Cei patruzeci şi cinci

Dumerindu-se că era vorba de un grup de compatri­oţi, bieţii pribegi se repeziră în calea lor; le dădură man­tale şi câte o duşcă de rachiu, după care le îngăduiră să se urce în şa în spatele slujitorilor. Porniră astfel mai de­parte în urma detaşamentului.

După o jumătate de leghe, întâlniră patru soldaţi din cavaleria uşoară, care aveau câteşipatru un singur cal; îi adunară şi pe ei de pe drumuri.

În sfârşit, ajunseră pe malul fluviului Escaut; se înnop­tase şi era întuneric beznă; jandarmii zăriră doi oameni care, într-o flamandă scâlciată, se străduiau a îndupleca pe un barcagiu să-i treacă pe malul celălalt. Barcagiul însă nu voia cu nici un chip, ba îi mai şi ameninţa. Cornetul, care ştia olandeza, înaintă tiptil până în capul coloanei, în timp ce soldaţii se pregăteau să facă un popas, şi prinse din zbor aceste cuvinte:

— Sunteţi francezi, nu se poate să treceţi dincolo, rămâneţi să crăpaţi aici.

Unul din cei doi oameni îi puse atunci cuţitul în bere­gată şi, fără a se mai osteni să-i vorbească pe limba lui, îi spuse în cel mai curat grai franţuzesc:

— Ba tu ai să crăpi, cât ai fi tu de flamand, dacă nu ne treci numaidecât.

— Ţin-te bine, domnule, nu te lăsa! îi strigă cornetul. Staţi puţin că venim să vă dăm o mână de ajutor.

Cum însă la auzul acestor cuvinte, cei doi francezi în­toarseră capetele spre cel care le rostise, barcagiul se grăbi să dezlege frânghia cu care luntrea era priponită de ţărm şi se îndepărtă cât ai bate din palme, lăsându-i pe mal.

Atunci unul dintre jandarmi, dându-şi numaidecât seama de ce mare folos le-ar putea fi luntrea, intră în apă călare şi-l răpuse pe barcagiu cu un foc de pistol.

Rămasă fără luntraş, barca începu să se învârtească pe loc; dar cum nu apucase să ajungă la mijlocul fluviului, valurile o împinseră din nou către ţărm. În clipa în care atinse limanul, cei doi necunoscuţi se repeziră să pună stăpânire pe ea şi săriră înăuntru fără să-i mai aştepte pe ceilalţi. Cornetul se miră văzându-i cât erau de grăbiţi să-i părăsească.

— Nu vă supăraţi, domnilor – îi întrebă el – dar cine sunteţi dumneavoastră?

— Suntem ofiţeri de marină, domnule, iar dumnea­voastră, pare-mi-se, jandarmi din regimentul din Aunis?

— Da, domnule, şi am fi încântaţi dacă v-am putea fi de vreun ajutor. Nu vreţi să veniţi cu noi?

— Bucuros, domnilor.

— Urcaţi-vă în căruţe atunci, dacă sunteţi prea obosiţi ca să umblaţi pe jos.

— Îmi daţi voie să vă întreb unde vă duceţi? spuse cel de-al doilea ofiţer de marină, care până în momentul acela nu scosese nici un cuvânt.

— Am primit ordin, domnule, să mergem până la Rupelmonde.

— Băgaţi de seamă – le atrase atenţia cel de-al doi­lea interlocutor – fiindcă azi-dimineaţă am văzut mărşă­luind un detaşament de spanioli care veneau dinspre Anvers, de aceea n-am putut nici noi trece mai devreme pe malul celălalt; de-abia după asfinţitul soarelui am socotit că ne-am putea încumeta, în fine, să facem pasul acesta; doi oameni nu bat prea mult la ochi, în timp ce dumnea­voastră, o ceată întreagă de ostaşi...

— Aveţi dreptate – încuviinţă cornetul. Să vedem ce zice şi comandantul nostru.

Şi-l chemă pe Henri, care se apropie îndată de ei şi întrebă ce se întâmplase.

— Să vedeţi, îi răspunse cornetul, dumnealor spun că s-au întâlnit azi-dimineaţă cu un detaşament de spanioli care se îndreptau în aceeaşi direcţie ca şi noi.

— Şi cam câţi erau? se interesă Henri.

— Vreo cincizeci de oameni.

— Ei, şi, pentru atâta lucru trebuie să vă opriţi?

— Nu, domnule conte, dar cred c-ar fi mai bine să păs­trăm barca, în orice caz; e destul de mare ca să încapă douăzeci de oameni înăuntru şi, la o adică dacă am fi cumva nevoiţi să trecem în grabă pe malul celălalt, în cinci dru­muri, trăgând caii de hăţuri după noi, am isprăvit toată operaţia.

— Foarte bine – spuse Henri – să păstrăm atunci barca. Trebuie să fie nişte case în locul unde râul Rupel se varsă în Escaut.

— E chiar un sat întreg – se auzi un glas.

— Atunci să mergem acolo: e o poziţie bine apărată, la confluenţa a două ape. Jandarmi, înainte marş! Doi oameni să se urce în barcă şi să coboare fluviul, în timp ce noi ne vom urma drumul pe mal.

— Dacă ne daţi voie – propuse unul dintre ofiţeri, vom trage noi la vâsle.

— Bine domnilor – spuse Henri – aveţi grijă numai să nu ne scăpaţi din ochi şi să veniţi după noi de îndată ce vom fi pus piciorul în sat.

— Dar dacă lăsăm barca singură, nu s-ar putea să ne-o ia cineva?

— Veţi găsi la o sută de paşi de sat un post de zece oameni cărora le veţi da-o în primire.

— Am înţeles – spuse ofiţerul de marină.

Şi trăgând la lopeţi cu nădejde, se îndepărtă de ţărm.

— Curios – murmură Henri, pornind mai departe – am impresia c-am auzit undeva glasul acesta.

După un ceas, descoperi, în sfârşit satul ocupat de de­taşamentul de spanioli despre care îi vorbise ofiţerul: luaţi pe nepusă masă, tocmai când se aşteptau mai puţin, spaniolii abia dacă încercară să se împotrivească. Henri porunci să fie dezarmaţi prizonierii, care fură închişi în casa cea mai solidă din sat, şi puse un post de zece oameni ca să-i păzească; un al doilea post, tot de zece oameni, avea sarcina să vegheze asupra bărcii; în fine, alţi zece oameni fură trimişi să facă de strajă în diverse locuri, cu promisiunea de a fi schimbaţi după o oră. Henri hotărî ca toată lumea să cineze în serii de câte douăzeci, în casa din faţa celei în care se aflau zăvorâţi prizonierii. Bucatele primilor cincizeci ori şaizeci de oameni erau, de altminteri, dinainte pregătite: ostaşii spanioli din postul pe care toc­mai îl cuceriseră nu apucaseră încă să-şi mănânce tainul. Henri alese o cameră la primul etaj pentru Diane şi Remy, pe care nu voia să-i pună la masă cot la cot cu ceilalţi. Îi spuse apoi cornetului, care, potrivit dispoziţiilor sale, urma să se ospăteze în prima serie împreună cu încă şaptesprezece ostaşi, să invite la masă şi pe cei doi ofiţeri de marină cărora le încredinţase barca.

Pe urmă, înainte de a cina, se duse să vadă ce făceau soldaţii pe care-i trimisese să păzească diverse posturi.

După o jumătate de ceas, Henri se întoarse. În această jumătate de ceas însă avusese răgazul să se îngrijească de hrană şi de locuinţe pentru toţi oamenii săi şi luase toate măsurile trebuincioase în cazul când s-ar fi întâmplat să fie atacaţi de olandezi. Ofiţerii, cu toate că îi rugase să nu se sinchisească de el, îl aşteptaseră ca să mănânce îm­preună cu dânsul; numai că, în aşteptarea lui, se aşezaseră la masă: unii dintre ei chiar adormiseră pe scaune, obo­siţi.

Sosirea contelui îi trezi din somn pe cei adormiţi şi îi făcu să se ridice în picioare pe cei treji. Henri cuprinse cu o privire întreaga sală.

Nişte lămpi de aramă ce spânzurau din tavan răspândeau o lumină pâcloasă şi aproape compactă. Masa, încăr­cată cu pâini de grâu şi carne de porc, cu câte o cană cu bere proaspătă aşezată în faţa fiecărui om, era cât se poate de îmbietoare chiar şi pentru cineva care n-ar fi flămânzit de douăzeci şi patru de ore.

Henri fu poftit la locul de cinste.

Comandantul detaşamentului se aşeză.

— Mâncaţi, domnilor! rosti el.

O clipă mai apoi, clinchetul cuţitelor şi furculiţelor ciocnite de farfuriile de faianţă îi dovedi lui Henri că toţi cei de faţă abia aşteptau să primească această încuviinţare ce fusese întâmpinată cu cea mai deplină mulţumire.

— A! Era să uit – spuse Henri, adresându-se corne­tului. Ai reuşit să dai de ofiţerii noştri de marină?

— Da, domnule.

— Unde sunt?

— Uitaţi-i acolo, la capătul mesei.

Nu numai că se aşezaseră la capătul mesei, dar nu ştiu cum se făcuse că locul pe care şi-l aleseseră era şi cel mai întunecos din toată încăperea.

— Domnilor – li se adresă Henri – staţi prost acolo şi, pare-mi-se, nici nu prea vă trage inima să mâncaţi.

— Vă mulţumim, domnule conte – răspunse unul dintre ei. Suntem frânţi de oboseală şi, la drept vorbind, am avea mai multă nevoie de somn decât de mâncare; de altfel, le-am spus şi domnilor ofiţeri lucrul acesta, dar au stăruit totuşi să venim, zicând că aţi ordonat să mâncăm împreună cu dumneavoastră. Este o mare cinste pentru noi şi vă suntem din tot sufletul recunoscători. Cu toate astea v-am ruga să fiţi atât de bun şi, în loc să ne reţineţi la masă cu dumneavoastră, să porunciţi să ni se dea o ca­meră...

Henri îl ascultase cu toată luarea-aminte, dar se vedea lămurit că era mai curând atent la sunetul glasului decât la cuvintele pe care le rostea vorbitorul.

— Asta e şi părerea camaradului dumneavoastră? în­trebă Henri, după ce ofiţerul de marină termină ceea ce avea de spus.

Şi se uită la respectivul camarad, care stătea cu pălăria trasă pe ochi şi se încăpăţâna să nu sufle o vorbă, cu o privire atât de stăruitoare, încât o parte dintre meseni îşi aţintiră ochii asupra lui.

Silit să răspundă la întrebarea contelui, acesta se mul­ţumi să îngaime, nedesluşit, doar atât:

— Da, conte.

Auzind aceste cuvinte, tânărul tresări.

Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre capătul me­sei, sub privirile celor de faţă care urmăreau cu o nease­muită curiozitate gesturile lui Henri, surprinşi de uimirea ce i se zugrăvea pe faţă.

Henri se opri în dreptul celor doi ofiţeri.

— Domnule – spuse el, adresându-se celui care vor­bise primul – v-aş ruga să-mi faceţi o favoare.

— Ce favoare, domnule conte?

— Daţi-mi cuvântul că nu sunteţi fratele domnului Aurilly sau poate chiar domnul Aurilly în persoană.

— Aurilly! se auzi un freamăt printre meseni.

— Aş ruga, de asemenea, pe însoţitorul dumneavoas­tră – continuă Henri – să binevoiască a-şi ridica pălăria ce-i ascunde chipul, alminteri, voi socoti de cuviinţă să-l numesc monseniore şi să mă închin în faţa sa...

Şi spunând acestea, Henri îşi scoase pălăria şi făcu o plecăciune smerită în faţa necunoscutului.

Acesta ridică, în sfârşit, capul.

— Domnul duce de Anjou! exclamară ofiţerii.

— Ducele trăieşte!

— N-am încotro, domnilor – spuse ofiţerul – de vreme ce binevoiţi a recunoaşte într-un biet fugar pe prinţul vostru învins. Nu m-ar lăsa inima să nesocotesc aceste mărturii pentru care nu pot decât să vă fiu recunos­cător. Nu v-aţi înşelat, domnilor, sunt într-adevăr ducele de Anjou.

— Trăiască monseniorul! strigară ofiţerii într-un glas.

LXXIV

PAULUS AEMILIUS
Uralele cu care fusese întâmpinat, deşi pornite din inimă, avură darul să-l înspăimânte pe prinţ.

— Linişte, domnilor, linişte, vă rog! spuse el. Nu vă bucuraţi mai mult decât mine de norocul ce mi-a fost hă­răzit. Sunt încântat că n-am murit, vă rog să mă credeţi, şi cu toate astea, dacă nu m-aţi fi recunoscut, dinspre partea mea nici prin gând nu mi-ar fi trecut să mă laud c-am scă­pat teafăr.

— Cum se poate, monseniore – întâmpină Henri – cu toate că m-aţi recunoscut, cu toate că vă aflaţi în mijlocul unui detaşament de francezi şi aţi putut să vă daţi seama cât eram de îndureraţi de o pierdere atât de grea, ne-aţi lăsat totuşi să ne facem inimă rea din pricina dumnea­voastră, convinşi fiind că nu mai sunteţi în viaţă?!

— Domnilor – răspunse prinţul – pe lângă multe alte motive ce mă îndemnau să păstrez acest incognito, vă măr­turisesc că, de vreme ce toată lumea credea c-am murit, nu mi-ar fi displăcut să mă folosesc de prilejul acesta, pe care nu ştiu dacă-l voi mai întâlni până la sfârşitul zilelor mele, ca să văd şi eu cam în ce fel ar suna discursul fu­nebru ce va fi rostit la mormântul meu.

— O, monseniore, monseniore!

— Ba nu, zău – continuă ducele – trebuie să ştiţi că sufletul meu e făcut din aceeaşi plămadă ca şi al lui Alexandru Macedon: pentru mine, războiul este o artă şi, ca orice artist, am şi eu amorul meu propriu. Ei bine, lăsând deoparte orice mândrie deşartă, trebuie să recunosc c-am greşit.

— Monseniore – murmură Henri, plecând ochii în jos – vă rog să nu spuneţi aşa ceva.

— Şi de ce nu? În afară de papa, nu există om pe lume care să nu fie supus greşelii, şi chiar şi harul de care se bucură papa a fost adeseori tăgăduit de la Bonifaciu al VIII-lea încoace.

— Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat, monseniore, dacă vreunul dintre noi şi-ar fi îngăduit să-şi spună părerea asupra acestei campanii şi dacă părerea aceasta ar fi fost răuvoitoare!

— Ei şi, ce-are a face? Crezi oare că eu însumi nu m-am judecat cu toată asprimea, nu pentru că am dat bă­tălia, ci fiindcă am pierdut-o?

— Monseniore, mărinimia aceasta ne înspăimântă şi, dacă alteţa voastră îmi dă voie să vorbesc deschis, veselia sa nu mi se pare firească. Rugăm deci pe alteţa voastră să binevoiască a ne linişti, încredinţându-ne că nu este su­ferind.

Un nor ameninţător coborî pe fruntea, şi aşa destul de încrâncenată, a prinţului, acoperind-o cu o umbră înfrico­şată.

— Câtuşi de puţin – răspunse el – câtuşi de puţin. În viaţa mea n-am fost atât de sănătos ca în clipa de faţă, slavă Domnului! Mă simt cum nu se poate mai bine în mijlocul dumneavoastră.

Ofiţerii se înclinară.

— Câţi oameni ai sub comanda dumitale, du Bou­chage? întrebă ducele.

— O sută cincizeci, monseniore.

— Numai atâţia? O sută cincizeci din douăsprezece mii! A fost deci un dezastru tot atât de cumplit ca şi cel de la Cannae, din vechime. Domnilor, nu ne mai rămâne decât să strângem inelele dumneavoastră într-un obroc pe care să-l trimitem la Anvers, deşi mă îndoiesc că frumu­seţile flamande le-ar putea folosi decât doar dacă şi le vor petrece pe degete ajutându-se de pumnalele respectivilor soţi: straşnic mai tăiau pumnalele astea!

— Monseniore – spuse Henri – dacă bătălia noastră a avut aceeaşi soartă ca şi cea de la Cannae, în orice caz noi ne putem socoti mai fericiţi decât romanii, deoarece ne-a fost dat să-l păstrăm printre noi pe Paulus Aemilius al nostru.

— Pe viaţa mea, domnilor! rosti ducele. Dacă printre cei ce au luptat la Anvers s-ar fi putut asemui cineva cu Paulus Aemilius, atunci acela este Joyeuse şi, probabil, pentru ca asemănarea cu faimosul erou ce i-a slujit drept model să fie desăvârşită, fratele dumitale a murit, nu-i aşa, du Bouchage?

Henri îşi simţi inima sfâşiată de sângele rece cu care prinţul îi pusese această întrebare.

— Nu, monseniore – răspunse el – trăieşte.

— Aşa? Cu atât mai bine – rosti ducele, cu zâmbetul său îngheţat. Va să zică viteazul nostru Joyeuse a reuşit să scape cu viaţă! Unde este, să-l strâng la piept?

— Nu-i aici, monseniore.

— Aha! Înseamnă că-i rănit?

— Nu, monseniore, e viu şi nevătămat.

— Dar pribeag ca şi mine, sărmanul, rătăcind umilit şi înfometat ca ultimul dintre cei mai becisnici luptători. Câtă dreptate are vorba din bătrâni: "Pentru glorie, spada: pentru spadă, sângele; pentru sânge, lacrimile".

— Nu cunoşteam acest proverb, monseniore, dar sunt fericit că, în pofida proverbului, sunt în măsură să-i dau o ştire îmbucurătoare alteţei voastre, şi anume că fratele meu a avut norocul să scape de la prăpăd trei mii de oa­meni, cu care a ocupat un burg destul de mare la şapte leghe de aici, şi cel care în clipa de faţă se află înaintea alteţei voastre a venit aici în chip de cercetaş al armatei sale.

Ducele păli.

— Trei mii de oameni! se minună el. Şi zici că Joyeuse i-a salvat pe aceşti trei mii de la moarte? Dar ştii că fra­tele tău e un adevărat Xenofon! Ce noroc pe mine, zău, că fratele meu l-a trimis încoace pe frăţiorul tău, altmin­teri m-aş fi întors de unul singur în Franţa. Trăiască Jo­yeuse, pe legea mea! Jos casa de Valois, naiba s-o ia! Zău dacă mai are vreun drept să poarte deviza: Hilariter.

— Monseniore, o, monseniore! murmură du Bouchage, cu un glas sugrumat de mâhnire, dându-şi seama că veselia nestăpânită a prinţului ascundea o crâncenă şi dureroasă gelozie.

— Ba nu, zău! Să mor dacă n-am dreptate, nu-i aşa, Aurilly? Ne întoarcem în Franţa întocmai ca Francisc I după bătălia de la Pavia. Am pierdut tot şi pe deasupra, şi onoarea! Ha, ha, ha! Am găsit, în sfârşit, adevărata de­viză a casei regale a Franţei!

O tăcere mohorâtă întâmpină hohotele acelea sfâşietoare ca nişte sughiţuri de plâns.

— Monseniore – îl întrerupse Henri – povestiţi-mi, vă rog, în ce fel bunul Dumnezeu ce ocroteşte Franţa a izbăvit viaţa alteţei voastre.

— Nimic mai simplu, dragă conte: bunul Dumnezeu probabil era ocupat cu alte lucruri mai importante în mo­mentul acela, aşa încât a trebuit să mă izbăvesc singur.

— Şi în ce fel, monseniore?

— Luându-mi picioarele la spinare.

Nici un zâmbet nu întâmpină aceste cuvinte poznaşe, pe care ducele le-ar fi pedepsit în chipul cel mai sângeros dacă ar fi fost rostite de alte buze decât ale sale.

— Da, da, aşa e cum am spus. Ei, ce zici, bătrâne Au­rilly – continuă el – ce fugă am tras, nu-i aşa?

— Toată lumea cunoaşte vitejia neînfricată şi geniul militar al alteţei voastre – spuse Henri. O rugăm deci să nu ne sfârşie inima, punându-şi în seamă păcate pe care nu le are. Cel mai destoinic general nu poate fi scutit de înfrângeri, şi până şi Hanibal a fost biruit la Zama.

— Ai dreptate – încuviinţă ducele – numai că Hani­bal a câştigat în schimb bătăliile de la Trebia, de la Trasimene şi de la Cannae, pe când eu nu mă pot lăuda decât cu biruinţa de la Cateau-Cambrésis; e prea puţin, într-a­devăr, ca să mă pot măsura cu el.

— Monseniorul glumeşte, desigur, când spune c-a fugit!

— Nicidecum, să mor eu dacă glumesc! De altminteri, crezi că-mi arde cumva de glumă, du Bouchage?

— N-aveam încotro, domnule conte, ce puteam face? se amestecă Aurilly, socotind de cuviinţă să vină în aju­torul stăpânului său.

— Taci din gură, Aurilly! i-o reteză ducele. Întreabă mai bine umbra lui Saint-Aignan dacă puteam să nu dăm bir cu fugiţii. Aurilly lăsă capul în jos. Adevărat! Dum­neavoastră n-aveţi de unde să cunoaşteţi păţania lui Saint-Aignan; am să vi-o povestesc din trei strâmbături.

Faţă de această glumă deşănţată care, dat fiind împre­jurările, avea ceva dezgustător, ofiţerii încruntară din sprâncene fără a se sinchisi dacă erau ori nu pe placul stăpânului lor.

— Închipuiţi-vă, aşadar, domnilor – continuă prinţul, care nu părea să fi observat câtuşi de puţin mutrele in­dignate ale celor din jur – închipuiţi-vă că în momentul în care s-a văzut lămurit că pierdusem bătălia, Saint-Ai­gnan a strâns cinci sute de călăreţi şi a venit la mine să-mi spună: "Trebuie să atacăm, monseniore". "Ei, asta-i bună, cum să atacăm? i-am răspuns. Eşti bine, Saint-Aignan! Nu vezi că sunt o sută contra unu?" "Pot să fie şi o mie, zice el, făcând o strâmbătură fioroasă, eu tot am să-i lo­vesc." "N-ai decât, dragul meu, n-ai decât; eu, în orice caz, n-am nici un chef să-i înfrunt, dimpotrivă." "Daţi-mi atunci calul dumneavoastră, care nu mai poate să ţină la drum, şi luaţi-l în schimb pe al meu, care este odihnit; cum n-am de gând s-o şterg, orice cal e bun pentru mine." Zis şi făcut, a luat armăsarul meu alb şi mi-a încredinţat murgul său, spunându-mi: "Alteţă, şoimul ăsta e-n stare să bată şi douăzeci de leghe în patru ceasuri, dacă doriţi". Pe urmă, întorcându-se către oamenii săi, strigă: "Hai­deţi, domnilor, cine nu vrea să dea bir cu fugiţii să mă urmeze! Înainte!" Şi porni săgeată asupra inamicului, făcând o strâmbătură şi mai fioroasă decât prima. Dar de unde credea c-o să dea piept cu oamenii, i-au ieşit în cale puhoaiele; eu am ştiut dinainte că aşa o să se întâmple: Saint-Aignan şi cu cavalerii săi au rămas însă pe câmpul de luptă. Dacă mi-ar fi ascultat sfatul, în loc să-şi pună viaţa în joc fără nici un rost, ar fi stat cu noi la masă acum şi, în momentul acesta, probabil ar fi făcut o strâm­bătură şi mai cumplită decât celelalte două.

Un fior de groază străbătu piepturile celor de faţă ce stăteau în jurul mesei.

"Ticălosul ăsta n-are nici un pic de inimă – se gândi Henri. Ah, pentru ce nenorocirea ce i s-a întâmplat, ruşinea pe care a păţit-o şi obârşia sa îl scutesc de orice mustrare pe care am fi atât de fericiţi să i-o putem face!

— Domnilor – spuse cu jumătate de glas Aurilly, observând cutremurarea pe care o stârniseră cuvintele prin­ţului în sufletele oamenilor inimoşi aflaţi de faţă – vă rog, nu trebuie să puneţi nici un temei pe vorbele monse­niorului. Cred că vă daţi seama şi dumneavoastră cât e de supărat: de când cu nenorocirea asta, am impresia uneori că aiurează.

— Aşa se face – rosti în încheiere prinţul, deşertând paharul – că Saint-Aignan a murit, iar eu am scăpat viu şi nevătămat; de altfel, murind, a avut pentru ultima oară prilejul să-mi fie de folos, căci, luând calul meu, toată lu­mea a fost convinsă că eu eram mortul; şi astfel zvonul s-a răspândit nu numai în armata franceză, dar şi în oas­tea flamandă, care nu şi-a mai dat atunci osteneala să mă urmărească; dar fiţi pe pace, domnilor, flamanzii, dragii de ei, nu vor ajunge să plece cu credinţa aceasta pe lumea cealaltă; ne vom lua revanşa, domnilor, o revanşă cât se poate de sângeroasă, şi încă de ieri am şi început să-mi al­cătuiesc, cel puţin în minte, dacă nu altfel, cea mai covârşitoare armată din câte au existat pe lume.

— Deocamdată, monseniore – spuse Henri – alteţa voastră va lua comanda oamenilor mei. Un simplu genti­lom ca mine nu mai are căderea să dea un singur ordin atunci când se află de faţă un vlăstar al casei regale fran­ceze.

— Bine – încuviinţă prinţul şi, pentru început, voi ordona tuturor să se aşeze la masă şi să mănânce şi, mai cu seamă, dumitale, domnule du Bouchage, căci, după cum văd, nici nu te-ai atins de bucate.

— Nu mi-e foame, monseniore.

— Dacă-i aşa, du Bouchage, du-te, dragul meu, şi in­spectează posturile. Spune-le comandanţilor că trăiesc, dar totodată roagă-i să nu se bucure prea tare, până ce nu vom fi ocupat o cetăţuie ceva mai bine apărată sau nu ne vom fi alăturat corpului de armată al nebiruitului nostru Jo­yeuse; fiindcă, să-ţi spun drept, mai mult ca oricând n-aş avea chef să cad în mâinile duşmanului, după ce am tre­cut viu şi nevătămat prin foc şi prin apă.

— Monseniore, ordinele alteţei voastre vor fi întocmai executate şi nimeni, în afara domniilor lor, nu va şti că alteţa voastră ne face cinstea de a rămâne în mijlocul nostru.

— Şi domniile lor vor avea grijă să păstreze secretul? întrebă ducele.

Toţi cei de faţă se înclinară.

— Du-te şi cercetează posturile, conte.

Du Bouchage ieşi din sală.

În câteva clipe, dintr-un pribeag fără căpătâi, dintr-un fugar, dintr-un biet om învins, ducele devenise din nou, aşa cum s-a văzut, mândru, nepăsător şi autoritar.

A avea sub comanda sa o sută de oameni sau o sută de mii înseamnă, oricum, a comanda; ducele de Anjou s-ar fi purtat la fel şi cu Joyeuse. Capetele încoronate nu cer niciodată ceea ce cred că merită să li se dea, ci ceea ce cred că li se cuvine.

În timp ce du Bouchage se străduia să execute cât mai conştiincios ordinul pe care-l primise, cu atât mai mult cu cât nu voia să se arate necăjit de faptul că era la chere­mul cuiva, François punea tot felul de întrebări, iar Aurilly, care se ţinea ca o umbră de stăpânul său, făcând în­tocmai ceea ce făcea şi el, încerca, la rândul lui, să tragă de limbă pe unul şi pe altul.

Ducelui i se părea curios că un om cu numele şi rangul lui du Bouchage primise să ia comanda unui detaşament atât de mic şi se învrednicise să îndeplinească o misiune atât de primejdioasă. Fiindcă, într-adevăr, o asemenea sar­cină era de obicei încredinţată unui simplu cornet, nici­decum fratelui de sânge al unui mare amiral.

Orice lucru avea darul să trezească bănuielile prin­ţului, şi orice bănuială, se înţelege de la sine, se cuvine să fie limpezită. Ducele ţinu să lămurească deci lucrurile şi reuşi să afle în cele din urmă că, punându-l pe fratele său în fruntea detaşamentului de recunoaştere, marele amiral nu făcuse decât să se lase înduplecat de rugăminţile lui stăruitoare.

Cel ce îi dădea aceste lămuriri ducelui, fără nici un gând ascuns, de altfel, era cornetul jandarmilor din Aunis, care îi oferise găzduire lui du Bouchage şi care se văzuse obligat mai apoi să-i predea comanda regimentului, aşa cum du Bouchage se văzuse, la rândul său, obligat să predea ducelui comanda detaşamentului.