Cele patru patimi

ADAOS. CUM SE ROSTEŞTE O PREDICĂ

Deoarece sunt mulţi preoţi care nu au darul vorbirii măiestre şi care, din această cauză, ezită să predice, le adresez aici următorul respectuos îndemn.

Cum se pregăteşte şi cum se rosteşte o predică? Pen­tru a răspunde la această întrebare, să stabilim mai întâi cine trebuie să predice. Şi, în urmă, să arătăm: unde, când şi cum trebuie să se ţină o predică.

Predica este continuarea CUVÂNTULUI DUMNEZEIESC, prin apostoli şi prin urmaşii lor legitimi.

Prin urmare, numai episcopii şi preoţii pot cuvânta „în numele Domnului", căci numai ei sunt trimişi de HRISTOS în acest scop. Numai lor li s-a zis: „Mergeţi şi învăţaţi toate naţi­ile."

Predicile pot fi făcute oriunde se prezintă vreo ocazie. Dar locul cel mai potrivit este în biserică. În acest lăcaş sfânt predicile trebuie rostite în fiecare duminică, în fiecare sărbă­toare, şi anume după ce preotul s-a împărtăşit cu sfintele taine, deoarece atunci el are în el „lumina lumii".

Predicile pot fi pronunţate şi în adunările de creştini, care se aseamănă cu cele din biserică, bunăoară în Frăţiile Bunilor Creştini.

O predică cuprinde un fond şi o formă.

I. Fondul. Subiectele predicilor trebuie luate din Evanghelie, din doctrina lui HRISTOS, care poate fi rezu­mată:

1. 
   în caritate sau dragoste creştinească;
   
2. 
   în combaterea patimilor.
   

Fiecare din aceste subiecte trebuie să fie divizat în mai multe părţi. Astfel, de exemplu, când este vorba de o patimă, începi prin a o defini, spunând din ce instinct derivă ea. După aceea, îi pui în evidenţă cauzele şi arăţi modul de a se mani­festa, precum şi efectele sau consecinţele. Pe urmă, expui remediile omeneşti şi termini cu cele evanghelice. O aseme­nea împărăţie clarifică expunerea şi îi uşurează înţelesul.

În sfârşit, scrii predica astfel pregătită sau cel puţin însemnezi pe hârtie punctele esenţiale şi o rosteşti cu însem­narea în mână, mai ales când te temi ca nu cumva memoria să te părăsească.

Şi să nu ţii socoteală de ce va zice lumea când te va vedea aruncându-ţi din când în când ochii pe cuvântarea scrisă; căci ea este înţeleaptă şi îşi dă bine seama de greutăţile funcţiei de predicator. Ea se va simţi chiar măgulită văzând câtă osteneală îţi dai pentru a o instrui.

Şi să nu fii timid şi nici să te sfieşti de unul că este savant sau de altul că ocupă cutare dregătorie, căci cele ce ai spus sunt subiectele cele mai înalte ale teologiei şi ale filosofiei, şi ele se potrivesc pentru orice om mare sau mic, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, împărat sau cerşetor, învăţat sau lipsit de carte.

Şi când te urci în amvon să îţi închipui că esti un învăţător care expune o lecţie şcolarilor sau că eşti un părinte de familie, care dă sfaturi copiilor.

Prin urmare, să îndrăzneşti şi să te încrezi în Dumne­zeu, care te va ajuta, căci predici în numele Lui şi lucrezi pen­tru desăvârşirea făpturilor Lui. Şi te va ajuta, după cum a aju­tat pe apostoli trimiţându-ţi limba de foc a Sfântului Duh, prin care să luminezi minţile şi să înflăcărezi voinţele.

Să nu crezi că, fiind preot, trebuie să ai cine ştie ce ta­lent oratoric. Pescarul SIMON al lui IONA, pe care Dumne­zeu însuşi l-a ales ca să fie primul Său predicator, a avut el oare un asemenea dar extraordinar? Ca să dea însărcinarea de a predica popoarelor, ca să îi zică „paşte oile mele", HRISTOS nu a căutat să-i afle gradul de elocinţă, ci s-a mulţumit să îl întrebe: „Mă iubeşti?"

De 2000 de ani, adică de la începutul creştinismului, nu a existat decât un singur CRISOSTOM şi un singur BOS-SUET, din milioane de preoţi şi de episcopi. Ai zice chiar că darul vorbirii sublime nu este indispensabil ministerului sa­cerdotal, căci altfel Providenţa ar fi avut grijă ca clericii ora­tori să se numere pe degete.

II. Forma. Ca să dai unei predici o înfăţişare cât mai desăvârşită, trebuie să ţii seama de următoarele precepte.

Cuvântarea sacră, fiind adresată poporului, rosteşte-o în graiul înţeles de popor, grai ce este simplu, naiv şi dulce. Expune-o cât se poate de clar, de precis şi de concis, între­buinţând numai fraze scurte şi limpezi ca apa de izvor. Evită cu orice preţ poliloghia, expresiile afectate, figurile retorice şi mai ales cacofonia. Lasă vorbirea elegantă şi înflorită celor ce au primit de sus darul de a se exprima oratoriceşte. Pronunţa­ţi discursul cu glas tare, cu un ton grav şi serios, dar în acelaşi timp cu blândeţe şi chiar cu smerenie.

În sfârşit, orice predică trebuie să fie scurtă, să nu depăşească un sfert de ceas şi să fie des repetată, cel puţin o dată pe an. Tot ce ţi se cere este să nu fii pedant, că nu cauţi să pari că ştii mai multe decât ştii, căci cine vrea să facă pe deşteptul face pe nerodul. Lucrează numai pentru binele omenirii şi pentru cinstea lui Dumnezeu, astfel cei ce te aud să fie cuprinşi de o spaimă mântuitoare de patimi şi în acelaşi timp de o sfântă admiraţie pentru mărirea şi bunătatea înţelep­ciunii infinite.

5. SCRISOARE CĂTRE MEDICI

ŞI CĂTRE STUDENŢII ÎN MEDICINĂ

Vin să vă cer să îmi daţi o mână de ajutor la ridicarea unui mare dig moral, de care omenirea are o nespusă trebu­inţă, pentru a putea rezista puhoiului năprasnic al patimilor. Şi mă adresez vouă deoarece, ca medici, cunoaşteţi fiziologia omului, ştiţi ce este un instinct şi pricepeţi ce este un viciu. În plus, voi aveţi zilnic de-a face cu consecinţele dezastruoase ale beţiei şi ale desfrâului pe care sunteţi chemaţi să le îngrijiţi. Or, s-a înfiinţat o asociaţie, cea a bunilor creştini, care are ca scop să combată patimile şi care şi-a ales ca mijloace de luptă nişte arme infailibile, şi anume prescripţiile lui HRISTOS.

Pentru a dirija această societate morală, am recurs mai întâi la preoţii creştini pentru că sacerdoţiul a primit de la însuşi Dumnezeu misiunea de a se împotrivi viciilor lumii.

Pe urmă, m-am gândit şi la voi care formaţi un fel de ­al doilea sacerdoţiu, fără misiune divină. Într-adevăr, voi alcă­tuiţi o corporaţie morală a omenirii, căci, în afară de rare excepţii, nu sunteţi nici beţivi, nici curvari, nici lacomi la câştig, nici orgolioşi. Bineînţeles, nu vorbesc de nişte tâlhari care îl dezbracă pe bietul bolnav fără să-i dea vreun ajutor, nici de nişte ucigaşi de oameni care comit crima oribilă a avortului, vânzându-şi sufletul pe bani. Aceştia însă nu sunt medici; ei s-au strecurat pe furiş printre medici, ca să-şi poată executa nestingheriţi de nimeni infama lor meserie de hoţi şi de laşi asasini. Voi meritaţi deci să faceţi parte dintre educa­torii morali ai lumii.

In numele Asociaţiei Bunilor Creştini, vin să vă cer să o sprijiniţi din răsputeri, ca să îşi poată îndeplini rolul bine­făcător. De câte ori vă este cu putinţă, primiţi să fiţi aleşi preşedinte, vicepreşedinte sau cel puţin un membru influent în Sfatul Frăţiei.

Tot ce aveţi de făcut în această societate consistă:

1. în exemplul personal, al unei vieţi nepătate de vicii;

2. 
   în convorbiri particulare cu fraţii buni creştini sau cu persoane străine de asociaţie asupra patimilor şi asupra remediilor lor;
   

În conferinţe publice, asupra aceloraşi subiecte; aceste conferinţe se pot ţine oriunde şi la orice ocazie (în afară de întrunirile fraţilor).

Ce profit trageţi din faptul că intraţi în Asociaţia Bunilor Creştini? În aparenţă nici unul. Ba încă, ţinând seama de starea actuală a spiritelor, vă alegeţi cu o oarecare pagubă pecuniară, căci îi pierdeţi de clienţi pe beţivii şi pe desfrânaţii pe care îi vindecă asociaţia.

Dar cunosc sufletul vostru, pe care l-am văzut topindu-se de milă în faţa unei suferinţe. Ştiu că sunteţi în stare să vă jertfiţi bucuros viaţa pentru a o scăpa pe cea a unui biet bolnav. Cu alte cuvinte aţi gustat conştient sau inconştient din deliciile dragostei creştineşti. Dacă este aşa, dacă nu mă înşel în aprecierile mele, răsplata voastră va fi imensă, căci lucraţi pentru îndeplinirea unei opere sublime, pentru care însuşi Dumnezeu, Medicul Etern, s-a făcut om, venind să lecuiască patimile.