Căile teologiei ruse

II
Creaţia unei conştiinţe teologice
Filosofia a fost studiată în şcolile „latine” ruseşti din secolul al XIX-lea, mai întâi după manualele scolastice şi apoi din Wolff şi Baumeister.⁸ Multe cărţi de filosofie s-au găsit în bibliotecile adunate ale acelor vremuri: în renumita bibliotecă Arkhanghelskoe a prinţului Dimitrie Goliţân (care a cules manuscrise ale traducerii)⁹ şi în cea a lui Teofan Procopovici.¹⁰ Profesorii şi studenţii, în special în Kiev, au citit mult, uneori din filosofii moderni. Luată ca şi întreg, instrucţia din sala de clasă nu a exprimat nici o viaţă filosofică specială prin sine şi cu greu s-a adresat formării lăuntrice a duhului rusesc. Patimile filosofice literare – voltarianismul şi francmasoneria – s-au dovedit mai importante. În timpul Caterinei s-au tradus multe, deşi se mai căuta încă un cititor. Chiar şi lucrările „atotînţeleptului Platon,” traduse în limba slavonă rusă din anii 1780, au fost intenţionate pentru un anumit fel de cititor, deşi acesta nu a fost încă găsit. Nici una dintre acestea nu a depăşit limitele unei curiozităţi filosofice simple, indiferent cât de sincere ar fi fost ele. Nu a existat nici o nelinişte sau problematică filosofică.

Numai în era alexandrină se putea detecta o tratare organică şi responsabilă a problemelor în instrucţia filosofică din şcolile ecclesiale reformate. Este adevărat că instrucţia se baza încă pe Baumeister şi Winkler şi uneori pe Carpi.¹¹ „Deşi numele lor, la fel ca şi profundele lor lucrări concepute, au fost celebrate în seminariile noastre, ele au fost sărbătorite în lumea cărturarilor,” după cum remarcă ironic Speranski.¹² Totuşi, programa a conţinut o corectură substanţială la aceasta în forma instrucţiei în istoria filosofiei. În carta reformelor¹³ şcolare din 1814 seminariile au fost obligate să îşi familiarizeze studenţii cu neînţelegerile dintre cei mai renumiţi filosofi cu scopul de a le oferii o „concepţie a adevăratului duh al filosofiei” şi să „antreneze elevii pentru o investigaţie filosofică şi să îi facă familiari cu cele mai bune metode de un astfel de studiu.” Acţionând în duhul cartei lui Filaret al Moscovei¹⁴ s-a căzut de acord că „în timpul examinărilor trebuie să se vadă ca studenţii să răspundă în conformitate cu gândurile şi cunoştinţele lor şi nu orbeşte din manuale şi notiţe.” Instructorilor li s-a spus să nu li se ofere studenţilor note prea detaliate şi supraîncărcate cu memorizarea lor, fără să mai lase loc pentru exerciţiul independent al facultăţilor lor raţionale. În temele lor scrise sau în compoziţii principala cerere a fost cea „a raţiunii.”

Cartea academică bineînţeles a subordonat filosofia revelaţiei. „Tot ceea ce nu este în conformitate cu adevărata raţiune a Sfintelor Scripturi este în esenţă falsă şi greşită şi trebuie să fie respinsă nemilos.” Dar acest postulat trebuie înţeles în duhul „teosofismului” dominant sau el pietismului. A fost mai mult o cerere a unui „iluminaţii” lăuntrice sau lumina raţiunii decât restricţia unei gândirii independente speculative. Cartea a reamintit profesorului de filosofie că „el nu trebuie să fie sigur la nivel lăuntric, că nici el şi nici studenţii lui nu gândesc şi nu văd lumina unei filosofii mai înalte şi adevărate decât numai dacă se găsea în doctrinele creştinismului.” Aceasta mai mult a încurajat căutarea pentru o „filosofie mai înaltă” în revelaţia înseşi („filosofia lui Iisus,” după cum s-a exprimat Părintele I. M. Skvorţov).¹⁵ Cartea îl cerea pe Platon ca şi un învăţător al „adevăratei filosofii,” dimpreună cu urmaşii lui din timpurile antice şi cele moderne. Încă de la început cea mai mare influenţă asupra instrucţiei academice a fost metafizica germană modernă. Academia din Sank Petersburg a fost condusă pentru a produce primii profesori de filosofie din Academiile din Moscova (Nosov [1814-1815],¹⁶ Kutnevici [1815-1824]¹⁷) şi Kiev (Skvorţov [1819-1849]).

Părintele Teodor Golubinski¹⁸ a predat filosofia mai mulţi ani la Academia din Moscova. Weltanschauungul [viziunea] lui a fost o combinaţie unică a raţionalismului şi pietismului secolului al XVII-lea – „adevărata exaltare a inimii” şi un „raţionalism clar al inimii” – derivat din Wolff şi Jacobi, la fel ca şi din Zeiler şi Baader.¹⁹ El a iubit mistici ca Poiret²⁰ (sistemul lui a fost „ca şi cel al unui prieten apropiat, vorbind inimii şi imaginaţiei”) şi Clodius („Bernardul secolului XVIII-lea,” după cum l-au numit contemporanii),²¹ dar el nu a putut simpatiza cu Böhme şi Swedenborg.²² Dintre cei moderni Schelling l-a plăcut cel mai mult, dar nu l-a mulţumit în întregime. În abordarea sa a istoriei filosofiei Golubinski s-a apropiat cel mai mult de Windischmann sau chiar Creuzer şi parţial de Degenerando.²³ În cursurile sale el a elaborat „cu o grijă specială” lucrări despre filosofia vechilor hinduşi, chinezi şi zoroastrieni. El a conferenţiat ţinându-se de un plan strict. Nadezdin îşi aminteşte de „improvizaţiile lui inspirate,” în timp ce alţii au speculat că el nu şi-a pregătit conferinţele. Ocazional el aducea nişte cărţi germane excelente la ore şi le traducea cu voce tare. Audienţa lui îşi reaminteşte că „el şi-a început prima conferinţă prin citirea cărţii lui Solomon.”

Pentru gânditorul creştin subiectul favorit a psihologiei intelectuale a fost doctrina sufletelor necorporale şi felul existenţei sufletului uman când a fost eliberat din trup. El a colecţionat povestiri vechi care i-au fost înmânate de aderenţi ai Talmudului şi ai Kabbalei²⁴ şi povestiri despre clarvăzători şi fenomenele vieţii duhovniceşti din lucrările lui Meyer şi Kerner.²⁵ El a tradus nuvela lui Kerner Vrăjitorul din Prevorst în rusă.²⁶

Golubinski a predat limba şi literatura germană pe lângă filosofie şi s-a bucurat mult explicându-l pe Faust studenţilor lui. În orice caz, „el a format suflete” pentru ascultătorii lui. „Cu greu ne putem imagina animaţia, s-ar putea spune patima pentru filosofie care a dominat în halele ascunse ale Mănăstirii Sfântului Serghei,” după cum îşi reamintea un student mai târziu. „Când au intrat în Academie mai târziu în 1820 traducerile complete (în manuscris) a Criticii raţiunii pure a lui Kant, Estetica lui Bouterwek,²⁷ Filosofia religiei a lui Schelling şi altele se puteau găsii fiind copiate cu lăcomie de oameni tineri adunaţi din toate colţurile nelimitatei Rusii. Golubinski s-a angajat el însuşi în traducere, la fel cum a mai făcut-o până la un anumit nivel prietenul şi colegul lui Părintele Petru Deliţân, care a fost pentru mai mulţi ani profesor de matematică.²⁸ În timp ce încă erau studenţi la Academie ei au organizat societatea „discuţiilor educate,” unde se făceau traduceri. Deja încă din acei ani studenţii de la Academie au devenit interesaţi de cele mai recente sisteme germane: „ei au filosofat, au argumentat, s-au asistat unul pe altul în înţelegerea învăţăturilor lui Kant, au muncit la traducerea unor termeni tehnici în scris şi au examinat critic sistemele ucenicilor lui.” În tinereţile sale Deliţân a efectuat traduceri din latină şi germană – Eneada (în versuri), Analele lui Tacitus şi lucrările lui Goethe şi Schiller.²⁹ Mai târziu el s-a concentrat exclusiv pe traducerea părinţilor greci, mai presus de orice a lui Grigorie de Nyssa.³⁰ N. I. Nadezdin a predat la Universitatea din Moscova şi a fost întemeietorul şi editorul jurnalului Telescopul [Teleskop].³¹

După Rostislavov³² a fost acelaşi când la Academia din Sank Petersburg Inochentie Borisov³³ a slujit ca şi inspector (din 1824 până în 1830).

Fie ca cei care au studiat la academie în acele vremuri să îşi reamintească acele dispute vii, aprinse despre topici pe teme de teologie, filosofie şi altele care au avut loc între ei în clasele lor şi cu profesorii lor în clasă. Din cauza vehemenţei şi ardorii antagoniştilor, adevărul nu a ieşit întotdeauna la lumină, dar aceiaşi vehemenţă şi ardoare a arătat cât de mare a fost interesul disputanţilor pentru adevăr. Cât de mulţi studenţi care nu cunoşteau germana au învăţat în acel an, jumătate de an sau chiar şi în mai puţin timp pur şi simplu ca să poată citii cărţi germane mai repede! Nu au fost puţini cei care au fost interesaţi şi au asudat asupra lucrărilor lui Kant, Schelling, Herbart, Schad, Krug, Wegschider, Bretschneider, Rosenmuller, De Wette, Marheineke etc, etc...³⁴

Studenţii de la Academia din Kiev, unde Inochentie a fost transferat din Sank Petersburg ca şi rector, au experimentat o deşteptare filosofică comparabilă în aceiaşi ani. „Academia trebuie să îşi aibă filosofia în toată tăria ei,” îi scria Skvorţov lui Inochentie. „Este ceva necesar în epoca noastră şi fără ea învăţătorul din Biserică v-a fi nesemnificativ studenţilor lui.” Nu trebuie, bineînţeles, supraestimat nivelul de conştiinţă şi responsabilitate găsit în animaţia şi studiul filosofic. Mulţi au „stăpânit” principiul idealismului numai din cuvintele altora în timpul unor discuţii şi dezbateri aprinse. Alţii numai „au frunzărit” nişte cărţi germane (după cum se descrie pe sine Pogodin³⁵). Totuşi, a început să prindă formă o atitudine filosofică. Sufletul rusesc a primit o educaţie în duhul idealismului german.

Destul de curios, primii predicatori ai idealismului filosofic cu toţii au venit din şcolile ecclesiale pre-reformate. Vellanski a fost un absolvent al Academiei din Kiev, Galici a ieşit de la Seminarul Sevsk şi Pavlov a terminat seminarul în Voronej.³⁶ Multă vreme după aceasta academiile ecclesiale au suplinit profesori de filosofie pentru universităţi: părintele T. Sidonski şi mai apoi M. I. Vladislavlev în Sank Petersburg;³⁷ în Moscova P. D. Iurchevici şi mai apoi M. M. Troiţki (ambii de la Academia din Kiev);³⁸ în Kiev Arhimandritul Teofan Avsenev, O. Noviţki şi S.S. Gogoţki³⁹ şi I. Mihnevici în Odesa la Liceul Richelieu.⁴⁰ În Academiile Ecclesiale gândirea psihologică rusă s-a întâlnit pentru prima dată cu idealismul german. Instrucţia lor în filosofie a fost extensivă şi atunci când filosofia ca şi un subiect de studiu (acea „ştiinţă rebelă”) a fost scoasă afară din universităţi în 1850, în timpul slujirii prinţului P.A. Şirinski-Şikhmatov, care a elucidat represiunile şi pogromurile epocii nicolaeviane din şcolile ecclesiale.⁴¹

În timpul secolului al XIX-lea academiile şi-au creat propriile lor tradiţii filosofice. Aşa a fost cazul Academiei din Moscova, unde prin 1914 numai trei oameni au mai predat de fapt filosofie: Părintele Teodor Golubinski (1818-1854), V.D. Kudriavţev (1854-1891)⁴² şi Alexei I. Vvedenski (1888-1912).⁴³ Ei au format o singură linie de idealism religios, care se lega mai presus de orice de Jacobi şi deasemenea cu diferite alte umbre de teism idealist din Baader şi Loţe. Condiţiile observaţiei şi libertăţii filosofice s-au creat şi s-au reflectat şi au fost simţite într-un context teologic strict, astfel, acut şi direct punându-se problema „filosofiei şi a teologiei” şi punând mai înainte de orice problema „justificării credinţei părinţilor” într-o viziune religioso-filosofică integrală. Golubinski a scris foarte puţin, suferind de lipsa voinţei de a scrie. Numai cu mult mai târziu au fost conferinţele sale publicate şi aceasta pe baza notelor studenţeşti necorectate şi independente. Studiul lui a fost continuat de ucenicul şi succesorul lui Kudriavţev, al cărui stil este îmbibat de stilul libertăţii lăuntrice, al unei spiritualităţi sublime şi nobilitatea cu care acest om de credinţă nesfidată şi-a elaborat propria îndreptăţire speculativă sau temeliile credinţei sale şi a construit această sinteză critică în mijlocul unor concluzii insuficente ale altor şcoli filosofice. El i-a conferit filosofiei rolul unei „sfătuitor prietenesc” în viziunea [weltanschauung] sa religioasă. Această combinaţie senină a unei mărturii credincioase şi a unei construcţii metodice îi este caracteristică.

Academia din Kiev şi-a dezvoltat propriile tradiţii, derivate mai mult din Inochentie Borisov decât din Skvorţov. Între cei mai remarcabili filosofi ruşi stă şi P.S. Avsenev, mai târziu Arhimandritul Teofan. Când era deja profesor el a devenit monah ca şi răspuns la o chemare lăuntrică. El a predat psihologie în academie, în principal ghidându-se după Schubert⁴⁴ şi în general a fost apropiat de mistica lui Schelling şi Baader, combinând această mistică romantică-teosofică cu ascetismul patristic (el i-a iubit cel mai mult pe Macarie şi Isaac Sirianul)⁴⁵ pe Plotin şi Platon. El a conferenţiat într-un fel deschis şi inspirat, insistând mult pe „viaţa nocturnă” a sufletului, pe fenomene mistice spirituale magice şi tainice, pe vise, somnambulism, întristarea duhului, „stări de posesiune demonică, magie şi vrăjitorie.” Studenţii de la Academie au fost atraşi spre el irezistibil, la fel ca şi studenţii de la Academia din Kiev.⁴⁶ În Kiev a fost poreclit „umilul filosof.” „Numele lui, la fel ca şi cel al lui F. A. Golubinski, a servit mai multă vreme ca şi un sinonim pentru a fi filosof.”⁴⁷ Avsenev a murit în Roma ca şi capelanul ambasadei ruseşti. V. N. Karpov⁴⁸ a fost produsul şcolii din Kiev, care mai târziu a devenit profesor la Academia din Sank Petersburg. El a fost celebru pentru faptul că l-a tradus pe Platon, care a slujit ca şi o introducere la viziunea sa asupra Sfinţilor Părinţi. Acest interes în lumea antică nu este accidental, căci filosofia greacă răspundea duhurilor vremurilor. Un alt kievian, contemporanul lui Karpov, O. M. Noviţki a scris prima istorie a limbii ruseşti a filosofiei antice.⁴⁹ Scrisă din nişte surse originale, cartea îşi reţine binecunoscuta vervă a zilei. Mai târziu, P. D. Iurchevici a venit la Universitatea din Moscova de la Academia din Kiev. Un gânditor disciplinat, el a combinat precizia logică cu curiozitatea mistică. Vladimir Soloviov⁵⁰ i-a auzit conferinţele. Mai trebuie menţionat M. I. Karinski⁵¹ care a fost un fost student la Seminarul şi Academia din Moscova şi mai multă vreme un profesor la Academia din Sank Petersburg. El a fost un critic extrem de profund de sisteme filosofice, combinând atitudinea lui critică exactă cu credinţa lui neclintită.

Astfel temeliile pentru o cultură filosofică sistematică au fost puse în şcolile ecclesiale. Ar mai trebui remarcat că instrucţia filosofică nu trebuia să se limiteze numai la academii, ci ea exista la fel de bine într-un plan conceput pe larg în seminarii. Între diferite forme de şcoli secundare ele au posedat un element serios dezvoltat filosofic. „În Rusia singurele şcoli ecclesiastice sunt singurele cămine ale abstractizării,” scria A. S. Sturza.⁵² „În aceasta se reflectă spiritualismele germanice.” Când Stanchevici⁵³ a început să îl studieze pe Kant s-a amuzat cu privire la destinul seminaristului:

„ce situaţie jenantă! Tu citeşti, reciteşti, îţi storci creierii şi nimic nu se întâmplă! Aşa că renunţi la toate şi începi să te plimbi. Capul îţi este ca şi o piatră, respectul de sine este stricat şi îţi găseşti toate visele, toate voturile tale pasionale că sunt nule. Am început să caut un profesor de seminar sau un preot care să mă ajute să îmi explice de ce nu îl pot înţelege pe Kant, în special din cauză că era o problemă de incomprehensibilitate din cauza profundităţii sale, ci pur şi simplu fiindcă nu am cunoscut anumiţi factori psihologici de mai multă vreme până şi seminaristului obişnuit – în timp ce noi, oameni înflăcăraţi şi plini de idei, o luăm pe mirişte şi ne împiedicăm la tot pasul fiindcă nu am trecut prin tortura şcolilor.”⁵⁴

Astfel, „iubitorii de înţelepciune” [liubomudrie] şi-au avut începuturile în şcolile ecclesiale. Conştiinţa teologică rusă a fost modelată de acest proces speculativ şi deşteptată din visele ei naive.
III
„Iubitorii de înţelepciune” şi alte cercuri moscovite
Mişcarea filosofică a început în Moscova în anii 1830, răspândindu-se în toată Universitatea din Moscova. Acolo predica idealismului social a dobândit mai întâi dimensiunile unui eveniment social, după cum o generaţie nouă şi senzitivă l-a auzit şi l-a acceptat. Nici Galici şi nici Vellanski nu şi-au găsit adepţi reali în Sank Petersburg, în timp ce în Moscova, Pavlov a creat o întreagă generaţie. „Filosofia germană a găsit mulţi adepţi tineri, ardenţi şi conştiincioşi, în special în Moscova,” a scris Puşkin în 1836 „şi deşi ei vorbeau o limbă abea comprehensibilă celor care nu au fost iniţiaţi, totuşi ei au avut o influenţă deplină care ieşea la lumină din ce în ce mai mult.”⁵⁵ „Predicarea” idealistă [propoved] din Moscova nu a apărut la catedra de filosofie. Pavlov a conferenţiat despre fizică şi agricultură, începându-şi cursurile sale cu o introducere filosofică. Herzen⁵⁶ scria că „Pavlov stătea pe uşile departamentului fizico-matematic şi îi oprea pe studenţi, întrebându-i: doreşti să cunoşti natura? Dar ce este natura... şi ce însemnă a cunoaşte?” Aceasta a fost ca o deşteptare din dogmatismul adormit.

Pavlov a demonstrat în conferinţele lui insuficenţa „experimentalismului” sau empiricismului în domeniul cunoaşterii şi a dovedit necesitatea constructivă a speculaţiei. După cum s-a exprimat unul dintre ascultătorii lui, el i-a aprins cu „patimă şi zel pentru gândire” şi a aprins în ei „în general, o atitudine critică faţă de principiile şi fundamentele dezvoltării şi realizării procesului de învăţare.” Pavlov a expus în primele lui căutări o „filosofie transcendentă” care se baza pe Schelling şi Oken.⁵⁷ Cel care a exercitat o influenţă mare asupra studenţilor a fost I. I. Davidov (1794-1863), care a predat mai multe discipline şi la un anumit moment a fost inspectorul departamentului de conducere. Lui Davidov îi lipsea o viziune filosofică genuină şi cea pe care fluctua între Locke şi Condillac⁵⁸ la Schelling şi s-a acomodat fiecăruia mai mult decât să devină convins de fiecare adevăr. Totuşi, el a răspândit ideile lui Schelling. Pogodin şi-a reamintit mai apoi că „Davidov, şeful şcolii de inspectori, a fost un furnizor de filosofie schelingiană către clasele se sus. El a dat cărţi studenţilor, a discutat interpretarea noului său sistem cu ei şi a influenţat puternic acea generaţie.” Undeva mai târziu, N. I. Nadejdin, ca şi profesor, critic şi jurnalist a adăugat influenţa lui. Stanchevici a încunoştinţat faptul că „erudiţia lui Nadejdin l-a inspirat mult.”

Deşi deşteptarea filosofică a iradiat de la profesori, dobândirea ideilor filosofice de către studenţi nu era o parte din rutina şcolărească. Acele idei au fost primite şi hrănite de „cercurile” unice în care tinerii din universitate s-au adunat în acele vremuri, în special în Moscova. Aceste adunări nu au constat din oameni cu mentalităţi similare. Ei îşi petreceau majoritatea timpului contrazicându-se şi contrazicându-se pasional. Ceea ce i-a ţinut împreună nu a fost atât de mult o viziune comună, ci teme comune; acea „afinitate aleasă” [izbiratelnoe srodstvo] intangibilă despre care ei vorbeau deschis. Membrii diferitelor cercuri se simţeau ca şi cum aparţineau unei frăţietăţi unificate mai înalte. „Noi suntem cavalerii templului,” după cum s-a exprimat tânărul Herzen. După frazarea lui Belinschi⁵⁹ ei erau cu toţii „cetăţenii ai domeniului speculaţiei.”

„Societatea iubitorilor de înţelepciune” [obşchestvo liubomudriia] a stat mai întâi în succesiunea cercurilor. O „societate secretă,” un cerc intim de prietenii pasionale şi romantice, printre membrii fiind Venevitinov,⁶⁰ prinţul V. F. Odoevski,⁶¹ Koşelev⁶² şi Ivan Kireevski. Venivitinov a fost inima societăţii şi ei s-au întâlnit acasă la Odoevski. „Aici domnea filosofia germană – Kant, Fichte, Schelling, Oken, Görres şi alţii.” Koşelev îşi reamintea mai târziu. Ar mai trebui adăugat la listă şi Platon. „Un nou soare, care se ridica din pământurile teutonilor antici, a început să ilumineze sfera infinită a cunoaşterii cu razele unei speculaţii înălţătoare.” (Odoevski). Tinerii iubitori de înţelepciune şi-au concentrat atenţia lor asupra problemelor legate de filosofia artei. În artist ei au văzut un profet şi un creator autentic al vieţii şi prin artă ei aşteptau transfigurarea şi reînnoirea realităţii. Două taine le-au atras atenţia: taina vieţii şi taina artei. Cea din urmă i-a interesat cel mai mult şi natura ei elusivă multidimensională a inclus acest simbolism. Iubirea de înţelepciune în sine a devenit noua lor religie; filosofia a început să aibă un patos religios şi a devenit un substitut religios. Timbrul romantismului este cât se poate de evident în aceasta. Iubitorii de Înţelepciune din Moscova s-au mărturisit tocmai acestei religii romantice şi filosofice. „Pentru noi învăţătura creştină se potrivea numai maselor de oameni şi nu pentru noi, iubitorilor de înţelepciune,” relata Koşelev. „L-am preţuit cel mai mult pe Spinoza şi am considerat lucrările lui superioare Evangheliilor şi restului Sfintelor Scripturi” (Spinoza într-o interpretare romantică).⁶³ Numai prin renunţare şi acte de frângere ei ar fi putut trece de la poetica religioasă şi pietism la o religie pozitivă.⁶⁴

Un număr din acea generaţie a aparţinut „cercului extern” a Iubitorilor de Înţelepciune, inclusiv Şevirev, Pogodin, Kiukhelbeker şi tot cercul poetic din jurul lui Raich.⁶⁵ Cercul lui Polevoi a prins formă tot în aceşti ani.⁶⁶ El a fost de asemenea sub influenţa lui Schelling (deşi Polevoi l-a preferat mai mult pe Cousin⁶⁷ decât pe Schelling) şi şi-a menţinut o viziune romantică. În jurul anului 1830 a apărut cercul Stanchevici şi cel al lui Herzen-Ogarev.⁶⁸ S-a dezvoltat sub influenţa directă a lui Pavlov şi s-a concentrat asupra unor subiecte literare şi poetice, în tandem cu restul generaţiilor mai vechi ale Iubitorilor de Înţelepciune. Influenţa lui Fichte s-a adăugat la acea a lui Schelling. Mai târziu iniţiativa filosofică din acest cerc a trecut la Bakunin⁶⁹ şi a apărut un curent hegelian în anii 1840. Cercul lui Herzen a avut o viziune romantică. Conferinţele lui Pavlov l-au inspirat şi l-au mulţumit pe Herzen şi el l-a citit pe Couzin. Motivele Saint Simonismului,⁷⁰ „dorinţa de a împărţii lumii o nouă formă religioasă” (după cum s-a exprimat mai apoi Ogarev) au fost absorbite în întregime într-un amalgam romantic. Problematica „socialismului utopic” şi a filosofiei germane (după cum a fost ea arătată de Lorenz von Stein în renumita sa lucrare)⁷¹ s-a împărtăşit de fapt de aceiaşi coloratură sentimentală, aceleaşi seducţie utopică. Uniţii de o prietenie romantică pasională, Herzen şi Ogarev au creat calea romantică tipică peste următorii câţiva ani.⁷² Sub influenţa duală a romantismului şi a Saint Simonismului ei au abordat teme religioase cu o usturime crescândă, dar în cadrul aureolei mistice a viselor melancolice – o religiozitate a tânjirii şi a tristeţii, a premoniţiilor şi a aşteptărilor – şi astfel ambii au căzut din nou în mistica alexandrină. Herzen a prins infecţia de la Witberg la Viatka⁷³ şi l-a citi pe Ekhartşausen⁷⁴ şi alţi mistici cu entuziasm. Ogarev a studiat naturphilosophie a lui Schelling, Oken şi teoria magnetismului animal.⁷⁵ În timp ce vizita Caucazul în 1838, el s-a întâlnit cu decembristul A. I. Odoevski care i-a dat o copie a lucrării lui Toma de Kempsis.⁷⁶ „Pe tărâmul sufletului, bine-pregătit de romantism, Floarea Creştină a crescut cu repeziciune – o floare tristă şi pală cu nişte petale căzătoare, a cărui rouă pură era ca şi lacrimile.”⁷⁷

Au apărut noi grupuri în anii 1840, tocmai în perioada în care diferenţa deplină între „vestici” şi „slavofili” a fost definită pentru prima dată. Dezbaterea între ei s-a ascuţit într-o diviziune sau ruptură în mijlocul anilor 1840. Gerşenzon ne-a reamintit justificabil că „cheia la istoria ideilor stă întotdeauna în istoria emoţiilor.” În orice caz, aceste „idei” au câştigat trecere prin senzitivitatea umană şi susceptibilitate. În acest mediu duhovnicesc sentimentele religioase dintre generaţiile romantice au fost puternice. Ar trebui să menţionăm numai corespondenţa lui Bakunin, scrisorile lui Belinski din vremea sa la Moscova şi scrisorile tânărului Herzen.

„Decadele minunate” nu numai că au fost pline cu dispute ideologice, ci au şi marcat o fază decisivă în dezvoltarea sentimentelor religioase. „Ca şi întreg, inteligenţia rusă a anilor treizeci a fost fără îndoială religioasă” (Sakhulin).⁷⁸ Romantismul şi „idealismul” s-au descoperit în toată dualitatea şi ambiguitatea lor. Era imposibil să rămâi indefinit la răscruce: o alegere între căi era inevitabilă – chiar şi zăbovirea implica o alegere. „Occidentalizatorii” din anii 1830 au fost în orice caz, cu nimic mai puţin preocupaţi de problematica religioasă decât viitorii „slavofili.” Concepţia despre socialism tipică acelor vremuri a fost legată indisolubil de ideologia creştină: o urmărire a unei viziuni integrale.⁷⁹ În acest sens, Bakhuin a fost mai tipic decât restul. Ar trebui să ne reamintim că în anii 1840 „occidentalii” s-au împărţit cu privire la subiectul religios al nemuririi personale.⁸⁰ Cunoscuta scrisoare a lui Belinski către Gogol în 1847 repetă acut caracterul religios al încercării „occidentalizatoare” de o definiţie de sine într-un stadiu ultim.⁸¹ Toată polemica s-a învârtit în jurul locului religiei în viitor.

„În opinia noastră poporul rus este cel mai religios din lume. Dar aceasta este o minciună. Uitaţi-vă mai îndeaproape şi ve-ţi percepe că ei sunt prin natură nişte oameni adânc ateişti. În ei mai există multă superstiţie, dar nici o urmă de religiozitate... exaltarea mistică le este străină naturii lor – ei au mult prea mult simţ comun şi claritate, ceva care este mult prea mult pozitiv în minţile lor, ceva care îi asigură probabil în marele lor destin istoric.

Profeţia ateistă este direct opusă profeţiei religioase. Totuşi, nu ateismul este un răspuns la problema religioasă. Problematiciile lui Feuerbach nu sunt cu nimic mai religioase decât problematicile lui Baader.

Ridicarea filosofiei în anii 1830 şi anii 1840 a avut două consecinţe. Pentru unii calea către Biserică, o apocatastază religioasă a minţii şi a voinţei a fost deschisă. Pentru alţii calea care ducea la necredinţă şi chiar şi o luptă împotriva lui Dumnezeu. Această schismă sau polarizare a elitei culturale a Rusiei a avut loc tocmai din caza nivelului religios. O astfel de polarizare se poate vedea în istoria idealismului german: Friederich Schlegel, Görres şi Baader pe de o parte; Feuerbach şi toată „stânga” hegeliană pe de alta. Relaţia nu este pur şi simplu o juxtapunere, ci o influenţă şi o dependenţă directă. Trebuie să ne reamintim că „şcoala hegeliană” s-a împărţit tocmai cu privire la acest subiect.