Cei trei muşchetari

Îşi făcuseră tocmai patul şi proptiseră uşa pe dinăun­tru, cînd auziră bătăi în oblonul ferestrei ce dădea în curte; întrebară cine este şi, recunoscînd vocea valeţilor, îl deschiseră.

Într adevăr, erau Planchet şi Grimaud.

― Grimaud poate să păzească singur caii, ― spuse Planchet, ― dacă domnii mă lasă, eu mă voi culca de a curmezişul uşii; în felul acesta vor fi siguri că nimeni nu va ajunge pînă la ei.

― Şi pe ce vei dormi? întrebă d'Artagnan.

― Iată patul meu, răspunse Planchet. arătînd un mal­dăr de paie.

― Atunci, vino, ― primi d'Artagnan, ― ai dreptate; mutra hangiului nu mi place de loc, prea i drăgălaşă.

― Nici mie nu mi place, adăugă Athos.

Planchet intră pe fereastră şi se culcă de a curmezişul uşii, în vreme ce Grimaud se închise în grajd, asigurînd că la cinci dimineaţa el şi cei patru cai vor fi gata de drum.

Noaptea trecu destul de liniştită; e drept că pe la două dimineaţa cineva încercă să deschidă uşa, dar Planchet se trezi strigînd: Cine i acolo? I se răspunse de afară că era o greşeală şi paşii se îndepărtară.

La patru dimineaţa se auzi zgomot mare în grajd. Gri­maud voise să i trezească pe rîndaşi, dar rîndaşii se nă­pustiseră cu ciomegele asupra lui. Cînd ceilalţi deschiseră fereastra, îl zăriră pe bietul Grimaud la pămînt fără cunoş­tinţă, cu capul spart de coada unei furci.

Planchet coborî în curte ca să pună şeile, dar caii erau istoviţi. Singurul în stare să mai pornească la drum era al lui Mousqueton, care gonise în ajun vreme de cinci sau şase ore fără călăreţ, dar dintr o greşeală de neînchipuit, veterinarul, chemat pentru calul hangiului, luase sînge ca­lului lui Mousqueton.

Toate începeau să fie din ce în ce mai ciudate; năpas­tele, unele după altele, erau poate simple întîmplări, dar tot atît de bine puteau fi şi rodul unor uneltiri. Athos şi d'Artagnan ieşiră din cameră în vreme ce Planchet se ducea să cerceteze dacă prin împrejurimi nu se găseau trei cai de vînzare. În faţa porţii hanului aşteptau doi cai gata înşeuaţi, voinici şi odihniţi. Era tocmai ce trebuia. Între bînd unde sînt stăpînii cailor, i se răspunse că aceştia dormiseră noaptea în han şi că tocmai plăteau hangiului socoteala.

Athos coborî să plătească, în vreme ce d'Artagnan şi Planchet stăteau în faţa porţii; hangiul se afla într o în­căpere joasă din fundul hanului. Îl rugară pe Athos să se ducă la el.

Athos intră încrezător înăuntru şi scoase doi pistoli pentru plată. Hangiul era singur, la tejgheaua, cu un ser­tar întredeschis. Luă banii daţi de Athos, îi întoarse pe o faţă şi pe alta, apoi strigînd deodată că monedele nu sînt bune, îl ameninţă pe Athos că va pune să l aresteze pe el şi pe tovarăşul lui, ca măsluitori de bani.

― Caraghiosule, ― se repezi Athos la el, ― acum îţi retez urechile!

În aceaşi clipă, patru vlăjgani înarmaţi pînă în dinţi se iviră prin uşile lăturalnice, năpustindu se asupra lui Athos.

― M au prins, ― răcni Athos din răsputeri, ― fugi d'Artagnan, iute, iute! Şi slobozi două focuri.

Fără să mai aştepte altă pofteală d'Artagnan şi Plan­chet dezlegară caii care aşteptau în faţa porţii, săriră în şa, le înfipseră pintenii în coaste şi porniră în goană ne­bună.

― Tu ştii ce s o fi întîmplat cu Athos? îl intrebă d'Ar­tagnan pe Planchet, în vreme ce alergau.

― Ah! domnule, ― îi răspunse Planchet, ― am văzut cum a doborît doi cu două focuri şi mi s a părut, prin gea­murile uşii, că încrucişa spada cu ceilalţi.

― Viteazul de Athos! ― murmură d'Artagnan, ― şi cînd te gîndeşti că trebuie să l părăsim! De altminteri, poate că tot asta ne aşteaptă şi pe noi la cîţiva paşi de aici. Înainte, Planchet, înainte! Eşti un băiat cu suflet.

― Eu v am spus, domnule, ― răspunse Planchet, ― pe picarzi îi dibui numai cînd îi pui la treabă; de altfel, aici sînt pe meleagurile mele şi asta mi dă un ghes grozav.

Gonind tot mai vîrtos, amîndoi sosiră la Saint Omer în­tr un suflet. Acolo îşi mai lăsară caii să se odihnească, cu frîul trecut pe după braţ, de teama vreunei pacoste, iar ei îmbucară ceva la repezeală, în picioare, la marginea drumului. Apoi o porniră mai departe.

La o sută de paşi de porţile oraşului Calais, calul lui d'Artagnan se prăbuşi la pămînt. N a fost chip să l mai ridice: îi ţîşnea sîngele pe nări şi prin ochi; le rămînea calul lui Planchet, dar şi el se oprise, fără să l mai poată urni din loc.

Din fericire, după cum am mai spus, călătorii mai aveau doar ca o sută de paşi pînă în oraş; îşi lăsară amîndoi caii în mijlocul drumului şi alergară spre port. Plan­chet îi arătă stăpînului, la numai cincizeci de paşi înain­tea lor, pe un gentilom care sosea cu valetul lui.

Se apropiară repede de acest gentilom care părea şi el foarte grăbit. Avea cizmele pline de colb şi întrebă dacă nu putea trece numaidecît în Anglia.

― Nimic mai uşor, ― îi răspunse stăpînul unui vas gata să şi întindă pînzele, ― dar a sosit azi dimineaţă poruncă să nu părăsească nimeni portul fără hîrtie de voie din partea domnului cardinal.

― Eu am această învoire, spuse gentilomul scoţînd hîrtia din buzunar. Iat o.

― Vizaţi o atunci la comandantul portului, ― îl sfă­tui stăpînul vasului, ― şi pe urmă alegeţi mă pe mine.

― Unde l pot găsi pe comandant?

― La el, la ţară.

― Şi unde vine asta?

― La un sfert de leghe de oraş; iată, puteţi să vedeţi de aici, la poalele colinei de colo, acoperişul acela din ţiglă.

― Foarte bine, răspunse gentilomul.

Urmat de valetul său, necunoscutul se îndreptă spre lo­cuinţa de ţară a comandantului.

D'Artagnan şi Planchet se luară după el la vreo cinci sute de paşi depărtare.

Odată afară din oraş, d'Artagnan iuţi pasul şi l ajunse din urmă pe gentilom tocmai cînd acesta intra într o pă­durice.

― Domnule, ― începu d'Artagnan, ― mi se pare că sînteţi foarte grăbit.

― Nici nu se poate mai grăbit, domnule.

― Îmi pare foarte rău, ― urmă d'Artagnan, ― dar findcă şi eu sînt tare grăbit, voiam să vă rog să mi faceţi o înlesnire.

― Ce anume?

― Să mă lăsaţi să trec eu mai întîi.

― Cu neputinţă, îi răspunse gentilomul. Am străbătut şaizeci de leghe în patruzeci şi patru de ore şi mîine la prînz trebuie să fiu la Londra.

― Şi eu am făcut acelaşi drum în patruzeci de ore şi mîine dimineaţă la zece trebuie să fiu la Londra.

― Îmi pare rău, domnule, dar am sosit înaintea dumitale şi nu voi trece după dumneata.

― Îmi pare rău, domnule, dar am sosit după dumneata şi voi trece înaintea dumitale.

― Din porunca regelui! spuse gentilomul.

― Din porunca mea! spuse d'Artagnan.

― Dar, după cum văd, dumneata cauţi gîlceavă cu lumînarea.

― La dracu, dar ce vrei să caut?

― Şi ce doreşti dumneata?

― Vrei să ştii?

― Vezi bine.

― Iată: doresc ordinul pe care l ai la dumneata, căci eu nu am şi mi trebuie şi mie.

― Cred că glumeşti.

― Nu glumesc niciodată.

― Lasă mă să trec.

― Nu vei trece.

― Tinerelule viteaz, o să ţi sfărîm ţeasta. Hei! Lubin, pistoalele!

― Planchet! strigă d'Artagnan, ― îngrijeşte de va­let că de stăpîn am eu grijă.

Îmbărbătat de prima sa ispravă, Planchet sări asupra lui Lubin şi cum era puternic şi plin de vlagă, îl trînti cu spinarea la pămînt şi i puse genunchiul în piept.

― Vedeţi vă de treabă, domnule, ― strigă Planchet, ― eu am sfîrşit cu a mea.

Văzînd acestea, gentilomul îşi trase spada din teacă şi se repezi la d'Artagnan, dar se izbi de un potrivnic pu­ternic.

În trei secunde, d'Artagnan îi dete trei lovituri de spadă, rostind la fiecare lovitură:

― Una pentru Athos, una pentru Porthos şi una pen­tru Aramis.

La cea de a treia lovitură, gentilomul se prăbuşi gră­madă la pămînt.

Crezîndu l mort sau măcar leşinat, d'Artagnan se apro­pie de el să i ia ordinul, dar în clipa cînd întindea mîna cu gînd să l scotocească, rănitul care nu lăsase spada din mînă, îi înfipse ascuţişul în piept, zicînd:

― Şi una pentru dumneata!

― Şi una pentru mine, urma alege! răcni mîniat d'Ar­tagnan, ţintuindu l la pămînt cu a patra lovitură în pîntece.

De data asta gentilomul închise ochii, pierzîndu şi cu­noştinţa.

D'Artagnan scotoci în buzunarul unde l văzuse punîndu şi ordinul de trecere şi l luă. Era pe numele contelui de Wardes.

Aruncînd apoi o ultimă ochire asupra frumosului tînăr care să tot fi avut douăzeci şi cinci de ani şi pe care l lăsa acolo zăcînd în nesimţire sau poate chiar mort, d'Artagnan oftă, cugetînd la soarta ciudată care împinge pe oameni să se nimicească unii pe alţii, în folosul unor fiinţe străine lor şi care, adesea nici nu au habar că ceilalţi trăiesc pe lume.

În curînd însă, Lubin îl trezi din aceste gînduri prin dezlănţuirea unor urlete şi răcnete asurzitoare după ajutor.

Planchet îi băgă mîna în beregată şi l strînse din răs­puteri.

― Domnule, ― se adresă el lui d'Artagnan, ― cît timp îl voi ţine aşa, nu va ţipa; dar cum îi voi da dru­mul, o să înceapă iar să ţipe. Pasămite, e normand şi normanzii sînt foc de încăpăţînaţi.

Într adevăr, aşa înăbuşit cum era, Lubin tot mai slobo­zea cîte un scîncet.

― Aşteaptă! zise d'Artagnan.

Şi scoţîndu şi bastista, i o puse căluş.

― Acum, făcu Planchet, ― să l legăm de un copac.

Făcură aceasta cu multă luare aminte, apoi traseră pe contele de Wardes lîngă servitorul lui; cum începea să se înnopteze şi cum rănitul şi cel legat cobză erau la cîţiva paşi înăuntrul păduricii, nu încăpea îndoială că amîndoi aveau să rămînă acolo pînă a doua zi.

― Şi acum, ― spuse d'Artagnan, ― repede la coman­dantul portului.

― Dar mi se pare că sînteţi rănit, îi arătă Planchet.

― Nu i nimic; să îngrijim întîi de ceea ce e mai grab­nic, pe urmă vedem noi şi de rana mea care, de altminteri, nu cred că i periculoasă.

Şi amîndoi se îndreptară cu paşi mari spre locuinţa de la ţară a vrednicului funcţionar.

Un glas vesti pe domnul conte de Wardes.

D'Artagnan intră.

― Aveţi un ordin semnat de cardinal? îl întrebă co­mandantul.

― Da, domnule, ― răspunse d'Artagnan, ― iată l.

― Aşa, aşa! e cum trebuie şi cu bune recomandări.

― De altfel, e şi firesc, îi întoarse vorba d'Artagnan, ― sînt unul dintre prea credincioşii lui.

― Se pare că eminenţa sa vrea să împiedice pe cineva să ajungă în Anglia?

― Da, pe un oarecare d'Artagnan, un gentilom bearnez care a plecat din Paris, însoţit de trei prieteni, cu gînd să ajungă la Londra.

― Îl cunoaşteţi personal? întrebă comandantul.

― Pe cine?

― Pe acest d'Artagnan.

― Cît se poate de bine.

― Daţi mi semnalmentele lui.

― Nimic mai uşor.

Şi d'Artagnan îi dădu, trăsătură cu trăsătură, semnal­mentele contelui de Wardes.

― Îl însoţeşte cineva? întrebă comandantul.

― Da, un valet pe care l cheamă Lubin.

― Vom veghea asupra lor şi dacă punem mîna pe ei, cardinalul poate fi liniştit, vor fi trimişi la Paris, sub pază.

― Pentru astfel de măsuri, domnule comandant, car­dinalul vă va rămîne îndatorat, îl asigură d'Artagnan.

― Veţi vedea pe eminenţa sa la întoarcerea dumnea­voastră, domnule conte?

― Fără îndoială.

― Spuneţi i, vă rog, că i sînt un slujitor supus.

― Vă asigur că n o să uit.

Bucuros de această încredinţare, comandantul portului viză biletul de liberă trecere şi l dădu îndărăt lui d'Ar­tagnan.

Fără să şi mai piardă vremea cu dulcegării de prisos, d'Artagnan îl salută, îi mulţumi şi plecă.

Odată afară, el şi Planchet o luară la geană şi, făcînd un lung ocol ca să nu treacă prin pădure, intrară în oraş pe altă poartă.

Corabia era gata de plecare. Stăpînul ei aştepta în port.

― Ei? făcu el văzîndu l pe d'Artagnan.

― Iată ordinul meu vizat, spuse acesta.

― Şi celălalt gentilom?

― Nu mai pleacă azi, ― îi răspunse d'Artagnan, ― dar fii liniştit, îţi voi plăti trecerea pentru amîndoi.

― Să plecăm atunci, hotărî stăpînul corabiei.

― Să plecăm, se învoi şi d'Artagnan.

Sări împreună cu Planchet în luntre; peste cinci mi­nute se aflau pe puntea corbăiei.

Tocmai la timp, căci după o jumătate de leghe în larg, d'Artagnan văzu strălucind o lumină şi auzi o detunătură. Era lovitura de tun care vestea închiderea portului.

Venise în sfîrşit vremea ca d'Artagnan să vadă şi de rana lui; din fericire, aşa cum gîndise la început, nu era dintre cele mai primejdioase; vîrful spadei întîlnise o coastă şi lunecase de a lungul osului; ceva mai mult, cămaşa lipindu se îndată de rană, nu picuraseră decît cîţiva stropi de sînge.

Frînt de oboseală, d'Artagnan se aruncă pe o saltea în­tinsă pe jos şi adormi.

A doua zi dimineaţa, în revărsatul zorilor, vasul se afla doar la trei sau patru leghe de coastele Angliei; vîntul bă­tuse slab peste noapte aşa că nu înaintaseră prea mult.

La zece dimineaţa, corabia arunca ancora în portul Douvres.

Pe la zece şi jumătate d'Artagnan punea piciorul pe pămîntul Angliei, răsuflînd:

― În sfîrşit, am ajuns!

Dar nu era numai atît. Trebuia să ajungă şi la Lon­dra, în Anglia, călătoria cu caii de poştă era bine întoc­mită. d'Artagnan şi Planchet luară cîte un căluţ; un că­lăreţ înaintaş le deschidea drumul; după patru ceasuri, erau la porţile capitalei.

Necunoscînd Londra şi neştiind boabă englezeşte, d'Artagnan scrise numele lui Buckingham pe o hîrtie şi tre­cătorii îl îndrumară spre palatul ducelui.

Ducele era la vînătoare la Windsor, cu regele.

D'Artagnan întrebă de cameristul de încredere al du­celui; acesta cunoştea bine limba franceză, deoarece îl însoţise pe duce în toate călătoriile sale; îi destăinui că sosea de la Paris pentru o chestiune de viaţă şi moarte şi că trebuia să i vorbească numaidecât stăpînului său.

Încrederea cu care vorbea d'Artagnan îl înduplecă pe Patrice, aşa îl chema pe acest ministru al ministrului. Porunci să se pună şaua pe doi cai şi l însoţi chiar el pe tînărul ostaş din gardă. Cît priveşte pe Planchet, fusese coborît de pe cal ţeapăn ca o scîndură. Sărmanul de el era la capătul puterilor; numai d'Artagnan era ca de fier.

Sosiră la castel; acolo i se spuse că regele şi Buckin­gham vînau cu şoimi în mlaştini, la o depărtare de două sau trei leghe.

Peste douăzeci de minute erau acolo. Nu trecu mult şi cameristul auzi vocea stăpînului care îşi chema şoimul.

― Pe cine să vestesc milordului duce? întrebă el.

― Tînărul care într o seară i a căutat gîlceavă pe Podul Nou în faţa Samaritencei.

― Ciudată recomandaţie.

― Vei vedea că e la fel de bună ca oricare alta.

Patrice dădu frîu slobod calului, ajunse la duce şi l încunoştiinţă, în cuvintele de mai sus că l aşteaptă un trimis.

Dîndu şi îndată seama că era vorba de d'Artagnan şi bănuind că i se trimitea ştire despre ceva ce se petrecea în Franţa, Buckingham întrebă repede unde era trimisul; şi, recunoscînd de departe uniforma gărzilor, o porni în goană drept spre d'Artagnan. Cameristul se ţinea deoparte, din cuviinţă.

― I s a întîmplat reginei vreo nenorocire? se repezi Buckingham, punîndu şi tot dorul şi toată dragostea în întrebarea lui.

― Nu cred, ― răspunde gasconul, ― bănuiesc totuşi că trece printr o grea primejdie din care numai excelenţa voastră poate s o scape.

― Eu? strigă Buckingham. Să fiu eu oare atît de fe­ricit încît să i pot fi de folos? Vorbeşte! Vorbeşte!

― Luaţi această scrisoare, îi spuse d'Artagnan.

― O scrisoare? Şi cine mi o trimite?

― După cîte ştiu, maiestatea sa.

― Maiestatea sa! murmură Buckingham, îngălbenindu se atît de cumplit, încît d'Artagnan crezu că o să i vină rău. Desfăcu sigiliul.

― Dar ce i cu ruptura asta? întrebă ducele, arătîndu i lui d'Artagnan o gaură în hîrtie.

― Ah! ― făcu d'Artagnan, ― n am băgat de seamă; spada contelui de Wardes o fi făcut isprava, cînd mi a străpuns pieptul.

― Eşti rănit? întrebă Buckingham, pe cînd desfăcea sigiliul.

― Nimica toată, ― răspunse d'Artagnan, ― o zgîrietură.

― Doamne, Dumnezeule! Ce am citit! strigă ducele. Patrice, rămîi aici sau mai bine, du te de l caută pe rege oriunde o fi şi spune i maiestăţii sale că l rog umil să mă ierte, dar o chestiune nespus de grabnică mă cheamă la Londra. Vino, domnule, vino.

Şi amîndoi o porniră în goană spre capitală.

Capitolul XXI

CONTESA DE WINTER

De a lungul drumului, ducele îi ceru lui d'Artagnan să i istorisească cu de amănuntul nu tot ce se petrecuse, dar tot ce ştia el. Întregind spusele tînărului cu propriile lui amintiri, izbuti să se dumirească în de ajuns asupra primejdiei ce se oglindea de altfel şi în rîndurile atît de sumare şi de nelămurite ale reginei. Dar ceea ce îl uimea îndeosebi, era că Richelieu, deşi ţinea cu tot dinadinsul ca acest tînăr să nu calce pe pămîntul Angliei, nu reuşise totuşi să l oprească din calea lui. Cînd ducele îşi arătă uimirea, d'Artagnan începu să i înşire toate măsurile luate şi cum, datorită ajutorului neasemuit al celor trei prie­teni, rămaşi însîngeraţi de a lungul drumului, izbutise să se aleagă doar cu lovitura de spadă care atinsese scri­soarea reginei şi pe care i o plătise domnului de Wardes cu vîrf şi îndesat. În vreme ce i asculta povestirea în cu­vinte atît de fireşti, ducele îi arunca mirat cînd şi cînd o privire, neputînd pricepe cum se împăca atîta chibzuială, atîta cutezanţă şi atîta credinţă cu un chip care nu arăta nici măcar douăzeci de ani.

Caii zburau ca vîntul şi în cîteva minute ajunseră la porţile Londrei. D'Artagnan crezuse că pe străzile ora­şului, ducele va frîna avîntul calului său, dar nici gînd: îşi urmă drumul în goană nebună, fără să i pese de tre­cătorii iviţi în calea lui. Într adevăr, pe cînd străbăteau oraşul, pricinui chiar vreo două trei accidente; dar Buckingham nu şi întoarse nici măcar, capul ca să vadă ce se întîmplase cu cei trîntiţi la pămînt. D'Artagnan îl urma printre strigăte ce aduceau grozav a blesteme.

Intrînd în curtea palatului, Buckingham sări jos de pe şa şi, fără să i pese de ce va face calul, îi aruncă hamul pe grumaz, iar el se repezi spre scară. D'Artagnan făcu şi el la fel, totuşi cu mai multă grijă pentru acele mîndre ani­male ale căror însuşiri le putuse preţui; dar spre mîngîierea lui trei sau patru rîndaşi se şi repeziră din bucătării şi din grajduri ca să ia în primire cei doi cai.

Ducele mergea atît de repede, încît d'Artagnan se ţinea anevoie după el. Străbătu mai multe saloane în şir, a că­ror eleganţă nu şi ar fi putut o închipui nici cei mai de seamă nobili din Franţa şi, în sfîrşit, ajunse într un dor­mitor care era totodată minune de gust subţire şi de bo­găţie. În alcovul acestei încăperi se găsea o uşă, una cu peretele; ducele o deschise cu o cheiţă de aur pe care o purta atîrnată la gît cu un lanţ tot de aur. Din cuviinţă, d'Artagnan rămăsese mai în urmă; dar în clipa cînd trecea pragul acestei uşi, Buckingham se întoarse şi văzînd că tînărul şovăie, îi spuse:

― Vino, te rog, şi dacă într o zi vei avea fericirea să te afli în faţa maiestăţii sale, povesteşte i ce ai văzut.

Văzîndu se astfel poftit, d'Artagnan îl urmă pe duce care închise uşa după el.

Amîndoi se aflară atunci într o capelă mică, îmbrăcată toată în mătase persană şi brocart de aur, luminată puternic de sumedenie de lumînări. Deasupra unui soi de altar, şi sub un baldachin de catifea albastră, încununat cu pene albe şi roşii, era portretul în mărime naturală al Anei de Austria, portret atît de asemănător, încît zărindu l d'Artagnan scoase un strigăt de uimire: ai fi zis că regina vrea să vorbească.

Dedesubtul portretului, pe altar se găsea caseta în care erau eghileţii în diamante.

Ducele se apropie de altar, îngenunchie aşa cum ar fi îngenunchiat un preot în faţa lui Isus, apoi deschise caseta.

― Poftim! ― îi zise el, scoţînd din casetă un nod mare de panglică albastră strălucind în diamante, ― poftim, iată preţioasele giuvaiere cu care jurasem să fiu înmormîntat. Regina mi le a dat, regina mi le ia; facă se în toate voia ei, ca şi voia celui de sus.

Apoi începu să sărute una după alta, podoabele de care avea să se despartă. Deodată, scoase un strigăt înspăimîntător.

― Ce e? ― întrebă tulburat d'Artagnan, ce vi s a întîmplat, milord?

― Totul e pierdut! strigă Buckingham, galben la faţă ca un mort, ― lipsesc două din ele, nu mai sînt decît zece.

― Le aţi pierdut, milord, sau credeţi că vi s au furat?

― Mi s au furat, ― murmură ducele, ― şi sînt sigur că i mîna cardinalului. Uite, priveşte, panglicile de care erau prinse au fost tăiate cu foarfecă.

― Dacă milord ar putea bănui cine a săvîrşit furtul... Poate că persoana aceea le mai are încă.

― Stai, stai, se gîndi ducele. Singura dată cînd am pus giuvaierele a fost cu prilejul balului dat de rege la Windsor acum opt zile. La bal, contesa de Winter, cu care eram certat, s a apropiat de mine. Împăcarea n a fost decît răz­bunarea unei femei geloase. De atunci n am mai văzut o. Femeia asta e o iscoadă a cardinalului.

― Adică are iscoade în lumea întreagă? izbucni d'Ar­tagnan.

― Da, da, ― răspunse Buckingham scrîşnind din dinţi, ― da, e un luptător grozav. Totuşi, ia spune, cînd trebuie să aibă loc balul acela?

― Lunea viitoare.

― Lunea viitoare! Mai sînt deci cinci zile pînă atunci. Avem mai multă vreme decît ne trebuie. Patrice, chemă ducele, deschizînd uşa capelei: Patrice!

Cameristul de încredere sosi.

― Giuvaergiul şi secretarul meu!

Valetul pieri într o clipă, fără a scoate o vorbă, ceea ce dovdea obişnuinţa lui de a asculta orbeşte şi de a nu crîcni.

Dar deşi bijutierul fusese chemat în primul rînd, secre­tarul sosi cel dintîi. De altfel era şi firesc, fiindcă locuia chiar în palat. Îl găsi pe Buckingham în dormitor, scriind la o masă cîteva ordine speciale.

― Domnule Jackson, ― îi porunci el ― te vei duce chiar acum la lordul cancelar şi i vei spune că i dau în grijă îndeplinirea acestor ordine. Doresc să fie executate numaidecît.

― Dar dacă lordul cancelar mă întreabă din ce pricină excelenţa voastră ia o măsură atît de neobişnuită, ce tre­buie să i răspund?

― Că aşa e bunul meu plac şi că n am de dat nimănui socoteală de hotărîrile mele.

― Tot acesta să fie şi răspunsul pe care l ar da maies­tăţii sale, dacă din întîmplare regele ar dori să ştie pentru ce nici o corabie nu poate părăsi porturile Marei Britanii? adăugă zîmbind secretarul.

― Ai dreptate, domnule. ― răspunse Buckingham, ― să spună maiestăţii sale că am hotărît starea de răz­boi şi că măsura luată este începutul ostilităţilor împotriva Franţei.

Secretarul se înclină şi ieşi.

― Iată ne liniştiţi în privinţa asta, urmă Buckingham întorcîndu se spre d'Artagnan. Dacă diamantele n au luat încă drumul Franţei, atunci vor sosi acolo după dumneata.

― Cum aşa?

― Am dat poruncă să fie oprite toate vasele care se gă­sesc acum în porturile maiestăţii sale, aşa că fără hîrtie specială, nici unul nu va îndrăzni să ridice ancora.

D'Artagnan privi uluit la bărbatul care şi punea nemărginita i putere cu care l înzestrase încrederea unui rege, în slujba iubirii lui. Buckingham ghici după căută­tura tînărului gîndurile ce i frămîntau mintea şi surîse.

― Da, ― stărui el, ― da, căci Ana de Austria e ade­vărata mea regină; la un cuvînt de al ei mi aş trăda ţara ,mi aş trăda suveranul, mi aş trăda Dumnezeul. Mi a cerut să nu trimit protestanţilor din La Rochelle ajutorul pe care îl făgăduisem, şi nu l am trimis. Îmi călcam astfel cuvîntul, dar nu e nimic: îi împlineam dorinţa; şi nu mi a fost oare răsplătită cu prisosinţă supunerea mea, cînd tocmai acestei supuneri datorez portretul ei, spune?

D'Artagnan se minună de firele şubrede şi neştiute de care atîrnă uneori destinul unui neam şi viaţa omenească.

Stătea adîncit în gînduri, cînd intră giuvaergiul. Era un irlandez dintre cei mai iscusiţi în meşteşugul lui şi măr­turisea singur că pe urma ducelui cîştiga o sută de mii de livre pe an.