Cei patruzeci şi cinci

— Şi ce-o să faceţi?

— Am mână liberă, cum ţi-am spus, din partea mon­seniorului. Am să te omor undeva, într-un cotlon, şi am s-o răpesc apoi pe stăpâna dumitale.

— Şi credeţi oare că n-o să vă ceară nimeni socoteală pentru fapta asta?

— Cred tot ce-mi spune stăpânul meu să cred. Zi, ce ai de gând: vrei ori nu s-o convingi pe stăpâna dumitale să se întoarcă în Franţa?

— Am să încerc, dar nu pot să garantez nimic.

— Şi când îmi dai răspunsul?

— Chiar acum, numai să mă urc până sus la dânsa şi s-o întreb.

— Foarte bine, du-te că te-aştept.

— Îndată, domnule.

— Stai puţin, unchiule, că mai am să-ţi spun un cuvânt: ştii că norocul şi viaţa dumitale sunt în mâinile mele?

— Ştiu.

— Atâta am avut de spus. Du-te, între timp eu am să mă îngrijesc de cai.

— Nu trebuie să vă grăbiţi prea tare.

— Vezi-ţi de treabă! N-am nici o îndoială în pri­vinţa răspunsului. Ai văzut dumneata o femeie care să rămână de piatră la stăruinţele unui prinţ?

— Pare-mi-se că se mai întâmplă câteodată.

— Da – recunoscu Aurilly – dar foarte rar. Du-te acum.

În timp ce Remy urca din nou scările, Aurilly se în­dreptă într-adevăr spre grajd, ca şi când ar fi fost în­credinţat că speranţele sale se vor împlini.

— Ei, ce este? întrebă Diane, văzându-l pe Remy.

— Ei bine, doamnă, aflaţi că ducele v-a văzut.

— Şi...?

— Şi vă iubeşte.

— Ducele m-a văzut! Ducele mă iubeşte! exclamă Diane. Nu cumva aiurezi, Remy?

— Nicidecum; n-am făcut decât să vă spun ce mi-a spus.

— Şi cine ţi-a spus asta?

— Omul acela! Aurilly! Nemernicul!

— Dar din moment ce m-a văzut, înseamnă că m-a şi recunoscut?

— Dacă ducele v-ar fi recunoscut, credeţi oare că Aurilly s-ar mai încumeta să dea ochi cu dumneavoastră şi să vă facă o declaraţie de dragoste în numele prinţu­lui? Nu, puteţi fi sigură că ducele nu v-a recunoscut.

— Ai dreptate, Remy, de o mie de ori ai dreptate. Atâtea lucruri se vor fi petrecut de şase ani încoace în mintea lui diabolică, încât probabil că m-a uitat. Putem foarte bine să mergem cu omul acesta, Remy.

— Da, dar cine ştie dacă omul acesta n-o să vă re­cunoască?

— Şi de ce crezi tu c-ar putea să aibă mai multă ţinere de minte decât stăpânul său?

— Pentru că are tot interesul să-şi amintească, în timp ce prinţul are tot interesul să uite; e lesne de înţe­les ca un desfrânat de cea mai josnică teapă cum e ducele, un suflet orb, un om sătul până în gât de toate plăcerile, ucigaşul propriilor sale iubiri, să fi uitat, căci dacă n-ar uita, cum ar mai putea să trăiască? În schimb, Aurilly sunt convins că n-a uitat. Dacă s-ar întâmpla cumva să vă vadă la faţă, şi-ar închipui că sunteţi o umbră venită de pe lumea cealaltă ca să se răzbune şi v-ar da numaidecât în vileag.

— Remy, dacă nu mă înşel, ţi-am spus c-am luat cu mine o mască, după cum tu mi-ai spus, pare-mi-se, că porţi un cuţit?

— Adevărat, doamnă – mărturisi Remy – şi chiar îmi vine să cred că Dumnezeu vrea să ne-ajute să-i pe­depsim pe ticăloşi. Şi ieşind în capul scării, îl strigă pe Aurilly: Domnule, domnule!

— Ce este? întrebă acesta.

— Stăpâna mea mulţumeşte domnului conte du Bouchage pentru grija pe care i-o poartă, căutând s-o ocro­tească, şi primeşte cu recunoştinţă propunerea dumnea­voastră atât de îndatoritoare.

— Bine, bine – spuse Aurilly – fii bun atunci şi înştiinţeaz-o că gonacii aşteaptă afară.

— Poftiţi, doamnă, poftiţi – zise Remy, oferindu-i Dianei braţul.

Aurilly aştepta la picioarele scării, cu felinarul în mână, nerăbdător să vadă chipul necunoscutei.

— Ei, fir-ar să fie! bombăni el. E mascată! Nu-i ni­mic, de aici şi până la Château-Thierry, băierile vor avea tot timpul să se rupă... ori să fie tăiate.

LXXVII

CĂLĂTORIA
Porniră la drum.

Aurilly se silea să-i vorbească lui Remy ca de la egal la egal, arătându-se faţă de Diane plin de cel mai adânc respect.

Remy însă putea să-şi dea seama foarte uşor că măr­turiile lui de respect erau interesate.

Într-adevăr, a ţine scara unei femei de câte ori urcă sau coboară de pe cal, a urmări grijuliu fiecare din ges­turile ei, a nu lăsa să scape nici un prilej de a-i culege de pe jos mănuşa pierdută ori de a-i încopcia pelerina sunt lucruri pe care nu le face de obicei decât un îndră­gostit, un slujitor sau un om curios.

Ridicându-i mănuşa, Aurilly avea ocazia să-i vadă mâna; încopciindu-i pelerina, putea să strecoare o pri­vire pe sub mască; ţinându-i scările, spera ca printr-o întâmplare să poată întrezări chipul pe care prinţul nu reuşise să-l descopere în vălmăşagul amintirilor lui încâlcite, dar pe care el, Aurilly, cu memoria lui atât de exactă, era convins că-l va recunoaşte.

Muzicantul avea de furcă însă cu un adversar încer­cat; Remy stărui să fie lăsat să-şi îndeplinească îndato­ririle pe care le avea faţă de însoţitoarea sa, arătându-se gelos de atitudinea curtenitoare a lui Aurilly.

La rândul său, Diane, fără a lăsa să se înţeleagă că ar bănui cumva pricina acestei bunăvoinţe, ţinu partea celui pe care Aurilly îl socotea drept un bătrân servitor, încercând să-l scutească pe cât putea de ostenelile slujbei sale, şi-l rugă pe Aurilly să-i dea voie slujitorului ei să facă singur ceea ce avea de făcut.

Aurilly trebuia să se mulţumească deocamdată, în timpul nesfârşitelor drumuri pe care urmau să le stră­bată, să aştepte ploaia ori căderea nopţii sau, în timpul popasurilor, să aştepte prânzul ori cina.

Speranţele sale însă fură înşelate, nici ploaia şi nici soarele nu-i erau de vreun folos, deoarece masca rămânea mai departe lipită de obraz; iar cât priveşte mesele, tânăra femeie obişnuia să mănânce singură în camera ei.

Aurilly îşi dădea seama că, dacă nu reuşise să desco­pere nimic, în schimb el fusese descoperit; căută atunci să spioneze prin gaura cheii, dar doamna avea totdeauna grijă să şadă cu spatele la uşă; căută, de asemenea, să se uite pe fereastră, dar de fiecare dată geamurile erau aco­perite cu perdele groase, iar în lipsa perdelelor, cu pele­rinele călătorilor.

Oricât încercă să-l tragă de limbă sau să-l mituiască pe Remy, nu reuşi s-o scoată la capăt cu el; servitorul îi răspundea că aşa hotărâse stăpâna sa şi că nu putea decât să-i împărtăşească dorinţele.

— Dar pentru cine sunt toate ascunzişurile astea, nu­mai pentru mine? întrebă Aurilly.

— Nu, pentru toată lumea.

— Bine, dar domnul duce de Anjou totuşi a văzut-o; atunci nu se mai ferea.

— A fost doar o întâmplare, numai şi numai o întâmplare – îi explica Remy. Tocmai pentru că domnul duce de Anjou a reuşit s-o vadă atunci, fără ştirea dumneaei, stăpâna mea a căutat să-şi ia toate măsurile ca să n-o mai poată vedea nimeni.

Între timp zilele treceau, se apropiau de ţelul călă­toriei şi, datorită precauţiilor luate de Remy şi de stăpâna sa, curiozitatea lui Aurilly era mereu păcălită.

Plaiurile Picardiei începeau să se desfăşoare sub pri­virile călătorilor.

Aurilly, care, de vreo trei-patru zile, fusese când bine dispus, când îmbufnat, când nespus de îndatoritor, când aproape brutal, folosind toate mijloacele pe care le avea la îndemână, ajunsese să-şi piardă răbdarea şi, încetul cu încetul, ieşeau la iveală proastele năravuri ale firii sale netrebnice.

S-ar fi zis că îşi dădea seama de taina ucigătoare ascunsă sub masca de pe obrazul acestei femei.

Într-o zi rămase puţin mai în urmă cu Remy şi încercă iarăşi să-l ispitească în fel şi chip, dar slujitorul îi res­pinse ca de obicei ademenirile.

— Odată şi odată – spuse Aurilly – tot va trebui s-o văd pe stăpâna ta.

— Sigur că da – răspunse Remy – dar o veţi vedea atunci când va voi dânsa, nu când veţi vrea dumneavoastră.

— Şi dacă aş încerca totuşi s-o văd cu de-a sila? în­trebă Aurilly.

Un fulger scăpără în ochii lui Remy fără voia sa.

— Încercaţi! se mulţumi el să spună.

Aurilly văzu scăpărarea din ochii lui şi putu să-şi dea seama de focul ce mocnea încă în fiinţa celui pe care-l luase drept un moşneag.

Începu să râdă.

— Ce prostie! exclamă el, dând din umeri. La urma urmei, ce mă priveşte pe mine cine poate fi? În orice caz, sper că este una şi aceeaşi persoană cu femeia pe care a văzut-o domnul duce de Anjou?

— Fireşte!

— Şi pe care mi-a spus să i-o aduc la Château-Thierry?

— Sigur că da.

— Prea bine, n-am nevoie să ştiu mai mult; doar nu sunt eu cel căruia i s-au aprins călcâiele după dânsa, ci mon­seniorul, şi atâta timp cât nu veţi căuta să fugiţi, să scăpaţi de mine...

— Vi s-a părut cumva c-am vrea să fugim?

— Nu.

— N-aveţi nici un motiv sa vă îndoiţi de noi, şi ca să vă daţi seama că nici măcar nu ne trece prin gând aşa ceva, pot să vă spun că, în orişice caz, chiar dacă nu ne-aţi în­soţi dumneavoastră, am merge mai departe spre Château-Thierry; dacă ducele doreşte să ne vadă, şi noi suntem la fel de dornici să-l vedem.

— Atunci – spuse Aurilly – totul se potriveşte de minune. Ceva mai târziu însă, ca şi când ar fi vrut să se încredinţeze că, într-adevăr, Remy şi însoţitoarea sa nu se gândeau să apuce pe alt drum, propuse: Stăpâna dumitale n-ar vrea să ne oprim puţin aici?

Şi-i arătă un fel de ospătărie ce se afla în marginea drumului.

— Ştiţi doar – îi atrase atenţia Remy – că stăpâna mea nu obişnuieşte să se oprească decât în oraşe.

— Am băgat şi eu de seamă lucrul acesta – măr­turisi Aurilly – dar nu i-am dat prea mare importanţă.

— Acuma ştiţi.

— Ei bine, eu, care n-am făcut nici un fel de legământ, am să rămân totuşi aici un moment; vedeţi-vă mai departe de drum, că vin şi eu îndată.

Şi, după ce-i arătă lui Remy pe unde s-o ia, Aurilly sări jos de pe cal şi se apropie de hangiul care ieşise să-l întâmpine, ploconindu-se până la pământ, ca şi cum l-ar fi cunoscut.

Remy se grăbi s-o ajungă din urmă pe Diane.

— Ce ţi-a spus? îl întrebă tânăra femeie.

— Mi-a împărtăşit ca de obicei dorinţa lui.

— Vrea neapărat să mă vadă?

— Da.

Diane zâmbi pe sub mască.

— Luaţi seama – îi spuse Remy – e furios.

— N-o să mă vadă. Nu vreau, şi dacă nu vreau eu, n-are ce să facă.

— Bine, dar când vom ajunge la Château-Thierry, nu va trebui totuşi să vă scoateţi masca?

— Ei, şi, ce-mi pasă, de vreme ce atunci când vor des­coperi cine sunt, va fi prea târziu pentru ei? De altmin­teri, stăpânul nu m-a recunoscut.

— Da, dar slujitorul o să vă recunoască numaidecât.

— Vezi doar că până în clipa de faţă nici vocea şi nici mersul meu nu i-au dat de gândit.

— N-are-a face, doamnă – răspunse Remy. Toate misterele acestea de care Aurilly mereu se loveşte de opt zile încoace, prinţul nu le-a avut de întâmpinat, nu i-au stârnit curiozitatea şi nici nu i-au răscolit amintirile, în timp ce de opt zile încoace, Aurilly caută într-una, îşi dă cu socoteala şi chibzuieşte în fel şi chip; văzându-vă, memoria lui, care, vă daţi seama, a fost zgândărită de atâtea şi atâtea împrejurări, va fi străfulgerată, şi dacă nu v-a recunoscut până acum, cu siguranţă că o să vă recunoască numaidecât.

În momentul acela fură întrerupţi de Aurilly, care o luase pe o scurtătură şi care, după ce îi urmărise o bu­cată de vreme fără să-i scape o clipă din ochi, le ieşise fără veste în cale în speranţa că va izbuti să prindă măcar o frântură din convorbirea lor.

Tăcerea ce coborî brusc la sosirea lui îi dovedi în chipul cel mai neîndoielnic că-i stingherea; se resemnă deci să meargă în urma lor, aşa cum obişnuia să facă uneori.

Fără să mai zăbovească o clipă, Aurilly îşi ticlui în minte un plan.

Bănuia desigur ceva, aşa cum spusese Remy, numai că bănuielile lui erau instinctive, căci, nici un moment, urzind mereu alte ipoteze, cugetul lui nu se oprise asu­pra celei adevărate.

Nu putea cu nici un preţ să se dumerească pentru ce femeia se încăpăţâna să-şi ascundă chipul, pe care, mai curând ori mai târziu, tot avea să i-l vadă.

Pentru a-şi duce cât mai bine la îndeplinire planul, Aurilly căută să le dea celorlalţi de înţeles că-l părăsise cu desăvârşire, arătându-se până la sfârşitul zilei cel mai vesel şi cel mai împăciuitor tovarăş de drum din lume.

Remy observă cu oarecare nelinişte această schim­bare.

Ajunseră în cele din urmă într-un oraş, în care ră­maseră ca de obicei peste noapte.

A doua zi, sub cuvânt că aveau de făcut o bucată mai lungă de drum, plecară dis-de-dimineaţă. La prânz făcură un popas pentru a lăsa caii să se odihnească. La orele două porniră din nou. Merseră aşa mai departe până pe la patru.

Un bunget întins mijea în depărtare: era pădurea La Fère.

Ca toate pădurile din nordul Franţei, avea o înfă­ţişare mohorâtă şi misterioasă; dar înfăţişarea aceasta, oricât ar fi fost de impunătoare pentru temperamentele meridionale, care, mai presus de orice pe lume, jinduiesc după lumina zilei şi căldura soarelui, nu părea să aibă nici o înrâurire asupra lui Remy sau asupra Dianei, şi unul, şi celălalt fiind obişnuiţi cu codrii deşi din Anjou şi din Sologne.

Totuşi, în momentul acela, amândoi schimbară o pri­vire ca şi când ar fi înţeles şi unul, şi altul că, într-adevăr, acolo era sortit să se întâmple evenimentul pe care, din zorii zilei de când porniseră la drum, îl simţeau plutind deasupra capetelor lor.

Intrară în pădure.

Era cam pe la chindie. După vreo jumătate de oră, lumina începu să amurgească.

Un vânt puternic învârtejea frunzele şi le purta peste întinsurile nesfârşite ale unui lac, ce se pierdea încreme­nit ca o mare moartă în adâncurile bungetului, desfăşurându-se de-a lungul drumului care se deschidea în faţa călătorilor.

De două ceasuri ploua cu găleata şi pământul lutos se înmuiase. Diane, care avea toată încrederea în calul său şi căreia, de altfel, nici nu i-ar fi trecut prin gând să-şi cruţe viaţa, îl lăsa să înainteze în voie, fără să-l mai mâne; Aurilly mergea în dreapta, iar Remy în stânga ei.

Aurilly ţinea marginea dinspre lac, slujitorul mijlocul drumului.

Ţipenie de om nu se zărea sub întunecatele bolţi de verdeaţă pe şerpuiturile drumului croit printre copaci.

S-ar fi zis că se aflau în inima uneia din acele păduri fermecate, la umbra căreia nu poate trăi nici o făptură vie, dacă uneori nu s-ar fi auzit răzbătând din afunduri urletul răguşit al lupilor ce se treziseră o dată cu în­serarea.

La un moment dat, Diane simţi că şaua calului său, pe care-l închingase ca de obicei Aurilly, începuse să se cla­tine şi să se răsucească; îl înştiinţă pe Remy, care sări numaidecât jos de pe cal şi se aplecă să strângă chinga.

Folosindu-se de prilej, Aurilly se apropie de Diane, care în momentul acela nu era atentă la el, şi reteză cu vârful pumnalului dintr-o mişcare băierile măştii.

Înainte ca ea să fi prins de veste ce voia să facă sau să fi apucat să ducă mâna la obraz, Aurilly îi smulse masca şi se aplecă spre Diane, care, în momentul acela, tocmai stătea întoarsă cu faţa spre el.

Privirile celor doi se cuprinseră într-o crâncenă încleş­tare. Nimeni n-ar fi putut să spună care dintre ei era mai palid la faţă şi mai fioros.

Aurilly îşi simţi fruntea scăldată de o sudoare înghe­ţată şi, lăsând să-i scape din mână şi masca, şi pumna­lul, îşi plesni palmele una de alta, gemând înspăimântat:

— Sfinte Dumnezeule!... Doamna de Monsoreau!!!

— De aici încolo n-o să mai ai prilejul să rosteşti numele acesta!... strigă Remy şi, înşfăcându-l pe Aurilly de mijloc, îl trase jos de pe cal.

Aurilly întinse mâna să apuce pumnalul.

— Nu, Aurilly, nu – îi spuse Remy, aplecându-se asupra lui şi punându-i genunchiul în piept – nu, stai aici!

În momentul acela, ultimul văl ce mai acoperea încă amintirile lui Aurilly se sfâşie brusc.

— Le Haudouin! bolborosi el. S-a sfârşit cu mine!

— Încă nu – spuse Remy, astupând cu mâna gura ne­fericitului ce se zvârcolea sub el – dar nici mult nu mai ai! Şi cu mâna cealaltă trase pumnalul din teacă. Acum – rosti el – acum, Aurilly, ai dreptate: s-a sfârşit cu tine!

Şi lama de oţel pătrunse în gâtlejul muzicantului, care scoase un horcăit sugrumat.

Cu privirea rătăcită, stând în şa pe jumătate întoarsă, cu mâinile pe oblânc, tremurând toată şi totuşi necruţătoare, Diane urmări până la capăt, fără să clipească, scena aceea de groază.

Cu toate astea, când văzu sângele ţâşnind de-a lungul lamei pumnalului, se lăsă pe spate şi alunecă jos de pe cal ţeapănă ca o moartă.

Remy însă avea altceva de făcut în momentul acela năprasnic decât să se ocupe de ea: se apucă să scotocească prin hainele lui Aurilly, luându-i cele două fişicuri de gal­beni, pe urmă îi atârnă o piatră de gât şi azvârli cadavrul în lac.

Turna mereu cu găleata.

— Şterge, Doamne, şterge urmele dreptăţii tale, căci mai sunt şi alţi vinovaţi pe care mâna ta va trebui să-i lovească! murmură el.

Îşi spălă mâinile în apa lâncedă şi întunecoasă, o luă în braţe pe Diane, care zăcea încă în nesimţire, şi o urcă pe calul ei, apoi încălecă pe gonaciul lui, având grijă s-o sprijine pe tovarăşa sa de drum.

Înspăimântat de urletele lupilor care se apropiau tot mai mult, ca şi când ar fi simţit ce se întâmplase, calul lui Aurilly se făcu nevăzut în desiş.

După ce Diane îşi veni în fire, cei doi călători porniră mai departe spre Château-Thierry, fără să schimbe un singur cuvânt.

LXXVIII

CUM S-A FĂCUT CĂ REGELE NU L-A POFTIT LA MASA PE

CRILLON ŞI CUM A VENIT ÎN SCHIMB CHICOT, NEPOFTIT

A doua zi după ce se petrecuseră în pădurea La Fère întâmplările povestite mai sus, pe la orele nouă dimineaţa, regele Franţei ieşi din baie.

După ce-l înfăşurase într-o cuvertură de lână fină şi-l ştersese cu două trâmbe groase de vată de Persia – ce seamănă foarte bine cu lâna de oaie – camerierul său se retrăsese, pentru ca în locul lui să vină coaforii şi garde­robierii monarhului, care, la rândul lor, cedaseră locul par-fumierilor şi curtenilor.

În sfârşit, după ce şi aceştia plecaseră, suveranul îl chemase pe majordomul palatului, căruia îi spuse că ar fi vrut să mănânce altceva decât supa de carne pe care o lua de obicei la prânz, deoarece, ca niciodată, în dimineaţa aceea i se stârnise pofta de mâncare.

Această binevenită ştire, ce se răspândi fulgerător în tot palatul, fu întâmpinată cu o bucurie pe deplin îndrep­tăţită, şi aburul îmbietor al cărnurilor fripte şi începuse să adie dinspre bucătării în momentul în care Crillon, co­mandantul gărzii regale, după cum probabil cititorul îşi aminteşte, intră în apartamentul maiestăţii sale pentru a primi ordine.

— De, ştiu eu, dragă Crillon – îi spuse regele – fă şi tu cum crezi că-i mai bine pentru ca pe ziua de azi persoana mea să fie apărată; dar, pentru numele lui Dum­nezeu, nu mă sili să fac pe monarhul: mă simt întrari­pat de fericire în dimineaţa asta şi parcă îmi tot vine să râd; sunt mai uşor ca un fulg şi am impresia că dintr-o clipă într-alta o să-mi iau zborul. Mi-e foame, Crillon, îţi dai tu seama ce înseamnă asta, dragul meu?

— Îmi dau cu atât mai bine seama, sire – răspunse comandantul gărzii regale, cu cât şi mie, drept să vă spun, mi-e o foame de lup.

— O, ţie, Crillon, ţie mereu ţi-e foame – zise suve­ranul, râzând.

— Nu chiar mereu, sire, nu, maiestatea voastră exa­gerează, doar de trei ori pe zi; dar maiestăţii voastre?

— Mie o dată pe an şi numai atunci când se întâmplă să primesc veşti bune.

— Drăcia dracului! Care va să zică aţi primit veşti bune, sire? Cu atât mai bine, cu atât mai bine! Fiindcă veştile bune sunt tot mai rare, pare-mi-se de la o vreme încoace.

— N-am primit nici o veste, Crillon, dar ştii ce zice proverbul?

— Ştiu, cum de nu: "Când nici o veste nu vine, în­seamnă că totul e bine". Eu nu prea am încredere în proverbe, sire, şi mai cu seamă în proverbul acesta; n-aţi primit nimic din Navara?

— Nimic.

— Chiar nimic?

— Dacă-ţi spun, înseamnă că-i linişte şi pace.

— Dar din Flandra?

— Tot aşa.

— Adică nimic? înseamnă că sunt lupte. Dar din Paris?

— Tot nimic.

— Înseamnă că se fac uneltiri.

— Sau copii, Crillon. Şi fiindcă veni vorba, Crillon, cred c-o să am şi eu un copil.

— Maiestatea voastră? exclamă Crillon în culmea ui­mirii.

— Bineînţeles, regina a visat astă-noapte c-a rămas în­sărcinată.

— De, ştiu eu ce să zic, sire... – îngăimă Crillon.

— Ei, ce e, zi odată!

— Mă bucur din toată inima că maiestăţii voastre i-e foame atât de dimineaţă. Vă las cu bine, sire!

— Du-te, Crillon, scumpule, du-te.

— Drăcia dracului! Sire – îşi dădu cu părerea Cril­lon – de vreme ce maiestatea voastră este atât de înfo­metat, s-ar cuveni, cred, să mă poftească la masă.

— De ce, Crillon?

— Pentru că se zice, chipurile, că maiestatea voastră trăieşte numai cu aer, de aceea e şi atât de slab, dat fiind că aerul e stricat, aşa că aş fi fost fericit să pot spune încolo şi încoace: "Drăcia dracului! Nu sunt decât min­ciuni gogonate, regele mănâncă la fel ca toată lumea".

— Nu, Crillon, nu, dimpotrivă, lasă lumea să creadă aşa; mi-ar fi ruşine să mănânc la fel ca oricare muritor, în văzul supuşilor mei. Fiindcă să ştii un lucru, Crillon: un monarh trebuie să rămână pururea o făptură poetică în ochii lor, să nu li se arate niciodată decât sub cea mai măreaţă înfăţişare. Uite, să-ţi dau un exemplu...

— Vă ascult, sire.

— Adu-ţi aminte de regele Alexander.

— Care rege Alexander?

— Alexander Magnus. Ah, aşa e, am uitat că nu ştii latineşte. Ei bine, regele Alexandru obişnuia să se scalde în faţa soldaţilor săi, pentru că Alexandru era chipeş, bine făcut şi destul de durduliu, din care pricină oamenii îl asemuiau cu Apolo şi chiar cu Antinou.

— O, nu, sire, nu cumva să vă treacă prin gând, zău, să faceţi ca el şi să vă scăldaţi în faţa supuşilor maies­tăţii voastre, fiindcă sunteţi slab ca un ţâr, sire, păcatele mele!

— Eşti un băiat de treabă, Crillon, bravo ţie! spuse regele, bătându-l pe umăr. Îmi place că-mi spui adevărul de la obraz, niciodată nu cauţi să mă linguşeşti; n-ai stofă de curtean, bătrâne.

— Ştiţi de ce? Pentru că n-aţi vrut să mă poftiţi la masă – adăugă Crillon, râzând blajin, şi-şi luă rămas bun de la rege, mai curând mulţumit în adâncul inimii lui decât supărat, fiindcă bătaia pe umăr compensa îndeajuns prânzul din care nu izbutise să se înfrupte.

Îndată după plecarea lui Crillon, slujitorii se grăbiră să întindă masa.

Majordomul palatului se întrecuse pe sine. O piftie de prepeliţe cu pireu de trufe şi de castane atrase de la bun început atenţia monarhului, care, o clipă mai înainte, fu­sese ispitit de nişte stridii de toată frumuseţea.

De aceea, nelipsita supă de carne, ce fusese până atunci cu statornicie tonicul de fiecare zi al monarhului, rămase uitată deoparte; degeaba deschidea ochii mari în castro­nul de aur, ochii săi milogi, cum ar fi spus Théophile, nu se învredniciră să capete nici măcar o privire din par­tea suveranului.

Regele începu să mănânce piftia de prepeliţă. Nici n-apucase bine să ducă la gură al patrulea dumicat şi iată că un pas uşor se prelinse pe parchet în spatele lui, un jilţ scârţâit pe rotile şi o voce binecunoscută porunci răstit:

— Un tacâm!

Monarhul întoarse capul.

— Chicot! strigă el.

— În carne şi oase.

Şi, potrivit vechilor sale tabieturi, de care nu se pu­tea dezbăra, oricât de mult ar fi stat departe de palat, Chicot se instală în jilţul său, luă o farfurie şi o furculiţă şi se apucă să dijmuiască stridiile din tavă, alegându-le pe cele mai mari şi mai cărnoase şi stropindu-le din belşug cu zeamă de lămâie, fără să adauge un singur cuvânt.

— Tu aici?! Te-ai întors? se minună Henric.

— Ssst! îi spuse Chicot cu gura plină, făcându-i semn cu mâna să tacă.

Şi se folosi de mirarea monarhului, ca să tragă spre el piftia de prepeliţe.

— Ce faci, Chicot, e farfuria mea! protestă Henric, întinzând mâna să-şi ia mâncarea înapoi.