Cei patruzeci şi cinci

Scăpaseră de primejdia cea mai ameninţătoare, adică de înec; apele descătuşate, oricât de năvalnice ar fi fost, nu puteau să crească într-atât, încât să acopere colina.

Puteau deci să contemple în voie mânia năprasnică a valurilor ce clocoteau la picioarele lor, mânie aproape tot atât de cumplită ca şi mânia lui Dumnezeu. Henri privea puhoaiele ce treceau vijelioase pe lângă ei cu un vuiet asur­zitor, cărând cu duiumul cadavre de ostaşi francezi, de-a valma cu caii şi cu armele lor.

Remy simţea o durere pătrunzătoare la umăr: o bârnă ce plutea la suprafaţa apei îl lovise în clipa în care bidi­viul îngenunchease sub el.

Cât priveşte pe tovarăşa sa de călătorie, în afară de faptul că era rebegită de frig, nu avusese nimic de suferit; Henri o cruţase de tot ceea ce-i stătuse în putere s-o cruţe.

Tânărul conte constată cu mirare că aceste două făp­turi scăpate ca prin minune de la moarte nu se gândeau să-i mulţumească decât lui şi nu observase nici cea mai mică mărturie de recunoştinţă din partea lor faţă de bunul Dumnezeu, din îndurarea căruia, în primul rând, avuse­seră parte să scape cu viaţă.

Ridicându-se cea dintâi în picioare, tânăra femeie băgă de seamă că departe de tot, în zare, înspre apus, se des­luşea ceva ca nişte focuri în ceaţă.

Se înţelege de la sine că focurile ardeau pe o ridicătură pe care apele dezlănţuite nu ajunseseră s-o acopere.

După câte îşi puteau da seama la lumina dimineţii friguroase ce prinsese a miji risipind negura nopţii, focu­rile se aflau la o distanţă de aproape o leghe.

Remy înaintă pe spinarea colinei ce se prelungea în direcţia focurilor şi, după câtva timp, se întoarse să le spună că la vreo mie de paşi de locul unde debarcaseră începea, cel puţin asta era impresia lui, un val de pământ menit să stăvilească apele şi care mergea în linie dreaptă spre focuri. Ceea ce-l determina pe Remy să creadă c-ar putea fi vorba de o îndiguire sau poate de o şosea erau două şiruri de copaci aliniaţi de o parte şi de alta a ei şi sădiţi la dis­tanţe egale.

Observaţiile pe care le făcu, la rândul său, Henri se po­triviră întru totul cu constatările slujitorului; totuşi, în împrejurările in care se aflau, neprevăzutul juca un rol destul de însemnat.

Apele revărsate peste şesul a cărui suprafaţă avea oarecare înclinare îi azvârliseră în stânga drumului pe care-l urmau, silindu-i să facă o derivă considerabil de mare: din pricina acestei derive, la care se mai adăugase goana disperată a cailor, ei nu aveau nici o posibilitate să se orienteze.

E adevărat că începuse să se lumineze de ziuă, dar era pâclă şi cerul înnorat; să fi fost o vreme frumoasă şi senină, ar fi putut zări clopotniţa din Mannes, care se afla probabil la o depărtare de cel mult două leghe.

— Dumneavoastră, domnule conte – întrebă Remy – ce părere aveţi despre focurile astea?

— Să-ţi spun drept, focurile astea, care pe dumneata te fac să crezi c-ai putea afla lângă ele un adăpost primitor, mie mi se par, dimpotrivă, primejdioase şi-mi dau de gândit.

— Pentru ce?

— Remy – spuse Henri, coborând glasul – priveşte cadavrele astea: toate sunt de francezi, nu se vede nici un flamand printre ele; asta înseamnă că s-a întâmplat o nenorocire cumplită; digurile au fost sparte pentru ca armata franceză să fie nimicită până la ultimul om, dacă a fost cumva înfrântă; iar dacă, dimpotrivă, a învins, să nu se poată bucura de roadele biruinţei câştigate. De ce să nu ne gândim că focurile ar putea fi aprinse tot atât de bine de duşmani ca şi de prieteni, sau că e pur şi simplu vorba de un vicleşug menit să-i atragă pe fugari?

— Totuşi nu putem rămâne aici; mi-e teamă că până la urmă frigul şi foamea au s-o răpună pe stăpâna mea.

— Ai dreptate, Remy – recunoscu contele. Rămâi dum­neata aici cu doamna; eu am să încerc să ajung până la dig şi am să mă întorc după aceea să vă spun ce-am aflat.

— Nu, domnule – interveni Diane – nu se poate să înfruntaţi singur primejdiile. Împreună am reuşit să scă­păm cu viaţă, şi tot împreună vom muri. Dă-mi braţul, Remy, sunt gata.

Fiecare din cuvintele rostite de fiinţa aceasta atât de ciudată avea un ton atât de poruncitor, încât nimănui nu i-ar fi trecut prin gând o singură clipă să i se împotri­vească.

Henri se înclină şi o porni înainte.

Puhoaiele se mai potoliseră; digul, care se sfârşea în dreptul colinei, forma un mic golf unde apele dormeau în bună pace. Se urcară câteşitrei în barcă şi luntrea se desprinse de mal, împinsă din nou în mijlocul cadavrelor şi cioturilor de scânduri ce pluteau la suprafaţă. După un sfert de oră acostau lângă dig.

Priponiră lanţul bărcii de trunchiul unui arbore, coborâră pe uscat şi o porniră de-a lungul valului de pământ. După ce merseră aşa preţ de un ceas, ajunseră în drep­tul unor colibe flamande în mijlocul cărora, într-o piaţă plantată cu tei, poposiseră în jurul unui foc mare o ceată de vreo două sau trei sute de ostaşi; un drapel francez flutura deasupra lor.

Santinela care stătea de pază la vreo sută de paşi de tabără aprinse fitilul muschetei, strigând:

— Stai! Cine-i?

— Franţa! răspunse du Bouchage. Apoi, întorcându-se către Diane, zise: Sunteţi salvată, doamnă! Am recunos­cut fanionul jandarmilor din Aunis, un corp de elită în care am o mulţime de prieteni.

Auzind somaţia santinelei şi răspunsul contelui, câţiva jandarmi se grăbiră să vină în întâmpinarea noilor sosiţi, care, în mijlocul prăpădului ce se abătuse asupra tuturor, fură primiţi cu o sporită bucurie, în primul rând fiindcă scăpaseră de la înec, şi-apoi pentru că erau compatrioţi de-ai lor.

Henri îşi spuse numele, având grijă să pomenească şi de fratele său. Şi cum tăbărâseră toţi cu întrebările, dor­nici să afle ce se întâmplase, le povesti minunea prin care scăpase de la moarte împreună cu însoţitorii săi, fără să mai adauge nici o altă lămurire.

Remy şi stăpâna sa se aşezară tăcuţi deoparte; Henri se apropie de ei, poftindu-i să vină lângă foc.

Şi unul, şi celălalt erau uzi leoarcă şi apa încă mai picura din hainele lor.

— Doamnă – spuse contele – puteţi fi sigură că veţi fi respectată aici, ca în propria dumneavoastră casă: mi-am îngăduit să spun că sunteţi o rudă de-a mea, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău.

Şi fără să le mai dea răgaz celor pe care-i scăpase de la moarte să-i mulţumească, Henri se îndepărtă pentru a se alătura ofiţerilor care-l aşteptau.

Remy şi Diane schimbară o privire, pe care, dacă Henri ar fi putut s-o vadă, s-ar fi simţit pe deplin răsplătit pen­tru curajul şi grija plină de gingăşie dovedite faţă de ei.

Jandarmii din Aunis, cărora fugarii noştri le ceruseră găzduire, se retrăseseră în bună rânduială după înfrângere şi după ce comandanţii dăduseră bir cu fugiţii potrivit cuvântului de ordine: Să scape cine poate.

Pretutindeni unde oamenii cu aceeaşi poziţie împărtă­şesc aceleaşi sentimente şi sunt obişnuiţi să trăiască în co­mun, de cele mai multe ori gândul şi fapta sunt strâns legate, şi toţi fiind într-un gând, pornesc cu aceeaşi însufleţire la fapte.

E tocmai ceea ce se întâmplase în noaptea aceea cu jandarmii din Aunis.

Văzând că sunt lăsaţi în voia soartei de comandanţii lor şi că celelalte regimente căutau, care cum puteau, să scape cu zile, se uitaseră unul la altul, strânseseră rândurile în loc să le rupă şi, mânându-şi caii la galop, sub comanda unuia dintre corneţii lor pe care-l îndrăgeau cu toţii pen­tru vitejia lui şi pe care-l respectau deopotrivă pentru obârşia sa, porniseră spre Bruxelles.

Ca toţi actorii acestei înfricoşătoare tragedii, văzuseră revărsarea puhoaielor peste câmpii şi fuseseră hăituiţi de apele dezlănţuite; spre norocul lor însă le ieşise în cale burgul despre care am vorbit mai înainte şi care constituia o poziţie întărită deopotrivă împotriva oamenilor ca şi îm­potriva stihiilor.

Socotindu-se feriţi de orice primejdie, locuitorii nu-şi părăsiseră casele, mulţumindu-se să trimită doar femeile, bătrânii şi copiii la oraş; aşa că, la sosirea lor, jandarmii din Aunis avuseseră de întâmpinat oarecare împotrivire; dar moartea mugea în spatele lor: se năpustiseră ca nişte oameni cărora le-a ajuns cuţitul la os, reuşind să înlăture toate opreliştile, pierduseră zece oameni în timp ce luau şoseaua cu asalt, însă până la urmă apucaseră să pună stăpânire pe burg, silindu-i pe flamanzi să-şi ia tălpăşiţa. După un ceas, burgul era cu totul împresurat de pu­hoaie, în afară de partea dinspre şoseaua pe care i-am văzut venind ceva mai înainte pe Henri împreună cu tovarăşii săi de drum. Iată ce reuşi să afle contele du Bou­chage din gura jandarmilor din Aunis.

— Şi restul armatei? întrebă Henri.

— Priviţi – îi spuse cornetul – în fiecare clipă trec alte cadavre. Răspunsul îl aveţi sub ochii dumneavoastră!

— Dar... dar fratele meu? abia îndrăzni să îngâne du Bouchage, cu o voce sugrumată.

— Îmi pare rău, domnule conte, dar nu putem să vă spunem nimic precis despre domnia sa; s-a luptat ca un zmeu; de trei ori l-am scos cu de-a sila din foc. Cu sigu­ranţă c-a scăpat teafăr din luptă, dar nu mai ştim ce s-a întâmplat după ce-au năvălit puhoaiele.

Henri lăsă capul în piept, copleşit de gânduri amare, apoi, amintindu-şi deodată, întrebă:

— Dar ducele?

Cornetul se aplecă la urechea lui şi-l spuse cu jumă­tate de glas:

— Domnule conte, ducele a fugit printre primii. Călă­rea un cal alb ca spuma laptelui, doar cu o ţintă neagră în frunte. Ei bine, adineauri am văzut calul trecând în mij­locul unui vălmăşag de hârburi; piciorul unui călăreţ era prins în scară şi plutea pe lângă şa la suprafaţa apei.

— Sfinte Dumnezeule! exclamă Henri.

— Sfinte Dumnezeule! murmură Remy, care, la între­barea contelui "Dar ducele?", se ridicase de jos ca să audă ce se întâmplase, şi în aceeaşi clipă îşi întoarse ochii spre însoţitoarea sa.

— Şi pe urmă? se interesă contele.

— Da, pe urmă?... bâigui Remy.

— Unul din oamenii mei s-a încumetat să coboare în vârtejul pe care-l formau apele la cotul digului, ca să apuce frâul ce plutea pe valuri; în sfârşit, a reuşit să pună mâna pe el şi s-a căznit să tragă pe ţărm dobitocul care murise. Am văzut atunci ieşind la iveală o cizmă albă şi unul din pintenii de aur pe care-i purta ducele. În acelaşi moment însă apele s-au învolburat, ca şi când ar fi fost su­părate că vrem să le smulgem prada. Jandarmul meu s-a grăbit să dea drumul frâului din mână spre a nu fi târât de valuri, şi totul s-a mistuit în adânc. Nu vom avea nici măcar mângâierea de a îngropa creştineşte pe bietul nostru prinţ.

— A murit! Şi el a murit! Ce nenorocire! Să moară până şi moştenitorul tronului!

Remy se întoarse lângă însoţitoarea sa.

— A murit, doamnă! rosti el, cu o expresie lesne de închipuit. Aţi văzut?!

— Slavă Domnului! Fie numele Domnului lăudat că m-a scutit de o crimă! răspunse Diane, înălţând mâinile şi ochii spre cer în semn de recunoştinţă.

— Da, dar în schimb acum nu ne mai putem răzbuna – răspunse Remy.

— Dumnezeu are oricând dreptul să-şi amintească. Omul nu se cuvine să se răzbune decât atunci când Cel de Sus se întâmplă să uite.

Contele privea cu un fel de spaimă exaltarea de care păreau cuprinse cele două făpturi scăpate de el de la moarte: le observa de departe, încercând în zadar să tăl­măcească gesturile şi expresia întipărită pe feţele lor spre a-şi da seama de dorinţele sau de temerile pe care le sim­ţeau în momentul acela.

Vocea cornetului îl smulse din contemplare.

— Dar dumneavoastră, domnule conte – îl întrebă acesta – ce aveţi de gând să faceţi acum?

Contele tresări:

— Eu?

— Da, dumneavoastră.

— Am să aştept aici până ce am să văd trecând trupul fratelui meu – răspunse tânărul, cu un glas ce mărturisea o crâncenă disperare. Şi-atunci am să caut, la rândul meu, să-l scot la liman ca să-l îngrop creştineşte, dar, te rog să mă crezi, din clipa în care am să-l ţin în braţe, n-am să-l mai părăsesc.

Cuvintele acestea dureroase ajunseră la urechea lui Remy, care se uită la tânărul cavaler cu o privire mustră­toare şi în acelaşi timp plină de duioşie.

Cât despre Diane, din momentul în care cornetul le dez­văluise moartea ducelui de Anjou nu mai auzea nimic: se ruga.

LXXI

SCHIMBAREA LA FAŢĂ

După ce îşi făcu rugăciunea, tovarăşa de drum a lui Remy se ridică în picioare, luminată la faţă şi atât de fru­moasă, încât contele scăpă fără să vrea un strigăt de ui­mire şi admiraţie.

Părea să se fi trezit dintr-un somn lung şi bântuit de visuri ce-i istoviseră mintea şi-i întunecase chipul senin, un somn greu ca de plumb ce face să se întipărească pe fruntea asudată a celui adormit chinurile imaginare de care este muncit în vis.

Sau, mai degrabă, semăna cu fiica lui Iair, sculată din morţi în clipa când trebuia să fie pogorâtă în mormânt şi ridicându-se de pe năsălie, cu sufletul curăţat de păcate, gata să se înalţe la ceruri.

Trezită din letargie, tânăra femeie se uită jur împre­jur cu o privire atât de blândă, atât de suavă, plină de atâta bunătate îngerească, încât Henri, încrezător ca toţi îndră­gostiţii, îşi închipui că se înduioşase de suferinţele sale, lăsându-se, în sfârşit, înduplecată de un simţământ, dacă nu de bunăvoinţă, cel puţin de recunoştinţă şi de compăti­mire.

În timp ce jandarmii, după ce îmbucaseră ceva ca să-şi astâmpere foamea, dormeau risipiţi ici şi colo printre dărâmături; în timp ce Remy, lăsându-se la rândul său toropit de somn, îşi rezemase capul de stinghia unui gard de care era sprijinită banca sa, Henri se apropie de tânăra femeie şi, aşezându-se lângă ea, cu o voce atât de molcomă şi de blajină, încât părea murmurul unei adieri, spuse:

— Doamnă, sunt fericit că trăiţi!... Îngăduiţi-mi să vă împărtăşesc bucuria ce se revarsă din inima mea, acum când vă ştiu aici, la adăpost, după ce v-am văzut cu puţin înainte la un pas de moarte.

— Într-adevăr, domnule – răspunse Diane – dacă mai trăiesc, e numai mulţumită dumneavoastră şi – adăugă ea cu un zâmbet trist – aş vrea din tot sufletul să vă pot spune că vă sunt îndatorată.

— În sfârşit, doamnă – continuă Henri, călcându-şi pe inimă, ca o supremă dovadă de dragoste şi de jertfire de sine vrednică de toată admiraţia. Chiar de-ar fi numai pentru faptul că v-am salvat de la moarte ca să vă pu­teţi revedea cu cei pe care-i iubiţi!

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Diane.

— Cu cei pe care aţi plecat să-i căutaţi cu preţul atâtor primejdii – adăugă Henri.

— Cei pe care-i iubeam, domnule, au murit, la fel ca şi cei în căutarea cărora am plecat.

— O, doamnă! îngână tânărul, căzând în genunchi. Aplecaţi-vă ochii asupra mea, asupra mea care am suferit atât de cumplit, asupra mea care v-am iubit atât de mult. O, nu vă întoarceţi privirea; sunteţi tânără, sunteţi frumoasă ca un înger din ceruri. Citiţi în adâncul inimii mele, pe care o ţin deschisă înaintea dumneavoastră, şi veţi vedea că în inima asta nu există nici o fărâmă cât de mică din ceea ce numesc dragoste ceilalţi oameni, aşa cum o înţeleg ei. Nu mă credeţi? Gândiţi-vă la orele ce-au trecut, cântăriţi-le rând pe rând: care dintre ele mi-a adus vreo bucurie? Care dintre ele vreo speranţă? Şi totuşi am stăruit. M-aţi făcut să plâng şi mi-am înghiţit lacrimile, m-aţi făcut să sufăr şi mi-am înăbuşit suferinţele, m-aţi trimis la moarte şi am înfruntat-o fără să crâcnesc. Chiar în momentul acesta în care nu mă învredniciţi nici măcar cu o privire şi fiecare din cuvintele mele, oricât de înfocate ar fi, pare un strop de apă rece ca gheaţa ce picură pe inima dumneavoastră, sufletul meu e plin numai de dumneavoastră, şi dacă mă simt în stare să mai trăiesc, e numai pentru că vă ştiu în viaţă. Adineauri nu eram gata să mor lângă dumneavoastră? Ce v-am cerut? Nimic. V-am atins măcar o singură data mâna? Niciodată, decât doar ca să vă scap dintr-o primejdie de moarte. V-am ţinut în braţele mele ca să vă cruţ de furia puhoaielor, aţi simţit oare că v-am strâns la piept? Nu. În mine nu mai dăinuie decât sufletul, şi toată făptura mea s-a curăţat de păcate la focul mistuitor al dragostei mele.

— O, domnule, fie-vă milă, vă rog, şi nu-mi vorbiţi aşa.

— Şi eu vă rog, fie-vă milă şi nu mă osândiţi! Mi s-a spus că nu iubiţi pe nimeni; aş vrea să aud din gura dum­neavoastră lucrul acesta ca să mă conving: ciudată plăcere, nu-i aşa? pentru un om care iubeşte, să audă cu urechile lui că, într-adevăr, nu este iubit. Pentru mine însă e mai bine aşa, deoarece, făcându-mi această mărturisire, îmi spu­neţi în acelaşi timp că inima dumneavoastră e la fel de împietrită faţă de toţi oamenii. O, doamnă, doamnă, sunteţi singura fiinţă pe care am adorat-o în viaţa mea, înduraţi-vă deci şi răspundeţi-mi.

Cu toate stăruinţele lui Henri, tânăra femeie nu se în­vrednici să-i răspundă decât printr-un oftat.

— Văd că nu vreţi să-mi spuneţi nimic – urmă con­tele, Remy, cel puţin, a fost mai milostiv cu mine decât dumneavoastră şi a încercat să-mi aducă o mângâiere! O, acum îmi dau seama, nu-mi răspundeţi pentru că nu vă lasă inima să-mi mărturisiţi că vă duceaţi în Flandra să vă întâlniţi cu cineva mai fericit decât mine, decât mine, care totuşi sunt în floarea vârstei, decât mine, în care fratele meu şi-a pus o bună parte din speranţele sale, decât mine, care mă sting la picioarele dumneavoastră fără să-mi fie dat să vă aud spunându-mi: "Am iubit, dar acum nu mai iu­besc" sau măcar "Iubesc, dar poate că n-o să mai iubesc!"

— Domnule conte – îi răspunse, în sfârşit, tânăra fe­meie, cu o solemnitate plină de măreţie – n-are rost să-mi vorbiţi aşa cum se vorbeşte de obicei cu o femeie: eu nu mai am nimic de-a face cu lumea aceasta, fiinţa mea e în altă lume acum. Dacă nu mi-aş fi dat seama cât de nobil, de bun şi de generos e sufletul dumneavoastră, dacă aş fi descoperit în adâncul inimii mele zâmbetul duios şi blând al unei surori faţă de fratele său, v-aş fi spus: "Ridicaţi-vă, domnule conte, şi cruţaţi, vă rog, urechile mele, care se înfioară înspăimântate la auzul oricărui cuvânt de dragoste". Dar n-am să vă spun aşa ceva, domnule conte, fiindcă mă doare inima când văd cât suferiţi. Mai mult chiar: acum, când am ajuns în sfârşit să vă cunosc, v-aş lua mâna şi, lipind-o de inima mea, cu drag aş vrea să vă spun: "Vedeţi, inima mea nu se mai simte bătând; trăiţi în preajma mea, dacă ţineţi neapărat la lucrul acesta, şi astfel veţi putea vedea zi după zi, cu ochii dumneavoastră, dacă o asemenea privelişte vă poate face plăcere, osânda dureroasă a unui trup în care viaţa se stinge ucisă de chi­nurile sufletului", dar jertfa asta, pe care sunt convinsă că aţi primi-o ca pe o nemăsurată fericire...

— O, da! exclamă Henri.

— Ei, bine, jertfa asta, eu sunt datoare s-o resping. Începând de azi, ceva s-a schimbat în viaţa mea; nu mai am dreptul să mă sprijin de braţul nici unei făpturi de pe lumea aceasta, nici chiar de braţul acestui prieten inimos, acestei nobile fiinţe pe care o vezi odihnindu-se acolo şi căreia îi este îngăduit să se bucure o clipă de fericirea de a uita! Din păcate, sărmane Remy – continuă ea, lăsând să se simtă în glasul ei primul fior de emoţie pe care-l ob­servase Henri până atunci la ea – sărmane Remy, când mă gândesc ce tristeţe te aşteaptă în clipa în care vei deschide ochii! Nu ştii nimic despre schimbarea ce s-a petrecut în cugetul meu, nu poţi să citeşti în ochii mei şi nici nu bănuieşti că, trezindu-te din somn, îţi vei da seama c-ai ră­mas singur pe lume, fiindcă sufletul meu e sortit să se înalţe singur la Dumnezeu.

— Ce vorbe sunt astea? se cutremură Henri. Vreţi chiar într-adevăr să muriţi?

Trezit din somn de strigătul îndurerat al tânărului conte, Remy ridică îndată capul şi trase cu urechea.

— Adineauri m-aţi văzut rugându-mă, nu-i aşa? con­tinuă tânăra femeie.

Henri se înclină în semn că da.

— Rugăciunea aceea era făcută spre a-mi lua rămas bun de la lume; bucuria pe care aţi citit-o pe chipul meu, bucuria aceasta neasemuită de care mă simt luminată în clipa de faţă, nu se deosebeşte cu nimic de bucuria de care aş fi însufleţită dacă în momentul acesta îngerul morţii ar veni să-mi spună: "Ridică-te, Diane, şi urmează-mă la picioarele tronului ceresc!"

— Diane! Diane! şopti Henri. În sfârşit, acum ştiu cum vă numiţi... Diane! Nume scump şi drag, mai drag decât orice pe lume!

Şi nefericitul se întinse la picioarele tinerei femei, murmurându-i numele, beat de o nemăsurată fericire.

— O, încetaţi, vă rog! îi porunci Diane, cu glasul ei plin de solemnitate. Uitaţi numele acesta, pe care l-am dat în vileag fără să vreau; nimeni pe lume nu are dreptul să-mi sfâşie inima rostindu-l.

— O, doamnă, doamnă! izbucni Henri. Acum c-am aflat numele dumneavoastră, nu mai spuneţi, vă rog, că vreţi să muriţi.

— N-am spus aşa ceva, domnule – mărturisi tânăra femeie cu vocea ei gravă. Am spus doar că vreau să părăsesc această vale a plângerii, lumea aceasta învolbu­rată de ură, de patimi încrâncenate, de interese josnice şi de dorinţe nevrednice; am spus că nu mai am ce căuta printre făpturile pe care bunul Dumnezeu le-a plăsmuit aidoma cu mine; ochii mei sunt secătuiţi de lacrimi, sângele vlăguit nu mai face să bată inima mea, în mintea mea nu se mai deapănă nici un gând din ziua în care unicul gând ce sălăşluia în ea a murit; nu sunt decât o biată victimă neînsemnată, de vreme ce nu am nimic de jertfit, nici do­rinţe, nici speranţe, renunţând la viaţa lumească; dar, în sfârşit, aşa cum sunt, cer Atotputernicului să mă primească: nădăjduiesc că se va milostivi de mine, de vreme ce mi-a hărăzit o atât de cumplită suferinţă şi totuşi n-a vrut să mor istovită sub povara suferinţelor mele.

Remy care ascultase toate aceste cuvinte, se ridică încet de pe bancă şi se apropie de stăpâna sa.

— Vreţi să mă părăsiţi? întrebă el cu o adâncă mâhnire.

— Pentru bunul Dumnezeu – răspunse Diane, înălţând spre cer mâna sa palidă şi slabă ca mâna preacucernicei Magdalena.

— Va să zică e adevărat! murmură Remy, punând capul în piept. E adevărat!

Şi cum Diane tocmai îşi cobora mâna, i-o cuprinse în palme şi o strânse la piept, ca şi când ar fi fost moaştele unei sfinte.

— O, Doamne, ce sunt eu pe lângă aceste două suflete? suspină tânărul, cutremurându-se înfiorat de spaimă.

— Sunteţi singura făptură omenească – îi răspunse Diane – asupra căreia privirile mele s-au oprit de două ori de când mi-am osândit ochii să rămână închişi pe veci.

Henri căzu în genunchi.

— Vă mulţumesc, doamnă – spuse el – în momentul acesta sufletul dumneavoastră mi s-a dezvăluit pe de-a-ntregul. Vă mulţumesc, acum văd limpede viitorul: din clipa asta, nici un cuvânt şoptit de buzele mele, nici un imbold al inimii mele nu vor da în vileag în mine pe cel ce v-a iubit. Viaţa dumneavoastră, doamnă, e de aci înainte închinată Celui de Sus, nu pot fi gelos deci pe Dumnezeu.

Abia apucase să rostească aceste cuvinte, pătruns de vraja pe care o răspândeşte în jurul său orice hotărâre mă­reaţă şi nestrămutată şi care are darul de a primeni sufle­tul, când, pe câmpia încă învăluită în pâclele ce începeau să se risipească treptat-treptat, se auziră sunând în depăr­tare glasuri de trâmbiţe.

Jandarmii se repeziră să pună mâna pe arme şi săriră în şa înainte de a fi primit vreun ordin.

Henri ciulise urechea.

— Domnilor, domnilor! strigă el. Sunt goarnele ami­ralului, le recunosc, le recunosc. Doamne Dumnezeule! De-ar fi să vestească sosirea fratelui meu!

— Vezi, dar, că tot mai ai ceva de dorit – îi spuse Diane – şi că mai există încă o fiinţă pe care o iubeşti; pentru ce să te laşi copleşit de disperare, copile, ca un om care nu mai are nimic de dorit şi nu mai iubeşte pe nimeni pe lume?

— Un cal! strigă Henri. Daţi-mi, vă rog, un cal...

— Dar cum credeţi c-o să puteţi pleca de aici – întrebă cornetul – atâta timp cât suntem înconjuraţi de apă din toate părţile?

— Vedeţi bine doar că se poate umbla pe câmpie, ve­deţi bine doar că ei sunt pe drum, de vreme ce sună din trâmbiţe.

— Duceţi-vă în susul şoselei, domnule conte – îl povăţui cornetul. Vremea începe să se însenineze şi poate că veţi reuşi să vedeţi ceva.