Cele patru patimi
Yüklə 0,91 Mb.
|
SCRISOARE CĂTRE POPOARE.DRAGOSTEA CREŞTINEASCĂDragostea creştinească (iubirea aproapelui, caritatea) este prima şi cea mai mare poruncă dumnezeiască. Ea a fost promulgată de Iisus Hristos în felul următor: „Să iubeşti pe Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată suflarea ta." Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemănătoare acesteia: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi."170 Ca să înţelegem ce ni se cere prin acest ordin suprem trebuie să ne întrebăm: 1. Ce este Dumnezeu? 2. Cine este aproapele? Dumnezeu ştiinţa - care este cunoştinţa prin cauză demonstrează că Universul are o cauză ce este unică, imaterială şi înţeleaptă.171 Această cauză este Dumnezeu. Dumnezeu este deci Unul. Doctrina creştină enumera însă trei persoane divine: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Ce înseamnă aceste trei feţe dumnezeieşti, care împreună formează Sfânta Treime şi care în realitate constituie Un singur Dumnezeu? Tatăl este cauza eficientă primară şi cauza finală, ultima, a Universului, adică El este Creatorul şi Scopul suprem al Naturii. El a binevoit la un moment dat să se manifeste oamenilor care locuiesc pe pământ (adică într-o părticică infimă a acestui Univers infinit), pentru ca să le reamintească poruncile Sale dătătoare de pace ce au fost şterse din mintea lor de către Diavolul patimilor. Dar Tatăl, fiind pur spirit, este mai presus de simţuri şi nu poate fi cunoscut prin ele. El s-a făcut deci perceptibil pentru oameni prin două ipostaze172: una sensibilă şi alta inteligibilă, şi anume:
Scopul acestor două ipostaze este, prin urmare, să înveţe omenirea şi astfel să aducă „pe pământ pace între oameni de bunăvoinţă". Dumnezeu ne-a dat viaţa. El ne-o întreţine. De la El ne vine tot ce avem. El este deci bun. Şi noi suntem datori să Îl iubim „din toată inima, din tot sufletul şi din toată suflarea", ca pe un Tată milostiv. Dar suntem de asemenea datori să îi arătăm printr-o probă palpabilă că îl iubim. Or, dragostea noastră nu îl poate atinge printr-o manifestare sensibilă, adică mai mult sau mai puţin materială, căci El este Spirit Pur. De aceea Dumnezeu ne-a cerut El însuşi să Ii dovedim iubirea... iubindu-ne aproapele. Această iubire a aproapelui pentru Dumnezeu se numeşte caritate. Caritatea se aseamănă cu supunerea datorată unui suveran iubit, care, plecând într-o lungă călătorie, ne-ar porunci ca în lipsa lui să ne supunem fiilor săi rămaşi în mijlocul nostru. Şi cine sunt fiii împăratului? Cu alte cuvinte: cine este aproapele? Sunt oare părinţii, sau copiii sau rudele pe care îi iubim prin instinctul de familie? Sunt oare cei care locuiesc în comuna noastră? Sau cei care sunt de acelaşi neam cu noi şi au aceeaşi limbă ca noi, pe care îi iubim prin instinctul de naţie? Ei bine, nu! Dumnezeu a binevoit să ne lămurească în această privinţă, printr-o parabolă: „Un cărturar jidov întreabă pe Iisus, care îi zisese să îşi iubească aproapele ca pe sine însuşi: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus îi răspunse: Un om oarecare ce se pogora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, dezbrăcându-l şi rănindu-l, s-au dus lăsându-l abia viu. Şi, după întâmplare, un preot se pogora pe calea aceea şi văzându-l pre dânsul, a trecut pre alăturea. Aşijderea şi un levit, viind la acel loc şi văzându-l pre el a trecut pe alăturea. Iar un samaritean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se, a legat rănile lui turnând undelemn şi vin, şi puindu-l pre dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el... Deci, carele dintru aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce căzuse între tâlhari? Iar jidovul a răspuns: Cela ce a făcut milă cu dânsul. Iar Iisus i-a zis: Mergi de fă şi tu asemenea." Şi băgaţi de seamă că samaritenii erau consideraţi ca formând o naţie deosebită de aceea a evreilor, care chiar îi oropseau. Prin urmare, aproapele nostru este orice om din orice naţie, care vine din orice ţară şi care vorbeşte orice limbă. Desigur însă că trebuie să-i iubim numai pe prieteni, iar pe duşmani să îi urâm, după cum spun învăţătorii din Israel. Dar Hristos îndreaptă aceste greşeli strecurate în legislaţiile omeneşti de spiritul dezbinării. „Auzit-aţi că s-a zis: Să iubeşti pre vecinul tău şi să urăşti pre vrăjmaşul tău. Iar eu zic vouă: Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pre cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei care vă supără şi vă prigonesc... Căci, de iubiţi pre cei ce vă iubesc, ce mare lucru faceţi? Au nu şi vameşii nu fac tot aşa? Auzit-aţi ce s-a zis: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Iar eu zic vouă: Să nu staţi împotriva celui rău. Ci, de te va lovi cineva peste faţa obrazului cea dreaptă, întoarce-i pre cealaltă. Şi celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa. Şi cela ce te va sili pre tine o poştă, mergi cu dânsul două." Din cele ce preced rezultă în mod evident că nu este de ajuns să iubim oamenii ce nu sunt pătimaşi. Dumnezeu ne cere să iubim orice om, chiar şi atunci când el este vicios şi, prin urmare, când ne este duşman, ne urăşte, ne jefuieşte, ne prigoneşte. Şi trebuie să îl iubim ca pe un bolnav de care ne este milă, căci viciul nu este decât o boală a sufletului. Şi trebuie să îl iubim „ca pre noi înşine", adică „să nu îi facem ceea ce nu vrem ca alţii să ne facă nouă". Şi trebuie să îl îngrijim cu drag, închipuindu-ne că îngrijim pe însuşi Dumnezeu. „Iar când a venit Fiul întru mărirea Sa... se vor aduna înaintea lui toate naţiile, şi El va zice celor drepţi: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu, de moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi mi-aţi dat de am mâncat; însetat am fost şi mi-aţi dat de am băut; străin am fost şi m-aţi primit; gol, şi m-aţi îmbrăcat; bolnav, şi m-aţi cercetat; în temniţă aţi venit la mine. Atunci vor răspunde lui drepţii zicând: Doamne, când ţi-am făcut noi toate astea? Şi împăratul le va zice: Amin zic vouă, întrucât le-aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai mei, mai mici, mie mi le-aţi făcut." Dar este indispensabil să nu uităm că patimile sunt nişte boli foarte periculoase, căci, de obicei, ele cauzează moartea omului. În plus, ele sunt foarte contagioase, aşa că, neîngrijindu-le, putem foarte uşor să ne molipsim. De aceea trebuie să luăm măsuri analoge cu cele ce se întrebuinţează în ciumă sau în holeră. Astfel, bolnavul trebuie izolat din mediul pătimaş în care agonizează şi introdus într-un sanatoriu ad-hoc, adică în Asociaţia Bunilor Creştini, unde mâini caritabile îi vor pansa rănile atinse de cangrenă. Însă, în acelaşi timp, este necesar ca pătimaşul să fie oarecum izolat şi de personalul infirmier, care compune asociaţia şi care, deşi îi dedică devotamentul său, este totuşi obligat până la completa vindecare să se ferească de a-l admite în intimitatea sa, de teama contaminării. Mai trebuie: să îi spunem că suntem creştini şi că îl iubim pentru Dumnezeu; să îi arătăm prin vorbe şi mai ales să îi dovedim prin fapte că nu avem nici o patimă, adică nu suntem nici beţivi, nici desfrânaţi, nici hoţi, nici trufaşi; să îl îndemnăm şi pe el să se lase de vicii. Iar, dacă nu ne ascultă şi greşeşte răsplătindu-ne prin ingratitudine, să îl iertăm nu de şapte ori după cum a propus Petre, ci de 70 de ori, după cum a poruncit Iisus.
Dar ce este Biserica? Biserica este omenirea organizată într-o societate naturală. Or, până la Hristos, omenirea nu fusese încă alcătuită în asociaţie. Din nefericire, prin vina oamenilor, această organizare nu s-a putut înfăptui nici după Hristos. Astăzi, omenirea este compusă din naţii, care sub impulsul Satanei, în loc să se iubească, se duşmănesc şi se urăsc de moarte. Pentru a pune în evidenţă cauzele acestui defect capital, să cercetăm: 1. care sunt condiţiile organizării unei societăţi naturale; 2. care dintre aceste condiţii lipsesc omenirii. Să procedăm în mod ştiinţific, plecând de la o societate naturală bine organizată, bunăoară de la naţie. Într-o naţie, organizaţia este bazată pe două instincte:
Or, în omenire nu există asemenea instincte. Într-adevăr, nu s-a pomenit până acum un suveran al întregului gen omenesc; iar iubirea umanitară, sau filantropia, este prea slabă ca să-i poată uni între ei pe toţi oamenii. Şi iată de ce omenirea nu a fost şi încă nu este organizată. Ei bine, Hristos umple aceste goluri. El pune ca şef suprem al oamenilor pe Dumnezeu şi înlocuieşte debila filantropie prin caritate, ce este atotputernică şi care devine legea înfrăţirii naţiilor. Şi astfel, El îndeplineşte organizaţia omenirii printr-o societate mai mult decât naturală, adică prin Biserică. Ca să întemeieze Biserica, Dumnezeu s-a făcut om. Şi venind pe pământ şi-a ales 12 ucenici pe care i-a luat din poporul de jos, fără ştire de carte... pentru ca viitorii apostoli ai Evangheliei să nu fie întinaţi de trufia oarbă a învăţăturilor omeneşti. Şi, după ce i-a curăţat de patimi, El le-a dezvăluit timp de 3 ani comorile înţelepciunii divine şi i-a transformat pe aceşti ignoranţi în cei mai mari şi mai binefăcători înţelepţi ai lumii. Pe urmă, când trebuia să se înalţe, El le-a zis: „Mergeţi şi învăţaţi toate naţiile." Iar, după înălţare, apostolii, luând Duh Sfânt, au pus temeliile Bisericii. Biserica formează un fel de şcoală. Ea este compusă din învăţători şi din şcolari. Învăţătorii sunt apostolii, iar urmaşii lor: episcopii sau preoţii. Şcolarii sunt toţi oamenii, de la cel mai puternic împărat la cel mai mizerabil cerşetor. Toţi sunt fraţi şi toţi sunt egali înaintea lui Dumnezeu. Numai în biserică sunt realizate adevărata Evanghelie şi adevărata fraternitate. Dar ce se învaţă în biserică? Dumnezeul învăţător le-a zis ucenicilor săi, când i-a trimis să predice: „învăţaţi pre oameni să păzească toate câte v-am poruncit vouă." Prin urmare, în biserică, oamenii învaţă:
Aceste învăţături sunt rezumate într-o carte dumnezeiască, numită Evanghelie. Dumnezeu voieşte ca şcoala omenirii, adică Biserica, să îndeplinească două condiţii: 1. Ea trebuie să fie universală, adică să fie compusă din toţi oamenii, să existe pretutindeni şi să dureze cât lumea. După înviere, Iisus, arătându-se celor 11 apostoli, le-a zis: „Mergeţi în toată lumea şi vestiţi Evanghelia la toată făptura. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacul".174 2. Dar, mai presus de toate, Biserica trebuie să fie unică. Şi, într-adevăr, la sfârşitul Cinei cea de Taină, într-o sublimă rugăciune Tatăl Iisus se exprimă astfel: „Precum m-ai trimis pre mine în lume, şi eu i-am trimis pre ei în lume... Şi nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru mine, ca toţi una să fie..."175 Unitatea Bisericii are ca scop să împiedice ivirea schismelor, care, dezbinând creştinătatea, o prăbuşesc în prăpastie. „Toată împărăţia ce se împerechează întru sine se pustieşte."
Suprimarea războaielor a fost scopul de căpetenie al întrupării lui Dumnezeu! Din nenorocire, omenirea nu a înţeles nici până astăzi această mare ţintă, şi popoarele au continuat şi continuă să se sfâşie sub imboldul criminal al Satanei. Ba încă, s-au văzut urmaşi de-ai apostolilor lui Hristos care, ajungând regi, au mers cu nepriceperea poruncilor divine până să aducă jertfe omeneşti la altarul iadului, prin războaie sângeroase, pe care ei însuşi le-au stârnit când aveau tocmai însărcinarea să împiedice asemenea abominabile nelegiuri! Şi în ce chip Biserica poate îndeplini scopul dumnezeiesc de a împăca omenirea? Procedarea este de o simplitate ideală. Preoţii, sau mai bine zis învăţătorii creştinătăţii, vor predica întregului neam omenesc învăţăturile evanghelice ale Bisericii, şi anume:
Ele îşi vor păstra organizaţia lor instinctivă cu monarhiile lor naţionale. Dar, deasupra suveranilor, care sunt adesea pătimaşi, vor avea ca pastor suprem, al Bisericii unice, pe însuşi Dumnezeu, reprezentat printr-un bătrân smerit şi dezinteresat. Şi acest preot creştin, deşi lipsit de oştiri cu care se fac războaiele, va avea totuşi o armă formidabilă, şi anume „Cuvântul", cu care va putea răscula omenirea întreagă împotriva războaielor. Iată cum se va realiza Voinţa divină. „Şi va fi o turmă şi un păstor." Iată cum organizaţia omenirii în Biserică va aduce pacea. Iată care a fost scopul venirii lui Hristos în lume, scop cu adevărat dumnezeiesc, cântat de îngeri în Noaptea Naşterii: „Mărire în Ceruri lui Dumnezeu! Şi pre pământ pace, între oamenii de bunăvoinţă."176 Yüklə 0,91 Mb. Dostları ilə paylaş:
|