Cei patruzeci şi cinci



Yüklə 2,96 Mb.
səhifə20/37
tarix05.09.2018
ölçüsü2,96 Mb.
#77315
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   37

Scrisori sosite din Flandra vesteau o lovitură hotărâtoare pusă la cale împotriva cetăţii Anvers. Henri se bi­zuia că va reuşi să ajungă la timp. Şi se mângâia cu gândul că va muri cel puţin cu spada în mână, în braţele fra­telui său, sub drapelul francez; că moartea sa va face vâlvă mare şi că această vâlvă va izbuti să răzbată prin negura în care trăia învăluită femeia din casa misterioasă.

Nobile şi nesăbuite închipuiri! Măreţe şi sinistre vi­suri! Patru zile încheiate Henri se hrăni cu propria sa suferinţă şi, mai ales, cu speranţa că în curând chinurile sale vor înceta.

Cum mergea aşa cufundat în gândurile-i negre, zări la un moment dat turnul ascuţit al clopotniţei din Valenciennes şi auzi ornicul bătând orele opt, ceea ce însemna că peste câteva clipe porţile oraşului aveau să fie închise; dădu pinteni calului şi, trecând în fugă peste puntea mo­bilă, puţin a lipsit să răstoarne un om care tocmai îşi închinga bidiviul.

Henri nu făcea parte dintre nobilii aceia care obişnu­iesc să calce în picioare cu insolenţă tot ce nu poartă un blazon. Nu pregetă deci să-i ceară iertare în treacăt omului, care, auzindu-i glasul, ridică ochii spre el, pentru ca o clipă mai apoi să-şi întoarcă repede capul.

Purtat în goană de calul său, pe care se căznea în za­dar să-l strunească, Henri tresări ca şi când ar fi văzut ceva ce nu s-ar fi aşteptat să vadă.

"Pesemne c-am înnebunit – îşi spuse în sinea lui. Ce să caute Remy la Valenciennes? Remy, de care m-am despărţit acum patru zile în strada Bussy! Remy, fără stăpâna lui, căci, pe cât mi se pare, era însoţit de un tânăr! Într-adevăr, durerea mi-a zăpăcit minţile şi mi-a înceţo­şat vederea în aşa hal, încât tot ce mă înconjoară începe să ia chipul şi asemănarea gândurilor ce-mi umblă necon­tenit prin cap."

Şi văzându-şi mai departe de drum, intră în oraş, fără ca bănuiala ce-i încolţise o clipă în minte să prindă ră­dăcini mai adânci.

Trase la primul han ce-i ieşi în cale şi, aruncând hăţu­rile în mâinile unui rândaş, se aşeză pe o bancă în faţa porţii în timp ce i se pregătea camera şi ceva de îmbucat. Dar cum şedea aşa, gânditor, pe bancă, îi zări venind pe cei doi călători care mergeau călări unul lângă altul şi observă că cel pe care-l luase drept Remy întorcea mereu capul.

Celălalt avea figura umbrită de o pălărie cu boruri mari.

Trecând prin dreptul hanului, Remy îl văzu pe Henri stând pe bancă şi întoarse iarăşi capul; faptul că se ferea îl dădu însă de gol.

"Ei, de astă dată – murmură Henri – cred că nu mă mai înşel; mi-am redobândit sângele rece, privirea mi-e limpede şi mintea mi s-a înviorat; dacă prima oară am avut o nălucire, acum m-am dezmeticit şi sunt pe deplin stăpân pe simţurile mele. Şi cu toate astea văd că se re­petă ciudăţenia, mi se pare că recunosc într-unul din aceşti călători pe Remy, adică pe slujitorul din casa aceea de la marginea Parisului. Nu – adăugă el – nu pot să rămân cu inima îndoită, trebuie neapărat să-mi lămuresc bănuielile şi cât mai repede cu putinţă.

Hotărându-se, în sfârşit, Henri se ridică de pe bancă şi o porni pe strada mare, pe urmele celor doi călători; dar, fie că aceştia apucaseră să intre undeva, într-o casă, fie c-o luaseră pe alt drum, Henri nu-i mai zări nicăieri.

Dădu o raită până la porţile oraşului: erau ferecate.

Aşadar, călătorii nu avuseseră cum să iasă din cetate.

Henri intră în toate ospătăriile, întrebă pe unul şi pe altul, căută peste tot şi reuşi în cele din urmă să afle că cei doi călători fuseseră văzuţi îndreptându-se spre un han nu prea arătos de pe strada Clopotniţei.

Hangiul tocmai se pregătea să închidă în momentul în care du Bouchage intră în local.

În timp ce patronul, îmbiat de înfăţişarea falnică a tânărului călător, îi oferea găzduire şi se arăta gata să-i fie de folos, Henri scotocea cu ochii sala de la intrare şi, din locul unde se găsea, mai apucă să-l zăreaseă pe Remy urcând ultimele trepte ale scării, petrecut de o servitoare care ţinea în mână un felinar ca să-i lumineze drumul. În schimb, nu-l văzu nicăieri pe însoţitorul său, care proba­bil o luase înainte, ieşind din raza privirii sale.

În capul scărilor, Remy se opri. Încredinţându-se, în sfârşit, că era într-adevăr el, contele scăpă un strigăt, la auzul căruia Remy întoarse capul.

Obrazul acela brăzdat de o cicatrice care sărea numaidecât în ochi, privirea lui neliniştită avură darul de a ri­sipi pe loc îndoielile lui Henri, care, prea tulburat pentru a se dumeri ce să facă deocamdată, se grăbi să plece, întrebându-se cu o dureroasă strângere de inimă pentru ce Remy îşi părăsise stăpâna şi ce se întâmplase de călătorea singur în aceeaşi direcţie ca şi el.

Am spus singur, deoarece la început Henri aproape că nici nu-l băgase în seamă pe cel de-al doilea călăreţ.

Gândurile lui rătăceau, izbindu-se la tot pasul de cele mai nepătrunse mistere.

A doua zi însă, la ora când se deschideau porţile şi când era convins că se va întâlni faţă-n faţă cu cei doi călători, rămase cu gura căscată aflind că peste noapte, şi unul, şi celălalt dobândiseră din partea starostelui încu­viinţarea de a ieşi din oraş şi că, împotriva obiceiului, por­ţile fuseseră deschise anume pentru ei.

Aşadar, cum plecaseră pe la ora unu noaptea, aveau un avans de şase ceasuri asupra lui Henri. Trebuia să recâştige cele şase ceasuri pierdute. Henri îşi mână calul în goana mare şi-i ajunse din urmă pe călători la Mons, trecând pe lângă ei, ca să le-o ia înainte.

Îl văzu din nou pe Remy, dar de astă dată Remy ar fi trebuit să fie vrăjitor ca să-l poată recunoaşte: Henri îşi pusese o tunică ostăşească şi îşi cumpărase alt cal.

Totuşi privirea bănuitoare a credinciosului slujitor reuşi să zădărnicească în bună măsură acest vicleşug şi, pentru orice eventualitate, însoţitorul lui Remy, căruia acesta îi suflase ceva, avu răgazul să-şi întoarcă faţa, aşa încât nici de astă dată Henri nu izbuti să vadă cum arată.

Tânărul totuşi nu se descurajă; se interesă la cel dintâi han care le dădu găzduire celor doi călători, şi cum între­bările sale erau însoţite de un argument căruia cu greu i s-ar fi împotrivit cineva, reuşi să afle că tovarăşul de drum al lui Remy era un tânăr pe cât de chipeş, pe atât de trist, de cumpătat, de răbdător şi care nu se plângea niciodată de oboseală.

Henri avu o tresărire şi, în aceeaşi clipă, o fulgerare îi trecu prin minte.

— N-o fi cumva o femeie? îşi dădu el cu părerea.

— S-ar putea – răspunse hangiul. În ziua de azi multe femei îşi schimbă portul ca să poată răzbate până la iubiţii lor care luptă în armata din Flandra şi cum, ca orice om care ţine un han, meseria mea îmi cere să închid ochii, îi închid şi nu văd nimic.

Explicaţia aceasta avu darul să frângă inima bietului Henri. Într-adevăr, nu s-ar fi putut oare ca tânărul călăreţ însoţit de Remy să fie chiar stăpâna acestuia, îmbrăcată în veşminte bărbăteşti?

Dacă aşa stăteau lucrurile, tot ce putea să înţeleagă Henri din această întâmplare era menit să-l umple de amă­răciune. De bună seamă, doamna necunoscută, aşa cum spunea hangiul, plecase după iubitul ei în Flandra.

Înseamnă deci că Remy încercase să-l îmbrobodească atunci când îi vorbise despre nu ştiu ce tristeţi nemângâiate; basmul acela cu o iubire apusă ce o îndoliase în veci pe stăpâna sa fusese anume născocit ca să se poată desco­torosi de o iscoadă nepoftită.

"Dacă-i aşa – îşi spuse Henri, mai îndurerat de spe­ranţa proaspăt încolţită decât fusese vreodată de deznă­dejdea lui – cu atât mai bine, dacă-i aşa! Odată şi odată va veni şi clipa în care mă voi putea apropia de femeia aceasta pentru a-i arunca în faţă toate tertipurile de care s-a folosit şi care o vor coborî în ochii mei pe aceeaşi treaptă cu cele mai vulgare fiinţe, după ce am ridicat-o atât de sus în gândul şi în inima mea; şi atunci, atunci eu însumi, care am trăit tot timpul cu iluzia unei făpturi aproape divine, văzând de aproape masca fermecătoare ce ascunde un suflet de rând, poate că mă voi prăbuşi la rândul meu din slava amăgirilor mele, de pe culmile dragostei pe care i-o purtam."

Şi tânărul cavaler îşi smulgea părul din cap şi îşi zgâria pieptul cu unghiile la gândul că s-ar putea ca într-o bună zi să piardă şi dragostea, şi iluziile ce-i mistuiau viaţa, într-atât este de adevărat că o inimă rănită de moarte preţu­ieşte de o mie de ori mai mult decât o inimă pustie.

Aşadar, precum spuneam, Henri îi ajunsese din urmă pe drum şi-i depăşise, întrebându-se necontenit care putea fi pricina ce le mânase spre Flandra, o dată cu dânsul, pe aceste două persoane, de care existenţa lui nu se mai putea lipsi, când puţin mai apoi îi văzu intrând în Bruxelles.

Ştim ce i s-a mai întâmplat după aceea şi cum a con­tinuat să-i urmărească.

La Bruxelles, Henri culesese ştiri temeinice despre cam­pania pusă la cale de domnul duce de Anjou.

Flamanzii erau mult prea îndârjiţi împotriva ducelui de Anjou pentru a primi cu braţele deschise un francez de soi; şi erau şi prea mândri totodată de izbânda pe care o câştigase cauza naţională, căci, orice s-ar spune, faptul că oraşul Anvers se încumetase să-i închidă porţile în nas monarhului pe care ţările flamande îl chemaseră să dom­nească asupra lor era cu drept cuvânt o izbândă; flamanzii deci, cum ziceam, erau prea mândri de această izbândă pentru a nu căuta să umilească un pic pe tânărul gentilom venit de pe meleagurile Franţei şi care le punea tot felul de întrebări cu cel mai curat accent parizian, accent care întotdeauna i s-a părut atât de ridicol poporului belgian.

Henri începuse să fie serios îngrijorat de sorţii acestei expediţii care, în mare parte, se rezema şi pe umerii fratelui său; se hotărî, prin urmare, să nu mai piardă vremea şi să caute să ajungă cât mai degrabă la Anvers.

Care nu-i fu însă mirarea văzând că Remy împreună cu însoţitoarea lui, oricât se feriseră să nu fie recunos­cuţi, se încăpăţânau să urmeze acelaşi drum ca şi el.

Asta însemna că şi ei, ca şi dânsul, se îndreptau spre acelaşi ţel.

La ieşirea din burg, aşa cum şedea ascuns în lanul de trifoi în care l-am părăsit ceva mai înainte, Henri era în­credinţat că de astă dată va reuşi să-l vadă la faţă pe tânărul care-l întovărăşea pe Remy.

Şi atunci toate îndoielile sale se vor limpezi, luând sfârşit o dată pentru totdeauna.

Acestea erau împrejurările în care, aşa cum am arătat mai sus, Henri îşi sfâşia pieptul cu unghiile, cuprins de dis­perare la gândul că s-ar putea să se destrame nălucirea care-l mistuia, dar care în acelaşi timp îl făcea să trăiască o viaţă atât de bogată înainte de a-i răpune zilele.

În momentul în care cei doi călători trecură prin drep­tul tânărului cavaler, fără să aibă habar că era pitulat la doi paşi de ei, doamna tocmai îşi netezea părul, pe care nu îndrăznise să şi-l împletească la han.

Henri o văzu, şi recunoscând-o, puţin a lipsit să nu-şi piardă simţirea şi să se rostogolească în şanţul în care gonaciul său păştea tacticos.

Călătorii îşi văzură mai departe de drum.

O! Ce mânie turbată îl încinse atunci pe Henri, care se dovedise atât de blând şi de răbdător câtă vreme fusese con­vins că locatarii casei misterioase erau tot atât de sinceri, pe cât înţelegea el să fie faţă de dânşii.

Dar după toate asigurările lui Remy, toate făţarnicele cuvinte de mângâiere ale doamnei, călătoria sau, mai bine zis, dispariţia aceasta însemna un fel de trădare faţă de omul care zile de-a rândul bătuse la poarta lor cu atâta stă­ruinţă, dar totodată atât de respectuos.

Când, în sfârşit, Henri îşi mai veni în fire după lovitura năprasnică ce se abătuse asupra lui, tânărul cavaler îşi scu­tură minunatele-i plete blonde, îşi şterse fruntea scăldată de sudoare, încălecă din nou pe cal, ferm hotărât de astă dată să nu mai umble cu mănuşi, aşa cum făcuse până atunci, îndemnat de o umbră de respect ce mai stăruia încă în sufletul său, şi porni făţiş pe urmele călătorilor, renunţând la orice ascunzişuri.

Fără mantie, fără glugă, fără nici o şovăială în mers, doar avea şi el dreptul ca oricare om să cutreiere drumul: purcese, aşadar, liniştit mai departe, potrivind pasul bidi­viului după pasul celor doi cai ce o apucaseră înaintea lui.

Îşi puse în gând să nu caute a intra în vorbă nici cu Remy, nici cu însoţitoarea lui, mulţumindu-se numai să le dea de ştire că se află în preajma lor.

"Da, da – chibzuia în sinea lui – dacă le-a mai rămas numai o fărâmă de inimă, întâlnirea aceasta, deşi datorita numai întâmplării, va fi fără îndoială o crâncenă mustrare pentru nişte oameni fără cuvânt care îmi sfâşie inima în zadar."

Nu apucase să facă nici cinci sute de paşi pe urmele celor doi călători şi Remy îl zări. Văzându-l cum înainta spre ei cu fruntea sus şi capul descoperit, anume parcă pentru a fi recunoscut, slujitorul începu să se neliniştească.

Diane observă că se schimbase la faţă şi întoarse capul.

— Ah! exclamă ea. Parc-ar fi tânărul acela, Remy?

Slujitorul încercă şi de asta dată să-i risipească îngri­jorarea, spunându-i o minciună.

— N-aş crede, doamnă – răspunse el. Atât cât pot să-mi dau seama, judecând după îmbrăcăminte, pare să fie un tânăr soldat valon, care probabil se duce la Amsterdam şi care s-a gândit să dea o raită pe câmpul de bătălie spre a-şi încerca norocul în luptă.

— Orice ar fi, sunt totuşi neliniştită, Remy.

— Fiţi fără grijă, doamnă: dacă tânărul acesta ar fi fost contele du Bouchage, cu siguranţă că până acum ar fi în­cercat să intre în vorbă cu noi; ştiţi doar cât era de stă­ruitor.

— Mai ştiu însă că în acelaşi timp era şi respectuos, Remy, căci, dacă n-ar fi fost la locul lui, m-aş fi mulţumit să-ţi spun: "Izgoneşte-l, Remy" şi nici nu m-aş mai fi sinchisit de el după aceea.

— În cazul acesta, doamnă, dacă era atât de respectuos, înseamnă că şi de aici înainte va fi tot aşa şi, prin urmare, n-are rost să vă temeţi c-ar putea să vă facă vreun rău, admiţând c-ar fi într-adevăr dânsul, pe drumul de la Bruxelles la Anvers, mai mult decât v-aţi temut la Paris, în strada Bussy.

— N-are-a face – continuă Diane, aruncând iar o pri­vire în urmă. Uite c-am sosit la Malines; să schimbăm caii, dacă-i nevoie, ca să putem iuţi pasul, dar să ne grăbim, Remy, s-ajungem odată la Anvers, să ne grăbim!

— Dacă-i aşa, uitaţi ce cred eu c-ar trebui să facem, doamnă; să nu mai intrăm în Malines şi, de vreme ce caii noştri ţin la drum, să mergem mai departe, spre burgul care se zăreşte acolo, în stânga, şi care, dacă nu mă înşel, se numeşte Villebrock; în felul acesta, nemaifiind nevoiţi să intrăm în oraş şi să tragem la han, vom scăpa de între­bări şi de curioşi şi totodată ne va fi mai la îndemână să schimbăm caii sau veşmintele, dacă ar trebui cumva să facem lucrul acesta.

— Să mergem atunci, Remy: drept înainte spre burg.

O apucară la stânga pe o cărăruie puţin umblată, dar care, pe cât se părea, o tăia de-a dreptul spre Villebrock.

Henri părăsi şoseaua în acelaşi punct ca şi ei, luând-o pe aceeaşi potecă, şi se ţinu mai departe după dânşii, dar căutând să rămână tot timpul la oarecare distanţă în urmă.

Remy era totuşi stăpânit de o îngrijorare, după cum se putea vedea din privirile sale piezişe, din faptul că n-avea astâmpăr o clipă şi, mai cu seamă, din gestul pe care-l făcea atât de des, încât aproape devenise un tic, sucindu-şi mereu gâtul ca să se uite ameninţător înapoi şi dând pin­teni brusc bidiviului.

E lesne de înţeles că toate aceste mărturii nu puteau să-i scape tovarăşei sale de drum.

Sosiră, în sfârşit, la Villebrock.

Din cele două sute de case pe care le cuprindea aşe­zarea, nici una nu era locuită; câţiva câini lăsaţi de izbe­lişte, câteva pisici rătăcite erau singurele vietăţi ce cutre­ierau înspăimântate burgul pustiu, unii chemându-şi stăpânii cu urlete prelungi, celelalte fugind sprintene pen­tru a se opri puţin mai apoi, când se socoteau la adăpost, scoţând numai botul şi adulmecând pe sub stinghia unei porţi sau prin răsuflătoarea unei pivniţe.

Remy bătu la vreo douăzeci de case, dar nimeni nu-l auzi şi nici el nu apucă să vadă nimic.

La rândul său, Henri, ce se ţinea pas cu pas ca o umbră după călători, la rândul său, Henri se oprise în dreptul primei case din burg şi bătuse în poartă, dar fără nici un folos, la fel ca şi cei ce mergeau înaintea sa: bănuind că burgul fusese lăsat în voia soartei din pricina războiului, aşteptă pentru a pleca mai departe până ce călătorii se vor fi hotărât într-un fel.

Aşa şi făcură, de altminteri, după ce caii se ospătară cu grăunţele pe care slujitorul le descoperise în lădoiul unui han părăsit.

— Doamnă – spuse atunci Remy – în clipa de faţă nu ne mai aflăm într-o ţară paşnică şi nici în împrejurări obişnuite; nu se cuvine deci să ne jucăm cu viaţă noastră ca nişte copii. Oricând s-ar putea să cădem în mâinile unei şleahte de francezi ori de flamanzi, fără să mai vorbim de spanioli, căci în situaţia atât de ciudată în care se află ţările flamande, pretutindeni pesemne mişună haite de soldaţi pleşcaşi şi tot soiul de vântură-ţară; dacă aţi fi bărbat, aş vorbi altfel cu dumneavoastră, dar sunteţi fe­meie, sunteţi tânără şi frumoasă, aşa încât nu numai viaţa, dar şi cinstea dumneavoastră sunt în primejdie.

— Oh, viaţa mea, viaţa mea nu înseamnă nimic – suspină Diane.

— Dimpotrivă, doamnă – răspunse Remy – viaţa poate să însemne foarte mult când are un scop.

— Şi atunci ce crezi c-ar trebui să facem? Te las pe dumneata să gândeşti şi să hotărăşti în locul meu. Ştii doar că gândurile mele sunt departe de lumea aceasta.

— În cazul acesta, doamnă – răspunse slujitorul – dacă vreţi să ascultaţi sfatul meu, ar fi mai bine să rămânem aici; văd o mulţime de case în care am putea afla un adăpost sigur; sunt înarmat şi ne vom apăra, dacă voi socoti că suntem în măsură s-o facem, sau ne vom ascunde, dacă-mi voi da seama că suntem prea slabi.

— Nu, Remy, nu, trebuie să merg mai departe, nici o piedică nu mă poate opri – răspunse Diane, clătinând din cap. Nu m-aş teme decât pentru dumneata, dacă aş fi în stare să mă tem de ceva.

— Atunci, să plecăm – spuse Remy.

Şi dădu pinteni calului fără să mai rostească un singur cuvânt.

Diane se ţinu după el, iar Henri du Bouchage, care poposise o dată cu ei, porni la drum în urma lor.

LXIX


APA
Pe măsură ce călătorii înaintau, priveliştea meleaguri­lor pe care le străbăteau era din ce în ce mai curioasă.

Câmpurile păreau lăsate în părăsire, la fel ca şi bur­gurile şi satele.

Într-adevăr, nicăieri nu se vedeau vaci păscând pe iz­lazuri, nicăieri vreo capră căţărându-se pe coasta muntelui sau ridicându-se în două picioare de-a lungul gardurilor vii ca să apuce cu gura mugurii proaspeţi ai mărăcinilor şi lăstarii viţei sălbatice, nicăieri vreo turmă însoţită de păstorul ei, nicăieri vreun plugar mergând în urma plu­gului, nici un negustor ambulant colindând satele cu boc­ceaua la spate, nici un căruţaş hăulind cu un glas răguşit un cântec de pe plaiurile nordice şi păşind legănat lângă căruţa lui îngreunată de povară, în mână cu un bici din care trosneşte când şi când.

Cât puteai cuprinde cu ochiul, pe câmpiile îmbelşugate, pe colinele scunde, în fineţe, sub poala pădurilor, nu se zărea nici un chip omenesc, nu se auzea nici un glas. Întreaga fire părea să fie în ajunul zilei în care omul şi vietăţile necuvântătoare fuseseră plăsmuite.

Amurgea. Cuprins de uimire şi împărtăşind simţămin­tele călătorilor care mergeau înaintea lui, Henri cerceta văzduhul, copacii, zările îndepărtate, ba chiar şi norii, căutând explicaţia acestui fenomen neliniştitor.

Singurele făpturi care însufleţeau această mohorâtă sin­gurătate, profilându-se pe cerul împurpurat de soarele ce asfinţea, erau Remy şi tovarăşa sa de drum, aplecaţi în şa ca şi cum ar fi tras cu urechea, pândind un cât de mic zvon ce ar fi putut răzbate până la ei; pe urmă, în spatele lor, la vreo sută de paşi, silueta lui Henri, păstrând mereu aceeaşi distanţă şi aceeaşi ţintă.

Noaptea se lăsă neguroasă şi rece, vântul dinspre nord-est prinse a şuiera prin văzduh, împânzind pustietăţile cu vaietul său, şi mai ameninţător decât tăcerea.

Remy opri calul însoţitoarei sale, apucându-l de frâu.

— Doamnă – îi spuse el – ştiţi foarte bine că nu cunosc frica, după cum ştiţi, de asemenea, că n-aş fi în stare să dau înapoi nici măcar cu un pas numai ca să-mi cruţ viaţa; şi totuşi nu mă dumiresc ce se întâmplă cu mine astă-seară, dar simt cum o toropeală neaşteptată îmi încătuşează toate puterile, îmi taie mâinile şi picioa­rele, împiedicându-mă să mai fac vreun pas. Poate că asta se cheamă spaimă, ori sfială, ori panică, spuneti-i cum vreţi, doamnă, dar vă mărturisesc că pentru prima oară în viaţa mea... mi-e frică...

Diane se întoarse; poate că semnele astea ameninţă­toare îi scăpaseră din vedere, poate că nu observase nimic.

— Tot se mai ţine după noi? întrebă ea.

— O, nu mai e vorba de dânsul acum – îi răspunse Remy. Nu vă mai gândiţi la el, vă rog; e singur şi mă pot oricând măsura cu un om singur. Nu, primejdia de care mă tem sau, mai degrabă, pe care o simt, pe care o bănuiesc, mai mult din instinct decât cu ajutorul gândirii, primejdia aceasta care se apropie şi ne ameninţă, care, poate, ne împresoară acum pare să fie de alt soi; este o primejdie necunoscută, tocmai de aceea e o primejdie în ochii mei.

Diane clătină din cap.

— Ştiţi ce, doamnă – spuse Remy – vedeţi acolo nişte sălcii cu crengile aplecate ce înnegresc în zare?

— Da.

— Lângă copacii aceştia se zăreşte o căsuţă; vă rog din suflet să mergem acolo; dacă e cumva locuită, cu atât mai bine, fiindcă vom putea cere găzduire, iar dacă nu e, n-avem decât să intrăm înăuntru şi să punem stăpânire pe ea, doamnă. Vă rog din toată inima să nu vă împotriviţi.



Emoţia de care era cuprins Remy, glasul lui tremură­tor, stăruinţa convingătoare a cuvintelor sale o înduplecară pe tovarăşa sa de drum să-i facă pe plac.

Îşi îndreptă, aşadar, calul în direcţia arătată de Remy.

După câteva minute, călătorii băteau la poarta casei, umbrită într-adevăr, de un pâlc de sălcii.

Un pârâu, afluent al râului Nèthe care curgea de la o depărtare de un sfert de leghe, un pârâu zic, tivit pe margini cu stufăriş şi cu malurile acoperite de iarbă deasă ca un covor, scălda, clipocind, cu undele sale rădăcinile sălciilor; în spatele casei cu ziduri de cărămidă şi acoperită cu olane se întindea o grădiniţă împrejmuită cu gard viu.

Totul era pustiu, părăsit şi trist.

Nimeni nu răspunse la bătăile înteţite ale călătorilor.

Remy nu stătu mult pe gânduri: scoase pumnalul din teacă, reteză o creangă de salcie, pe care o vârî între toc şi broasca uşii, apoi se opinti pentru a forţa încuietoarea. Uşa se deschise.

Remy intră buzna în casă. Fiecare lucru pe care-l făcea de un ceas încoace era săvârşit cu nerăbdarea unui om mistuit de friguri. Broasca destul de primitivă, meşterită în atelierul unui fierar din vecinătate, sărise din locaşul ei aproape fără nici o împotrivire.

Remy o împinse grăbit înăuntru pe însoţitoarea sa, închise uşa după el, o înţepeni cu un zăvor gros şi, simţindu-se, în sfârşit, ferecat ca într-o fortăreaţă, răsuflă adânc de parcă ar fi scăpat de la moarte.

Nu se mulţumi totuşi cu faptul că reuşise s-o pună la adăpost pe stăpâna lui, ci căută să-i facă rost de un cul­cuş în unica încăpere de la etaj, unde găsi pe bâjbâite un pat, un scaun şi o masă.

Pe urmă, simţindu-se ceva mai liniştit, în privinţa ei, coborî în odăile de jos şi se aşeză la pândă în dreptul unei ferestre apărate de gratii, urmărind prin oblonul întredes­chis mişcările contelui, care, în clipa în care îi văzuse intrând înăuntru, se grăbise să se apropie de casă.

Henri era muncit de aceleaşi gânduri negre ca şi Remy.

"Nu mai încape nici o îndoială – îşi spunea în sinea lui – o primejdie pe care noi nici n-o putem bănui, dar pe care locuitorii de prin părţile astea o cunosc foarte bine, pluteşte asupra acestor meleaguri; războiul bântuie ţinutul, francezii au cucerit oraşul Anvers ori sunt pe cale să-l cucerească: de aceea ţăranii, înfricoşaţi, şi-au luat lumea-n cap, căutându-şi adăpost prin oraşe."


Yüklə 2,96 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin