Cei patruzeci şi cinci

Tocmai atunci necunoscutul, însoţit de cavaleria care abia intrase în foc, găsi de cuviinţă să tabere asupra fuga­rilor şi dădu şi de astă dată peste Joyeuse, care acoperea în ariergardă retragerea trupelor, împreună cu marinarii săi, dintre care două treimi rămăseseră pe timpul de luptă.

Tânărul amiral încălecase pe cel de-al treilea cal, după ce alţi doi fuseseră ucişi sub el. Şi fiindcă spada lui se frânsese, luase din mâinile unui matelot rănit o bardă de abordaj, care, deşi foarte grea, se învârtea deasupra capu­lui său cu tot atâta uşurinţă ca şi o praştie în mâinile unui prăştiaş.

Când şi când se răsucea în loc spre a înfrunta inami­cul, întocmai ca un mistreţ care, neîndurându-se s-o rupă la fugă, se întoarce mereu din urmă, năpustindu-se cu disperare asupra vânătorului.

La rândul lor, flamanzii, care, ascultând sfatul aşa-numitului monsenior, luptaseră tot timpul fără platoşe, o luaseră sprinteni la picior pe urmele armatei ducelui de Anjou, hărţuind-o fără a-i lăsa o clipă de răgaz.

În faţa acestui dezastru cumplit, necunoscutul simţi ceva ca o remuşcare sau cel puţin ca o îndoială strecurându-i-se în suflet.

— Destul, domnilor, destul! le spuse în franţuzeşte oamenilor săi. I-am alungat astă-seară din Anvers, iar peste o săptămână vor fi izgoniţi şi din Flandra; nu tre­buie să cerem mai mult slăvitului Dumnezeu, care ocro­teşte armatele.

— Aha, te-am dibăcit eu, trădătorule, eşti francez, va să zică, eşti francez! exclamă Joyeuse. Fii blestemat, tră­dătorule, dea Domnul să mori ca un câine!

Blestemul rostit cu atâta patimă păru să surpe dintr-o dată curajul acestui om pe care o mie de spade ridicate împotriva lui nu reuşiseră să-l clintească; făcând cale în­toarsă, deşi învingător, dădu bir cu fugiţii tot atât de grabnic ca şi învinşii.

Retragerea unui singur om însă nu putea să schimbe cu nimic situaţia; frica, fiind molipsitoare, pusese stăpânire asupra întregii armate şi, cuprinşi de o panică nesăbuită, soldaţii o rupeau la fugă ca scoşi din minţi.

În ciuda oboselii, caii începură să se învioreze, ca şi când spaima ostaşilor se răsfrânsese şi asupra lor; oamenii se risipeau în căutarea unui adăpost, aşa încât după câteva ore armata franceză nu mai semăna câtuşi de puţin cu o armată.

În momentul acela, aducând la îndeplinire ordinele monseniorului, locuitorii porniră să spargă îndiguirile şi să deschidă zăgazurile. De la Lierre până la Termonde, de la Haesdonck până la Malines, fiecare râuleţ umflat de undele afluenţilor săi, fiecare canal revărsat peste maluri îşi aducea prinosul, sporind noianul de ape clocotitoare ce cotropea întinsurile.

Aşadar, în momentul în care fugarii francezi, prinzând de veste că duşmanul era obosit de atâta hăituială, înce­peau să încetinească pasul, în momentul în care îi vă­zură pe locuitorii Anversului înapoindu-se în oraş, urmaţi de soldaţii prinţului de Orania, în momentul în care cei ce scăpaseră vii şi nevătămaţi din măcelul de peste noapte socotiră că, în sfârşit, erau salvaţi şi se opriră o clipă să-şi tragă suflarea, unii murmurând o rugăciune, alţii înjurând de cele sfinte, în momentul acela un nou duşman, ne­cruţător şi orb, se năpusti asupra lor cu iuţeala vântului şi cu furia nestăvilită a valurilor mării; totuşi, în pofida pericolului ce-i ameninţa din toate părţile, fugarii habar n-aveau de nimic.

Joyeuse poruncise marinarilor săi să facă un popas: nu mai rămăseseră teferi decât opt sute de oameni, care, spre deosebire de ceilalţi ostaşi, reuşiseră să păstreze oarecare disciplină în mijlocul acestei învălmăşeli nemai­pomenite.

Gâfâind, contele de Saint-Aignan, căruia îi pierise gla­sul şi care nu mai vorbea decât cu mâinile, făcând gesturi ameninţătoare, contele de Saint-Aignan încerca să-şi re­grupeze infanteriştii, risipiţi care-ncotro.

Ducele de Anjou, care mergea în fruntea fugarilor, călare pe un cal de soi şi însoţit de un slujitor care ducea un al doilea cal de căpăstru, îşi vedea de drum mai de­parte, ca şi cum nu s-ar fi sinchisit de nimic.

— N-are nici un pic de inimă, ticălosul! îl judecau unii.

— Omul ăsta e tare de înger – spuneau alţii. E în­tr-adevăr o cruce de voinic.

După ce se odihniră câteva ceasuri, de la două până la şase dimineaţa, pedestraşii se simţiră destul de întremaţi ca să-şi continue retragerea. Din păcate însă duceau lipsă de merinde.

Caii, în schimb, păreau şi mai istoviţi decât oamenii şi abia îşi mai târau picioarele, deoarece nu mai mâncaseră nimic din ajun. De aceea rămăseseră în coada trupelor.

Nădăjduiau să ajungă la Bruxelles, oraş care se afla în stăpânirea ducelui şi unde acesta părea să aibă nume­roşi partizani; cu toate astea îi încercau unele îndoieli în privinţa bunăvoinţei sale; la un moment dat fuseseră convinşi că se pot bizui pe Anvers, tot aşa cum erau con­vinşi acum că se pot bizui pe Bruxelles.

La Bruxelles, adică la o distanţă de numai opt leghe de punctul în care se aflau, puteau să strângă iar provizii pentru armată şi să-şi aşeze tabăra într-un loc prielnic pentru a reîncepe la momentul potrivit campania pe care fuseseră siliţi s-o întrerupă deocamdată.

Resturile oştirii cu care se înapoiau urmau să fie te­meiul unei noi armate.

Fapt este că, deocamdată, nimeni nu putea să prevadă clipa îngrozitoare când pământul se va scufunda sub pi­cioarele sărmanilor soldaţi şi munţi întregi de apă se vor prăbuşi clocotind peste capetele lor şi când trupurile neîn­sufleţite ale atâtor oameni de ispravă se vor rostogoli, târâte de puhoaiele nămoloase, până la marginea mării sau se vor opri în cale spre a îngrăşa câmpiile Brabantului.

Domnul duce de Anjou porunci să i se servească masa în coliba unui ţăran, între Heboken şi Heckhout.

Coliba era goală, fiind părăsită încă de cu seară de locuitorii ei, care porniseră în pribegie; focul aprins în ajun mai ardea încă în vatră.

Soldaţii şi ofiţerii urmară pilda comandantului lor şi se răspândiră în cele două burguri pomenite mai sus: dar care nu le fu mirarea şi spaima când văzură că toate casele erau pustii şi că locuitorii luaseră cu ei aproape tot ce aveau de mâncare.

Contele de Saint-Aignan îşi încercă şi el norocul; nepăsarea de care dădea dovadă ducele de Anjou în timp ce atâţia oameni destoinici îşi jertfeau viaţa pentru el îl scârbea până în adâncul sufletului şi de aceea se grăbise să plece de lângă el. Contele era dintre cei ce spuneau: "N-are nici un pic de inimă, ticălosul!"

Intră, la rândul său, în vreo două-trei case în care nu găsi ţipenie de om; în timp ce bătea la uşa celei de-a patra însă, cineva îl înştiinţă că pe o distanţă de două leghe jur împrejur, adică în cuprinsul ţinutului care se afla sub ocupaţia lor, toate casele fuseseră lăsate de iz­belişte.

La auzul acestei veşti, domnul de Saint-Aignan în­cruntă din sprâncene şi făcu o strâmbătură potrivit obiceiului său.

— Haidem, domnilor, să mergem! le spuse el ofiţe­rilor.

— Bine, dar suntem frânţi de oboseală şi lihniţi de foame, generale – răspunseră aceştia.

— Da, dar sunteţi în viaţă şi, dacă mai rămâneţi aici încă un ceas, vă pândeşte moartea! Mă întreb chiar dacă nu e prea târziu.

Domnul de Saint-Aignan nu putea să le spună nimic precis, dar bănuia că pustietatea aceea ascundea o pri­mejdie înfricoşătoare. Ridicară deci tabăra.

Ducele de Anjou porni în frunte, domnul de Saint-Aignan rămase la mijloc, iar Joyeuse îşi luă sarcina de a apăra spatele trupelor.

Alte două sau trei mii de oameni se desprinseră din grupuri şi, fie vlăguiţi de rănile căpătate, fie sleiţi de oboseală, se întinseră în iarbă sau la rădăcina copacilor, oropsiţi, descurajaţi şi cuprinşi de o cumplită presimţire.

După ei se răzleţiră călăreţii care-şi pierduseră caii sau ai căror gonaci nu mai puteau să se urnească ori se răniseră pe drum.

Până la urmă nu mai rămăseseră în jurul ducelui de Anjou decât cel mult trei mii de oameni teferi, în stare să mai lupte.

LXVII

CĂLĂTORII
În timp ce se desfăşura această tragedie, premergă­toare a unei tragedii şi mai mari, doi călători călări pe nişte cai voinici din Perche ieşeau pe poarta oraşului Bruxelles, într-o noapte răcoroasă, îndreptându-se spre Malines.

Mergeau alături, cu mantiile făcute sul şi atârnate de ciochină, fără să poarte nici o armă asupra lor, cel puţin la vedere, afară numai de un pumnal flamand cu lama lată, al cărui mâner de aramă strălucea la cingătoarea unuia dintre ei.

Călătorii îşi urmau drumul unul lângă altul, depănând fiecare gândurile sale sau poate chiar aceleaşi gânduri, fără să schimbe un singur cuvânt.

Judecând după port şi după înfăţişare, păreau a fi nişte negustori ambulanţi din Picardia, care întreţineau pe atunci un comerţ sârguincios, făcând schimb de mărfuri între regatul francez şi ţările flamande, un fel de comis-voiajori, precursori naivi ai celor de azi, şi care, pe vre­mea aceea, îndeplineau atribuţiile funcţionarilor comer­ciali din zilele noastre, fără să aibă habar că îndeletnicirea lor avea o înrudire atât de strânsă cu branşa propagandei comerciale în stil mare.

Oricine i-ar fi văzut călărind atât de paşnic pe drumul luminat de lună ar fi zis că erau nişte oameni cumsecade care se grăbeau să se întindă în pat, după ce-şi mântuiseră în chip mulţumitor treburile din ziua aceea.

Ar fi fost însă de ajuns să audă cineva câteva fraze răzleţe smulse de vânt din convorbirile lor, atunci când se înfiripa vreo convorbire, pentru ca părerea greşită pe care şi-o făcuse despre dânşii la prima vedere să se spul­bere numaidecât.

De la bun început chiar, cel mai ciudat dintre cuvintele schimbate între ei fu primul cuvânt rostit în momentul când ajunseră la o distanţă de aproape o jumătate de leghe de Bruxelles.

— Doamnă – spuse cel mai spătos dintre cei doi to­varăşi de drum, adresându-se celui mai zvelt – aţi avut într-adevăr dreptate când v-aţi hotărât să plecaţi în noap­tea asta; pornind la drum acum, câştigăm şapte leghe şi sosim la Malines în momentul în care, probabil, se va afla cum s-a încheiat atacul împotriva oraşului Anvers. Vom ajunge acolo în plină beţie a triumfului. Peste două zile, mergând tacticos, fiindcă aveţi nevoie să faceţi cât mai dese popasuri ca să vă odihniţi, peste două zile, deci, mergând tacticos, vom intra în oraşul Anvers; numai bine până atunci prinţul va fi apucat să se dezmeticească, după o bucurie atât de mare, şi se va învrednici să privească în jos, după ce în aste două zile va fi plutit într-al şap­telea cer.

Tovarăşul de drum căruia îi spusese "doamnă" şi care nu părea de fel indignat că-l numise aşa, cu toate că purta haine bărbăteşti, răspunse cu o voce molcomă, gravă şi blajină totodată:

— Dragul meu, ascultă-mă pe mine, până la urmă Dumnezeu nu va mai răbda mişeliile acestui prinţ şi, luându-şi mâna de pe el, îl va pedepsi fără cruţare; să ne grăbim deci a îndeplini ceea ce am pus împreună la cale, căci eu nu sunt dintre cei care cred în ursită, dimpotrivă, sunt convinsă că toţi oamenii sunt pe deplin stăpâni pe voinţa şi pe faptele lor. Dacă am sta cu mâinile în sân, lăsând în seama Celui de Sus să facă ceea ce ar fi trebuit să facem noi, n-avea nici un rost să trăim o viaţă atât de zbuciumată până în ziua de azi.

În momentul acela o pală îngheţată de vânt trecu şuierând dinspre nord-vest.

— V-a luat cu frig, doamnă – spuse cel mai vârstnic dintre călători. Puneţi-vă pelerina pe umeri.

— Nu, Remy, mulţumesc; ştii doar că nu mai sunt în stare să simt nimic: nici suferinţele trupeşti, nici chi­nurile sufleteşti nu mai au nici o putere asupra mea.

Remy ridică ochii la cer şi se cufundă într-o tăcere posomorâtă.

Când şi când însă îşi strunea calul şi, ridicându-se în scări, întorcea capul să se uite înapoi, în timp ce tovarăşa sa îşi continua drumul, tăcută ca o statuie ecvestră.

După unul din aceste popasuri, în momentul când to­varăşul său de drum o ajunse din urmă, ea întrebă:

— Nu se mai vede nimeni în spatele nostru?

— Nu, doamnă, nimeni.

— Nici călăreţul acela cu care ne-am întâlnit într-o noapte la Valenciennes şi care, după ce ne-a măsurat în­delung cu privirea, mirat, a căutat să afle ce-i cu noi?

— L-am pierdut din vedere.

— Mi se pare totuşi că l-am zărit înainte de a intra în Mons.

— Şi eu am impresia că l-am zărit, doamnă, înainte de a intra în Bruxelles.

— În Bruxelles, zici?

— Da, dar probabil c-a rămas în oraş.

— Remy – spuse doamna, apropiindu-se de însoţi­torul său, ca şi când s-ar fi temut c-ar putea s-o audă cineva, deşi nu era ţipenie de om pe drum – Remy, nu ţi s-a părut că seamănă...?

— Cu cine, doamnă?

— Ca statură, cel puţin, fiindcă n-am apucat să-i văd chipul, cu tânărul acela nefericit?

— O, nu, doamnă, nu – se grăbi să tăgăduiască Remy – nici pe departe; de altminteri, de unde putea să ştie c-am părăsit Parisul şi încotro am plecat?

— Aşa cum ştia unde ne-am mutat, Remy, ori de câte ori am schimbat locuinţa la Paris.

— Nu, nu, doamnă – stărui Remy – sunt convins că nu s-a ţinut după noi şi nici n-a pus pe cineva să ne ur­mărească. Aşa cum v-am mai spus atunci, acasă, am toate motivele să cred c-a luat o hotărâre disperată, dar care-l priveşte numai pe dânsul.

— O, Doamne! Remy, fiecare îşi poartă crucea în lu­mea asta. Fie ca bunul Dumnezeu să uşureze suferinţele bietului băiat!

Remy se mulţumi să ofteze drept răspuns la oftatul stăpânei sale şi amândoi îşi urmară drumul în tăcere, sin­gurul zgomot care se mai auzea fiind tropotul cailor pe pământul bătătorit ce răsuna sub copitele lor.

Trecură astfel două ceasuri.

În momentul în care călătorii noştri se pregăteau să intre în Vilvorde, Remy întoarse iarăşi capul. Auzise un cal alergând în galop la cotitura drumului. Se opri locului, trase cu urechea, dar nu zări nimic. Privirea lui încerca în zadar să răzbată în adâncurile neguroase; cum însă nici un zvon nu tulbura tăcerea solemnă a nopţii, se hotărî să intre în oraş împreună cu însoţitoarea sa.

— Doamnă – o povăţui el – curând o să se lumineze de ziuă şi, dacă vreţi să mă ascultaţi, ar fi mai bine, cred, să poposim aici; caii sunt obosiţi şi ar trebui să vă odih­niţi şi dumneavoastră.

— Degeaba vrei să te-ascunzi de mine, Remy – spuse doamna. Te simt că eşti îngrijorat, Remy.

— Da, doamnă, de sănătatea dumneavoastră; vă rog să mă credeţi, o femeie nu poate suporta un drum atât de obo­sitor şi vă spun drept că şi eu abia dacă...

— Fă cum crezi dumneata, Remy – răspunse Diane.

— Prea bine, atunci luaţi-o pe ulicioara asta, la ca­pătul căreia se zăreşte pâlpâind un felinar gata să se stingă; înseamnă că acolo se află un han; dar, vă rog, grăbiţi-vă.

— Ai auzit ceva?

— Da, mi s-a părut că aud tropotul unui cal. La drept vorbind, nu sunt sigur dacă nu cumva m-am înşelat; în orice caz am să rămân câteva clipe în urmă ca să-mi dau seama dacă bănuielile mele sunt sau nu îndreptăţite.

Fără să-i răspundă nimic şi fără să încerce a strămuta hotărârea lui Remy, Diane dădu pinteni calului, care o apucă pe o ulicioară lungă şi întortocheată.

Remy o lăsă să treacă înainte, apoi descălecă şi dădu frâu slobod gonaciului, care porni de la sine după calul însoţitoarei sale. Cât despre el, se ascunse îndărătul unei borne uriaşe şi rămase în aşteptare.

Diane se opri în pragul hanului şi bătu în uşa îndără­tul căreia, după datina ţărilor flamande, binecunoscute prin ospitalitatea lor, veghea sau, mai bine zis, dormea o slujnică spătoasă şi cu braţe vânjoase.

Fata auzise un ţăcănit de copite pe pavelele ulicioarei şi, trezindu-se din somn, fără să se arate câtuşi de puţin îmbufnată, se grăbi să descuie uşa şi să întâmpine cu bra­ţele deschise pe călător sau, mai degrabă, pe călătoare. Pe urmă se duse să dea drumul celor doi cai ce se repeziră pe poarta largă, boltită, simţind că înăuntru se află un grajd.

— Îngăduie-mi să stau lângă foc – spuse Diane – aştept pe tovarăşul meu de drum; nu vreau să mă culc până nu vine şi dânsul.

Slujnica azvârli un braţ de paie gonacilor, închise poarta grajdului, se înapoie în bucătărie, trase un scăunel lângă foc, rupse cu degetele mucul unei lumânări groase şi adormi la loc.

Între timp, Remy, care se aşezase la pândă, aştepta să treacă, în sfârşit, călătorul pe care-l auzise venind în goana calului.

Îl văzu intrând în oraş, lăsând calul la pas şi trăgând cu urechea; pe urmă, în clipa când ajunse în dreptul uli­cioarei, zărind felinarul, călăreţul păru a sta în cumpănă dacă să plece mai departe ori să se îndrepte într-acolo. În fine, se opri la doi paşi de Remy, care simţi pe umăr suflarea calului.

"El e, într-adevăr – murmură Remy, luând în mână pumnalul – mereu după noi, pas cu pas, nici aici chiar nu ne dă pace! Ce-o mai fi vrând de la noi?"

Călătorul îşi încrucişă braţele la piept, în timp ce bi­diviul sufla din greu, lungind gâtul. Nu spunea nimic, dar, judecând după privirile sale scăpărătoare îndreptate când înainte, când înapoi, când spre ulicioară, nu era greu de ghicit că se întreba dacă-i mai bine să se întoarcă din drum, să-şi urmeze calea ori să cotească spre han.

— Au plecat mai departe – murmură el cu jumătate de glas. Să mergem deci!

Şi slobozind frâul bidiviului, îşi continuă drumul.

— Mâine – chibzui Remy – o s-o apucăm printr-altă parte.

Şi se grăbi să se întoarcă lângă tovarăşa sa de călăto­rie, care-l aştepta nerăbdătoare.

— Ce e? îl întrebă ea în şoaptă. Ne urmăreşte cineva?

— Nimeni, mi s-a părut doar. În afară de noi, nu e picior de om pe tot drumul, puteţi dormi liniştită.

— O, ştii foarte bine. Remy, că nu se lipeşte somnul de mine.

— Cel puţin o să mâncaţi ceva, doamnă, fiindcă nici ieri n-aţi pus nimic în gură.

— Asta da, Remy, cu dragă inimă.

O treziră din somn pe biata servitoare, care se sculă tot atât de voioasă ca şi prima oară şi, aflând ce doresc, scoase din bufet o halcă de carne de porc sărată, friptură rece de iepure şi nişte zaharicale; pe urmă aduse o ulcea cu bere de Louvain ce se prelingea spumegând peste mar­ginea vasului.

Remy se aşeză la masă lângă stăpâna sa.

Diane îşi umplu pe jumătate cu bere căniţa ei, în care îşi înmuie buzele, rupse o bucată de pâine din care ciu­guli câteva firimituri, pe urmă se rezemă de spătarul scau­nului, dând la o parte cana cu bere şi pâinea.

— Cum aşa? Nu mai mâncaţi nimic, domnişorule? în­trebă slujnica.

— Nu, am terminat, mulţumesc.

Slujnica se uită atunci la Remy, care luase bucata de pâine ruptă de stăpâna sa şi o mânca tacticos, udând-o cu un pahar de bere.

— Dar carnea – spuse ea – de ce nu mâncaţi şi carne, domnule?

— Nu, fetiţo, nu mănânc, mulţumesc.

— Poate că nu vă place?

— Sunt convins că trebuie să fie grozavă, dar nu mi-e foame.

Slujnica împreună mâinile, mărturisindu-şi uimirea de care era cuprinsă în faţa acestei nemaipomenite cumpă­tări: compatrioţii săi nu prea obişnuiau să-şi astâmpere astfel foamea când plecau la drum.

Dându-şi seama că gestul rugător al slujnicei ascun­dea un pic de ciudă, Remy aruncă pe masă o monedă de argint.

— Păcatele mele! exclamă slujnica. Decât să vă dau restul, mai bine păstraţi-vă banul: tot ce-aţi mâncat amândoi nu face mai mult de şase gologănaşi.

— Ţine banul, drăguţă – spuse călătoarea – fratele meu şi cu mine suntem, ce-i drept, cumpătaţi, dar nu vrem ca din pricina noastră să rămâi dumneata în pagubă.

Slujnica se îmbujoră toată de bucurie şi, în acelaşi timp, o undă de compătimire făcu să i se umezească ochii, atât de sfâşietoare era tristeţea cu care fuseseră rostite aceste cuvinte.

— Spune-mi, te rog, fetiţo – întrebă Remy – există cumva un drum mai scurt spre Malines?

— Da, domnule, numai că e tare păcătos; în schimb... poate că domnul nu ştie, dar drumul mare e neted ca-n palmă, numai de drag să mergi pe el.

— Ba da, fetiţo, ştiu foarte bine. Dar vreau totuşi să scurtez drumul.

— Păi de! V-am spus ca să luaţi aminte, fiindcă, după cum se vede, tovarăşul dumneavoastră e o femeie şi nu numai că drumul e păcătos, dar mai ales pentru dânsa nu face să meargă pe-acolo.

— Şi de ce, drăguţă?

— Pentru că în noaptea asta o să treacă pe acolo su­medenie de ţărani care se duc la Bruxelles.

— La Bruxelles?

— Da, pleacă în pribegie pentru o bucată de vreme.

— Şi pentru ce pleacă?

— Ce ştiu eu! Aşa-i ordinul.

— Ordinul cui? Al prinţului de Orania?

— Nu, al monseniorului.

— Cine mai e şi monseniorul ăsta?

— Păi de unde să ştiu eu? Îmi cereţi prea mult, dom­nule. Ce-o fi şi cum o fi, vorba-i că de aseară oamenii s-au pornit de acasă.

— Şi cine sunt băjenarii ăştia?

— Lumea de la ţară, de prin satele şi oraşele care nu mai au acum nici diguri şi nici parapete.

— Curios! se miră Remy.

— De altfel, şi noi e vorba să plecăm când s-o crăpa de ziuă – urmă fata – ca toată suflarea de aici din oraş. Ieri pe la unsprezece toate vitele au fost mânate spre Bru­xelles, fie pe scurtătură, fie pe canal; de-aia, zic, pe dru­mul de care v-am pomenit adineauri trebuie să fie la vremea asta sumedenie de oameni, de cai şi de căruţe.

— Şi de ce nu pe drumul mare? V-ar fi mai la îndemână, de bună seamă, să părăsiţi oraşul pe drumul mare.

— Ce ştiu eu! Aşa-i ordinul.

Remy şi însoţitoarea lui schimbară o privire.

— Dar noi, care mergem la Malines, o să putem pleca mai departe, nu-i aşa?

— Cred că da, doar dată nu socotiţi c-ar fi mai bine să faceţi şi dumneavoastră ca toată lumea, adică să vă duceţi la Bruxelles.

Remy se uită la însoţitoarea sa.

— Nu, nu, plecăm chiar acum la Malines – se grăbi să spună Diane, ridicându-se de pe scaun. Fii bună, te rog, drăguţă, şi deschide poarta grajdului.

Remy se ridică la rândul său, mormăind în barbă:

"Dacă-i vorba de primejdie, prefer s-o înfrunt pe aceea pe care o cunosc; de altfel, cred că tânărul e departe acum... iar dacă s-a oprit cumva să ne-aştepte, ei bine, vom vedea atunci ce-i de făcut."

Şi cum gonacii nu fuseseră încă deşeuaţi, îi ţinu scara tovarăşei sale, ajutând-o să se salte în şa, după care în­călecă şi el şi, în zorii zilei, se aflau amândoi pe malul râului Dyle.

LXVIII

EXPLICAŢIA
Primejdia pe care se gândea s-o înfrunte Remy era o primejdie adevărată, deoarece călătorul întâlnit peste noapte, după ce ieşise din burg şi străbătuse un sfert de leghe în goana calului, văzând că nu era ţipenie de om pe drum, se dumeri, în sfârşit, că cei pe care-i urmărea poposiseră în târg.

Nu voia să facă totuşi calea întoarsă, probabil pentru ca urmărirea lui să bată cât mai puţin la ochi; de aceea se mulţumi să se întindă pe jos într-un lan de trifoi, după ce avusese grijă mai întâi să-şi mâne calul într-unul din şanţurile acele adânci ce mărginesc de obicei ogoarele ţăranilor în Flandra.

Datorită acestei stratageme, tânărul putea să vadă tot ce se întâmplă, fără să fie văzut.

Tânărul acesta, cred că v-aţi dat seama, aşa cum Remy prinsese de veste la rândul său şi cum bănuise şi Diane, tânărul acesta nu era nimeni altul decât Henri du Bou­chage, şi printr-o ciudată coincidenţă soarta îl scosese din nou în calea femeii pe care jurase s-o ocolească.

După ce stătuse îndelung de vorbă cu Remy în pragul casei misterioase, adică după ce toate speranţele lui fu­seseră spulberate, Henri se înapoiase la palatul Joyeuse, ferm hotărât, aşa cum el însuşi mărturisise, să pună ca­păt unei vieţi care i se părea atât de urgisită înainte de a fi apucat s-o trăiască; şi, ca un gentilom inimos, ca un vrednic fiu, căci se cuvenea să păstreze numele părintelui său neîntinat, se gândise s-o curme în chip glorios, jert­find-o pe câmpul de luptă.

De altfel, chiar în momentul acela se dădeau lupte în Flandra; ducele de Joyeuse, fratele său, avea sub co­manda sa o armată şi putea să-i ofere prilejul de a-şi sfârşi cu cinste viaţa. Henri nu stătu în cumpănă nici o clipă şi a doua zi pe înserat, adică mult mai târziu decât Remy, care plecase cu douăzeci de ore mai înainte din oraş împreună cu însoţitoarea lui părăsi palatul.