Cei patruzeci şi cinci

Deşi explicaţia era menită să-l liniştească, tânărul nu se simţi totuşi cu sufletul împăcat. De altminteri, avusese darul să-i îndrepte gândurile spre cu totul alte preocupări.

"Ce-or fi căutând prin părţile astea Remy şi stăpâna sa? se întrebă el. Ce nevoie neînduplecată îi îndeamnă să în­frunte o primejdie atât de cumplită? Oh! De astă dată trebuie să aflu, fiindcă a sosit momentul să stau de vorbă cu femeia aceasta şi să pun capăt o dată pentru totdeauna îndoielilor ce mă frământă. Nicăieri încă nu mi-a ieşit în cale un prilej atât de fericit."

Şi porni spre casă.

După câţiva paşi însă se opri brusc.

"Nu, nu – îşi spuse el, pironit de una din acele neaş­teptate şovăieli de care sunt adeseori cuprinse inimile în­drăgostiţilor – nu, am să-mi port crucea până la capăt. De altfel, nu e liberă oare să facă ce pofteşte şi, la urma urmei, poate că nu ştie nimic despre bazaconiile pe care le-a scornit pe seama ei nemernicul ăsta de Remy? O, el şi numai el e capul răutăţilor, el, care căuta să mă încredinţeze că stăpâna sa nu iubeşte pe nimeni! Dar, de ce să nu fim drepţi, omul ăsta putea oare de dragul meu, adică de dragul unui necunoscut, să dea în vileag secre­tele stăpânei sale? Nu, nu! Orice s-ar fi întâmplat, tot nefericit aş fi fost, şi lucrul cel mai groaznic în nenoroci­rea ce m-a lovit este că sunt singurul vinovat şi că nu pot trage la răspundere pe nimeni altcineva. Şi pentru ca nenorocirea mea să fie deplină, nu mai lipseşte decât să descopăr adevărul în întregime; nu mai lipseşte decât s-o văd pe femeia aceasta, în clipa când va ajunge în tabără, sărind de gâtul unui gentilom şi spunându-i: "Uite prin câte am trecut, acum poţi să-ţi dai seama, în sfârşit, cât de mult te iubesc!" Ei bine, am să mă ţin după dânsa pas cu pas până acolo; am să văd cu ochii mei ceea ce mă cutre­mur numai când mă gândesc c-am să văd şi voi muri răpus de această privelişte: în felul acesta, tunul sau muschetele voi fi scutite de o lovitură. O, Doamne sfinte – adăugă Henri, însufleţit de unul dintr-acele imbol­duri înaripate ce uneori îşi luau zborul din adâncul ini­mii sale pline de evlavie şi de iubire – ştii bine că n-am căutat această ultimă şi covârşitoare suferinţă: mă duceam să întâmpin de bună voie, zâmbitor, o moarte liniştită şi încununată de glorie, doream să cad pe câmpul de luptă cu numele tău, Atotputernicule, pe buze şi cu un alt nume, cu numele ei, în inimă! Tu însă n-ai vrut aşa, mi-ai hărăzit un sfârşit disperat, plin de amărăciune şi de zbu­cium. Facă-se voia ta, fie numele tău binecuvântat!" Pe urmă, amintindu-şi de zilele de aşteptare şi de nopţile chinuite pe care le petrecuse în faţa necruţătoarei case, îşi spuse că, în definitiv, în afara îndoielilor ce-l mistuiau, soarta era mult mai puţin vitregă cu el acum decât la Paris, de vreme ce avea parte măcar s-o vadă când şi când şi să-i audă glasul pe care nu-l auzise niciodată şi, în timp ce mer­gea în urma ei, mireasma stăruitoare pe care o răspândeşte făptura femeii iubite venea în răstimpuri să-i dezmierde obrazul.

"Deocamdată însă – continuă el să-şi depene gândurile, cu ochii aţintiţi asupra lăcaşului în care era ferecată – în aşteptarea sfârşitului ce mi-a fost hărăzit, în timp ce dânsa se odihneşte aici, înăuntru, mă voi aciua, la rândul meu, sub arborii aceştia. Mai am obrazul să mă plâng, când pot să-i aud glasul de câte ori se întâmplă să spună ceva, când pot să-i întrezăresc umbra pe fereastră?! O, nu, nu! N-am de ce să mă plâng. Doamne Dumnezeule, sunt mai fericit decât mi-aş fi putut închipui!"

Şi Henri sa culcă la picioarele sălciilor ce-şi desfăşu­rau crengile deasupra căsuţei, ascultând cu un simţământ plin de melancolie, pe care cuvintele nu-l pot zugrăvi, susurul apei ce curgea în apropiere.

Deodată tresări; bubuitul tunului ce bătea dinspre miazănoapte îi trecu pe la ureche, purtat de palele vântului.

"Ce mă fac? se nelinişti el. Am s-ajung prea târziu; au pornit atacul asupra oraşului Anvers."

Primul imbold al lui Henri fu să se scoale de jos, să în­calece pe cal şi să alerge, călăuzit de bubuituri, pe dmpul de bătălie; în cazul acesta însă ar fi însemnat s-o pără­sească pe Diane şi să moară muncit de îndoieli.

Dacă întâmplarea nu i-ar fi scos-o în cale, Henri şi-ar fi văzut de drum, fără să se mai uite înapoi, fără să sus­pine după trecut, fără nici o părere de rău pentru ceea ce-l aştepta: dar, din clipa în care o întâlnise, îndoiala se strecurase în sufletul său şi, o dată cu îndoiala, şi nehotărârea. Rămase deci acolo unde se afla.

Timp de două ceasuri stătu aşa culcat, trăgând cu urechea la detunăturile ce se ţineau lanţ şi al căror zgomot răbufnea până la el, întrebându-se de unde puteau să vină bubuiturile acelea neregulate şi mult mai puternice care acopereau în răstimpuri clocotul tunurilor.

Nici prin gând nu i-ar fi trecut că răbufnirile acelea erau iscate de navele fratelui său care săreau în aer.

În sfârşit, pe la orele două, zarva se potoli; la două şi jumătate nu se mai auzea nimic.

Zgomotul tunurilor, pe cât se părea, nu pătrunsese înăuntrul casei ori, dacă pătrunsese, oaspeţii ei de o noapte nu se sinchisiseră câtuşi de puţin.

"În momentul acesta – chibzuia Henri – oraşul An­vers a căzut şi fratele meu a ieşit biruitor din luptă; după Anvers însă vine la rând Gand, iar după Gand, Bruges, aşa că voi găsi oricând prilejul de a muri ca un viteaz. Dar înainte de a muri vreau totuşi să ştiu ce caută femeia aceasta în tabăra francezilor."

Şi cum, după toate zguduirile ce făcuseră să se cutre­mure văzduhul, natura îşi redobândise liniştea ei dintotdeauna, Joyeuse, înfăşurat în pelerină, puse din nou capul jos şi nu se mai clinti din loc.

Aţipise tocmai, cuprins de acea toropeală de care te simţi biruit când noaptea e pe sfârşite şi împotriva că­reia voinţa omului nu are nici o putere, când bidiviul său, care păştea la câţiva paşi de el, ciuli urechea şi necheză trist.

Henri deschise ochii.

Dobitocul, stând în picioare, cu capul sucit într-o parte, adulmeca briza, care îşi schimbase direcţia înainte de re­vărsatul zilei, adiind dinspre sud-est.

— Ce s-a întâmplat, dragul meu şoiman? îl întrebă tânărul, ridicându-se de jos şi mângâind cu palma gruma­zul animalului. Ai văzut trecând vreo vidră şi te-ai spe­riat, ori îţi pare rău că nu eşti la adăpost, într-un grajd ca lumea?

Ca şi când ar fi înţeles întrebarea şi ar fi vrut să-i dea un răspuns, cu o mişcare sprintenă şi spontană, dobitocul se întoarse cu capul spre Lierre şi rămase locului ascultând, cu ochii aţintiţi în depărtare şi nările umflate.

— Ia te uită! murmură Henri. Pare-mi-se că-i ceva mai serios decât credeam: nişte haite de lupi care merg pesemne pe urmele armatei spre a se ospăta cu hoiturile celor căzuţi.

Calul necheză iar, lăsând capul în jos, apoi, ţâşnind ca fulgerul din loc, o rupse la fugă spre apus. Alergând însă trecu pe lângă stăpânul său, care întinse mâna şi-l prinse în treacăt de dârlogi, silindu-l să se oprească. Fără a mai pierde vremea să apuce frâul, Henri îşi înfipse degetele în coama lui şi se săltă în şa. Şi cum era un iscusit călăreţ, de îndată ce se văzu călare, reuşi să supună animalul şi să-i strunească.

După câteva clipe însă, Henri auzi la rândul său ceea ce auzise calul puţin mai înainte şi, spre mirarea lui, omul se simţi cotropit de aceeaşi spaimă năprasnică pe care o încercase dobitocul eu instinctul lui primitiv.

Un freamăt neîntrerupt, ce aducea cu vuietul vântului, când şuierător, când profund, se ridica din diferite puncte, de-a lungul unui semicerc ce părea să îmbrăţişeze cuprin­sul de la miazăzi spre miazănoapte; în răstimpuri, învă­luirile unei adieri răcoroase, încărcată parcă de o bur­niţă fina, făceau să se audă mai clar freamătul acela ce semăna cu mugetul mării învolburate când se revarsă asu­pra unor ţărmuri stâncoase.

"Ce-o mai fi şi asta? se întrebă Henri. Să fie oare vu­ietul vântului? Nu, de vreme ce zgomotul e adus de vânt şi sunt două sunete deosebite pe care le aud desluşit. Ori poate o armată în marş? Ba nu (şi îşi aplecă urechea spre pământ), fiindcă în cazul acesta s-ar auzi tropotul pa­şilor, zăngănitul armurilor, strigătele ostaşilor. Să fie atunci duduitul unui foc mistuitor? Nici asta, fiindcă nu se zăreşte nici o licărire în zare, ba chiar, dimpotrivă, cerul pare să se întunece."

Zgomotul se înteţi auzindu-se din ce în ce mai lămu­rit: s-ar fi zis că e huruitul necurmat, năprasnic, clocoti­tor a o mie de tunuri ce se rostogoleau în depărtare pe caldarâm.

Henri fu încredinţat, în primul moment, că găsise ex­plicaţia tărăboiului, atribuindu-i pricina arătată mai sus, pentru ca o clipă mai apoi să se răzgândească:

"Nu se poate – îşi spuse el – nu există nici o şosea pietruită prin partea locului şi nici armata nu are o mie de tunuri."

Vuietul se apropia tot mai mult.

Henri îşi mână calul la galop şi se urcă pe un dâmb. "Ia te uită!" se minună el, ajungând în vârful colinei.

Calul său văzu însă ceva mai devreme priveliştea ce se desfăşura sub ochii tânărului cavaler, căci nu se îndu­plecase să meargă in direcţia aceea decât după ce-i sângerase pântecele cu pinteni, iar când ajunse pe culme, se ridică în două picioare, mai-mai să-l răstoarne din şa pe călăreţ. Ceea ce vedeau în momentul acela atât calul cât şi călăreţul era o fâşie albicioasă, atotcuprinzătoare, nesfârşită, aidoma unei cote desenate pe o hartă, ce înainta pe întinsul câmpiei ca un cerc uriaş, îndreptându-se spre mare.

Şi fâşia aceasta se lăţea clipă de clipă sub privirea lui Henri, ca o trâmbă de pânză desfăşurată.

Tânărul privea fenomenul acela atât de ciudat fără a şti ce hotărâre să ia, când întorcând ochii spre locul pe care tocmai îl părăsise, observă că pajiştea începuse să mus­tească şi că pârâul se revărsase, înecând în undele sale, ce se umflau fără nici o pricină vădită, stufărişul care, cu un sfert de oră mai înainte, acoperea amândouă malurile.

Apa creştea încetul cu încetul în partea dinspre casă.

— Vai de capul tău, zevzecule! exclamă Henri. Cum de nu ţi-ai dat seama?! E apa! Apa! Flamanzii au spart digurile!

Henri se repezi numaidecât spre casă şi începu să bată în uşă ca scos din minţi.

— Deschideţi! Deschideţi! strigă el.

Nimeni nu-i răspunse.

— Deschide, Remy! strigă tânărul, înnebunit de spaimă. Deschide, sunt eu, Henri du Bouchage, deschide odată!

— Nu era nevoie să spuneţi cine sunteţi, domnule conte – îi răspunse Remy din casă – v-am recunoscut de mult. Luaţi seama însă: dacă îndrăzniţi cumva să spargeţi uşa, veţi da peste mine îndărătul ei, cu un pistol în fiecare mână.

— Dar nu înţelegi, nesocotitule – răcni Henri, dis­perat – vine apa, apa, apa!...

— Nu şade frumos să umblaţi cu scorneli, cu tertipuri şi vicleşuguri, care nu sunt de obrazul dumneavoastră, domnule conte! Vă spun că nu veţi intra înăuntru decât trecând peste trupul meu.

— Prea bine atunci, am să trec dacă n-am încotro – izbucni Henri – dar de intrat tot am să intru! În numele cerului, în numele Atotputernicului Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului tău şi al stăpânei tale, vroi să-mi des­chizi?

— Nu!

Tânărul se uită împrejur şi dădu cu ochii de coşcogea pietroiul, aidoma pietrelor homerice pe care Ajax Telamon le prăvălea asupra duşmanilor săi; îl luă în braţe, îl ridică deasupra capului şi, apropiindu-se de casă, îl azvârli în uşă.

Uşa zbură în ţăndări. În aceeaşi clipă un glonţ trecu şuierând pe la urechea lui Henri, dar fără să-l atingă. Henri tăbărî, asupra lui Remy. Slujitorul scoase şi cel de-al doilea pistol, dar de astă dată nu se aprinse decât capsa.

— Nu vezi, smintitule, că nu sunt înarmat? strigă Henri. Ce rost are să te aperi împotriva unui om care nu vrea să-ţi facă nici un rău?! Mai bine deschide ochii şi priveşte! Şi-l târî după el până în dreptul geamului, pe care-l sparse cu pumnul: Ei, vezi acum, spune, vezi?

Şi-i arătă cu degetul nesfârşita pânză de apă ce albea în zare şi care înainta făcând să duduie pământul, ca avan­garda unei armate uriaşe.

— Apa! murmură Remy.

— Da, apa! Apa! strigă Henri. Ne cotropeşte; pri­veşte jos, la picioarele noastre: gârla s-a revărsat şi creşte mereu; peste cinci minute n-o să mai putem ieşi de aici.

— Doamnă! răcni slujitorul. Doamnă!

— Fără ţipete, Remy, şi fără panică. Du-te de pregă­teşte caii, repede, repede!

"O iubeşte – se gândi Remy – cu siguranţă c-o s-o salveze."

Slujitorul o rupse la fugă spre grajd, iar Henri urcă într-un suflet scara.

Auzind ţipătul lui Remy, Diane deschise uşa. Tânărul o luă în braţe ca pe un copil. Crezând că-i vorba de o trădare sau de o samavolnicie, Diane se zbătea din răspu­teri, agăţându-se de tocul uşii.

— Spune-i, omule – strigă Henri – ci spune-i odată că vreau s-o salvez.

Remy, care tocmai se întorcea cu cei doi gonaci, auzi strigătul tânărului.

— Da, da! întări el. Da, aşa e, vrea să vă salveze, doamnă, mai bine zis o să vă salveze de la înec. Veniţi aici, veniţi!

LXX

FUGA
Fără a mai pierde vremea s-o liniştească pe Diane, Henri ieşi cu ea în braţe afară din casă şi vru s-o aşeze în faţa lui, pe cal.

Cu un gest ce mărturisea o nestăpânită repulsie, fe­meia însă reuşi să scape din veriga aceasta însufleţită, lunecând în braţele lui Remy, care o aşeză în şa pe calul pregătit pentru dânsa.

— Ce faceţi, doamnă? spuse Henri. Atât de greşit în­ţelegeţi simţămintele mele? Nu m-am gândit nici o clipă, vă rog să mă credeţi, la plăcerea de a vă ţine în braţe şi de a vă strânge bărbăteşte la piept, deşi pentru această fericire fără de seamăn aş fi fost gata să-mi dau şi viaţa. Trebuie însă neapărat să fugim mai repede chiar decât pasărea în zbor. Uitaţi-vă, uitaţi-vă, vedeţi că şi păsările fug?

Într-adevăr, în lumina pâcloasă a zorilor ce abia înce­peau să mijească, văzduhul era împânzit de o sumedenie de fluierari şi porumbei ce-şi fâlfâiau de zor aripile, înspăimântaţi şi, în noaptea cutreierată de obicei doar de zborul tăcut al liliecilor, fâlfâitul aripilor fremătătoare ce-şi croiau drum ajutate de fioroasa răbufnire a vuitului avea un sunet cobitor pentru ureche şi era o privelişte năucitoare pentru ochi.

Diane nu catadicsi să-i răspundă; şi cum se afla urcată în şa, se mulţumi doar să-şi mâne calul la drum, fără să se mai uite înapoi. Dar cum şi gonaciul ei, şi acela al lui Remy băteau de două zile drumurile fără întrerupere, erau cât se poate de obosiţi.

Henri întorcea mereu capul şi, văzându-i că nu sunt în stare să se ţină după el, zise stăruitor:

— Uitaţi-vă, doamnă, calul meu e mult mai iute decât armăsarii dumneavoastră; oricât mă silesc să-l ţin în frâu, mereu o ia înainte. Vă rog din suflet, doamnă, cât mai e vreme, nu vă mai cer acum să-mi daţi voie să vă ţin în braţe, nu doresc nimic altceva decât să luaţi calul meu şi să mi-l lăsaţi mie pe-al dumneavoastră.

— Mulţumesc, domnule! răspunse călătoarea, liniştită ca de obicei, cu un glas în care nu se simţea nici cea mai mică înfiorare.

— Dar bine, doamnă! exclamă Henri, aruncând în urmă o privire disperată. Vine apa peste noi! I-auziţi! I-auziţi!...

Într-adevăr, o clipă mai târziu un trosnet înfricoşător răsună în văzduh: digul unui sat fusese năpădit de pu­hoaie; bârnele, bulumacii, terasele se surpaseră, un în­doit şir de pari se frânsese cu o bubuitură ca de tunet, şi apa, prăvălindu-se mugitoare peste ruine, începea să co­tropească o pădure de stejari, ale căror coame se vedeau fremătând şi ale căror crengi se auzeau pârâind ca şi cum un stol de diavoli înaripaţi zbura prin frunzişuri.

Arborii dezrădăcinaţi ce se izbeau de părcane, bârnele caselor prăbuşite ce pluteau la suprafaţa apei, nechezatul şi ţipetele îndepărtate ale oamenilor şi ale cailor târiţi de şuvoaie se împleteau într-o îngemănare de sunete atât de ciudate şi de lugubre, încât înfrigurarea de care era cu­prins Henri se strecură şi în inima nepăsătoare şi neîmblânzită a Dianei.

Călătoarea dădu pinteni calului, şi dobitocul, ca şi când ar fi simţit la rându-i primejdia ce-i pândea din clipă-n clipă, îşi încordă puterile, silindu-se să scape.

Apa însă înainta necontenit, câştigând tot mai mult te­ren, şi se vedea cât de colo că, în mai puţin de zece mi­nute, avea să-i ajungă din urmă pe călăreţi.

Henri se oprea mereu ca să-şi aştepte tovarăşii de drum.

— Mai repede, doamnă! striga el. Vă rog din suflet, mai repede! Vine apa, dă peste noi! Uite-o!

Noianul de ape sosea, într-adevăr, învolburat, spumegător, clocotind furios; mătură ca pe un fulg casa în care Remy îşi adăpostise stăpâna; săltă în sus ca pe un pai barca priponită de malul gârlei şi, plin de măreţie, uriaş, rostogolindu-şi vălătucii ca pe nişte şerpi încovrigaţi, ajunse, drept ca un zid, în spatele cailor ce-i purtau pe Remy şi pe Diane.

Henri scăpă un strigăt îngrozit şi se întoarse din drum ca şi cum ar fi vrut să înfrunte puhoiul.

— Dar nu vă daţi seama că viaţa dumneavoastră e în primejdie?! urlă el disperat. Poate că mai e timp încă, doamnă, daţi-vă jos de pe cal şi veniţi cu mine, veniţi aici!

— Nu, domnule! se împotrivi ea.

— Peste un minut va fi prea târziu! Uitaţi-vă, uita­ţi-vă numai!...

Diane întoarse capul: apa se afla doar la cincizeci de paşi.

— Aşa mi-a fost scris – spuse ea. Nu mai staţi, dom­nule, fugiţi, fugiţi!

Calul încălecat de Remy se poticni istovit, îngenun­chind cu amândouă picioarele din faţă şi, cu toate sforţă­rile călăreţului său, nu mai fu în stare să se ridice de jos.

— Salvaţi-o! Salvaţi-o! Chiar dacă nu vrea! strigă Remy.

Şi în aceeaşi clipă, tocmai când încerca să-şi scoată picioarele din scări, puhoiul se prăvăli ca un zid uriaş poste capul credinciosului slujitor.

În faţa acestei privelişti, stăpâna sa sări jos de pe cal, hotărâtă să moară împreună cu Remy. Văzând ce voia să facă, Henri sărise din şa o dată cu dânsa; o cuprinse încercuindu-i mijlocul cu braţul drept şi, urcându-se din nou pe cal, porni într-o întinsoare la drum.

— Remy, Remy! striga Diane, întinzând braţele spre el, Remy!

Un ţipăt îi răspunse. Remy ieşise la suprafaţa apei şi, însufleţit de acea neistovită speranţă, deşi lipsită de orice temei, ce stăruie până în ultima clipă în sufletul muri­bundului, înota, agăţat de o bârnă.

Calul său trecu pe lângă el, bătând apa cu picioarele din faţă, în timp ce valurile împresurau bidiviul stăpânei sale, iar ceva mai încolo, la o distanţă de cel mult două­zeci de paşi de iureşul apelor, Henri împreună cu tovarăşa sa alergau sau mai curând zburau pe cel de-al treilea cal, înnebunit de groază.

Remy nu mai regreta viaţa de care trebuia să se des­partă, de vreme ce murea cu speranţa că singura fiinţă pe care o iubea pe lume avea să fie salvată.

— Rămâneţi cu bine, doamnă, rămâneţi cu bine! strigă slujitorul. Mi-a fost dat să plec înainte şi am să-i spun celui care ne-aşteaptă că nu trăiţi decât pentru...

Remy nu mai apucă să sfârşească: un munte de apă se revărsă peste capul său, spărgându-se la picioarele ca­lului încălecat de Henri.

— Remy, Remy! răcni Diane. Remy, vreau să mor cu tine! Domnule, vreau să-l aştept, vreau să cobor. Pen­tru numele lui Dumnezeu, înţelege odată că vreau!

Ultimele vorbe fură rostite cu atâta hotărâre şi cu o atât de sălbatică dârzenie, încât tânărul îşi slăbi strânsoarea braţelor, lăsând-o să alunece jos.

— Prea bine, doamnă! Dacă-i aşa, o să murim aici câteşitrei. Nu pot decât să vă mulţumesc că-mi prilejuiţi această fericire la care nu m-aş fi gândit niciodată.

Şi cum, spunând aceste cuvinte, îşi strunise calul, pu­hoiul clocotitor se năpusti asupra lui aşa cum se năpus­tise mai înainte asupra lui Remy; dar în acelaşi moment, într-un suprem imbold de iubire, Henri o apucă de braţ pe tânăra femeie, care şi coborâse de pe cal.

Valurile îi încercuiră, vârtejul turbat îi târî cu el câteva clipe, laolaltă cu tot felul de hârburi.

Era, într-adevăr, un spectacol de toată frumuseţea să vezi sângele rece de care dădea dovadă omul acesta, atât de tânăr şi atât de devotat, care, cufundat în apă numai până la brâu, părea să stăpânească valurile, în timp ce o sprijinea cu o mână pe însoţitoarea lui, iar pe de altă parte, îndrumând cu ajutorul genunchilor ultimele sfor­ţări ale calului ce sta gata să-şi dea suflarea, căuta să folosească şi cele din urmă zvârcoliri ale agoniei sale.

Timp de câteva clipe avu loc o luptă înfricoşătoare, în care Diane, sprijinită de Henri cu mâna dreaptă, rămase cu capul deasupra apei, în vreme ce, cu stânga, tânărul se silea să îndepărteze bârnele plutitoare şi leşurile care, izbindu-se de calul său, ar fi putut să-l ducă la fund ori să-i zdrobească oasele.

Unul din aceste trupuri ce pluteau la suprafaţa apei, trecând pe lângă ei, strigă sau mai bine zis suspină:

— Rămâneţi cu bine, doamnă, rămâneţi cu bine!

— Sfinte Dumnezeule! exclamă tânărul. E Remy! Stai c-am să te scap şi pe tine!

Şi fără să se gândească la pericolul pe care-l înfăţişa o greutate în plus, îl apucă de mânecă pe Remy şi-l rezemă de coapsa lui stângă, îngăduindu-i astfel să răsufle în voie.

În acelaşi timp însă calul, istovit de această întreită po­vară se afundă în apă, întâi până la gât, apoi până la ochi şi, în cele din urmă, când nu mai avu putere să se ţină pe picioare, îşi îndoi genunchii şi scăpătă în adânc.

— S-a sfârşit! îngână Henri. Doamne, primeşte în mâinile tale viaţa mea pe care am păstrat-o neprihănită. Iar dumneavoastră, doamnă, vă încredinţez sufletul meu care era cu totul închinat dumneavoastră!

În momentul acela Henri simţi că slujitorul îi scăpase din mână; nu făcu însă nici o sforţare ca să-l reţină: îşi dădea seama că orice împotrivire era de prisos.

Singura lui grijă fu s-o sprijine pe Diane, ajutând-o să se menţină la suprafaţă, pentru ca ea, cel puţin, să moară la urmă, iar el să-şi poate spune în ultima clipă că făcuse tot ce-i stătea în putere pentru a o scăpa de la moarte.

Deodată însă, tocmai când se pregătea să-şi dea ob­ştescul sfârşit, un strigăt de bucurie răsună în apropiere.

Se întoarse şi-l văzu pe Remy, care izbutise să se agaţe de o barcă.

Luntrea făcea parte din acareturile căsuţei şi fusese smulsă de la locul ei de apele revărsate; valurile o târâseră cu ele, şi Remy care între timp, datorită lui Henri, se în­tremase, Remy, în clipa în care o văzu trecând prin dreptul său, se desprinsese de însoţitorii săi şi, gâfâind şi lovind apa cu braţele, din două mişcări ajunsese lângă ea.

Cele două vâsle erau atârnate de slaiuri, iar o cange se rostogolea la fund.

Întinse cangea spre Henri şi tânărul se agăţă de ea, trăgând-o după dânsul pe Diane, pe care apoi o ridică în braţe şi o trecu peste umerii săi, încredinţând-o lui Remy. Pe urmă, prinzându-se la rândul său de marginea bărcii, se urcă lângă ei.

Primele mijiri ale revărsatului de ziuă scoaseră la iveală câmpiile înecate şi luntrea ce se legăna ca o scamă rătăcită pe faţa oceanului acoperit de tot felul de rămăşiţe.

În stânga lor, la o distanţă de aproape două sute de paşi, se înălţa o colină scundă care, împresurată de valuri, părea o insulă în mijlocul mării.

Henri apucă lopeţile şi începu să vâslească în direcţia colinei, spre care de altfel îi mâna şi curentul apei.

Remy luă în mână cangea şi, proţăpit în picioare la prova bărcii, căuta să îndepărteze bârnele şi dulapii de care luntrea s-ar fi putut izbi.

Datorită puterii lui Henri şi îndemânării lui Remy, ieşiră la liman sau, mai bine zis, se izbiră de colină.

Remy sări pe uscat şi, apucând lanţul bărcii, o trase spre el.

Henri se apropie s-o ridice pe Diane în braţe, dar ea se mulţumi doar să-i întindă mâna şi, sculându-se singură de jos, sări la rândul ei din barcă.

Henri suspină: o clipă îi trecu prin minte să se arunce în vâltoare şi să se înece sub privirile ei, dar un simţământ mai puternic decât voinţa lui îl ţinea legat de viaţă atâta vreme cât o avea înaintea ochilor pe femeia aceasta, în preajma căreia atâta amar de timp râvnise să se afle, fără ca dorinţa lui să se fi împlinit vreodată.

Trase barca pe uscat şi se aşeză la zece paşi de Diane şi de Remy, vânăt la faţă, cu hainele leoarcă de apa ce şiroia din ele, mai întristătoare chiar decât sângele.