Cei patruzeci şi cinci

Chicot împărţi bucatele frăţeşte cu monarhul său, dându-i îndărăt jumătate. Îşi turnă apoi vin şi, după ce mântui cu prepeliţele, se ospătă cu un pateu de ton, iar de la ton trecu la nişte crevete umplute, înghiţind, pe deasupra, ca să fie cu sufletul împăcat, şi supa regală; pe urmă, oftând din adâncul pieptului, zise:

— M-am săturat!

— Doamne iartă-mă, cred şi eu, Chicot!

— Ah!... Bună ziua, măria ta, ce mai faci? Cum văd eu, azi eşti voios, nu-ţi fie de deochi.

— Nu-i aşa, Chicot?

— Şi ai nişte bujori în obraji, de ţi-e mai mare dragul.

— Cum?

— Sunt naturali?

— Să mor eu!

— Atunci, felicitările mele.

— Fapt este că mă simt grozav de bine dispus pe ziua de azi.

— Cu atât mai bine, măria ta, cu atât mai bine. Ei, dar cred că masa nu s-a sfârşit încă, nu se poate să nu mai ai niscaiva bunătăţi pe aici...

— Uite, dacă vrei, nişte cireşe zaharisite; sunt pre­parate de călugăriţele din Montmartre, cu mâna lor.

— Sunt prea dulci.

— Sau nişte nuci împănate cu struguri de Corint.

— Pfui! Strugurii sunt plini de sâmburi.

— Ce să-ţi fac, dacă nu-ţi place nimic!

— Fiindcă totul se face de mântuială aici, pe cinstea mea, zău, chiar şi bucătăria, şi asta fiindcă oamenii tră­iesc tot mai prost la curte.

— Nu cumva vor fi trăind mai bine la curtea regelui Navarei? întrebă Henric, râzând.

— De, de... n-aş zice nu.

— Înseamnă deci că s-au întâmplat schimbări mari pe-acolo.

— Ei, cât despre asta, nici nu ştii ce adevăr ai grăit, Henric, puiule!

— Povesteşte-mi atunci câte ceva despre călătoria ta, ca să ne mai distrăm un pic.

— Cu dragă inimă, doar pentru asta am şi venit. Cu ce vrei să încep?

— Cu începutul, fireşte. Cum ai călătorit?

— O, a fost o adevărată plimbare.

— N-ai avut nici un bucluc pe drum?

— Eu? Da' de unde, a fost o călătorie ca-n basme.

— Nu ţi-a ieşit nimeni în cale?

— Ei, asta e! Aş vrea să văd şi eu cine ar îndrăzni să se uite pieziş la un ambasador al maiestăţii sale preacreştine! Îţi ponegreşti supuşii, fiule!

— Te-am întrebat numai aşa – adăugă regele, mă­gulit de liniştea desăvârşită ce domnea în cuprinsul re­gatului său – pentru că, nefiind un trimis oficial, nici măcar de formă, puteai totuşi să păţeşti ceva.

— Dacă-ţi spun, Henric, puiule, că stăpâneşti cel mai fermecător regat din lume: călătorii sunt hrăniţi pe ve­resie, calcă la tot pasul pe un covor de flori, iar cât pri­veşte făgaşurile sunt aşternute cu catifele cu franjuri de fir! E într-adevăr de necrezut, dar aşa este.

— În sfârşit, eşti mulţumit, Chicot?

— Încântat, ce mai încolo încoace!

— Da, da, fireşte, poliţia mea merge strună.

— Mai încape vorbă! De ce să nu recunoaştem, dacă-i aşa?

— Şi drumurile sunt paşnice?

— Ca-n împărăţia raiului: în tot locul nu întâlneşti decât îngeraşi care zboară cântând osanale monarhului.

— Chicot, cum văd eu, ne întoarcem la Virgil.

— La care din poeziile lui Virgil?

— La Bucolice: O fortunatos nimium !...

—-------------------

¹¹O, fericiţi plugari!...

—-------------------

— A, da, minunat! Dar de ce crezi că plugarii ar fi mai norocoşi decât restul muritorilor, fiule?

— Fiindcă, din păcate, nu tot aşa stau lucrurile şi în oraşe.

— Ce-i drept, Henric, tot putregaiul şi toată strică­ciunea pornesc de la oraş.

— Judecă şi tu: ai făcut un drum de cinci sute de leghe fără să păţeşti nimic.

— Cum ţi-am spus: am mers ca pe roate.

— Pe când eu, m-am dus numai până la Vincennes, adică la trei sferturi de leghe de aici...

— Şi?

— Şi era cât pe ce să fiu omorât pe drum.

— Ei, nu mai spune!

— Am să-ţi povestesc toată pătărania, dragul meu: tocmai mă gândeam să pun să se tipărească o dare de seamă în care să se arate de-a fir-a-păr tot ce s-a petre­cut; dacă n-ar fi fost cei Patruzeci şi Cinci ai mei, acum eram pe lumea cealaltă.

— Ce vorbeşti! Şi unde s-a întâmplat asta?

— Vrei să zici unde trebuia să se întâmple?

— Da.

— La Bel-Esbat.

— Lângă mânăstirea prietenului nostru Gorenflot?

— Întocmai.

— Şi cum s-a purtat în această împrejurare prietenul nostru?

— Admirabil, ca de obicei, Chicot; nu ştiu dacă i-o fi ajuns ceva la ureche, dar, în loc să sforăie, aşa cum fac îndeobşte la ora aceea trântorii ăştia de călugări ai mei, ieşise în balcon, în timp ce toată mânăstirea stătea înşi­rată de-a lungul şoselei.

— Şi altceva n-a mai făcut?

— Cine?

— Dom Modeste.

— Ba da, m-a binecuvântat cu o măreţie pe care ni­meni altul n-o are, Chicot.

— Dar călugării?

— Au strigat "Trăiască regele!" cât îi ţinea gura.

— Şi altceva n-ai mai observat?

— Ce să observ?

— Dacă nu cumva purtau arme pe sub anteriu.

— Erau înarmaţi până în dinţi, Chicot; de aici se poate vedea cât de prevăzător e preacuviosul nostru sta­reţ; de aceea zic: omul ăsta ştia tot dinainte şi, cu toate astea, n-a suflat un cuvânt, nu mi-a cerut nimic, n-a ve­nit a doua zi, ca d'Épernon, să-mi scotocească prin buzu­nare, milogindu-se: "Sire, pentru că am salvat viaţa monarhului!"

— O, sigur că n-ar fi fost în stare de aşa ceva; de altfel, mâinile lui nici n-ar fi încăput în buzunarele tale.

— Chicot, te rog să nu râzi de dom Modeste; e unul din cei mai de seamă oameni cu care se va putea mândri în viitor domnia mea şi te rog să mă crezi că la prima ocazie am să-i încredinţez o eparhie.

— Şi foarte bine ai să faci, măria ta.

— Vezi tu, Chicot – spuse regele cu un aer grav – oamenii de elită, atunci când se ridică din rândurile po­porului, sunt desăvârşiţi; în timp ce noi, ăştia de neam mare, purtăm în sânge anumite virtuţi şi anumite racile moştenite din moşi-strămoşi, care ne pun un fel de pe­cete în istorie. Aşa, bunăoară, cei din familia Valois sunt rafinaţi, subtili, curajoşi, dar leneşi, din păcate. Cei din casa Lorena, strânşi la mână şi ambiţioşi, dar au idei în schimb, se pricep să tragă sforile şi sunt plini de neastâmpăr; Bourbonii sunt înclinaţi spre plăcerile trupeşti şi foarte prudenţi, dar n-au nici idei, nici vlagă, nici vo­inţă; gândeşte-te, de pildă, la Henric. În schimb însă, când natura se apucă deodată să plămădească un om ieşit din necunoscut, atunci foloseşte lutul cel mai de soi; de aceea, vezi, Gorenflot al tău e un om desăvârşit.

— Găseşti?

— Da, învăţat, modest, şiret, viteaz; poate să ajungă orice: ministru, comandant de armată sau papă.

— Oho, ajunge, sire, ajunge! spuse Chicot. Dacă bie­tul om ar fi aici să audă, ar plesni, sărmanul, de bucurie, fiindcă, orice s-ar zice, sfinţia sa dom Modeste e tare înfumurat.

— Eşti invidios, Chicot!

— Eu? Să mă ferească Dumnezeu: eu, invidios? Pfui, urâtă meteahnă!

— Vezi tu, eu înţeleg să fiu drept, nobleţea de sânge pe mine nu mă orbeşte: stemmata quid faciunt³!

— Bravo! Ziceai, aşadar, măria ta, că erai cât pe ce să fii ucis mişeleşte?

— Da.

— De cine?

— De Ligă, lua-o-ar dracu!

— Ce mai face Liga, drăguţa de ea?

— Tot aşa cum o ştii.

— Adică din ce în ce mai bine; se îngraşă, Henric, puiule, se îngraşă!

— Nu-i nimic, lasă! Organismele astea politice care se îngraşă de tinere, de obicei n-au o viaţă prea lungă: ca şi copiii, Chicot.

— Va să zică eşti mulţumit, fiule?

— Aproape.

— Te simţi ca-n sânul lui Avram?

— Da, Chicot, şi nu pot să-ţi spun ce bucurie am avut să te văd sosind în mijlocul bucuriei mele; e o bucurie în plus care se adaugă la toate celelalte bucurii.

— Habemus consulem factum⁴, precum zicea Caton.

— Ai adus veşti bune, nu-i aşa, fătul meu?

— Cred şi eu.

— Şi mă laşi să stau pe ghimpi, căpăcăunule?

— Cu ce vrei să încep, măria ta?

— Nu ţi-am spus odată: cu începutul; dar văd că me­reu o iei razna.

— Să încep atunci de la plecarea mea?

— Nu-i nevoie, ai călătorit minunat, parcă aşa ziceai adineauri, nu?

— Vezi bine doar că m-am întors teafăr sau, cel puţin, aşa mi se pare.

— Dar aş vrea mai degrabă să ştiu cum a fost când ai ajuns în Navara.

— Prea bine.

— Ce făcea Henric în momentul când ai sosit?

— Dragoste.

— Cu Margot?

— O, nu.

— M-aş fi mirat. Va să zică tot o mai înşală pe nevastă-sa? Nemernicul! Să înşele o femeie din casa regală a Franţei! Noroc că i-o plăteşte şi ea. Şi cine era rivala surioarei mele Margot, în momentul când ai sosit la curte?

— Fosseuse.

— O fată din familia Montmorency! Ştii că nu-i chiar aşa rău pentru ursul ăsta bearnez? Se vorbea pe aici de o ţărancă, de o grădinăreasă, de o târgoveaţă...

— Oho, astea au fost mai demult.

— Va să zică o înşală pe Margot?

— Atâta cât poate fi înşelată o soţie.

— Şi e furioasă, nu-i aşa?

— Turbează, nu alta!

— Şi vrea să se răzbune?

— Ba bine că nu.

Henric îşi frecă mâinile, peste măsură de încântat.

— Şi ce are de gând să facă? întrebă el, râzând. Vrea să întoarcă lumea pe dos, să asmută Spania împotriva Navarei, Artois şi Flandra împotriva Spaniei? Sau să-l cheme pe frăţiorul ei, Henric, să-i vină de hac bărbăţelu-lui său, Henric?

— Se prea poate.

— Ai văzut-o?

— Da.

— Şi ce făcea când te-ai despărţit de dânsa?

— Cât despre asta, pun capul jos că n-ai să ghiceşti niciodată.

— Se pregătea cumva să-şi ia încă un amant?

— Se pregătea să fie moaşă⁵.

— Cum adică? Ce înseamnă expresia sau, mai bine zis, inversiunea aceasta atât de potrivnică legilor limbii franceze? Ori poate e o vorbă cu două înţelesuri? Ia vezi, Chicot, fereşte-te de vorbele în doi peri.

— Nicidecum, măria ta, nicidecum. La naiba! Ştim şi noi destulă gramatică, te rog să mă crezi, ca să ne dăm seama de înţelesul cuvintelor; şi pe urmă suntem prea delicaţi din fire ca să facem asemenea calambururi, şi iubim prea mult adevărul ca să fi spus femeie înţe­leaptă. Nu, nu, măria ta; am spus într-adevăr moaşă.

— Obstetrix?

— Obstetrix, da, măria ta; Juno Lucina⁶, dacă-ţi place mai mult.

— Domnule Chicot!

— Nu te uita aşa fioros la mine, că nu mă sperii! Dacă-ţi spun că surioara ta Margot se pregătea de naş­tere în momentul când am plecat din Nérac.

— Cum adică? Se pregătea pentru ea? exclamă Henric, palid. Dar ce, Margot va avea un copil?

— Nu, nu pentru dânsa, ci pentru bărbatul său. Ştii doar că ultimii coborâtori ai familiei Valois nu prea sunt puioşi de felul lor, din păcate, spre deosebire de Bourboni, fir-ar să fie!

— Va să zică Margot moşeşte, verb activ.

— Tot ce poate fi mai activ.

— Şi pe cine moşeşte?

— Pe domnişoara Fosseuse.

— Zău dacă mai înţeleg ceva! suspină regele.

— Nici eu – mărturisi Chicot – dar nu mi-am luat obligaţia să te fac să înţelegi; ţi-am promis doar c-am să-ţi spun ce se întâmplă, atâta tot.

— Bănuiesc totuşi că nu s-a înduplecat chiar cu una cu două să se înjosească în aşa hal.

— Bineînţeles, mai întâi s-au încăierat, dar din mo­ment ce a avut loc o încăierare, până la urmă unul ori altul dintre ei trebuia să fie biruit. Gândeşte-te la lupta lui Hercule cu Anteu, a lui Iacob cu îngerul... Ei bine, surioara ta a fost mai slabă decât Henric, ce să-i faci!

— Să mor eu, zău, dacă nu-mi pare bine.

— Ce frate vitreg!

— Înseamnă deci că nu se pot înghiţi?

— Cred că în adâncul inimii lor nu se iubesc chiar la nebunie.

— Dar de ochii lumii?

— Sunt cei mai buni prieteni de pe faţa pământului, Henric.

— Da, dar într-o bună zi o să se ivească cine ştie ce nouă dragoste, care o să-i învrăjbească pe veci.

— Ei, uite, tocmai că dragostea asta s-a şi ivit, Henric.

— Fugi încolo!

— Zău, pe cinstea mea! Mi-e teamă însă de un lucru, dacă vrei să ştii.

— De ce ţi-e teamă? Spune.

— Mi-e teamă că dragostea asta nouă, în loc să-i învrăjbească, o să-i facă să se împace până la urmă.

— Va să zică e vorba de altă dragoste acum?

— O, Doamne, da.

— Cine-i îndrăgostit, bearnezul?

— Da, bearnezul.

— De cine?

— Stai puţin; vrei să ştii tot, nu-i aşa?

— Da. Spune, Chicot, spune; îmi place cum poves­teşti.

— Mulţumesc, fiule! Atunci, dacă vrei să ştii tot, trebuia s-o iau de la început.

— Ia-o de unde vrei, dar spune odată.

— Aşadar, i-ai scris o scrisoare aprigului bearnez.

— Cum de-ai aflat?

— Mare scofală! Am citit-o.

— Şi ce părere ai?

— Că, dacă nu era un mijloc prea delicat, în schimb era ticluită cu iscusinţă.

— Era făcută să bage zâzania între ei.

— Da, dacă Henric şi Margot ar fi fost nişte soţi ca oricare alţii, o pereche de paşnici burghezi.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că bearnezul nu e chiar dobitoc.

— De!

— Şi c-a ghicit.

— Ce-a ghicit?

— Că vrei să-l faci să se certe cu nevastă-sa.

— Asta era la mintea cocoşului.

— Da, dar ceea ce se înţelegea mai greu era scopul pentru care voiai să-i învrăjbeşti.

— Ei, drace! Scopul...

— Da, şi ca să vezi de ce e-n stare afurisitul de bearnez, ce crezi că i-a dat prin gând? Că ai încercat să-l desparţi de soţia lui, numai şi numai ca să nu fii obligat să-i plăteşti surioarei tale zestrea pe care se cuvenea să i-o dai!

— Ce tot spui?

— Zău dacă te mint! Ca să-ţi dai seama ce-a putut să-i treacă prin cap îndrăcitului de bearnez!

— Spune, Chicot, spune – îl îndemnă monarhul, care se întunecase la faţă. Şi pe urmă?

— Ei bine, de îndată ce a priceput treaba asta, a că­zut pe gânduri, aşa cum ai căzut şi tu acum, şi a început să-l roadă stenahoria.

— Şi pe urmă, Chicot, şi pe urmă?

— Atunci, ideea asta, alungându-i din minte orice alte idei, l-a făcut s-o uite aproape cu totul pe Fosseuse.

— Ce vorbeşti!

— Dacă-ţi spun. Şi-atunci în sufletul lui a încolţit cealaltă dragoste, despre care ţi-am pomenit.

— Bine, dar ce-i cu omul ăsta: e păgân, e persan ori turc? S-a dedat la poligamie? Şi Margot ce-a zis?

— De astă dată, fiule, n-o să-ţi vină să crezi, dar Margot a fost încântată.

— De nenorocirea bietei Fosseuse, bineînţeles!

— Da' de unde, da' de unde! Încântată fiindcă avea motivele ei.

— Ce, nu cumva o fi început să-i placă meseria de moaşă?

— A, nu, fiindcă de astă dată n-o să mai fie moaşă.

— Dar ce-o să fie?

— O să fie naşă, aşa cel puţin i-a făgăduit bărbatu-său, ba cred chiar că, în momentul de faţă, s-au şi împărţit mărturiile de botez.

— În orice caz, mă prind că nu le-a cumpărat cu zes­trea ei.

— Aşa crezi, măria ta?

— Fireşte, de vreme ce nu înţeleg să-i dau nici o zestre. Dar cum o cheamă pe noua lui amantă?

— O, e o femeie voinică şi nurlie, care poartă o cen­tură de toată frumuseţea şi este în stare să se apere cu toată străşnicia dacă îndrăzneşte cineva s-o atace.

— Şi s-a apărat?

— Oho, şi încă cum!

— Aşa că Henric a rămas cu buzele umflate?

— La început.

— Ce vorbeşti!

— Şi pe urmă?

— Henric s-a încăpăţânat şi n-a vrut să se dea bătut.

— Aşa că?

— Aşa că până la urmă a cucerit-o.

— În ce fel?

— Cu forţa.

— Cu forţa?!

— Da, cu petarde.

— Ce dracu tot îndrugi acolo, Chicot?

— Adevărul curat.

— Cu petarde?! Dar cine-i frumuseţea asta care tre­buie cucerită cu petarde?

— Domnişoara Cahors.

— Domnişoara Cahors?!

— Da, o fată mândră şi zdravănă, pe legea mea, despre care lumea vorbeşte c-ar fi fecioară ca şi Péronne, care stă cu un picior în Lot şi celălalt pe coasta muntelui şi al cărei tutore este sau, mai bine zis, era domnul de Vesin, un viteaz gentilom, bun prieten cu tine.

— Drace! strigă Henric, furios. Oraşul meu! A luat oraşul meu?

— Ei, Doamne! Trebuie să fii înţelegător, Henric, puiule. N-ai vrut să i-l dai, cu toate că i l-ai promis; odată şi o dată trebuia omul să-şi calce pe inimă şi să-l ia singur. Dar, era să uit, am la mine o scrisoare pe care mi-a încredinţat-o, zicându-mi să nu ţi-o dau decât ţie, în mână.

Şi scoţând o scrisoare din buzunar, Chicot se grăbi s-o înmâneze monarhului.

Era misiva pe care Henric o scrisese după cucerirea oraşului Cahors şi care se încheia cu aceste cuvinte:
"Quod mihi dixisti profuit multum. Cognosco meos de-votos, nosce tuos. Chicotus caetera expediet".
Adică:

"Ceea ce mi-ai sus mi-a fost de mare folos. Îmi cu­nosc slujitorii credincioşi, caută să-i cunoşti pe ai dom­niei tale. Chicot îţi va lămuri celelalte lucruri".

LXXIX

ÎN CARE SE ARATA CUM, DUPĂ CE A PRIMIT VEŞTI DIN

SUD, HENRIC A MAI PRIMIT ALTE VEŞTI DIN NORD
Spumegând de mânie, monarhul abia izbuti să citească scrisoarea pe care i-o înmânase Chicot.

În timp ce se căznea să desluşească slovele latineşti ale bearnezului, încrâncenându-se tot şi dând semne de nerăbdare ce făceau să se cutremure podeaua, Chicot se privea într-o oglindă mare, veneţiană, atârnată deasupra unui bufet încărcat cu aurărie, admirându-şi îmbrăcă­mintea şi farmecele nemăsurate pe care făptura sa le dobândise în ţinuta ostăşească.

Nemăsurate ar fi cuvântul cel mai potrivit, căci nici­odată ca până atunci Chicot nu păruse atât de înalt; scăfârlia lui, ce-i drept cam pleşuvă, era ocrotită de o cască ţuguiată, asemenea coifurilor germane făurite la Trier şi la Mainz şi atât de curios cizelate, iar în momen­tul de faţă se trudea să-şi încingă peste pieptarul slinos din piele de bou, năclăit de sudoare şi de frecuşul arme­lor, o platoşă de călătorie, mai bine zis o jumătate de platoşă, pe care o lăsase pe bufet ca să se poată ospăta; totodată, în timp ce-şi încătărăma platoşa, făcea să ţăcăne pe parchet nişte pinteni meniţi mai degrabă să spintece un cal decât să-l îndemne la drum.

— M-a tras pe sfoară! se tângui Henric, după ce sfârşi de citit. Bearnezul îşi ticluise planul mai demult, şi eu care nu bănuiam nimic!

— Ştii ce zice proverbul, fiule – îi răspunse Chicot. "Pisica blândă zgârie rău."

— Du-te dracului cu proverbele tale!

Chicot se îndreptă spre uşă ca şi cum ar fi vrut să-i îndeplinească porunca.

— Nu, stai aici!

Chicot se opri.

— A pus mâna pe Cahors! suspină din nou Henric.

— Şi cu câtă iscusinţă încă! adăugă Chicot.

— Dar ce, are cumva generali, are ingineri?

— Nici pomeneală – spuse Chicot – ştii doar cât e de sărac bearnezul. Cu ce să-i plătească? N-are nimic, face totul din capul său.

— Nu cumva... se şi luptă? întrebă Henric cu oarecare dispreţ.

— N-aş putea spune că-i dă inima brânci şi că se aruncă în luptă cu cea mai mare însufleţire, asta în nici un caz. Aş zice mai degrabă că seamănă cu oamenii aceia care încearcă întâi apa înainte de a se scălda: îşi înmoaie vârful degetelor, năpădit de o sudoare ce nu pare să pre­vestească nimic bun, îşi oţeleşte pieptul cu câteva mea culpa, şi fruntea cu unele cugetări filozofice; toate astea se petrec în primele zece minute ce urmează după cea dintâi lovitură de tun, după care îşi face vânt şi dă buzna drept înainte, înotând ca o salamandră prin vâltoarea de foc şi de plumb topit.

— Ia te uită! Ei, drăcie! murmură Henric.

— Şi te rog să mă crezi, Henric, că era o zăpuşeală a dracului acolo.

Monarhul sări de pe scaun şi începu să măsoare cu paşi mari încăperea.

— E o lovitură grea pentru mine! explică el, sfârşind cu glas tare gândul pe care începuse să-l urzească pe tăcute. Să vezi ce-o să mai râdă lumea! Am s-ajung de poveste. Secăturile astea de gasconi au o limbă care în­ţeapă, parcă-i şi văd ascuţindu-şi dinţii şi rânjetele în ţârâitul fioros al cimpoaielor. Naiba să-i ia! Noroc că mi-a dat prin gând să-i trimit lui François ajutoarele pe care mi le cerea de atâta vreme. Anvers mă va despăgubi de pierderea oraşului Cahors; nordul va spăla păcatele săvârşite în sud.

— Amin! glăsui Chicot, cufundându-şi delicat vârful degetelor, pentru a încheia masa cu ceva dulce, în chise­lele cu drajeuri şi fructe zaharisite ale regelui.

În momentul acela uşa se deschise şi şambelanul anunţă:

— Domnul conte du Bouchage!

— Ei, ce ţi-am spus eu, Chicot! exclamă Henric. Uite c-a sosit şi vestea aşteptată! Intră, conte, intră!

Şambelanul dădu la o parte draperia şi în cadrul uşii se ivi, sub catifeaua ridicată pe jumătate, aidoma unui portret în picioare de Holbein sau de Tizian, tânărul gen­tilom al cărui nume fusese rostit o clipă mai înainte.

Contele înaintă cu paşi măsuraţi şi îşi îndoi genun­chiul, atingând mijlocul covorului ce acoperea podeaua în­căperii.

— Tot palid – îl dojeni suveranul – şi tot cu mu­tra asta de înmormântare. Haide, prietene, încearcă şi fii vesel ca într-o zi de sărbătoare. Nu se poate să-mi îm­părtăşeşti o veste fericită cu o figură atât de tristă! Hai, vorbeşte, du Bouchage, ard de nerăbdare să aud ce-ai să-mi spui. Vii din Flandra, fiul meu, nu-i aşa?

— Da, sire.

— Şi-n mare grabă, pare-mi-se.

— Atât de grabnic, sire, cât poate merge un om pe faţa pământului.

— Bun sosit, du Bouchage! Spune-mi, ce-i cu Anvers?

— Anvers e în mâinile prinţului de Orania, sire.

— În mâinile prinţului de Orania? Ce mai e şi asta?

— Ale lui Wilhelm, dacă preferaţi.

— Cum aşa? Parcă ştiam că fratele meu înainta spre Anvers?

— Da, sire, dar în momentul de faţă nu mai înaintează spre Anvers, ci spre Château-Thierry.

— Cum, şi-a părăsit armata?

— Nu mai există armată, sire.

— Oh! suspină regele, simţind că i se taie picioarele şi lăsându-se să cadă în jilţ. Şi Joyeuse?

— Sire, fratele meu, după ce-a făcut minuni de vite­jie cu marinarii săi şi după ce a apărat retragerea, fra­tele meu a strâns oamenii care mai rămăseseră teferi după prăpăd şi a alcătuit cu ei o escortă pentru domnul duce de Anjou.

— Încă o lovitură! îngână regele. Apoi, cu o scăpă­rare ciudată în ochi: Înseamnă deci că ţările flamande sunt pierdute pentru fratele meu?

— Cu desăvârşire, maiestate.

— Fără nici o speranţă?

— Mă tem că da.

Fruntea monarhului se însenină treptat, ca luminată dinlăuntru de un gând.

— Bietul François! spuse el, zâmbind. Nu i-a fost dat să pună coroana pe cap. A pierdut-o mai întâi pe cea a Navarei, a întins pe urmă mâna spre coroana Angliei şi abia a apucat s-o atingă cu vârful degetelor pe cea a Flandrei. Punem rămăşag, du Bouchage, că n-o să domnească niciodată? Şi tare ar mai dori, sărmanul meu frăţior, să fie rege!

— O, Doamne, aşa se întâmplă totdeauna când doreşti ceva – rosti Chicot, solemn.

— Şi câţi oameni au căzut prizonieri? întrebă su­veranul.

— Vreo două mii.

— Câţi pe câmpul de luptă?

— Cam tot atâţia, pe puţin. Printre alţii, şi domnul de Saint-Aignan.

— Cum? Saint-Aignan a murit, săracul?

— Înecat.

— Înecat? Dar ce, aţi sărit cumva în Escaut?

— Dimpotrivă: Escaut a tăbărât asupra noastră.

Şi contele îi povesti de-a fir-a-păr monarhului cum s-a desfăşurat lupta şi cum s-au revărsat apoi apele.

Henric îl ascultă până la capăt în tăcere, într-o atitu­dine şi cu o înfăţişare ce nu erau lipsite de măreţie.

Pe urmă, după ce istorisirea se sfârşi, se ridică din jilţ şi se duse să îngenuncheze în strana din paraclisul său, îşi făcu rugăciunea şi câteva clipe mai târziu se întoarse cu un obraz luminos, de pe care se risipise orice umbră.

— Gata! spuse el. Sper că ştiu să întâmpin loviturile soartei ca un rege. Un monarh care se bizuie pe sprijinul Celui de Sus este într-adevăr mai presus decât un om. Hai conte, fă bine şi urmează exemplul meu! De vreme ce fratele dumitale a scăpat cu viaţă, ca şi fratele meu, slavă Domnului, nu ne rămâne decât să ne bucurăm.