Cel mai iubit dintre pamaneteni

Cutare tiran grec se irita de un filozof silindu-l să fugă, dar pentru că era tiran şi nu pentru orientarea lui filozo­fică. Studenţii aflau toate acestea şi puteau judeca - şi aici urmam exemplul lui Ion Micu, jucînd rolul diavolului între mici materialişti ca Feuerbach şi mari idealişti ca Spinoza. Şi apoi, chiar dacă trebuia să zici că dialectica hegeliană trebuia răsturnată cu capul în jos ca să devină o adevărată dialectică, era o mare desfătare că totuşi pu­tea fi predat fără să lupţi împotriva lui. Faptul că trebuia "răsturnat cu capul în jos'" era o vorbă goală. Cum să-l răstorni?! Ascendentul lui Ion Micu asupra mea reveni. Cum era de prevăzut, în locul celor daţi afara fură numiţi inşi fără pregătire, un adevărat dezastru. Nu citi­seră decît Anti-Duhring (dar nu şi pe Duhring), Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky (dar nu şi pe Kautsky) etc. Unul singur era mai informat, fost puericultor cu o ex­perienţă interesantă în psihologia copiilor, dar şi a părin­ţilor, şi cu care mă împrietenii. Era un marxist conştient de limitele lui, dornic să şi le înlăture şi îl invitam pe la mine şi îi împrumutam cărţi. Discret, încercă să mă de­termine să intru în partid (era păcat, zise el, ca un om ai cărui părinţi sînt muncitori să aibă ezitări şi îndoieli; nu aveam nici ezitări şi nici îndoieli, astea mi le inventă el); evitai cu grijă să-i spun de ce nu, îl ascultai însă multă vreme în tăcere, cu interes, fiindcă descopeream în el un inocent şi un om curat, pasionat de ideea de revoluţie prin care treceam. Fusese utecist în ilegalitate, dar nu fusese prins; în cele din urmă îi răspunsei că nu sînt de acord politiceşte vorbind cu ideea că libertatea e necesitatea în­ţeleasă. E un concept filozofic hegelian, care trebuie să rămînă ceea ce este, adică o descoperire a propriei noastre determinări, şi nu un concept politic, care poate incita la îngrădirea libertăţilor cetăţeneşti. Orice abuz poate fi jus­tificat invocînd această idee. Bineînţeles că există necesitate care trebuie înţeleasă, dar mai întîi trebuie s-o înţe­legi în mod liber şi, al doilea, dacă n-o înţeleg nu înseamnă că mi-am pierdut libertatea. După părerea mea naţionali­zarea fabricilor şi uzinelor, minelor şi petrolului, păduri­lor şi a mijloacelor de transport mari asigură construirea socialismului. De ce să împiedici un ţăran să circule liber cu cîţiva saci de cereale? "Pentru că, zise Ben Alexandru, căci aşa îl chema pe colegul meu, toate acestea nasc capi­talism, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă..." "Nu fi naiv cu lozincile astea! Şi ce dacă nasc?" "Mulţi vor fugi în direcţia asta, atraşi de un cîştig mai mare decît al unui muncitor sau funcţionar", zise el. "Ei şi? întîi că astăzi cîştigurile pot fi controlate şi echilibrate prin impozite. Pieţele pot avea un mercurial, restaurantele pre­ţuri controlate de stat. Astea sînt fleacuri, inconveniente mici faţă de avantaje mari. Nu văd necesitatea etatizării acestor mici activităţi individuale, cînd dispunem de enor­mele bogăţii produse de marile uzine... Acest unic capital care ar circula liber e o glumă într-o sticlă, încît, vezi... Şi mai sînt şi altele..."

Dar nu i le-am mai spus care...

VIII
În ziua cînd avură loc schimbările în Universitate mă dusei cu Ion Micu la braseria noastră să luăm masa îm­preună şi să trecem în revistă evenimentul. Uitasem ceea ce îi spusesem eu însumi Matildei, că orice s-ar întîmpla între noi, masa e sfîntă. Eram atît de bucuros că rămăsesem la catedra mea, încît uitai şi să-i dau măcar un telefon.

Dar cînd venii acasă ea nu zise nimic, ascultă doar cu puţin interes relatarea mea şi seara puse masa cu grijă. "Sînt bucuroasă, zise, că n-ai păţit nimic. Dar trebuia să mă chemi şi pe mine să iau masa cu tine şi cu prietenul tău. De ce nu mi-l prezinţi? Invită-l duminică, sau în altă zi, cu nevasta, la noi la masă să-l cunosc şi eu. Văd că ţii la ei", adăugă cu o ironie care mi se păru afectuoasă, adică înţelegea să ai un prieten, dar chiar să uiţi din pricina lui că ai şi o nevastă şi să nu-i dai măcar un telefon?

Aşa deci? Ca să devină afectuoasă o femeie trebuie prin urmare neglijată? Da, dar nu premeditat, ci exact cum mi se întimplase mie în ziua aceea, pur şi simplu uita­sem de ea şi îmi plăcuse mai mult să stau de vorbă cu un prieten. Acum vroia să-l cunoască, să vadă pentru cine o făcusem. Îl invitai deci pe Ion Micu şi pe nevastă-sa la noi. El lăsă să se scurgă cîteva clipe înainte de a-mi răspunde, şi zise: "cu plăcere". Nu era ezitare, mai degrabă o uimire ascunsă: de ce n-o făcusem pînă acum? Fiindcă eu fuse­sem invitat la el după ce se recăsătorise, de cel puţin trei ori. E drept că nu-mi spusese "veniţi", adică eu şi Matilda, ci vino. Dar tot atît de adevărat era şi faptul că, fără să-mi dau seama de ce, nu-i vorbisem niciodată de Matilda, în timp ce el venea totdeauna la braserie cu Clara, soţia lui încă studentă. De ce deci nu veneam şi eu cu Matilda sau să-i invit la noi? Şi de ce o făceam tocmai acum?

Veniră îmbrăcaţi de vizită (deşi Ion Micu era în gene­ral neglijent îmbrăcat). Şi cu flori. Matilda deschise ochii mari cînd o văzu pe Clara "Vai, ce duduie drăguţă!" ex­clamă în toiul unei mari încîntări care nu ştiu cît era de sinceră, avea însă aerul că ea e o matură doamnă, nu mai era, în orice caz, de mult o duduie. Şi o mîngîie pe obraz cu un gest ai fi zis nostalgic, dacă n-ar fi fost cei puţin deplasat. "Nu e duduie, e nevastă-mea", zise Ion Micu între ironie şi naivitate simulată în timp ce Clara roşea. "Dar ce importanţă are? exclamă Matilda cu o uimire exa­gerată. Duduie e un cuvînt moldovinesc, adăugă ea cu un puternic accent basarabenesc, şi care se evită să se spună unei fete care nu e foarte drăguţă şi nu e aşa de tinerică. Nu poţi să-i spui unei cucoane, aşa grasă şi bătrînă, du­duie. La noi se mai spune şi domniţă!"

Ion Micu clipea des, un semn la el de indecizie: să-i placă sau să nu-i placă ceea ce auzea? Şi cum indecizia era la el rară, mă simţii jenat. Ne aşezarăm în fotolii şi acest sentiment se accentua în cele cîteva minute cît mai stătu cu noi Matilda, înainte de a se scuza ca să pregă­tească masa: încîntarea, care n-o părăsea (şi care acum nu mai avea o justificare precisă), aveam impresia că îi împiedica pe cei doi să se simtă în largul lor.

Ion Micu se ridică şi o luă spre biroul meu, care avea uşile larg deschise; înţelesei: vroia să-mi vadă cărţile. Se uită îndelung cercetînd fiecare raft, se aplecă şi se uită şi la cel de jos: nu zise nimic, doar la urmă scoase Etica, de Spinoza, şi mă întrebă: "Mi-o împrumuţi şi mie? E în româneşte, cum de-ai făcut rost de ea? Am avut-o şi eu, e o excelentă traducere dar mi-a pierit din casă, deşi o dădusem la legat... Şi rîse, adăugînd: n-a pierit cît am stat la puşcărie, a avut grijă mama să-mi găsesc cărţile aşa cum le-am lăsat, dar a dispărut îndată ce Ivona a venit la mine în casă şi părinţii mei s-au mutat." "Cunosc şi eu, zisei, un caz al unui fost prieten, a cărui nevastă a făcut harcea-parcea din biblioteca lui." "Cu femeile astea e o chestie, zise Micu după ce revenirăm în hol. Cine o fi inventat că ele pot fi un sprijin pentru un intelectual? Dacă nu eşti în stare să vîri cu mîna ta un vagon de lemne în pivniţă, nu eşti mare lucru în ochii lor, deşi din cărţile alea din bibliotecă, pe care nici măcar nu catadixesc să le şteargă de praf din cînd în cînd, trăiesc şi îşi mai cumpără şi rochii". "Ce vorbiţi acolo? zise Matilda din sufragerie, cu acel fals protest al femeilor cînd aud că sînt vorbite de rău (consideră că nu sînt adevăruri cele auzite, ci simplu subiect monden de conversaţie). Ei, domnule Micu, cu o soţie atît de fermecătoare eşti aşa misogin?

Ion Micu nu era misogin, ci îi purta doar o ranchiună Ivonei şi nu pentru că îi făcuse să-i dispară din bibliotecă Etica. Dar Matilda n-avea de unde să ştie, fiindcă nu-i povestisem nimic despre prietenul meu. Totuşi, vedea sin­gură că misoginul era căsătorit, în orice caz nu putea fi aşa de misogin la simpla vedere. Cu toata acestea la masă mi se păru că ea avea dreptate: nu se vorbeşte într-o primă vizită nimic rău despre femei, din politeţe pentru stăpîna casei. Mai tîrziu, cînd relaţiile devin familiare şi dacă gazda are destul spirit să facă la rîndul ei consideraţii nu prea măgulitoare pentru bărbaţi, subiectul poate dis­tra pe toată lumea.

Matilda ne servi pentru început foarte gustoase ciu­perci, făcute nu ştiu cum, în orice caz atît de bune încît Clara avu un fel de privire pe care Matilda o descifra ime­diat: ..Cine mai doreşte, să spună", zise ea. "Eu", zisei. "Eu nu", zise Micu cu o lipsă de ostentaţie simulată. "Lui nu-i plac ciupercile, îi e frică să nu se otrăvească şi să moară", se sesiză Clara sugerînd că bărbatul ei mai are şi alte ciu­dăţenii, dar care n-o împiedică să-l iubească, ba chiar o înveselesc, o amuză. "Dar dumneata mai vrei"? zise Ma­tilda. "Eu mor după ele", răspunse Clara. "Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei ", zise Micu. "Nu există moarte neveşnică, zise Matilda, care după felul cum re­plică se vedea ca nu cunoştea ridicola gîndire a lui Vlahuţă. Pe urmă fiţi liniştit, mai adăugă în timp ce se înde­părta spre bucătărie, ciupercile au fost gătite de dimi­neaţă, am mîncat eu din ele şi n-am murit." "I-am expli­cat şi eu că există proba furculiţei de argint, zise Clara, dar nu l-am convins." "Cu toată proba furculiţei, zise Micu, mulţi au murit. Cunosc un caz, reluă el cînd Matilda se întoarse, erau doi prieteni şi unul îl invită pe celălalt la masă. După cîteva ore, cel care fusese invitat intră în agonie. Prietenul vine la patul lui şi agonicul, simţind că moare, îi zise «...Scumpul meu prieten, eu mă duc, dar am sufletul încărcat... Ştii, atunci cînd ţi-a ars casa... eu i-am dat foc... Şi cînd ai primit lovitura aceea la bursă de ai dat faliment şi ai rămas sărac... eu ţi-am dat-o... Şi, ştii... ştii o scumpe prieten, cît de greu mi-e încărcată conştiinţa... Da, da, spune, zice celălalt, descarcă-ţi-o, nu te sfii... Da, e să-ţi spun. Şi fetiţa aceea pe care o ai şi o iubeşti atît de mult... făcută... e făcută cu mine... Ei bine, prietene, îi zice atunci celălalt, mori liniştit, şi îl bate uşor pe umeri, eu ţi-am servit ciuperci otrăvite la masă...»" Şi Micu nu mai aşteptă să rîdem noi, rîse el în hohote, ceea ce, desigur, ne împiedică pe noi să mai rîdem. Dar cine ştie? Dacă noi n-am fi rîs? "Bravo, domnule Micu, zise Matilda. aşa, va să zică, v-aţi gîndit că o să vă otrăvesc!" "Mai ştii? îşi continuă Micu ideea, terminîndu-şi totuşi ciupercile, odată un frizer în timp ce rădea un client, a în­tors briciul şi harşti! i-a tăiat ăluia beregata." Aici Ma­tilda izbucni în rîs, în timp ce de astă dată Ion Micu nu schiţă nici măcar un surîs. Arăta foarte grav şi chiar sum­bru. "Şi în Şeherezada, continuă el, există o frumoasă scenă cu un călător care cere într-o casă găzduire. Este bine primit, se pune masa, se serveşte peşte, dar în timp ce mîncau, stăpîna casei, ce-i vine, se apleacă spre musafir, îl apucă de ceafă şi începe să-i îndese la peşti pe gît...Am crezut că e un intermezzo epopeic, ia uite, mi-am zis, povestitorul are chef de glume... Cînd colo, nu era vorba de nici o glumă, i-a îndesat la peşti pe beregată pînă l-a omorît. Şi nu era vorba de ucidere ca să-1 jefuiască, călă­torul era un biet prăpădit". "Formidabil, zise Matilda şi eu tot peşte am pregătit pentru felul următor. Ia vedeţi, domnule Micu! Fiţi atent!"

Şi într-adevăr aduse un uriaş crap, rumenit şi cu un sos galben şi garnisit cu ciuperci şi legume. "E foarte bun, zise Micu uimit, înfulecînd cu poftă. Nu-i mai păsa de ciupercile, pe care le mesteca preocupat, savurîndu-le de data asta. Ne daţi şi nouă reţeta?" "Reţeta e ce se vede, zise Matilda cu o modestie simplă: crap mare, sos de le­gume şi untdelemn, legume şi ciuperci şi... la cuptor... Cine vă ţine menajul, mai zise ea, duduia ştie să gătească?" "Ştie şi ea ce ştiu şi eu, zise Micu, un ceai, o omletă... No­roc că şi maică-sa şi mama au ele grijă, o săptămînă una, o săptămînă alta..." spuse cu o calmă simpatie. Înţelesei: nu-i făcea nici un reproş, ai fi zis, dimpotrivă, că ţinea la ea tocmai pentru asta, că nu ştia... O proteja... "O să înveţe, zise Matilda. nimeni nu s-a născut învăţat." "Nu cred că o să aibă timp, zise Micu cu o gravitate liniştită aplecat asu­pra peştelui. Învaţă sanscrita. Or, asta o să dureze pînă la adînci bătrîneţe." "Nu i se pare verosimil să înveţe cineva sanscrita," zise Clara cu un surîs fermecător.

Şi nu mai adăugă nimic, nu era o vorbăreaţă, dar sim­ţii un adînc regret că între mine şi Matilda nu se ţesu­seră aceste fire nevăzute, sensibile şi luminoase ca nişte raze, cum se ţesuseră între cei doi. Ei comunicau prin aceste fire, mai bine decît prin cuvinte. Erau firele înţelegerii, care sporesc forţa morală a unui bărbat, şi care între mine şi Matilda se destrămau îndată ce prindeau consistenţă. Devenii tăcut, în timp ce, după prăjitură, la cafea, începu o discuţie între Matilda şi prietenul meu. "Şi de ce credeţi dumneavoastră, doamnă, zise el, că e aşa de rău să fii mi­sogin?" Matilda nu răspunse îndată, iar eu gîndii: femeile pot fi urîte, dar nu dispreţuite... "Domnule Micu, zise Ma­tilda, bărbaţii n-au inventat, la adresa femeilor, un cuvînt asemănător." "Ba da ,răspunse Micu, se zice misandră", dar Matilda nu auzi, surzenie care eu ştiam ce înseamnă.: în­cordare a gîndirii, pentru a domina discuţia! "Fiindcă noi nu ne facem din bărbaţi un ideal, ca pe urmă să fim desamăgite şi să devenim... ceea ce înţelegeţi dumneavoastră prin misoginism..." "De aceea, zise Micu, aţi devenit femi­niste?" Matilda iarăşi nu răspunse îndată, ceea ce era ui­mitor la ea, a cărei spontaneitate făcea orice discuţie liniş­tită de idei aproape imposibilă, alunecînd rapid spre cioc­nire, îmi plăcu această a doua pauză de gîndire pe care şi-o luă, era semnul că se stăpînea cu putere să nu răspundă chiar cu primul gînd care i-ar fi venit în minte. Iar eu reflectai paralel: fiindcă de-atîtea milenii am obosit să vă tot iubim noi cele dintîi şi să întreţinem apoi flacăra! Trebuie să devenim cu adevărat egali. "Feminismul e o prostie, zise Matilda, de mult nu mai există inegalitate în­tre bărbat şi femeie, cel puţin de pe vremea reginei Elisabeta sau a Ecaterinei a doua a Rusiei." "Va să zică la nivel de regine şi împărătese?!" se prefăcu Micu mirat. "Ba nu, zise ea, chiar de pe vremea lui Napoleon." "Dar Napoleon, doamnă, dispreţuia tocmai femeile evoluate, ca Madame de Stael." "Da, zise Matilda, dar o iubea umil, în loc să-i taie capul sau s-o bage într-o mînăstire, pe Josephine, deşi ştia că ea îl înşeală, tocmai pe el, marele împărat. Sclavia femeii a încetat în clipa cînd o femeie poate să-i facă unui bărbat toate acele lucruri pe care el i le face." "Adică?" zise Micu. ..Adică să-l părăsească, să iubească pe altul sau să-l omoare fără să fie mai grav pedepsită decît un bărbat!" "Aoleo!" se sperie Micu. ..Sau să nu depindă materialmente de el, continuă Matilda fără să mai reflecteze. În privinţa asta, de cînd o femeie poate să-şi cîştige şi singură existenţa, chiar că ultima depen­denţă a dispărut." "A dispărut, zic zău lui Dumnezeu", răspunse Micu în stilul lui Marius Chicoş Rostogan, de unde înţelesei că Micu vorbea numai ca s-o audă pe Matilda vorbind, împins de o curiozitate abia ascunsă, pe care ea n-o sesiză. "Şi totuşi, continuă el, de ce ne facem noi dintr-o femeie un ideal, ca pe urmă să devenim misogini, şi femeile nu-şi fac, cum pretindeţi? Trebuie să vă spun ca nu devenim misogini din pricina surioarei dumneavoas­tră, George Sand, cette terrible vache â ecrire, cum îi spu­nea Nietszche, marea feministă a secolului trecut. Cu o feministă lucrurile sînt măcar clare, din motive biologice, nu poţi să te culci cu ea, pentru că ai tot timpul sentimen­tul că e indignată că trebuie să desfacă picioarele şi să stea cu faţa în sus... Devenim misogini din pricina celor că­rora, dimpotrivă, le place prea mult să facă acest lucru, fără să fie curve. Ele sînt cele periculoase şi tocmai des­pre ele ne facem un ideal. Puteţi să-mi explicaţi cum reu­şesc ele să ne determine să le dăruim ce-avem mai bun, ele să ne încurajeze şi apoi, hop, nu le mai interesează ni­mic?" "Aşa, zise Matilda, pentru că un bărbat nu are far­mec, în timp ce femeia e plină, şi farmecele ei îl zăpăcesc, pentru că ea poate să le şi joace, iubeşte, să zicem, puţin, dar dă ochii peste cap ca şi cînd ar muri de iubire, şi atunci cînd ea nu mai vrea să joace comedia, gata, le monsiour' începe să dispreţuiască femeile."

"Aşa deci, gîndii, cei doi ani cît m-ai vrăjit cu farme­cele tale au fost o comedie? Şi comedia a încetat chiar a doua zi după ce ne-am căsătorit?" "Da, zise Micu, destăinuirile dumneavoastră, venind de la o femeie, au toate şansele să fie foarte adevărate, vreau să spun să conţină în ele mult adevăr. Dar tot nu văd în ce ar consta supe­rioritatea! Noi n-avem farmec, sîntem nişte pari care nu ne însufleţim decît în clipa cînd o femeie, cum aţi spus, dă ochii peste cap şi rămînem năuciţi cînd vă retrageţi armele de seducţie. Dar asta nu se numeşte înşelătorie? În asta ar consta deci superioritatea, că faceţi doar jocul naturii pentru a atrage masculul şi a avea copii? Or, după mine, omul trebuie să fie superior altfel decît înşelînd să-şi de­păşească natura, fie şi pentru simplul motiv că odată copiii făcuţi, viaţa devine cam searbădă, pentru că creşterea lor nu poate suplini ceea ce Eminescu numea «acel farmec simţ», care poate suplini absenţa copiilor chiar dacă su­ferinţa de a nu-i avea n-ar lipsi, însă copii poţi vedea la tot pasul şi să-i şi iubeşti, şi suferinţa să se sublimeze, în timp ce dragostea altora nu e transmisibilă." "Înşelătoria nu e conştientă", zise deodată Matilda. "Cum adică, se miră Ion Micu, datul ochilor peste cap nu e ceva conştient?" "Nu, zise Matilda, aşa e ea, o face în mod natural." "Da, şi cînd nu-i mai dă, cînd comedia încetează, tot nu e ceva conştient? Măcar atunci?" "Nu, nici atunci." Piciorul lui Micu începu să bîţîie, stingea ţigare de la ţigare. Palmele Matildei dădeau semne că se vor strînge.

Alarmă!"Matilda, zisei, musafirul nostru e mare iubitor de ca­fea. Am uitat să-ţi spun, mai fă-i lui una..." "Da, confirmă el, tot aşa, cu foarte puţin zahăr. Vă mulţumesc, sărut mîna." Matilda se ridică brusc contrariată de interven­ţia mea, totuşi zise: "Mai vrea cineva?" "Eu, nu", spu­sei, Clara clătină din cap, nici ea nu vroia. Uitasem de vin, turnai în pahare. "Frumos apartament, zise Clara, cîtă chirie plătiţi?" "Nu plătim, e proprietatea Matildei." "Şi n-a fost naţionalizată casa?" "Nu, zisei, s-a considerat că parterul e un demisol." "Şi este?" "Cam este!" "Şi nu v-a băgat pe nimeni?" Rîsei: "încă nu! Dar Matilda o să nască peste trei luni şi vom fi trei, sperăm să ne lase în pace." "La noi a trimis spaţiul locativ pe unul... Ion l-a dat afară şi noroc că socrii mei au acceptat să se întoarcă îndărăt; stăm înghesuiţi, dar cel puţin nu trăim cu cine ştie ce beţiv în casă, ţi-nchipui ce dezastru! "Chiar şi ţie, Ioane, au vrut să-ţi bage pe cineva?"' zisei. "Bineînţeles! Am fost la primul-secretar şi i-am explicat că n-am decît două camere şi un hol şi că am nevoie să stau în birou singur, biroul e locul meu de muncă, al că­rei specific e s-o efectuezi în singurătate; s-a scărpinat la ceafă: înţeleg, zice, dar ce e de făcut? Pînă punem pe picioare o industrie de construcţii de locuinţe, n-avem în­cotro, trebuie să limităm spaţiul locativ. Dar înainte, zic,! cum de putea lumea trăi cu cît spaţiu vroia? Au năvălit ţăranii, zice. E un fenomen mondial. Şi în fenomenul ăsta mondial, zic, nu se poate face o excepţie? Ba da, dar ce fac cu ţăranul care a fost chemat în uzine, în fabrici! De ce l-aţi chemat, zic, acolo la ţară e tot atît de important, dacă n-avem de mîncare, n-o să roadem, în loc de carne, fontă la grătar. A început să rîdă. O justă linie între agri­cultură şi industrie e aşa de greu de urmat? Industria e mai rentabilă, zice, şi la chestia asta n-am mai avut ce să-i răspund. Şi, zic, ar cîntări aşa de mult în acest uriaş proces o biată cameră pentru un profesor universitar? Cîţi sîntem noi, ăştia, oamenii de cultură! Cîteva sute. Sînt mai mulţi, zice. Vin pe urmă şi medicii, şi profesorii secundari, şi arhitecţii, şi inginerii... Toţi ăştia, zic, nu lucrează acasă... Mai lucrează, zice... Dar n-aveţi şi dum­neavoastră vreo rudă, vreo soră? Am părinţi, zic, atunci, zice, băgaţi părinţii... E tot ce-a putut face pentru mine."

Matilda adusese demult cafeaua, dar îi sticleau ochii să continue discuţia întreruptă, nu auzea ceea ce relata musafirul, care în mod evident nu mai avea chef s-o reia. Nici eu s-o ascult, căci nu prevedeam nimic bun într-o astfel de situaţie cînd unul singur acaparează atenţia ce­lorlalţi, siliţi la tăcere. Cît lipsise ea putuse şi Clara să spună cîteva fraze. Era o fată odihnitoare, care ştia să asculte şi era plină de farmec cînd te gîndeai că, deşi fru­moasă (o frumuseţe îndelung şlefuită şi conştientă că în­tre oameni superiori cochetăria şi credinţa femeii fru­moase că ar fi irezistibilă nu ţineau), nici un gest, nici un cuvînt nu trădau că trebuia crezută pe cuvînt sau pe tem­perament. Asculta, dar gîndea. Şi cînd vorbea, era, în mod nesilit, foarte prudentă. Nu puteam să-mi dau seama ce ştia ea despre bărbatu-său, dar simţeam că un gînd al lui, cînd vorbea, îi era adresat şi ei, neînţeles pentru ceilalţi, ca doi oameni care ştiu mai multe decît cei care îi ascultă. Nu i-am văzut de pildă niciodată dînd semne că se iubesc, nici cel mai mic, dar gîndul acela secret pe care el i-l adresa şi modestia cu care ea îl primea fără să fie tentată să-l desvăluie erau semnul superior unei mîngîieri, care n-ar fi avut nimic nenatural, unei tandreţi în voce, unei priviri revelatoare, adesea neştiute de cei ce se iubesc. Un mister dulce învăluia trăsăturile ei în care atît între­gul cît şi detaliul n-aveau nici un cusur. Trăsături de statuetă, care te făceau să presupui că bătrîneţea nu le va strica, ci doar le va da o uşoară patimă. Fiind vie şi nu rece, atît de delicat făcută, mă trezeam în mine cu o do­rinţă pură de a o mîngîia şi era pentru mine o mare bucurie cînd îmi vorbea direct, chiar dacă nu făcea decît să mă întrebe de chirie sau de alte lucruri obişnuite, cum făcuse mai înainte.

Tocmai vroia să spună ceva, dar Matilda, ca să-şi mas­cheze brutalitatea dorinţei de a continua discuţia între­ruptă, începu deodată să cînte şi cu o tandreţe grea îşi puse mîna pe umărul meu şi îl strînse: Ti-biaaa, davai, nu ştiu cum, începu ea cu o veselie care era adevărată, dar şi mândră că era... Moi muj, stîrlei, cacoi, ocin karaşo! Cu sugestia că iubirea e singura noastră şansă pe pămînt şi ea se afla în posesia acestei şanse ultime.

Fiasco total! De mult nu mai auzisem acest tibia, care odinioară, în cei doi ani, sunase altfel pentru mine: cînd ţi ceea ce e net ridicol în ceea ce face fiinţa iubită se în­văluie în lumina tandreţii şi surîzi de copilăriile ei. Dar acum mîna ei pe umărul meu şi acest cîntec erau o amin­tire tîrzie... aşi fi acceptat orbit ridicolul cîntecului dacă această mînă s-ar fi pus de-atunci pe umărul meu şi cînd eram singuri.

Clara renunţă la ceea ce ar fi vrut să spună şi expre­sia chipului ei se instală cu timiditate în aşteptare ca şi cînd ar fi plouat, iar Micu începu să clipească cu un efort de adaptare. Dar Matilda se opri deodată şi atacă" Şi de ce credeţi dumneavoastră, domnule Micu, că totul e con­ştient şi că conştientul nu e amestecat cu subconştientul? Chiar aşa, tot ce faceţi dumneavoastră e conştient şi mai ales e mai bine ce faceţi conştient decît ceea ce e dictat de subconştient?" "Doamnă, zise Micu, recunosc ... sub­conştientul e mai bătrîn şi că îi datorăm marile noastre intuiţii, dar dumneavoastră uitaţi că numai conştientul, mai precis, inteligenţa lucidă este aceea care poate să re­cunoască meritul marilor intuiţii..." Avîntul Matildei se opri ca în faţa unui obstacol de netrecut. Rămase cîteva clipe perplexă (în loc să fi urmat, ca la început, calea reflecţiei), apoi se decise şi, în loc să învingă obstacolul, se supuse riscului de a-l ocoli "e perfidia inteligenţei, de a-şi atribui un merit, zise ea cu o extremă încîntare. Şi oamenii nu-şi dau seama că inte­ligenţa, gîndirea lor conştientă, e mereu în goană să con­struiască, din pricina fricii lor de viaţă, tot felul de sisteme filozofice, religii, ostreţe de apărare..." "Ostreţe, re­flecta Micu fără mirare. Şi de ce nu, doamnă? Viaţa nu e blînda cu noi! De ce am avea încredere în ea? Ostreţele astea ne îngăduie clipe de răgaz, pînă ce măreaţa viaţa nu vine să ne dea un brînci în mormînt, să facem loc la alţii. Ostreţele astea sînt o mare cucerire a fiinţei umane. "Ba nu, strigă Matilda, aceste ostreţe te împiedică să vezi cerul, zarea îndepărtată, acolo unde sufletul se poate pierde în armonie cu tot ce există... norii de pe cer, apele, pădurile, păsările pămîntului, oamenii... sufletul oameni­lor aşa cum sînt ei cu adevărat, nu speriaţi, ispitiţi de iluzia pe care le-o oferă inteligenţa... Sufletul omului mult mai larg, dacă l-ar deschide, ceea ce ne face astăzi să suferim l-ar pierde în lărgimea asta, ar deveni meschin, stupid, am rîde toţi de ceea ce ne-a făcut odată să fim atît de crispaţi şi atît de laşi..."