Căile teologiei ruse

VII
Dogma: sensul istoriei Bisericii
Interesul care se dezvolta în istoria Bisericii s-a reflectat imediat in elaborarea unei teologii dogmatice sistematice. Încă din 1830 folosirea „metodei istorice” a devenit habituală. Strict vorbind, a fost mutată din sensul metodei „istorice.” În mai toate cazurile, metoda a fost numită mai mult o „teologie pozitivă”. În mai toate cazurile o selecţia atentă şi o revizuire a textelor a existat şi o evidenţă în ordinea cronologică. Aşa ar fi cazul cu studiile dogmatice ale lui Macarie.³⁶¹ Folosinţa materialului „istoric” nu este întotdeauna acelaşi lucru cu o cercetare istorică. „Istorismul” este prezent numai când studiile acceptă mărturia surselor ca şi o dovadă dogmatică şi ca o evidenţă istorică, în unicitatea temporală şi în contextul istoric viu. În alte cuvinte, „istorismul” metodologiei teologice se leagă de ideea de „dezvoltare.” A învăţa cum să înţelegem şi să diferenţiem coloratura istorică a textelor înseamnă puţin. Trebuie să învăţăm să vedem legăturile organice între texte, acea unitate care descopră viaţa. Cât se poate de caracteristic în acest sens este problema „Ortodoxiei” [pravovrenie] a scriitorilor niceeni, a apologeţilor, care au confundat şi au supărat pe erudiţii din secolul al XVIII-lea. În vremurile mai recente, odată cu deşteptarea unui sentiment istoric genuin, această problemă a devenit extrem de lipsită de semnificaţie.³⁶²

Problema „metodei istorice” a fost mai întâi ridicată în literatura teologică rusă sub forma unor întrebări despre „autoritatea Sfinţilor Părinţi” şi a semnificaţiei dogmatice a mărturiei patristice. În timpul dominaţiei contelui Protasov ca şi supra-procurator la Academia din Sank Petersburg el a fost înclinat să accepte orice sistem patristic ca şi o mărturie dogmatică sau ca şi o expresie a Sfintelor Scripturi.³⁶³ Şcoala din Moscova a răspuns cu o voce de precauţie. Mitropolitul Filaret a insistat că mărturia patristică să fie acceptată numai pe baza scripturistice şi nu în orice capacitate autonomă. Filaret Gumilevski a înţeles faptul că scrierile părinţilor sunt monumente dogmatice mai presus de orice o mărturie vie a credinţei şi experienţei lor. Din acest punct de vedere Academia din Moscova s-a temut de schimbarea patrologiei în teologie. Orişicum, ceea ce stă pe picior de îndreptare în tot acest relativism şi subiectivitate istorică mai puţin decât o dezvoltare. Alexander Gorski a remarcat deja faptul dezvoltării în conferinţele lui despre dogmatică.

Cum ar trebui să privim dogmatica creştină? Este oare adevărat că numărul de adevăruri exprimate şi în definiţiile acestor adevăruri dogma a fost una şi aceiaşi? Când dogma este văzută ca un adevăr dumnezeisc este singură şi imutabilă şi prin completitudinea ei este completă, clară şi precisă. Când dogma este văzută ca şi un gând superior, a fost şi încă este dobândită de gândirea umană, atunci dimensiunile ei trebuie să crească odată cu trecerea timpului. Aceasta afectează diferitele relaţii ale omului în gândirea lui încep să se îmbulzească una cu alta şi prin aceasta ele sunt exprimate şi se explică pe sine. Contradicţiile şi obiecţiile îl scot pe om din liniştirea lui şi îl fac să descopere energiile din dogme. Oamenii nu ar putea să o înţeleagă sau să o respingă mai multă vreme, dar în cele din urmă dogma v-a învinge. Chiar şi când falsitatea pare că a învins dogma nu a fost biruitoare, căci noile descoperiri din gândirea umană cu privire la adevăr şi la experienţa lui, care creşte la diferite nivele se adaugă clar la ea. De ceea ce ne putem îndoi devine indubitabil şi rezolvat. Astfel fiecare dogma îşi are propria sferă, care odată cu trecerea timpului, creşte din ce în ce mai intim cu restul principilor minţii umane. Toate cresc împreună şi sunt încarnate într-un singur trup, insuflate de un singur duh. Toată mintea se luminează şi toate ştiinţele, din moment ce se apropie de un contact mai apropiat cu dogma, câştigând precizie şi o calitate pozitivă. Cu timpul, un sistem strict de cunoştinţe devine din ce în ce mai mult posibil. Acesta este cursul dezvoltării dogmei; aceasta este viaţa – viaţa astrelor cereşti!³⁶⁴

In anii 1860, curentul „istoric” a început să fie simţit cu precădere în predarea dogmaticii. În anul 1869 statutul a fost direcţionat specific ca teologia dogmatică să fie predată „dimpreună cu o expunere istorică a dogmelor.”³⁶⁵ A. L. Katanski (1836-1919) a predat dogmatică mai mulţi ani la Academia din Sank Petersburg. Un absolvent al Academiei din Sank Petersburg, el a petrecut mai mulţi ani la începutul carierei sale academice predând arheologie şi liturgică la Academia din Moscova şi aici a fost îmbibat cu atmosfera studiului istoric.³⁶⁶ În memoriile lui, el remarcă influenţa lui Gorski, care l-a ajutat cu sfaturi în vremea transferului său la Sank Petersburg pentru a preda dogmatică. Între autorităţile străine cel mai mult s-a apropiat de Klee şi Khanis.³⁶⁷ Katanski a ridicat explicit problema aspectului istoric al dogmelor. „Forma” sau „un plan formal” al dogmelor are o istorie. Dogme imutabile, ca şi adevăruri revelate, au experimentat o anumită creştere în aspectul formal, pentru formele sau formulele în care au fost exprimate original şi care s-au dovedit mult prea înguste pentru adevărul revelat în ele. Astfel ele s-au extins inevitabil. Aceasta a însemnat amplificarea sau elaborarea unui limbaj sau vocabular mai perfect; a însemnat „o datorie dogmatico-filosofică.” Katanski a adăugat imediat mai mult aşa numitele remarci lipise de precauţie prin care „un limbaj uman imperfect era incapabil de a dovedii nişte expresii deplin nepotrivite” şi încă ceva mai mult „formulările ecclesiastice şi istorice ale dogmelor” că „un limbaj uman imperfect este incapabil de a dovedii nişte expresii precise” şi ceva mai mult „formularea ecclesiastică şi istorică a dogmelor şi a demonstraţiei lor în dogmatică ca şi o problemă secundară.” Ceea ce este important pentru teologia dogmatică nu este litera, ci sensul literei, „sensul combinat cu un adevăr cunoscut într-o vreme cât formulele încă nu existau.” Tot ceea ce era istoric era mult prea grăbit pentru a fi scos în domeniul lipsei de substanţial.

Eseul lui Katanski „Despre expunerea istorică a dogmelor” a fost un manifest deschis tipic acelor vremuri. Învăţăturile lui conţineau puţin din ceea ce era „istoric.” Istorismul a conţinut puţin din ceea ce ar fi însemnat o delimitare grijulie a evidenţelor în conformitate cu epocile şi prin separaţia „teologiei biblice” de teologia „patristică” şi de cea a „bisericii,” deşi el nu le-a tăiat legăturile lor organice şi pe cele nefrânte. Metodologic aceasta a fost foarte de succes, căci însemna a folosii obiceiul de a pregusta toate informaţiile pentru ceea ce conţineau ele, fără să le investească cu un sens pal prin analogii. Aceste caracteristici au fost dezbăute în cartea lui despre har, la fel ca şi în dizertaţia lui despre taine după învăţăturile părinţilor şi a scriitorilor primelor trei secole (în care la un apendice special, el a remarcat că numerotarea tainelor ca fiind şapte are origini occidentale şi la o dată relaiv târzie raportat la est). Ele sunt valoroase în senul că autorul conferă o comparaţie cât se poate de fină textelor individuale. Kantaski era sigur că scrierile părinţilor au fost „singurul criteriu de a însufleţii gândirea noastră teologică.” Mai întâi el a voit să elaboreze o „teologie biblică,” să scrie o „dogmatică biblică,” dar îi era frică să nu fie cunoscut ca şi protestant.³⁶⁸

Arhimandritul Silvestru Malevanski (1828-1908) a predat dogmatică la Academia din Kiev sub noile îndreptări.³⁶⁹ El a publicat conferinţele lui despre Un experiment al teologiei dogmatice prin expunerea istorică a dogmelor.³⁷⁰ Aparent Silvestru a început cu experienţa dogmatică a Bisericii, dintr-o „conştiinţă religioasă mai mare a Bisericii ecumenice,” din cauza influenţei lui Homiakov. Datoria istoricului a fost de a trasa şi a demonstra cum a solidificat experienţa în definiţii dogmatice şi formule teologice. Intr-un astfel de sens dogma este demonstrată numai de nişte date externe, dar numai de un plan lăuntric al gândirii ecclesiale. Studentul dogmelor trebuie să meargă dincolo de nişte referinţe pozitive simple din trecut, la textele şi evidenţa istorică. El trebuie să portretizeze procesul prin care nu anumit adevăr descoperit, în dialectica lui lăuntrică şi într-un context istoric specific este discernut. Adevărul îi este descoperit omului pentru ca să îi confere o recunoaştere formală fără să îşi pună mintea la contribuţie şi să îl păstreze ca un fel de comoară nemişcată. Credincioşia faţă de tradiţia apostolică ar rămâne ceva insuficent. Omul este mântuit numai prin credinţa vie, dobândirea unui adevăr descoperit „prin sentimentul religios” şi o conştiinţă care realizează că dogmele credinţei cu natura duhului nostru. Numai dobândirea conştientă a dogmelor poate dobândii pentru om ceea ce ar trebui el să fie, „să devină pentru el adevărata lumină, să ilumineze adâncurile întunecate şi un nou principiu de viaţă care să fie transmis în toată compoziţia duhovnicească a omului.” Dogmele trebuie să fie dobândite lăuntric, dobândite şi asimilate de conştiinţă sau intelect. „Raţiunea nu poate crea noi dogme, dar printr-o activitate independentă putea cuprinde datele pregătite ale dogmelor şi să le convertească într-o posesiune privată, în propria viaţă şi natură.” Raţiunea „ridică la nivelul cunoaşterii” ceea ce este direct acceptat de credinţă. Biserica oferă o mărturie în favoarea dogmei, îmbracă adevărul revelaţiei într-o formă potrivită şi preferată şi făcând aşa „o ridică la nivelul unui adevăr neîndoielnic şi incontestabil.” Plinătatea adevărului este conţinut în formulele oferite încă de la început, dar ele trebuie manifestate, discernute şi încunoştinţate. În aceasta stă toată importanţa activităţii istorice a gândirii. „Dogmele, care acum se confruntă cu o raţiune care se apleacă să le studieze,” nu apar în forma pură şi originală pe care au avut-o când au conţinut revelaţia lui Dumnezeu, dar într-o formă mai mult sau mai puţin dezvoltată şi formată după ce au trecut printr-un lung şi complex proces de conştiinţă pe parcursul a mai multor secole din existenţa Bisericii.” Dogmaticeanul trebuie să cuprindă şi să demonstreze dogma în „dialectica” lăuntrică a acestui „proces al conştiinţei” din Biserică.

Silvestru nu şi-a împlinit deplin planurile. Analiza lui istorică este lipsită de o adâncime suficentă. Prin de conştiinţiozitate el a adunat şi a elaborat materiale patristice, totuşi istoria biblică a dogmelor practic lipseşte şi tranziţia de la „predica apostolică” la „dogmele părinţilor” a rămas neexplicată. În orice caz, lucrarea lui rămâne un pas semnificativ înainte şi departe de „Macarie.” A fost ca şi cum o paloarea de aer curat, care zbura cu o forţă energetică şi expansiune a apărut într-o cameră înăbuşită.”³⁷¹

Contactele cu „vetero catolicii” au oferit temelii proaspete pentru ridicarea problemei sensului dezvoltării dogmatice în probleme de dogmatică şi teologie. Reprezentanţii individuali ai Bisericii ruseşti au participat la primele conferinţe catolice din Colognia, Constanţa, Freibourg şi Bonn între 1872 şi 1875. Discuţiile despre condiţiilor pentru o anumită „reunificare” a vetero catolicilor cu Biserica Ortodoxă au condus în mod natural la problema dezvoltării istorico teologice, deşi sub masca unei întrebări despre „obligativitatea” şi „admisibilitatea” limitelor şi standardelor Bisericii. Mai întâi trebuia definit caracterul şi conţinutul „conştiinţei ecumenice a Bisericii” şi să se găsească mijloacele pentru a distinge şi delimita cu tărie „localul” de „sinodal” în tradiţie. Învăţăturile părinţilor au fost adoptate ca şi o mărturisire standard. Adevărat, momente specifice ale unor diferenţe sau neînţelegeri dogmatice au devenit imediat subiectul investigaţiei şi conferinţa de la Bonn din 1875 şi-a dedicat eforturile primare în problema purcederii Duhului Sfânt. Totuşi, în tot parcursul dezbaterilor s-a presupus că subiectul principal a fost sensul şi limita „mutabilă” sau „schimbătoare” în doctrină de credinţă, păstrarea tradiţiei şi a dreptului de a ne angaja într-un comentariu teologic.

Această întâlnire teologică cu vestul a produs o reflecţie vie în literatura teologică rusă, părintele I.L. Ianişev, care a slujit în Biserica rusă din Weisbaden şi în acel moment era rectorul Academiei din Sank Petersburg, profesorul Ivan T. Osinin, un fost psalmist în Copenhaga şi Alexandru A. Kireev care a simpatizat cu vetero catolicii şi a avut contacte cu ei.³⁷² În mod destul de caracteristic, opinia generală a înclinat să opună principiul dezvoltării dogmatice. Acesta a fost rezultatul repulsiei faţă de „dogma de la Vatican.” Sub puternica impresie a Sinodului de la Vatican, principiul dezvoltării în dogmatică a fost perceput mai mult ca şi un mijloc pentru „schematizarea” credinţei obligatorii şi convertirea opiniilor private şi a celor locale într-o dogmă ecumenică. Principiul tradiţiei – păstrarea şi ţinerea „credinţei strămoşeşti” în această formă a fost descoperită epocii sinoadelor ecumenice în „Biserica neîmpărţită,” mai înainte de separaţia bisericilor – a fost puternic contrapusă mai înainte de principiul dezvoltării.

Problema „dezvoltării dogmatice” a fost din nou ridicată cu a nouă permanenţă în anii 1880 de Vladimir Soloviov – din nou în acelaşi context roman, ca şi mijloc de a justifica dezvoltarea dogmatică a Bisericii romane. Aceasta i-a împiedicat pe mai mulţi să pătrundă în înseşi esenţa problemei. Adevărul lui Soloviov să în sensul viu a realităţii sacre a istoriei Bisericii.

Când începem cu o înţelegere a Bisericii ca şi trup al lui Hristos (nu cu sensul de metaforă, ci ca şi o formulă metafizică), trebuie să ne reamintim că acest trup creşte şi se dezvoltă şi consecvent se schimbă şi tinde spre perfecţiune. Deşi este trupul lui Hristos, Biserica nu a devenit trupul ei mărit în întregime... ca şi trup viu al lui Hristos, posedă elementele unui vieţii viitoare perfecte... in realitatea istorică a Bisericii vizibile, acest corp sacru a fost încă de la început realizat, dar nu totul a fost manifestat şi descoperit. Ţinându-ne de antologia evangheliilor, acest corp ecumenic (împărăţia lui Dumnezeu) ne-a fost încredinţată ca şi o sămânţă dumnezeiască. Sămânţa nu este o parte dintr-un trup viu al unui organism – este totul trupul, numai în potenţă şi în esenţial, într-o condiţie ascunsă şi lipsită de diferenţiere care se descoperă gradual. În fenomenele materiale această discernere se manifestă numai în şi prin sine ca fiind ceva care încă de la început a fost conţinut în sămânţă ca şi o formă care a prins viaţă şi ca o forţă vitală. Dezvoltarea nu distruge, dar presupune identitatea a ceea ce este dezvoltat. Dezvoltarea înseamnă discernerea unei idei vii. Înseamnă împlinire mai mult decât alteraţie. Organismul trăieşte nu prin schimbare, ci prin păstrarea mutuală a părţilor lui. acest întreg organic sau această catolicitate este cât se poate de caracteristică dezvoltării ecclesiale.

Soloviov a vorbit deja în Temeliile religioase ale vieţii despre viaţă, fără să facă nici o referinţă la problema unităţii bisericilor.³⁷³ În cărţile lui el nu se referă specific la „dezvoltarea dogmatică,” ci numai stabileşte un principiu general.

Este o condiţie esenţială a ecclesialităţii ca nimic nou să nu contrazică pe ceea ce este vechi, ci fiindcă este produsul şi expresia Duhului lui Dumnezeu care acţionează neîntrerupt în Biserică şi care nu se poate contrazice pe Sine... Acceptăm şi respectăm ceea ce este tradiţional în Biserică nu numai fiindcă ne-a fost înmânat nouă (căci trebuie avut în vedere că există şi tradiţii dăunătoare), ci fiindcă încunoştinţăm în tradiţie nu numai produsul unor anumite vremuri, locuri sau persoane, ci munca Duhului lui Dumnezeu care este în tot locul prezent, umplând toate şi mărturisind în noi şi mărturisind că la un anumit moment El a creat Biserica. Prin urmare noi înştiinţăm adevărul care a fost exprimat mai înainte, dar care este întotdeauna un singur adevăr, prin puterea harului aceluiaşi adevăr care l-a exprimat atunci. Consecvent, orice formă şi rezoluţie, deşi exprimată la un anumit moment şi prin anumiţi oameni – a demonstrat că aceşti oameni nu au acţionat pentru ei înşişi sau în propriul lor nume ci pentru toată lumea şi în numele întregii Biserici, prezente, trecute şi viitoare, vizibile şi invizibile – care începe după credinţa noastră din prezent şi de fapt în toate Biserica şi Duhul lui Hristos şi prin urmare aceasta trebuie încunoştinţată ca fiind imutabilă care precede adevărul nu dintr-o singură parte sau localitate a Bisericii dintr-un anumit timp, nu din membrii lor particupari şi individuali, ci din toată Biserica lui Dumnezeu şi într-o unitate indivizibilă şi într-un întreg, care conţinând toată plenitudinea harului.

Acest pasaj exprimă apropierea neîndoielnică a lui Soloviov faţă de Homiakov, până şi în stilul literar.

Soloviov a scris pe acelaşi ton despre dezvoltarea dogmatică în cartea sa Istoria şi viitorul teocraţiei, publicată la Zagreb.³⁷⁴ Strict vorbind el nu merge mai departe de Vicenţiu al Lerinului.³⁷⁵ Pentru Soloviov, „dezvoltarea dogmatică” a constat din „pledoaria primară” pentru credinţă, care să rămână total inviolabilă şi nealterată, fiind puternic discernută şi clarificată de conştiinţa umană. Biserica nu a adăugat şi nici nu v-a adăuga nimic la adevărul lăuntric conţinut în aceste propoziţii dogmatice, dar le-a făcut clare şi incontestabile pentru credincioşii ortodocşi.” Oponenţii lui Soloviov nu au argumentat împotriva acestui fapt – ei nu au făcut să reprezinte decât această perfecţiune crescândă a definiţilor ecclesiale ca fiind ceva relativ şi secundar, tocmai din cauza istoricităţii lor. O astfel de ruptură dintre cele două părţi ale viaţii bisericeşti – cea a omului şi cea a harului – era ceva care nu putea fi conceput de Soloviov. La fel ca şi trupul lui Hristos, tocmai în unitatea sa îndoită, Biserica creşte şi devine. „Schimbările relative în operaţia forţelor dumnzeieşti, în special nivelul la care această operaţie este condiţionată de receptivitatea umană., corespunde inevitabil schimbările în receptivitatea umană.” Această afirmaţie reprezintă o aplicaţie simplă a adevărului primar despre „sinergie,” împreună acţiunea „harului” şi a „naturii.”

Problema sensului istoriei Bisericii a oferit o acuitate în dezbatarea cu Soloviov. Oponenţii lui au vorbit de istorie negativ, ca şi o schemă simplă şi umanistă. Asistenţa lui Dumnezeu nu era o tendinţă în fabrica istorică. Prezentarea negativă se leagă un sens ordinar al Bisericii. În acest sens, polemica cu Soloviov în jurnalul din Krakovia Credinţă şi raţiune [Vera i razum] este cât se poate de caracteristică.³⁷⁶ Interesul polemicii a constat în faptul că au existat oameni care nu avea nişte viziuni originale cu privire la dezbatarea lui Soloviov. Omul mediu se confrunta cu ei. Prin eforturile lor de a păstra această tradiţie care exista de la început, Sfintele Scripturi, oponenţii lui au ajuns fără nici o precondiţie la o valorizare a Sinoadelor Ecumenice. Într-un fel total neaşteptat ei au insistat ca sinoadele să nu aibă nici o asistenţă „specială” de la Duhul Sfânt şi nici nu avea nevoie de una. Sinoadele numai au protejat o tradiţie şi au clasificat-o ca fiind relativă faţă de „nevoile trecătoare ale Bisericii din acele vremuri.” Prin urmare, mărturiile ecumenice au avut o semnificaţie largă: condamnarea şi excluderea unor erezii sau greşeli definite. „Acţiunea extraordinară” a Duhului a fost tăiată atunci când canonul Noului Testament a fost terminat şi concluzionat. Sfinţii apostoli au transferat doctrina dumnezeiască „intactă” succesorilor lor într-o tradiţie orală scrisă. După cum a înţeles Soloviov, sinoadele ecumenice au definit şi au descris cu o nouă precizie şi cu o autoritate mărită adevărul creştin care exista de la început şi importanţa şi noutatea lui stă în precizia şi autoritatea sa – acest nou stadiu sau nivel în exactitate.

Pentru oponenţii lui Soloviov sinoadele au adus mai mult eretici. Toată plinătatea adevărului a fost aproape concentrată literal pentru ei în creştinismul timpuriu. Ei păreau determinaţi să vorbească despre „cataogul apostolic” al dogmelor. În istoria subsecventă a Bisericii nu a mai avut loc nimic. Mai pronunţată a fost plecăciunea definiţilor dogmatice care au indicat o anumită deşteptare a vieţii ecclesiale. „Se potriveşte să vedem dezvoltarea adevărului în faptul că între noi dogmele au primit o definiţie exactă.” Nu a fost „înregistrarea şi definiţia cele care au” devenit necesare fiindcă în „viul” general a concepţiei apostolice a fost oare pierdut? Evident, succesorii lui care veneau de la apostoli „nu puteau înţelege adevărurile venite de sus viu şi distinct la fel ca şi apostolii, căci ei nu l-au văzut pe Domnul şi nici nu au auzit cuvintele Lui cu propriile lor urechi; mai mult, lor le lipsea multele mici detalii cărora le lipsea o mărturie directă, care intra inconştient în sufletul martorului şi conferea vitalitate şi putere impresiilor lui.” Procesul uitării a continuat mai apoi. „Astfel a mers înainte, vitalitatea concretă a adevărului a dispărut, lăsând în urmă numai formule şi cuvinte după cum ştiu cu toţii, fără să explice un fenomen real.” Singura calea de ieşire din acest proces fără de scăpare stă în întărirea pomenirilor apostolice. „Astfel, dogmele, formulele noastre dogmatice, nu sunt indicaţii ale unei dezvoltări sau progres, ci mai mult opusul: le sunt semne de regresiune, care mărturisesc faptul că adevărul a început să pălească în conştiinţa credincioşilor şi că trebuia ca subsecvent să fie întărit de nişte definiţii verbale.”³⁷⁷ Toată discuţia este o variaţie pe o temă tipică a istoriografiei protestante: istoria bisericii ca şi decădere. Oponenţii lui Soloviov au adus mai multă evidenţă împotriva lui.

Adevărul lui Soloviov stă în faptul că el a stabilit a metodă pentru teologia dogmatică. El a fost mai aproape de episcopul Silvestru decât criticii săi şi este cu greu de distins între ei. Acelaşi simţ al îmbisericirii – un simţ comun faţă de experienţa Bisericii – i-a atras unul de altul şi le-a conferit viaţă. În experienţa Bisericii plinătatea adevărului a fost oferită dintr-o dată, dar a fost gradual discernută, disecată şi descrisă în nişte definiţii necesare. Fiecare sistem dogmatic constituie o „discernere” dintr-o parte din partea unui adevăr singur şi unitar al creştinismului despre Dumnezeul om. „Disecţia dogmatică a singurului adevăr creştin este controlarea faptului istoriei bisericeşti încă de la începutul secolului al IV-lea până la finele secolului al optulea. Scopul instrucţiei în probleme de credinţă nu a constat în descoperirea de noi adevăruri, ci în noua discernere a aceluiaşi adevăr original.” Semnificaţia definiţiilor conciliare de credinţă nu constă atât de mult în vechimea lor („ci din contră, într-un anume sens al noutăţii.”), dar în plinătatea lor: „ei au fost acceptaţi prin tăria legăturilor lor lăuntrice cu datele fundamentale ale revelaţiei creştine.” Soloviov a remarcat că el avea nişte diferenţe substanţiale faţă de oponenţii lui despre cum trebuia să înţeleagă mărturia apostolică a Bisericii ca şi trupul lui Hristos – într-un sens real, direct dar tainic sau numai metaforic. Oponenţii lui au arătat, pe de altă parte, o aspiraţie puternică de a curma capacitatea Bisericii de a învăţa şi pe de alta ei evident au exagerat permanenţa şi finalitatea vechilor tradiţii.

Soloviov s-a sârguit în mod constant să aducă înţelegerea teologică la sursele lui primare: experienţa şi învăţătura Bisericii. „Ortodoxia păstrează nu numai trecutul, ci şi fiinţa veşnică a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.” Aici Soloviov se întâlneşte cu Homiakov.

Deciziile drepte şi clare ale Bisericii ecumenice au reprezentat pentru noi mai mult Biserica Ecumenică decât o semnificaţie formală a autorităţii vii. Vedem în ele o manifestare vie şi reală a puterilor cereşti condiţionată de operaţia autentică şi vie a Duhului Sfânt... Fiecare membru genuin al Bisericii participă moral la deciziile ei şi la încrederea ei pentru întregul dumnezeiesc uman în reprezentaţii vii. Fără această participare morală a turmei, poporul lui Dumnezeu, în actele dogmatice ale Bisericii Ecumenice, pastorii nu şi-ar putea exercita tăria lor duhovnicească cum se cuvine şi propriul Duh al lui Dumnezeu nu ar putea găsii în Biserică acea combinaţie a iubirii şi libertăţii prin care este împlinită această operaţie. Fiecare decizie a Bisericii ecumenice, ca fiind propria acţiunea care emană din prezenţa Duhului lui Dumnezeu, constituie un pas înainte pe calea dezvoltării lăuntrice, creştere şi perfecţiune în plinătatea îndreptărilor lui Hristos. Dezvoltarea instrucţiei Bisericii în probleme de credinţă (în tandem cu dezvoltarea ulterioară a Bisericii) nu este o teorie, ci un fapt care nu poate fi negat serios în timp ce rămâne pe baza istorice.

Soloviov ne-a lăsat în urmă un serviciu metodologic uimitor. Numai metoda istorică şi cea „genetică” poate fi construit un sistem de ecclesiologie. Adversarii său au dovedit că nu au o astfel de metodă. Profesorul Alexei I. Vvedenski a criticat dogmatiştii ruşi pentru impotenţa şi înapoierea lor metodologică.³⁷⁸ El a arătat spre insuficenţa totală pur şi simplu a citării textelor ca şi evidenţă, autoritate şi ascultare. Dogmatistul trebuie să construiască o metodă „genetică.” Mai presus de orice, trebuie să perceapă duhovniceşte toate întrebările la care răspund dogmele. „Aceasta este datoria: analiza intereselor duhovniceşti mai înalte relative faţă de acest adevăr.” Mărturia pozitivă a Bisericii trebuie stabilită din Scripturi şi din Tradiţie. „Aceasta nu este un fel de mozaic de texte, ci o creştere organică a înţelegerii.” Dogma v-a prinde viaţă şi v-a fi descoperită în toate sensurile ei adânci. Mai întâi, v-a fi ca un fel de răspuns dumnezeiesc dat căutării umane, ca un fel de „amin” venit de la Dumnezeu. În al doilea rând, v-a fi un fel de adevăr „suficent de sine,” care ar fi imposibil de conceput şi greu de contrazis. „Dogmatica care s-ar muta la o întâlnire cu nevoile contemporane, trebuie să creeze noi dogme, transformând vechiul cărbune al formulelor tradiţionale în bijuteriile translucente şi iradiante al adevărului credinţei.” Astfel, metoda istorică trebuie să fuzioneze cu filosofia.