Cei patruzeci şi cinci

Şi cei doi fanfaroni se măsurară din ochi câteva clipe, cumpănindu-se pe picioare, învrăjbiţi ca doi cocoşi care stau gata să se încaiere şi care se umflă în pene, vrând să se înfricoşeze unul pe altul.

Borromée fu primul care schimbă foaia şi, din în­cruntat cum era, deveni dintr-o dată prietenos. Figura în­cordată i se însenină şi, cu aerul deschis al unui războinic şi în acelaşi timp cu o binevoitoare politeţe, zise:

— Ţine-mă, Doamne! Că mare şmecher eşti, jupâne Robert Briquet!

— Eu, preacuvioase? răspunse Chicot. Şi, mă rog, dacă nu ţi-e cu supărare, aş vrea să ştiu la ce te-ai gândit, spunându-mi asta?

— Păi m-am gândit la mânăstirea iacobinilor, unde m-ai făcut să cred că nu eşti decât un cetăţean oarecare. Pentru aşa ceva trebuie, într-adevăr, să fii de zece ori mai şiret şi mai îndrăzneţ decât un procuror şi un căpitan la un loc.

Chicot simţi că lauda era rostită doar din vârful buze­lor şi nicidecum pornită din inimă.

— Chiar aşa? răspunse el, blajin. Atunci ce să mai spunem de domnia ta, cinstite domn Borromée?

— De mine?

— Da, de dumneata.

— Şi de ce mă, rog?

— Fiindcă m-ai făcut să cred că erai călugăr sadea. Pentru aşa ceva trebuie, într-adevăr, să fii de zece ori mai şiret decât papa însuşi; şi să ştii, cumetre, că, spunându-ţi acest lucru, nu ţi-am nesocotit câtuşi de puţin meritele, căci sfântul nostru părinte din zilele noastre, cred că recunoşti şi dumneata, adulmecă mai abitir ca un copoi orice uneltire.

— Crezi într-adevăr ceea ce spui?

— Să n-am parte de ce văd! M-ai prins vreodată cu minciuna?

— Ei, atunci, bate palma!

Şi-i întinse mâna lui Chicot.

— Da' ştiu că m-ai bruftuluit bine la mănăstire, frate căpitan – îi aminti Chicot.

— Aş fi jurat că nu eşti decât un civil oarecare. Ştii doar cât ne sinchisim de civili noi ăştia, militarii.

— Ai dreptate – recunoscu Chicot, râzând – ca şi călugării, de altfel, şi totuşi uite că m-ai prins în cursă.

— În cursă?

— Fireşte; căci pentru ce, altminteri, te-ai fi deghi­zat, dacă nu ca să întinzi o cursă? Un căpitan viteaz ca dumneata n-ar catadicsi să lepede platoşa, decât doar dacă ar avea un motiv destul de puternic, pentru a îmbrăca, în schimb, rasa călugărească.

— Fiindcă suntem între militari – mărturisi Borromée – nu-mi place să umblu cu ascunzişuri. Ei bine, uite, cinstit vorbind, am niscai daraveri de pus la cale în mânăstirea iacobinilor; dar dumneata?

— Şi eu tot aşa – spuse Chicot. Dar ssst!...

— N-ai vrea să stăm de vorbă un pic despre treburile astea?

— Mai întrebi? Ard chiar de nerăbdare, pe viaţa mea!

— Îţi place un vinişor bun?

— Bineînţeles, dacă-i bun.

— Ei, uite, ştiu undeva o cârciumioară cum nu găseşti alta în tot Parisul, cel puţin aşa cred eu.

— Ştiu şi eu una – spuse Chicot. Cum se numeşte a dumitale?

— Cornul Abundenţei.

— Drace! tresări Chicot.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic.

— Nu-ţi place cumva cârciuma asta?

— Ba nu, dimpotrivă.

— O cunoşti va să zică?

— Câtuşi de puţin, tocmai de aceea mă mir.

— Vrei să mergem acolo, cumetre?

— Sigur că da, chiar acum.

— Haidem atunci.

— Pe unde vine socoteala asta?

— Spre poarta Bourdelle. Cârciumarul e un bătrân care se pricepe la vinaţuri şi ştie foarte bine să facă deosebirea cuvenită între un om cu gusturi alese, ca dum­neata, şi un trecător însetat care vine doar ca să-şi ude beregata.

— Înseamnă deci că vom putea sta de vorbă în tihnă?

— Chiar în beci, dacă pofteşti.

— Fără să ne stingherească nimeni?

— N-avem decât să încuiem uşile.

— Cum văd eu – spuse Chicot – eşti un om tare descurcăreţ şi cu trecere nu numai în mânăstiri, dar şi pe lângă cârciumari.

— Păi ce-ţi închipui că sunt cumva în cârdăşie cu birtaşul?

— Aşa s-ar zice.

— Zău nu, de astă dată află că te înşeli: jupân Bonhomet îmi dă vin când poftesc, iar de plătit îl plătesc când am bani, asta-i tot.

— Bonhomet?! se miră Chicot. Îmi place, pe cuvântul meu, are un nume plin de făgăduinţe.

— Care ai să vezi că vor fi împlinite. Hai cu mine, cumetre, hai cu mine!

"Păzea! îşi spuse Chicot, plecând împreună cu aşa-zisul monah. Ai grijă şi ticluieşte-ţi cea mai iscusită schimonositură, prietene Chicot, căci dacă te recunoaşte de la bun început, te-ai dus pe copcă, iubitule, şi înseamnă că eşti un mare dobitoc!"

LXXX1

CORNUL ABUNDENŢEI
Drumul pe care îl purta Borromée, fără să aibă ha­bar că Chicot îl cunoştea la fel de bine ca şi dânsul, îi amintea gasconului nostru de zilele senine ale tinereţii.

Într-adevăr, de câte ori, cu mintea pustie de gânduri, cu picioarele sprintene şi braţele spânzurând din umeri, adicătelea bălăbănindu-se, precum se zice în minunatul grai popular, de câte ori Chicot, sub razele soarelui iernatic sau la umbra răcoroasă a verii, nu-şi îndreptase paşii spre lăcaşul patronat de Cornul Abundenţei spre care în momentul acela îl conducea un străin!

Pe vremea aceea, câţiva bani de aur sau chiar de ar­gint ce zornăiau în pungă îl făceau mai fericit decât un monarh şi se lăsa lesne îmbiat de neasemuita plăcere de a tăia frunză la câini după pofta inimii, dat fiind că nu-l aştepta nici nevastă acasă, nici vreun plod flămând în prag, nici părinţi bănuitori şi cârcotaşi care să-l pândească la geam.

Pe vremea aceea, Chicot se aşeza nepăsător pe laviţa de lemn sau pe câte un scaun din cârciumă şi stătea acolo până la venirea lui Gorenflot sau, mai degrabă, îl găsea gata sosit încă din momentul când începeau să aburească bucatele pe foc.

Gorenflot se însufleţea atunci văzând cu ochii, iar Chi­cot, isteţ ca de obicei, cu privirea ageră şi iscoditoare ca de obicei şi, tot ca de obicei, manifestându-şi înclina­ţia pentru studiul anatomiei, Chicot nu-l scăpa din vedere o singură clipă, urmărind cum i se ridicau la cap încetul cu încetul fumurile beţiei şi cercetând cu atenţie acea năstruşnică făptură prin pâcla subţire a unei uşoare ame­ţeli; şi sub înrâurirea vinului bun, a atmosferei calde şi a sentimentului de libertate, seva tinereţii năvălea fal­nică, victorioasă şi alinătoare ca un balsam spre creie­rul său.

Trecând prin piaţa Bussy, Chicot se ridică în vârful picioarelor, încercând să arunce o privire spre casa pe care o lăsase în grija lui Remy, dar strada, din păcate, era întortocheată şi n-ar fi fost deloc înţelept din partea lui să se oprească locului; cu un uşor oftat, se hotărî deci să-l urmeze pe căpitanul Borromée.

În curând strada Saint-Jacques se deschise largă îna­intea ochilor săi şi, după câteva clipe, ieşi la iveală mânăstirea Saint-Benoât şi, peste drum de mânăstire, aproape chiar în faţa ei, ospătăria Cornul Abundenţei, un Corn al Abundenţei ceva mai îmbătrânit, ceva mai afumat şi mai părăginit, dar a cărui clădire era tot ca pe vremuri um­brită de platani şi de castani pe dinafară şi împodobită pe dinăuntru cu veşnicele-i căni de zinc bine lustruite şi cu tingirile-i sclipitoare, ce sunt tot atâtea simulacre de aur şi de argint pentru iubitorii de vinuri de soi şi de mâncăruri gustoase, dar care fac să curgă din belşug au­rul şi argintul veritabil în buzunarul cârciumarului, din anumite motive de simpatie pentru care nu poate fi trasă la răspundere decât natura.

Chicot, după ce aruncă din prag o privire înăuntru ca şi în afară, se cocârjă în aşa fel, încât să-şi coboare cu încă şase degete statura, pe care şi-o micşorase de alt­fel ceva mai înainte, când se întâlnise nas în nas cu căpi­tanul; şi pentru ca lucrurile să fie făcute cât mai bine, îşi schimonsi chipul, ticluindu-şi o mutră de satir, cu to­tul deosebită de felul său de a fi atât de deschis şi de toată gama expresiilor cinstite pe care figura sa ştia să le împrumute, pregătindu-se să dea ochii cu fosta sa gazdă, jupân Bonhomet.

De altminteri, Borromée intră cel dintâi în ospătărie ca să-i arate drumul şi, la vederea celor două coifuri, jupân Bonhomet nu se osteni să-l recunoască decât pe cel ce mergea înainte.

Dacă faţada Cornului Abundenţei se părăginise între timp, obrazul vrednicului cârciumar purta la rândul lui urmele pustiitoare ale vremii.

Pe lângă cutele pe care anii le sapă pe chipul omenesc, aidoma crăpăturilor ce brăzdează cu timpul fruntea mo­numentelor, jupân Bonhomet căpătase nişte ifose de om ajuns, care, faţă de orice alte persoane în afară de mili­tari, îl făceau să se ţină cu nasul pe sus şi care aveau darul de a-i înscorţoşa, ca să zicem aşa, figura.

În schimb, Bonhomet nutrea acelaşi adânc respect pen­tru spadă: era slăbiciunea lui; respectul acesta îi intrase în sânge de când locuia într-un cartier atât de îndepărtat de orice priveghere municipală, sub înrâurirea paşnicilor benedictini.

Într-adevăr, dacă din nefericire se isca vreo gâlceavă în acest faimos local, până să apuce careva să alerge la forturi să cheme elveţienii sau arcaşii din straja oraşului, spada şi intrase în acţiune, şi cu atâta avânt chiar, încât mai multe tunici erau ciuruite; Bonhomet păţise aseme­nea buclucuri de vreo şapte-opt ori şi de fiecare dată fu­sese nevoit să scoată câte o sută de livre din buzunar; de aceea avea tot respectul pentru spadă, potrivit principiu­lui: teama naşte respectul.

Cât priveşte ceilalţi muşterii ai Cornului Abundenţei, studenţi, conţopişti, monahi şi negustori, Bonhomet se răfuia singur cu ei; i se dusese chiar vestea pentru iscu­sinţa cu oare băga capul nărăvaşilor sau al celor ce în­cercau să-l tragă pe sfoară la plată într-o găleată mare de plumb, drept pedeapsă, bizuindu-se pe ajutorul câtorva pierde-vară deprinşi să-şi facă veacul prin cârciumi, pe care-i alesese dintre cei mai bondoci şi mai vânjoşi obiş­nuiţi ai localelor din vecinătate.

De altfel, toată lumea ştia cât era de bun şi de curat vinul său, pe care oricine avea voie să-l scoată singur din beci; după cum se cunoştea, de asemenea, mărinimia de care dădea dovadă faţă de anumiţi muşterii ce se bucu­rau de credit în prăvălia lui, aşa încât nimeni nu cârtea împotriva toanelor sale.

Toanele acestea, unii dintre cunoscuţii mai vechi ai localului le puneau pe seama amărăciunilor de care jupân Bonhomet avusese parte în căsnicie.

Iată, în orice caz, lămuririle pe care Borromée socoti de cuviinţă să i le dea lui Chicot asupra hangiului de a cărui găzduire urmau să se bucure împreună.

Mizantropia lui Bonhomet avusese însă o înrâurire ne­fastă asupra ornamentaţiei şi dichisurilor ospătăriei. În­tr-adevăr, cârciumarul socotindu-se cu mult mai presus de clientela sa, cei puţin asta era părerea sa intimă, nu-şi dăduse nici cea mai mică osteneală să-şi înfrumuseţeze stabilimentul; de aceea, în momentul în care intră în cârciumă, Chicot se simţi dintr-o dată ca la el acasă: nu se schimbase nimic, în afară doar de culoarea mohorâtă a tavanului, care, din cenuşiu cum era mai înainte, de­venise negru ca funinginea.

În acele preafericite vremuri, hanurile nu ajunseseră încă să fie îmbâcsite de mirosul leşios şi înţepător de scrum de tutun care se încuibează încetul cu încetul în lemnăria şi draperiile localurilor din ziua de azi, miros care se impregnează şi pe care-l răspândeşte în jur orice obiect poros ori spongios.

Aşa stând lucrurile, în pofida stratului venerabil de murdărie depus pe pereţi şi a tristei sale înfăţişări, sala Cornului Abundenţei nu denatura câtuşi de puţin, prin nu ştiu ce emanaţii exotice, damfurile vinaţurilor ce pă­trunseseră adânc în fiecare atom al stabilimentului; de aceea, dacă mi-e îngăduit să spun, un adevărat băutor se simţea la largul său în acest templu închinat lui Bachus, deoarece putea să respire în voie tămâia şi aromele în­drăgite de acest zeu.

Chicot intră, cum am spus, în urma lui Borromée, fără a fi văzut sau, mai degrabă, recunoscut de patronul Cor­nului Abundenţei.

Cunoştea cotlonul cel mai întunecos al ospătăriei şi toc­mai se pregătea să se aşeze la masă acolo, ca şi cum n-ar fi ştiut că mai erau şi alte colţuri tainice prin par­tea locului, dacă nu l-ar fi oprit Borromée.

— Ai răbdare, prietene! îi spuse acesta. Există ală­turi o cămăruţă unde două persoane care au să-şi împăr­tăşească niscai secrete pot sta omeneşte de vorbă, după ce vor fi deşertat câteva pahare sau făcând amândouă lucrurile deodată.

— Să mergem acolo, atunci – se învoi Chicot.

Borromée îi făcu un semn hangiului nostru, ca şi când l-ar fi întrebat: "Cumetre, odaia de alături e goală?"

Bonhomet îi răspunse printr-un alt semn ce voia să spună: "Da, e goală".

Căpitanul îl conduse pe Chicot, care se prefăcea vă se poticneşte la tot pasul, lovindu-se mereu de pereţii coridorului, în chilioara binecunoscută cititorilor noştri care au binevoit să-şi piardă vremea urmărind întâmplările povestite în Doamna de Monsoreau.

— Aşa – spuse Borromée – acum aşteaptă-mă pu­ţin aici, în timp ce eu am să caut să mă folosesc de un hatâr pe care hangiul înţelege să-l facă muşteriilor săi obişnuiţi şi de care te vei putea bucura, la rândul dumitale, când va ajunge să te cunoască mai bine.

— Ce hatâr?

— Să mă duc să aleg singur din pivniţă vinul pe care-l vom bea.

— Ce vorbeşti! se minună Chicot, Plăcută treaba! Du-te!

Borromée ieşi din cameră.

Chicot se uită după el şi, în momentul în care uşa se închise în urma lui, se sculă şi se duse să ridice un tablou de pe perete înfăţişând Asasinarea Creditului, ucis mişe­leşte de răii platnici, care tablou era încadrat într-o ramă neagră de lemn şi avea drept pereche o a doua cadră în care o duzină de calici trăgeau pe dracul de coadă.

În spatele primului tablou se afla o bortă prin care se putea privi în sala cea mare fără a fi văzut. Chicot ştia de existenţa acestei borte, deoarece o făcuse chiar el.

"Aşa, va să zică – îşi spuse el – mă duci într-o cârciumă în care, cum s-ar zice, eşti ca la tine acasă; mă vâri apoi într-o cămăruţă, unde socoteşti că nimeni nu poate să mă vadă şi de unde îţi închipui că nu pot vedea nimic, şi uite că în peretele acestei odăiţe se află o gaură, mulţumită căreia n-ai să poţi face nici o mişcare fără şti­rea mea. Haida-de, căpitane, te crezi mai tare decât eşti!"

Şi rostind aceste cuvinte cu o mutră dispreţuitoare atât de caracteristică pentru el, Chicot îşi apropie ochiul de peretele de scânduri, pe care îl sfredelise cu meşte­şug în dreptul unui nod din lemn.

Prin gaura din perete îl zări pe Borromée ducând mai întâi un deget la buze, în chip de avertisment, şi spunându-i apoi ceva lui Bonhomet, care îi arătă, printr-o maiestoasă înclinare a capului, că era gata să-i împlinească do­rinţele.

După mişcarea buzelor căpitanului, Chicot, care dobândise o iscusinţă deosebită în această direcţie, ghici că fraza rostită de el suna cam aşa:

"Adu-ne tot ce trebuie în odăiţă şi, dacă s-ar întâmpla să auzi vreun zgomot aici, ia seama să nu intri cumva înă­untru".

După care Borromée luă un opaiţ ce şedea pururea aprins pe un sipet, ridică un chepeng şi coborî în beci, folosindu-se de hatârul nepreţuit pe care hangiul înţelegea să-l facă muşteriilor obişnuiţi ai localului.

O clipă mai târziu, Chicot ciocăni într-un fel anumit în peretele de scânduri.

Auzind bătaia aceea ciudată în perete, care probabil îi trezea cine ştie ce amintire adânc înrădăcinată în inima sa, Bonhomet tresări şi rămase cu privirile în gol şi cu urechea ciulită.

Chicot ciocăni pentru a doua oară, ca şi când s-ar fi mirat că nimeni nu se grăbise să se înfăţişeze la prima sa chemare.

Bonhomet intră buzna în odăiţă şi dădu peste Chicot, care şedea în picioare şi se uita la el încruntat.

În faţa acestei privelişti, Bonhomet scoase un ţipăt ca toată lumea, era încredinţat că Chicot murise şi-şi în­chipuia că ceea ce vedea înaintea ochilor săi nu era decât o arătare.

— Ce înseamnă asta, jupâne – îl luă la rost Chicot – de când, mă rog, persoanele de rangul meu sunt silite să cheme de câte două ori la dumneata în local?

— O, dragă domnule Chicot – se bâlbâi Bonhomet – chiar dumneata eşti în carne şi oase, sau numai strigoiul dumitale?

— Oricine aş fi, eu sau strigoiul meu – răspunse Chicot – de vreme ce mă recunoşti, jupâne, sper că nu vei ieşi din cuvântul meu şi vei face întocmai ceea ce-ţi spun.

— Sigur că da, înălţimea voastră, porunciţi!

— Orice zgomot s-ar auzi aici în odaie, jupân Bon­homet, şi orice s-ar întâmpla, mă bizui că vei aştepta să fii chemat ca să intri înăuntru.

— O să-mi fie cu atât mai uşor sa vă îndeplinesc po­runca, dragă domnule Chicot, cu cât însoţitorul domniei voastre mi-a pus în vedere acelaşi lucru.

— Da, numai că nu el o să te cheme, ai auzit domnule Bonhomet? ci eu; sau dacă te cheamă cumva, ai să faci aşa ca şi cum n-ai fi auzit.

— Am înţeles, domnule Chicot.

— Prea bine: şi acum caută şi scorneşte ceva ca să te descotoresşti de ceilalţi muşterii ai dumitale şi peste zece minute ai grijă să fim tot atât de singuri şi de nestingheriţi în cârciuma dumitale, ca şi când am fi venit să postim în vinerea mare.

— Peste zece minute, iubite domnule Chicot, n-o să mai fie nici picior de om în tot hanul, în afară de sluga ple­cată a domniei voastre.

— Du-te, Bonhomet, du-te, să ştii că te bucuri şi mai departe de toată stima mea – spuse cu măreţie Chicot.

— O, Doamne Dumnezeule! suspină Bonhomet, pără­sind încăperea. Păcatele mele, ce-o să se întâmple oare la mine în casă?

Şi cum mergea de-a-ndăratelea pe coridor, se întâlni cu Borromée, care tocmai ieşea cu sticlele de vin din beci.

— Ai înţeles? îi spuse căpitanul. Peste zece minute să nu mai fie ţipenie de om în local.

Bonhomet, care de obicei se uita de sus la toată lumea, dădu supus din cap şi se retrase în bucătărie, ca să poată chibzui pe îndelete cum să facă pentru a îndeplini în egală măsură poruncile celor doi fioroşi muşterii ai săi.

Borromée intră în odăiţă, unde-l găsi pe Chicot aşteptându-l cu picioarele întinse pe podea şi cu zâmbetul pe buze.

Nu ştim cum va fi ieşit din încurcătură jupân Bonho­met, dar în clipa în care se încheia răgazul de zece minute ce-i fusese acordat, ultimul student ieşea pe uşă, braţ la braţ cu ultimul conţopist, spunând:

— Păzea, nenişorule! O să fie dandana mare la jupân Bonhomet: s-o întindem cât mai repede să nu ne ciuruiască pielea!

LXXXII

CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN ODĂIŢA JUPÂNULUI BON­HOMET
În momentul în care căpitanul intră din nou în cămă­ruţă, purtând în mână un paner cu douăsprezece sticle, Chi­cot îl întâmpină cu o figură atât de senină şi de surâzătoare, încât Borromée fu înclinat să-l creadă un nătărău fără pe­reche.

Borromée abia aştepta să destupe sticlele pe care se dusese să le scoată din pivniţă; dar nerăbdarea lui nu în­semna nimic pe lângă nerăbdarea de care părea cuprins Chicot.

De aceea pregătirile nu ţinură mult. Ca nişte băutori încercaţi ce erau, cei doi tovarăşi de chef poftiră să li se aducă niscaiva sărături, în lăudabilul scop de a nu lăsa să li se stingă setea. Sărăturile fură aduse chiar de jupân Bonhomet, căruia fiecare din ei îi aruncă o ultimă ocheadă.

Bonhomet răspunse fiecăruia în parte; dar dacă ar fi fost cineva acolo să cumpănească privirile adresate amândurora pe rând, şi-ar fi dat seama că era o mare deosebire între privirea hărăzită lui Borromée şi cea îndreptată către Chicot.

După plecarea lui Bonhomet, cei doi cheflii se aşternură pe băut.

La început, ca şi când această îndeletnicire ar fi fost mult prea importantă ca să poată fi întreruptă cumva, băutorii dădură peste cap un număr serios de pahare pline ochi fără să schimbe un singur cuvânt.

Chicot, mai ales, era uluitor; fără să fi apucat să spună nimic altceva decât "Vinul ăsta de Bourgogne face toate paralele, pe cinstea mea!" şi "Să mor eu dac-am mâncat o şuncă atât de grozavă!", golise două sticle, adicătelea, câte una de fiecare frază.

"Să fiu al dracului! se bucură în sinea lui Borromée. Mare noroc am avut să dau peste un beţivan ca ăsta!"

La cea de-a treia sticlă, Chicot ridică ochii la cer.

— Zău – suspină el – dac-o s-o ţinem aşa, o să ne îmbătăm criţă.

— Ce vrei? Cârnaţii ăştia sunt foc de săraţi! spuse Bor­romée.

— Aha, văd că-ţi prieşte – răspunse Chicot. Să bem atunci, amice, nu-mi pierd eu capul chiar cu una cu două.

Şi amândoi mai deşertară câte o sticlă.

Vinul avea un efect cu totul deosebit asupra fiecăruia dintre cei doi cheflii: dacă lui Chicot îi dezlegase limba, în schimb îi încleştase gura lui Borromée.

"Aşa, va să zică! rânjea Chicot în sinea lui. Ţi-a pierit graiul, prietene! Nu prea eşti stăpân pe tine!"

"Aha – îşi spunea la rândul său Borromée – îţi merge gura ca o meliţă, ai început să te chercheleşti."

— Cam câte sticle ţi-ar trebui, cumetre? întrebă Borromée.

— Pentru ce? spuse Chicot.

— Ca să te înveseleşti.

— Cu patru mi-am făcut suma.

— Dar ca să te chercheleşti?

— Să zicem şase.

— Şi ca să te îmbeţi?

— Să zicem de două ori pe atâta.

"Gasconul – chibzui Borromée – abia e la a patra şi i se împleticeşte limba-n gură."

— Atunci, mai avem timp berechet – spuse el, scoţând din paner a cincea sticlă pentru el şi tot a cincea şi pentru Chicot.

Numai că dintre cele cinci sticle înşirate în dreapta lui Borromée, Chicot observase că unele erau pline pe jumă­tate, altele pe trei sferturi aproape, dar că nici una nu fu­sese golită.

Faptul acesta nu făcea decât să-i întărească bănuiala ce-i încolţise în minte de la bun început cum că Borromée îi pusese gând rău. Ridicându-se de pe scaun ca să apuce sticla pe care i-o întindea căpitanul, Chicot se clătină pe picioare.

— Ei, bravo! spuse el. Ai simţit?

— Ce?

— Cum s-a cutremurat pământul?

— Ei, aş!

— Zău, să-mi sară ochii dacă mint! Din fericire, Cor­nul Abundenţei e destul de solid, cu toate că se sprijină pe un fus.

— Cum adică se sprijină pe un fus? întrebă Borromée.

— De ce te miri, nu vezi că se-nvârteşte?

— Adevărat – recunoscu Borromée, dând de duşcă paharul până la fund – am simţit şi eu acelaşi efect, dar nu mă dumiream care poate fi cauza.

— Fiindcă nu eşti latinist – spuse Chicot – şi n-ai citit tratatul De Natura rerum; dacă l-ai fi citit, ai fi ştiut că nu există efect fără cauză.

— În cazul acesta, iubite camarade – zise Borromée – fiindcă şi dumneata eşti tot căpitan ca şi mine, nu-i aşa?...

— Căpitan din creştet până-n tălpi – răspunse Chicot.

— În cazul acesta, dragul meu căpitan – continuă Borromée – fii bun, rogu-te, şi spune-mi şi mie, de vreme ce nu există efect fără cauză, precum zici, fii bun deci şi spune-mi şi mie cauza pentru care te-ai deghizat?

— Când m-am deghizat?

— Când ai venit la dom Modeste.

— Dar cum eram îmbrăcat?

— În haine civile.

— Aşa e, ai dreptate.

— Spune-mi te rog, ca să pot pătrunde şi eu în tainele filozofiei.

— Cu dragă inimă; dar o să-mi spui şi dumneata, nu-i aşa, la rândul dumitale, pentru ce umblai deghizat în călu­găr? Ca să fim chit.

— Bate palma! spuse Borromée.

— Poftim! răspunse Chicot. Şi întinse mâna spre el. Căpitanul trânti palma drept peste palma lui Chicot. Acum şi eu! sări cu gura Chicot. Şi lovi în gol, nimerind alături de palma lui Borromée.

— Bravo! îl lăudă Borromée.

— Vrei să ştii va să zică pentru ce umblam îmbrăcat civil? întrebă Chicot, căruia i se împleticea tot mai mult limba.

— Da, sunt curios.

— Şi ai să-mi spui şi dumneata tot, da?

— Pe onoarea mea de căpitan! De altfel, nu ne-am înţeles aşa?

— Adevărat, uitasem. Ei bine, e ceva cât se poate de simplu.

— Spune atunci.

— Din două cuvinte ai să afli tot.

— S-auzim.

— Făceam pe iscoada regelui.

— Cum aşa? Dumneata faci pe iscoada?

— Da.

— Vrei să zici că eşti iscoadă de meserie?

— Nu, de plăcere.

— Şi pe cine urmăreai la dom Modeste?