reteză în două pecetea de ceară ce ţinea scri­soarea ferecată.

După care, dat fiind că misiva fusese desigilată, Chicot putu s-o scoată din plic şi s-o citească, dând semne vădite de mulţumire.

În clipa în care tocmai sfârşea de citit, jupân Bonhomet intră în odaie aducând untdelemnul, vinul, hârtia şi pana de scris.

Chicot puse pana, cerneala şi hârtia pe masă, în faţa lui, se aşeză pe un scaun şi-şi încovoie spinarea sub nasul lui Bonhomet cu cel mai desăvârşit stoicism.

Înţelegând tâlcul acestei pantomime, cârciumarul se apucă să-l frece.

În vremea asta, ca şi când, în loc să-i fi zgândărit o rană dureroasă, Bonhomet l-ar fi gâdilat pe spinare în chip voluptos, Chicot se apucase să copieze scrisoarea du­celui de Guise către sora sa, făcând diferite comentarii la fiecare cuvânt.

Epistola era ticluită în felul următor:

"Dragă surioară, expediţia împotriva oraşului Anvers fost o izbândă pentru toată lumea, dar pentru noi a dat greş; o să ţi se spună că ducele de Anjou a murit; să nu crezi nimic, trăieşte. Trăieşte, mă înţelegi? Aici e tot clenciul.

O dinastie întreagă e cuprinsă în acest cuvânt; acest cuvânt este o stavilă mult mai puternică decât cea mai adâncă prăpastie în calea familiei de Lorena spre tronul Franţei.

Nu trebuie totuşi să-ţi faci sânge rău din pricina asta. Am descoperit de curând că două persoane, pe care le socoteam trecute în lumea drepţilor, mai sunt încă în viaţă şi am toate motivele să cred că moartea prinţului atârnă de existenţa acestor două persoane.

Singura dumitale grijă deocamdată nu trebuie să fie decât Parisul; peste şase săptămâni va veni timpul ca Liga să se pună în mişcare; oamenii noştri să ştie deci că se apropie clipa aceasta şi să fie gata.

Armata se află pe picioare; ne putem bizui, aşadar, pe douăsprezece mii de oameni de nădejde, bine echipaţi; voi pătrunde cu ea în Franţa, zicând că vreau să ţin piept hughenoţilor germani, care se pregătesc să trimită aju­toare lui Henric de Navara; am să-i bat pe hughenoţi şi, după ce voi fi intrat în Franţa ca prieten, voi şti să pun piciorul în prag ca un stăpân..."
— Oho! se minună Chicot.

— Vă doare, dragă domnule? întrebă Bonhomet, oprindu-se din frecat.

— Da, iubitule.

— Am să frec mai uşor atunci, fiţi pe pace!

Chicot se apucă să scrie mai departe:
"P. S. Sunt întru totul de acord cu planul dumitale în privinţa celor Patruzeci şi Cinci; îngăduie-mi totuşi să-ţi spun, scumpă surioară, că ar însemna să le faci o cinste pe care secăturile astea n-o merită..."
— Ei, fir-ar să fie – bombăni Chicot – nu mai înţe­leg nimic.

Şi reciti fraza de la capăt!

"Sunt întru totul de acord cu planul dumitale în privinţa celor Patruzeci şi Cinci..."
— Care plan? se întrebă Chicot.
"...îngăduie-mi totuşi să-ţi spun, scumpă surioară, că ar însemna să le faci o cinste pe care secăturile astea n-o merită..."
— Care cinste?

Chicot se aplecă iarăşi asupra scrisorii.

"...pe care secăturile astea n-o merită.

Fratele dumitale care te iubeşte, H. de Lorena"

— În sfârşit – mormăi Chicot – am înţeles tot, în afară de post-scriptum. Bun! Rămâne de văzut acum ce vrea acest post-scriptum.

— Dragă domnule Chicot – se încumetă să întrebe Bonhomet, văzând că Chicot încetase să mai scrie, dacă nu să şi gândească – dragă domnule Chicot, nu mi-aţi spus încă ce să fac cu leşul acesta?

— E foarte simplu.

— Poate pentru dumneavoastră, care aveţi atâta ima­ginaţie, dar pentru mine?

— Ei bine, să zicem, de pildă, că răposatul căpitan, să-l fie ţărâna uşoară, s-ar fi încăierat pe stradă cu nişte elve­ţieni sau cu nişte lefegii şi că ţi l-ar fi adus aici în casă spintecat. Te-ar fi lăsat oare inima să nu-l primeşti?

— Fireşte că nu, doar dacă m-aţi fi oprit dumnea­voastră, dragă domnule Chicot.