Cei trei muşchetari

― Da, Tréville, da, ― şopti regele abătut, ― şi e ne­spus de trist, crede mă, să vezi astfel două partide în Franţa, să vezi în fruntea regatului două capete; dar toate acestea se vor sfîrşi, Tréville, se vor sfîrşi într o zi. Va să zică spui că ceilalţi s au năpustit pe muşchetari?

― Spun că de bună seamă aşa trebuie să fi fost, dar nu pot să jur, sire, ştiţi cît e de greu să afli adevărul, afară doar dacă cineva e înzestrat cu acel neasemuit instinct, mulţumită căruia Ludovic al XlII lea e numit cel Drept...

― Ai dreptate, Tréville, dar muşchetarii dumitale nu erau singuri: era cu ei şi un copil.

― Da, sire, şi unul rănit, aşa că trei muşchetari ai re­gelui, dintre care unul rănit, împreună cu copilul, nu numai că au ţinut piept la cinci dintre cei mai grozavi soldaţi din garda domnului cardinal, dar au şi culcat patru la pămînt.

― Asta zic şi eu victorie, ― strigă regele. Încîntat, ― victorie desăvîrşită!

― Da, sire, tot atît de desăvîrşită ca şi cea de la po­dul de peste Cé.

― Va să zică patru oameni, printre care un rănit şi un copil?

― Un băieţandru, care s a purtat însă în împrejurarea asta atît de frumos, încît îmi voi îngădui să l recomand maiestăţii sale.

― Cum îl cheamă?

― D'Artagnan, sire. E fiul unuia dintre cei mai vechi prieteni ai mei; fiul unui om care a făcut, alături de gloriosul rege, tatăl maiestăţii voastre, războiul de partizani.

― Şi spui că tînărul s a purtat frumos? Istoriseşte mi tot, tot, Tréville, ştii ce mult îmi plac povestirile cu răz­boaie şi cu dueluri.

Şi sprijinindu se într un şold, regele Ludovic al XIII lea îşi răsuci mîndru mustaţa.

― Sire, ― începu Tréville, ― după cum v am mai spus, domnul d'Artagnan e aproape un copil şi cum n are cinstea să fie muşchetar, purta haine civile; dîndu şi seama cît e de tînăr şi mai mult, că nu face parte din Corpul muşchetarilor, soldaţii domnului cardinal l au poftit să se retragă, înainte de a ataca.

― Ceea ce înseamnă, Tréville, ― îi curmă vorba regele, ― că ei sînt aceia care au atacat.

― Aşa este, sire, nu mai încape nici o îndoială; l au somat deci să se retragă, dar el le a răspuns că e muşche­tar cu sufletul credincios maiestăţii sale şi ca urmare va rămîne alături de domnii muşchetari.

― Ce mai voinic! murmură regele.

― Şi într adevăr, a rămas cu ei, iar maiestatea voas­tră a dobîndit un mînuitor de spadă, fără seamăn, căci el i a dat lui Jussac acea grozavă lovitură, care l scoate din sărite pe domnul cardinal.

― El l a rănit pe Jussac? ― se minună regele, ― el, copilul? Tréville, nu se poate!

― Totuşi este aşa cum am cinstea să spun maiestăţii voastre.

― Jussac, una dintre cele mai straşnice spade ale rega­lului!

― Da, sire, şi a găsit naşul!

― Vreau să l văd pe tînărul acesta, Tréville, vreau să l văd, şi dacă se poate face ceva pentru el, să vedem ce i de făcut.

― Cînd va binevoi maiestatea voastră să l primească?

― Mîine, la amiază, Tréville.

― Să l aduc numai pe el?

― Nu, adu mi i pe toţi patru deodată; vreau să le mulţumesc tuturora împreună: oamenii credincioşi sînt rari, Tréville, şi credinţa trebuie răsplătită.

― Cînd va bate douăsprezece, sire, vom fi la Luvru.

― Dar pe scara mică, Tréville, pe scara mică. Aşa ca să nu afle cardinalul...

― Da, sire.

― Înţelegi, Tréville, un edict e totuşi un edict; la urma urmei, duelul e oprit.

― Dar această ciocnire, sire, iese din marginile obiş­nuite ale unui duel, e o adevărată încăierare şi ca dovadă, erau cinci oameni ai cardinalului împotriva celor trei muş­chetari ai mei şi a domnului d'Artagnan.

― Aşa e, ― stărui regele, totuşi, Tréville, veniţi mai bine pe scara mică.

Tréville zîmbi: dobîndise destul de mult făcînd ca acest copil să se răzvrătească împotriva stăpînului; îşi salută respectuos suveranul şi ceru îngăduinţa să plece.

În aceeaşi seară, li s a adus la cunoştinţă celor trei muşchetari cinstea ce li se făcea. Dar cum îl cunoşteau de multă vreme pe rege, nu s au prea înflăcărat. D'Artagnan însă, cu închipuirea lui gasconă, îşi plăsmui fericirea care l aştepta în viitor şi şi trecu toată noaptea visînd minunăţii, cu ochii deschişi. Nerăbdător, la opt dimineaţa era acasă la Athos.

Îl găsi pe muşchetar îmbrăcat şi gata de plecare. Cum întîlnirea la rege era hotărîtă abia pentru amiază, Athos se înţelesese cu Porthos şi Aramis să joace o partidă de "paume"¹² într o speluncă din preajma grajdurilor Luxem­burgului. Athos îl pofti pe d'Artagnan să i însoţească, şi cu toate că n avea habar de acest joc, pe care nu l jucase încă, primi totuşi, neştiind ce să facă în răstimpul de la nouă dimineaţa, cît era atunci, şi pînă la douăsprezece.

Cei doi muşchetari sosiseră acolo dinainte şi îşi zvîrleau mingea. Athos, care era foarte iscusit în jocuri de tot felul, trecu împreună cu d'Artagnan de partea cealaltă şi partida începu. Dar, de la prima lovitură, deşi juca cu mîna stîngă, îşi dădu seama că rana lui era prea proaspătă pentru a şi putea îngădui asemenea sforţare. D'Artagnan rămase aşadar singur, recunoscînd că e prea neîndemînatic pentru a face faţă unei partide serioase; jucătorii îşi arun­cară mai departe mingea, fără să mai ţină vreo socoteală.

Dar una din mingi, aruncată de palma herculeană a lui Porthos, trecu atît de aproape de obrazul lui d'Artagnan, încît îl puse pe gînduri: dacă, în loc să treacă pe lîngă obraz, mingea l ar fi lovit în plin, audienţa lui s ar fi dus de rîpă, căci de bună seamă nu s ar mai fi putut înfăţişa la rege. Şi cum în închipuirea lui gasconă, de această au­dienţă atîrna tot viitorul, d'Artagnan salută cuviincios pe Porthos şi pe Aramis, spunînd că nu va mai juca cu ei decît atunci cînd va fi în stare să le ţină piept; se duse deci să ia loc lîngă funia despărţitoare, printre ceilalţi privi­tori.

Din nefericire pentru d'Artagnan, printre cei de faţă se găsea un ostaş al cardinalului care, fierbînd încă de mînie după înfrîngerea suferită în ajun de către tovarăşii lui, se hotărîse să folosească întîiul prilej pentru a i răzbuna. Socotind deci că prilejul se ivise, se întoarse către vecinul lui, grăind:

― Nu i de mirare că tînărul s a temut de o minge; fără îndoială, e un ucenic muşchetar.

D'Artagnan se răsuci ca muşcat de şarpe, şi l pironi cu privirea pe soldatul din gardă, care rostise cuvintele de ocară.

― Pe toţi dumnezeii, ― urmă acesta, răsucindu şi ţan­ţoş mustaţa, ― uită te la mine pînă n oi mai putea, domnişorule, am spus ce am spus şi gata.

― Şi fiincă ce ai spus e prea limpede ca să mai fie nevoie de vreo tălmăcire, ― îi şopti d'Artagnan, ― te aş ruga să mă urmezi.

― Şi cînd mă rog? întrebă ostaşul, la fel de batjoco­ritor.

― Chiar acum, dacă binevoieşti.

― Cred că trebuie să ştii cine sînt!

― Eu? Habar n am şi puţin îmi pasă.

― Foarte rău, dacă mi ai cunoaşte numele, poate c ai fi mai puţin pripit.

― Cum te cheamă?

― Bernajoux, sluga dumitale.

― Foarte bine, domnule Bernajoux, ― spuse liniştit d'Artagnan, ― te voi aştepta la ieşire!

― Poftim, domnule, te urmez.

― Mai încetişor, domnul meu, să nu ne vadă cineva că ieşim împreună; îţi dai doar seama că pentru ceea ce ne am pus noi în gînd prea multă lume ne ar stingheri.

― Fie, răspunse ostaşul, mirat că numele lui nu l dă­duse încă gata pe tînăr.

Într adevăr numele lui Bernajoux era cunoscut de toată lumea, afară poate de d'Artagnan. căci era unul din­tre cele ce se întîlneau mereu în încăierările zilnice pe care toate edictele regelui şi ale cardinalului nu izbutiseră să le stăvilească.

Porthos şi Aramis erau atît de prinşi de jocul lor şi Athos îi urmărea cu atîta luare aminte, încît nici unul din ei nu văzură ieşind pe tînărul lor tovarăş care, aşa cum îi spusese ostaşului din garda eminenţei sale, se oprise în poartă; peste cîteva clipe celălalt coborî la rîndul lui. Cum n avea vreme de pierdut din pricina audienţei la rege, d'Artagnan aruncă o privire împrejur şi văzînd că strada e pustie, spuse potrivnicului:

― Zău, mare noroc pe dumneata, deşi te numeşti Ber­najoux, că n ai de a face decît cu un ucenic muşchetar; totuşi, fii pe pace, îmi voi da toată silinţa. În gardă!

― Dar, ― grăi cel pe care d'Artagnan îl întărită ast­fel, ― cred că locul e prost ales şi că ne ar fi mai la îndemînă îndărătul, mînăstirii Saint Germain sau pe Pré aux Clercs.

― E foarte drept ceea ce spui, ― îi răspunse d'Arta­gnan, ― din nefericire n am decît puţină vreme de pier­dut; cînd o bate douăsprezece trebuie să fiu la o întîlnire. În gardă, deci, domnule, în gardă!

Bernajoux nu era omul care să primească de două ori un astfel de îndemn. În aceeaşi clipă, spada îi străluci în mînă şi se năpusti asupra potrivnicului său, nădăjduind să l înfricoşeze, de tînăr ce era.

D'Artagnan îşi făcuse însă în ajun ucenicia şi proaspăt ieşit din vălurile victoriei, umflîndu se în pene la gîndul norocului care l aştepta, era hotărît să nu dea nici un pas îndărăt; cele două spade se încrucişară din plin şi cum d'Artagnan nu se clintea din loc, adversarul a fost silit să se retragă el cu un pas. Prinzînd momentul în care, dato­rită acestei mişcări, spada lui Bernajoux se abătuse de la linia cuvenită, d'Artagnan degajă, fandă şi lovi adver­sarul în umăr. Îndată după aceea, d'Artagnan dădu la rîn­dul lui cu un pas înapoi, înălţîndu şi spada; dar Berna­joux îi strigă că nu e nimic şi, fandînd orbeşte, se înfipse singur în tăişul spadei lui d'Artagnan. Totuşi, se mai ţi­nea încă pe picioare, şi fără să se dea învins, se tîra în­spre palatul domnului de la Trémouille, printre slujitorii căruia se afla o rudă de a lui. Nedîndu şi seama de gravitatea ultimei lovituri, pe care i o dăduse potrivnicului, d'Artagnan nu l slăbea o clipă şi se pregătea să l răpună cu o a treia lovitură. Dar, la auzul zgomotului ce se ridica din stradă şi ajungea pînă la jucători, doi prieteni ai lui Bernajoux, care l auziseră vorbind cu d'Artagnan şi i vă­zuseră ieşind împreună, se repeziră afară cu spada în mînă, tăbărînd asupra învingătorului. Numaidecît însă, Athos, Porthos şi Aramis se iviră ca din pămînt şi în clipa cînd cei doi ostaşi ai cardinalului se năpusteau asupra tînărului lor prieten, ceilalţi îi siliră, să se întoarcă spre ei. Tot atunci se prăbuşi şi Bernajoux; cum erau însă numai doi împotriva a patru muşchetari, ostaşii începură să strige: "Ajutor, palatul Trémouille! Ajutor!" La auzul acestor strigăte, cei din palat dădură buzna afară, tăbărînd asu­pra muşchetarilor care, la rîndul lor, începuseră şi ei să strige: "Ajutor, muşchetari, ajutor!"

De obicei, strigătul acesta nu răsuna în deşert, căci muşchetarii erau cunoscuţi drept duşmani ai cardinalului şi iubiţi tocmai pentru ura lor împotriva acestuia. De ace­ea, ostaşii celorlalte companii de gardă, diferite de ale du­celui Roşu, cum îi spusese Aramis, luau îndeobşte partea muşchetarilor regelui, în astfel de încăierări. Din cei trei ostaşi ai gărzii domnului des Essarts care tocmai treceau pe acolo, doi săriră în ajutorul celor patru tovarăşi de arme, în vreme ce al treilea alerga la palatul domnului de Tréville, strigînd: "Ajutor, muşchetari, ajutor!" Ca de obicei, palatul domnului de Tréville era înţesat cu soldaţi făcînd parte din aceeaşi trupă; aceştia se repeziră în aju­torul tovarăşilor lor; încăierarea se întinse, muşchetarii fiind însă cei mai tari; ostaşii cardinalului şi slujitorii domnului de La Trémouille se retraseră în palat şi fereca­seră porţile tocmai la vreme, împiedicînd astfel pe duş­mani să dea buzna înăuntru o dată cu ei. Cît priveşte ră­nitul, el fusese dus de la început în palat, şi după, cum am mai spus, într o stare destul de gravă.

Tulburarea muşchetarilor şi a aliaţilor lor atinsese cul­mea; începuseră chiar să chibzuiască dacă n ar fi trebuit să dea foc palatului, pentru a pedepsi neobrăzarea sluji­torilor domnului de La Trémouille, care tăbărîseră pe muş­chetarii regelui. Propunerea fusese rostită şi primită cu în­flăcărare, cînd, din fericire, se auziră unsprezece bătăi ale ornicului; d'Artagnan şi tovarăşii lui îşi amintiră de au­dienţă şi cum le ar fi părut rău să nu ia parte la asemenea minunată ispravă, ei izbutiră să potolească oamenii. Se mulţumiră deci să arunce cîţiva bolovani din caldarîm în porţile palatului, dar porţile nu se clintiră; începea să fie plicticos. De altminteri, cei care trebuiau să fie priviţi drept capii acestei isprăvi, părăsiseră de cîteva clipe pe ceilalţi şi se îndreptau spre palatul domnului de Tréville, care, înştiinţat de această nouă pacoste, îi aştepta nerăb­dător.

― Repede la Luvru ― le spuse el, ― la Luvru fără să pierdem nici un moment; să încercăm să l vedem pe rege înainte să i fi spus ceva cardinalul; îi vom înfăţişa lucru­rile ca o urmare a afacerii de ieri şi amîndouă vor trece odată.

Însoţit de cei patru tineri, domnul de Tréville se în­dreptă deci spre Luvru, dar, care nu fu mirarea căpete­niei muşchetarilor, cînd i se vesti că regele era plecat la o vînătoare de cerbi în pădurea Saint Germain. Domnul de Tréville ceru să audă de două ori această ştire şi de fiecare dată tovarăşii lui îl văzură cum păleşte.

― Maiestatea sa, ― întrebă el, ― avea de gînd încă de ieri să meargă la această vînătoare?

― Nu, excelenţă, ― îi răspunse cameristul regelui, ― azi dimineaţă maestrul de vînătoare al palatului a venit să dea de ştire că peste noapte un cerb fusese ademenit înadins pentru maiestatea sa. Regele a răspuns întîi că nu se va duce; pe urmă nu s a putut împotrivi plăcerii aces­tei vînători şi după ce a luat masa, a plecat.

― Regele l a văzut pe cardinal? mai întrebă domnul de Tréville.

― Pe cît se pare, cred că da, ― răspunse cameristul, ― am văzut azi dimineaţă caii înhămaţi la caleaşca emi­nenţei sale; am întrebat unde pleacă şi mi s a răspuns: la Saint Germain.

― Ne au luat o alţii înainte, grăi domnul de Tréville. Domnilor, îl voi vedea diseară pe rege; dar în ceea ce vă priveşte, eu nu vă sfătuiesc să mai stăruiţi.

Sfatul era prea cîntărit şi îndeosebi venea de la un om care l cunoştea prea bine pe rege, pentru ca cei patru tineri să încerce o împotrivire. Domnul de Tréville îi pofti deci să se ducă fiecare acasă şi să aştepte veştile lui.

Întors în palatul său, domnul de Tréville se gîndi că va trebui să şi facă toate însemnările, ca să înainteze cel dintîi, plîngerea. Trimise pe un slujitor la domnul de La Trémouille cu o scrisoare prin care l ruga să izgonească de la el pe soldatul din garda domnului cardinal şi să şi dojenească oamenii pentru îndrăzneala de a fi tăbărît asu­pra muşchetarilor. Dar domnul de La Trémouille, întărîtat de scutierul său, rudă după cum se ştie cu Bernajoux, puse să i se răspundă că nici domnul de Tréville, nici muşche­tarii lui nu erau îndreptăţiţi să se plîngă, ci dimpotrivă, el ar fi avut dreptul s o facă, deoarece muşchetarii au fost cei care s au năpustit, au rănit pe oamenii lui şi au mai vrut să dea foc şi palatului. Neînţelegerea dintre cei doi nobili s ar fi putut prelungi timp îndelungat, fiecare trebuind fireşte să ţină morţiş la părerea lui, dar domnul de Tréville se opri asupra unui mijloc menit a pune ca­păt neînţelegerii: să meargă, el însuşi, la domnul de La Trémouille.

Se duse deci fără întîrziere la palatul acestuia din urmă şi ceru să fie anunţat.

Cei doi nobili se salutară cu multă cuviinţă, căci dacă între ei nu se legase prietenie, în schimb se preţuiau unul pe altul. Amîndoi erau bărbaţi inimoşi, de cuvînt şi de­oarece domnul de La Trémouille, protestant şi arareori vă­zut la curtea regală, nu făcea parte din nici o tagmă, el nu aducea în cercul cunoştinţelor sale nici o prejudecată. De data aceasta totuşi, primirea, deşi cuviincioasă, a fost mai rece ca de obicei.

― Domnule, ― începu de Tréville, ― fiecare din noi crede că avem a ne plînge unul de celălalt. Şi atunci am venit chiar eu ca să limpezim împreună această neînţe­legere.

― Bucuros, ― răspunse domnul de la Trémouille, ― dar vă spun dinainte că am fost bine informat şi că în­treaga vină o poartă muşchetarii dumneavoastră.

― Sînteţi un om drept şi cu prea multă judecată, domnule, ― urmă de Tréville, ― pentru ca să nu pri­miţi propunerea pe care aş vrea să v o fac.

― Poftim, domnule, vă ascult.

― Cum se simte domnul Bernajoux, ruda scutierului dumneavoastră?

― Foarte rău, domnule. Afară de lovitura care i a ni­merit braţul, şi care nu i prea periculoasă, a mai primit alta care i a străpuns plămînul, aşa că medicul nu trage mare nădejde.

― Dar rănitul nu şi a pierdut cunoştinţa?

― Nu, de loc.

― Vorbeşte?

― Greu, dar vorbeşte.

― Ei bine, domnule, să ne ducem la căpătîiul lui. Să l rugăm stăruitor, să mărturisească adevărul în numele Celui de Sus, în faţa căruia poate că va fi chemat. Îl iau pe el judecător al propriei lui pricini şi voi da crezare celor ce va spune.

Domnul de La Trémouille chibzui o clipă; deoarece ar fi fost greu de făcut o propunere mai înţeleaptă, se hotărî să primească.

Amîndoi coborîră în odaia în care zăcea rănitul. Văzîndu i pe cei doi simandicoşi bărbaţi care intrau la el, Bernajoux încercă să se ridice în capul oaselor, dar era prea slab; istovit de sforţarea ce o făcuse, căzu la loc, aproape în nesimţire.

Domnul de La Trémouille se apropie de el şi i dădu să miroasă săruri care l înviorară. Domnul de Tréville, nevrînd să i se aducă vina de a fi înrîurit bolnavul, îl rugă pe domnul de la Trémouille să i pună chiar el întrebările.

Ceea ce bănuise domnul de Tréville se petrecu întoc­mai, în pragul morţii, aşa cum se simţea Bernajoux, nici prin gînd nu i ar fi trecut să tăinuiască măcar o clipă ade­vărul; povesti deci celor doi nobili lucrurile întocmai cum se petrecuseră.

Era ceea ce voise şi domnul de Tréville; după ce i ură lui Bernajoux grabnică însănătoşire. Îşi luă rămas bun de la domnul de La Trémouille, se întoarse acasă şi tri­mise vorbă celor patru prieteni că i aşteaptă la masă.

Domnul de Tréville primea lumea cea mai alesă, de altminteri numai anticardinalişti. Se înţelege deci că în tot timpul mesei n a fost vorba decît de cele două înfrîngeri suferite de soldaţii eminenţei sale. Şi, cum d'Artagnan fusese eroul acestor două zile împlinite, asupra lui se îngrămădiră toate laudele, pe care Athos, Porthos şi Aramis i le lăsară pe seamă nu numai ca buni prieteni, ci şi ca oameni care şi avuseseră destul de des partea lor, pentru ca să l lase să i vină şi lui rîndul.

Către ora şase după amiază, domnule de Tréville îi în­ştiinţa că va trebui să plece la Luvru; dar, cum ora au­dienţei la maiestatea sa trecuse, în loc să caute a intra pe scara mică, el luă loc împreună cu cei patru tineri în anticameră. Regele nu se întorsese încă de la vînătoare. Tinerii noştri aşteptau cam de vreo jumătate de ceas, amestecaţi printre ceata curtenilor, cînd deodată toate uşile se deschiseră şi un glas vesti sosirea maiestăţii sale. Auzind că regele soseşte, d'Artagnan simţi trecîndu i fiori din creştet pînă în tălpi. În clipele următoare trebuia, după cum i se părea lui, să i se hotărască soarta. Îşi pironi îngrijorat ochii asupra uşii pe care trebuia să intre su­veranul.

Ludovic al XlII lea se ivi în fruntea celorlalţi; purta haine vînătoreşti, cizme înalte, era plin încă de colb şi ţinea în mînă o biciuşcă. De la prima aruncătură de ochi, d'Artagnan îşi dădu seama că regelui îi tună şi i fulgeră.

Aceste toane, oricît de oglindite ar fi fost pe faţa ma­iestăţii sale, nu i împiedicară pe curteni să se înşire în calea lui: în anticamerele regale tot mai bine e să fii pri­vit cu ochi mînioşi decît să nu fii privit de fel. Fără să şovăie deci o clipă, cei trei muşchetari făcură un pas îna­inte, în vreme ce d'Artagnan, dimpotrivă, stătea pitit în­dărătul lor; dar deşi cunoştea personal pe Athos, Porthos şi Aramis, regele trecu prin faţa lor fără să se uite la ei sau să le spună vreun cuvînt, ca şi cum nu i ar fi văzut niciodată pînă atunci. Cît despre domnul de Tréville, cînd privirea regelui se opri o clipă asupra lui, el o înfruntă atît de stăruitor, încît regele a fost acela care şi a întors ochii în altă parte; după aceea, mormăind de zor, maiestatea sa intră în apartamentul său.

― Lucrurile merg prost, ― şopti Athos zîmbind, ― ne am ars şi de data asta: nu vom fi făcuţi cavaleri ai ordinului.

― Aşteptaţi aici zece minute, ― îi sfătui domnul de Tréville, ― dacă după zece minute nu mă vedeţi ieşind, întoarceţi vă la mine acasă căci degeaba aţi aştepta mai mult.

Cei patru tineri aşteptară zece minute, un sfert de oră, douăzeci de minute şi văzînd că domnul de Tréville nu se mai întoarce, plecară, foarte îngrijoraţi de ce putea să se întîmple.

Domnul de Tréville intrase în cabinetul regelui, unde găsise pe maiestatea sa şezînd într un fotoliu şi lovindu şi cizmele cu mînerul biciuştei, ceea ce nu l a împiedicat pe căpitanul muşchetarilor să l întrebe cu cel mai netulburat sînge rece cum îi mai merge cu sănătatea.

― Prost, domnule, prost, ― răspunse regele, ― mor de plictiseală!

Era într adevăr cea mai grea boală de care suferea Lu­dovic al XlII lea, căruia i se întîmpla să cheme adesea lîngă el pe unul dintre curteni şi luîndu l la fereastră, să i spună: "Domnule cutare, hai să ne plictisim împreună".

― Cum, maiestatea voastră se plictiseşte? se miră domnul de Tréville. N a petrecut bine azi, la vînătoare?

― Frumoasă petrecere, domnule! Toate se duc de rîpă, pe sufletul meu dacă mai ştiu: sau vînatul nu mai lasă dîră, sau cîinii nu mai au nas. Stîrnim un cerb de zece ani, îl gonim şase ceasuri în şir şi cînd să l încolţim, cînd să pună Saint Simon goarna la gură, ca să vestească is­prava, tranc, toată haita o apucă razna pe urmele unui cerbuşor de nimic! Ai să vezi că voi fi silit să mă las de vînătoarea cu cîini, după cum m am lăsat şi de vînătoarea de şoimi. Ah, domnule de Tréville, sînt un rege fără noroc! Mai aveam doar un singur şoim şi mi a murit şi el alaltăieri.

― Într adevăr, sire, vă înţeleg disperarea şi e mare nenorocire dar, pe cît îmi pare, tot v au mai rămas o groază de şoimari, de ulii şi de şoimi.

― Dar nici un singur om care să i înveţe; şoimarii dispar, n am mai rămas decît eu care să cunosc arta vînatului. După mine n o să mai fie nimic, o să se vîneze numai cu laţuri şi cu tot soiul de capcane! Măcar de aş avea vreme să învăţ eu pe alţii! Dar, uite că domnul car­dinal nu vrea să mă slăbească nici o clipă, ţine să mi vor­bească ba de Spania, ba de Austria, ba de Anglia. Şi pen­tru că veni vorba de domnul cardinal, trebuie să ţi spun, domnule de Tréville, că sînt foarte nemulţumit de dum­neata.

Domnul de Tréville aştepta ca regele să şi dea dru­mul. Îl cunoştea pe rege de multă vreme; înţelesese că toate văicărelile nu erau decît o pregătire, un soi de în­demn în scop de a se îmbărbăta singur, şi că acolo unde ajunsese în cele din urmă, era tocmai unde voia să ajungă.

― Şi prin ce am păcătuit, nefericitul de mine, ca să nu mai fiu pe placul maiestăţii voastre? întrebă domnul de Tréville, făcîndu se că e cum nu se poate mai mirat.

― Aşa îţi îndeplineşti sarcinile dumitale, domnule? urmă regele, fără a răspunde făţiş la întrebarea domnului de Tréville; pentru asta te am numit eu căpitanul muş­chetarilor mei? Pentru ca să asasineze un om, să ridice în sus o mahala întreagă şi să dea foc Parisului, fără ca dumneata să scapi un singur cuvînt? De altminteri, ― adăugă regele, ― fără îndoială că mă grăbesc să dau vina pe dumneata, fără îndoială că zurbagiii stau la închisoare şi că ai venit să mi dai de ştire că s a făcut dreptate.

― Sire, ― răspunse liniştit domnul de Tréville, ― dim­potrivă, eu vin cu rugămintea să faceţi dreptate.

― Împotriva cui? întrebă regele.

― Împotriva defăimătorilor, răspunse domnul de Tréville.

― Ah, iată în sfîrşit ceva cu totul nou, se miră regele. N o să mi spui că cei trei blestemaţi de muşchetari ai du­mitale, Athos, Porthos şi Aramis, împreună cu tinerelul dumitale din Bearn, n au tăbărît ca nişte bezmetici asu­pra bietului Bernajoux şi nu l au chinuit în aşa hal, încît poate că pe cînd noi vorbim, el îşi dă sufletul? N o să mi spui că pe urmă n au luat cu asalt palatul ducelui de La Trémouille şi că n au vrut să i dea foc! Ceea ce în vreme de război n ar fi prea mare nenorocire, dat fiind că acolo i cuib de hughenoţi, dar pe vreme de pace asta poate fi pildă nepotrivită. Ia spune, cred că n o să negi toate astea!