Căile teologiei ruse


V Reforma şcolilor ecclesiale



Yüklə 1,64 Mb.
səhifə12/33
tarix27.10.2017
ölçüsü1,64 Mb.
#16380
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   33

V
Reforma şcolilor ecclesiale
Problema reformei şcolilor ecclesiale a fost discutată deschis la finele anilor 1850, în timp ce Ministerul Educaţiei a oferit un exemplu. Presa publică a ridicat critic subiectul educaţiei în legătură cu celebra carte a lui Nicolae Pigorev Întrebări despre viaţă [Voprosy zhizhi, 1856].318 În timp ce problema a izbugnit cu o încetineală metodică în departamentul sinodal, unde a rămas sub supravegherea supra-procuratorului, oamenii au început să vorbească deschis despre nişte părţi mai întunecate ale şcolilor ecclesiale. În orice caz, opinia generală şi cea socială a aşteptat şi a cerut reforme în diviziunea educaţională.

În 1857 administraţia religioso-educaţională a început să adune rapoarte şi opinii despre oamenii informaţi şi despre cei cu experienţă administrativă. În acelaşi an supraprocuratorul a arătat un birocrat către Franţa cu o datorie semi-oficială de a se familiariza cu organizarea vieţii seminariilor romano catolice franceze. Informaţii despre şcolile teologice au fost adunate în Anglia şi s-au făcut nişte cercetări despre „cum tinerii care cum se pregăteau de a slujii în Biserica Ortodoxă sunt educaţi în est şi ce sunt de fapt educaţi.” Însuşi ţarul a vizitat câteva seminarii în timpul unei călătorii în Rusia în 1858. În următorul an o directivă imperială o ordonat o anumită revizuire a Administraţiei educaţionale religioase. Prinţului S. U. Ursov, directorul Administraţiei Religioso-educaţionale, i s-a conferit datoria de a purta o revizuire şi într-un anume fel o reformă care era necesară. El a inspectat 11 dioceze, încheidu-şi trecerea în revistă în 1861 şi a găsit divizia educaţională, cu toată sărăcia ei, lipsa mijloacelor şi supravegherea laxă şi absenţa standardelor morale, cât se poate de lipsită de mulţumire. Curricumul s-a dovedit cât se poate de impractic şi lipsit de succes. Reforme primare au fost cerute. Chiar şi mai devreme, pe la începutul lui 1860, Sinodul a format un comitet special sub conducerea lui Dimitrie Muretov, pe atunci episcop de Kherson, pentru scopul examinării raporturilor şi materialelor trimise în mai multe provincii. Raportul lui Urusov a fost trimis acestui comitet, care a luat toate rapoartele în considerare şi a lucrat o propunere de reformă.

Arhiepiscopul Dimitrie a rămas surprins imediat şi a confundat pe mai mulţi din cauza deciziilor propunerilor lui. Planul lui a combinat două motive. Pe de o parte, el a simţit că ordinea existentă din şcoală trebuia păstrată, dar cu scopul de a reconstrui şcolile, făcându-le gimnazii educaţionale generale sub conducerea departamentului religios şi făcându-le comparabile, în termenii programului şi a drepturilor, în gimnazii obişnuite. Clerici nu şi-au putut reţine dreptul de a îşi reţine drepturile de a îşi educa copii, ci au trebuit să îi îndrepte spre ale strate sociale.

Mai mulţi studenţi şi chiar şi autorităţi ecclesiale, au dorit această libertate a „plecării din chemarea clericilor” pentru mai multe motive. Filaret al Moscovei s-a opus oricăror reţineri sau restricţii. „Un sclav nu este evlavios. De ce să fie oamenii liberi făcuţi sclavi pentru cei lipsiţi de libertate şi care au oferit-o?” Pe de altă parte, Arhiepiscopul Dimitrie a crezut că este necesar să îşi reconstruiască complet clasele teologice din seminariile care existau în şcoli pastorale speciale. El a favorizat reţinerea desemnării de „seminar,” deşi era mai presus de orice un seminar romano catolic. Logica că studenţii care erau deja antrenaţi şi au fost puşi în vocaţia lor trebuiau admişi în aceste seminarii, dar numai cei care doreau să intre în ele pe cont propriu trebuiau transferaţi în gimnaziile ecclesiale. Noile seminarii trebuie să fie nişte instituţii educaţionale închise cu un regim ascetic şi liturgic strict.

Arhiepiscopul Dimitrie a fost perturbat mai presus de orice de lipsa de pregătire lăuntrică a clericilor şi de capacitatea de a rezolva în împlinirea tuturor datoriilor complexe ale serviciului pastoral. Duhul lor trebuia ridicat şi ardoarea lor întărită. Restul claselor sociale care doreau, trebuiau şi ele primite în seminariile teologice. Strict vorbind, planul lui Dimitrie a reprezentat distrugerea strictă a caracterului clasei clericilor. Implementarea acestui plan ar fi subestimat cât se poate tot sistemul politico-ecclesial al acelor vremuri şi a eliberat Biserica de paternalismul şi autoritatea statului.

Cât a prevăzut sau a realizat conştient arhiepiscopul este greu de spus. Oponenţii lui au detectat imediat legătura planului cu nişte alteraţii decisive în toată viaţa Bisericii. O astfel de pauză deplină cu tipul istoric şi obişnuit la şcolilor amestecate părea periculos. Mitropolitul Filaret al Moscovei, reprezentat în comitet de Alexander Gorski se împărtăşea de aceiaşi opinie. Principala slăbiciune a noii propuneri consta în greutatea de a fi finanţată. Statul era cu greu dispus la noi costuri şi desemnaţii şi nici o convingere tare nu a făcut ca să se poată ca nişte fonduri locale să fie adunate. Mai mult, faptul schimbării şcolilor bisericeşti pe baza susţinerii locale ar fi însemnat slăbirea autorităţii centrale a administraţiei, autoritatea unui supra procurator, care supraveghea toată birocraţia sinodală. Majoritatea comitetelor, totuşi, au aprobat şi au acceptat proiectul Arhiepiscopului Dimitrie în punctele esenţiale. În special, Terţie Filipov, secretarul comitetului, a avertizat împotriva unilateralităţii ascetismului ceea ce l-a problematizat, cel mai mult în propunerea pentru noi „seminarii.”

El a preferat o întoarcere la principiile culturale largi ale rânduielilor din 1814.

Comitetul a alterat proiectul directoratului. S-a decis să se menţină o singură şcoală, dar în acelaşi timp subiectele teologice să fie separate şi concentrate într-o singură serie mai înaltă. Aceasta era în ton cu vechiul sistem al şcolilor. Cursul de 12 ani general a fost construit aşa încât primele opt clase să corespundă planului şcolilor generale, în timp ce subiectele teologice au fost puse mai întâi de orice la un nivel mai superior care cuprindea ultimii patru ani. S-a exprimat o dorinţă din mai multe provincii ca limbile clasice să nu fie cerute să rămână în programă numai pentru cei interesaţi în continuarea educaţiei lor la nivele mai înalte. Au fost ele necesare pentru clericii de la sate? Comitetul, nu a permis posibilitatea înjosirii nivelului educaţional general al şcolilor ecclesiale. Greaca, limba Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi se lega de slavonă şi trebuia să rămână inviolabilă în cursurile seminariilor. Latina ca şi o limbă clasică trebuia şi ea reţinută. Comitetul a propus facerea limbii ebraice obligatorie. Filosofia a fost deplin restaurată şi numai matematica a fost înlocuită. Munca comitetului a fost trimisă pentru revizuirea şi comentariul ierarhilor, conferinţele academiilor şi laici individuali. Enorm de târziu, au sosit noi raporturi numai în 1864 şi 1865, vreme în care reforma şcolilor a fost deja discutată în presa locală. Cartea notorie a lui Rostislavov Despre stadiul şcolilor eccelsiale în Rusia, tipărită în Leipzig, a apărut în 1862, a provocat o mare răscoală şi nu i-a fost permisă circulaţia liberă în Rusia.

Numai în 1865, odată cu numirea contelui Dimitrie A. Tolstoi ca şi supra procuror, a apărut problema reformei şcolilor. În mod caracteristic, iniţiativa statului s-a dovedit a avea o influenţă decisivă, căci reforma a fost sponsorizată mai mult de guvern decât de Biserică: a fost o reformă a statului în propriile şcoli ale „departamentului religios.” Noul supra-procurator a asigurat o creştere semnificativă a costurilor guvernamentale şi a căutat plin de succes noi surse pentru a menţine o posibilă susţinere locală. În 1866, sub conducerea nominală a mitropolitului Arsenie al Kievului, un nou comitet a fost stabilit pentru a elabora statutele noilor şcoli religioase. Nectarie, un fost rector la Academia din Sank Petersburg şi episcop de Nijnii Novgorod şi membru al Sinodului a prezidat în mod normal.319 Membrii laici (reprezentativii altor departamente) au fost din nou incluşi în comitete.

Fără nici o dezbatere, comitetul a decis să părăsească schema vechilor îndrumări din 1814. Şcolile eccelsiale au continuat să funcţioneze ca şi clase pregătitore şi seminariile au devenit operabile ca şi educaţie generală şi teologie. Planul arhiepiscopulului a rămas nerealizat. Numai doi „arhimandriţi,” Filaret Filaretov de la academia din Kiev şi Mihail Luzin, inspector la Academia din Moscova, a emis o afirmaţie specială.320 Împărţirea şcolii în parţi educaţionale şi pastorale, a arhimandriţilor a nădăjduit să rupă limitele unui număr considerabil de studenţi aflaţi pe ajutor cu taxe în toate şcolile, care au dezactivat cu mult capacitatea clericilor de a îşi educa copii.

Cei „doi arhimandriţi” şi-au prezentat planul lor alternativ în timpul schiţării unui statut final. Ei nu au făcut decât să repete propoziţiile primare ale Arhiepiscopului Dimitrie şi au propus un gimnaziu alcătuit din şapte clase bazate pe un curiumul clasic şi pe seminarii pastorale din trei ani deschise tuturor claselor sociale. Comitetul a respins propunerea, care părea că izolează periculos clasele de teologie. Ar fi atars o astfel de şcoală de teologie studenţii? Orice simţ al Bisericii [ţerkovnost] ar fi fost slăbit dacă gimnaziile ar fi slujit ca şi deschideri largi pentru un statut social. Datorită protestelor arhimandritului, comitetul general al statutului a fost introdus cu precauţie o diferenţiere a unor subiecte generale şi teologice şi după terminarea claselor generale cei care au dorit să facă aşa au fost din nou în universităţi (acest acces a fost limitat în 1879 din considerente de ordin politic).

Trebuie să remarcăm că atunci când s-au discutat propunerile comitetului, Macarie Bulgakov, pe atunci Arhiepiscop de Krakovia, a obiectat deschis faţă de împărţirea şcolilor în două tipuri. El chair a sugerat înlocuirea proiectele unor gimnazii ecclesiale sub supravegherea generală, cu scopul de a căuta susţinerea financiară a guvernului, deşi învăţătorii lor au trebuit să fie recrutaţi din academiile teologice şi episcopii care au rămas nişte observatori remarcabili. Numai şcolile religioase de mai jos au fost susţinute pe cheltuielile Bisericii. Cu scopul de a elimina prejudiciul şi ostilitatea, gimnaziile ecclesiale ar fi putut să le aproximeze pe cele seculare şi administratorii seculari puteau fi numiţi sau să li se ofere ceva dacă ar fi avut o educaţie academică. Mai mult, Macarie a crezut că autoritatea sinoadelor educaţionale a trebuit să fie extinsă pe cheltuiala capilor şcolari locali.

În mai 1867 Sinodul a acceptat noi îndrumări bazate pe nişte schiţe ale majorităţii, care au fost afirmate de o autoritate cu caracter politic. Structura din 1814 a fost reţinută în general. Cât se poate de caracteristică a fost decizia de a admite studenţie externi în nişte clase de teologie mai înalte dacă ei au terminat şcolile medii şi au trecut prin nişte examinări asupra unor subiecte teologice predate în nişte cursuri de seminar de mai înainte. Auditorii cu nişte vârste majore şi cu o familiaritate deosebită cu literatura ecclesiastică puteau fi admişi în clasele de teologie după o examinare personală a ierarhului diocezan. Ambele decizii au fost propuse supra-procuratorului – a aluzie subtilă care ţintea la independenţa şcolii de teologie.

Între rearanjanetele generale ale afacerilor şcolare s-a dovedit cât se poate de aplicabil şi important principiul electiv şi consultativ. Biroul rectorului seminarului a devenit supus procesului alegerii. Administraţia seminarului a ales candidaţi dintr-o listă pregătită de o adunare educaţională generală şi cei aleşi au fost prezentaţi Sinodului de un ierarh diocezan, care îşi putea recomanda propriul candidat. Sinodul a fost liber să confirme pe cine voia sau să aleagă sau să numească pe oricare. În majoritatea seminariilor clericilor albi sau a laicilor care ar fi dorit să se hirotonească, au fost aleşi rectori. Au fost aleşi inspectori şi facultăţile au câştigat au largă participare în administraţia seminariilor. Aceasta a reprezentat un punct de plecare cât se poate de sensibil faţă de sistemul anterior.

Faptul că anumiţi clerici, prin deputaţii administraţiei din seminar au fost scoşi într-o participare activă la viaţa şcolilor eccelsiale s-a dovedit în cele din urmă un lucru important. Şcolile elementare ecclesiale au fost încredinţate în general în obţinerea unei susţineri finaciare pentru ei. A fost natural să se ofere clericilor locali o autoritate de supraveghere. Începând cu 1867 „congresul episcopal” sau adunarea clericilor au fost organizate tocmai pentru a facilita eforturile susţinerii lor finaciare. Aceste inovaţii nu au fost întotdeauna deplin puse în practică, mulţi au fost amendaţi deschis sau în tăcere. Mai mult, tot sistemul şcolar a trecut printr-un regiment de alteraţie serioasă încă din 1884, astfel că statutelor anilor „şaizeci” nu au mai fost capabile de a fi puse în efectivitate numai după cincisprezece ani. În orice caz, reforma nu a semnificat un pas mai aproape de viaţă.

După confirmarea noului statut al Administraţiei Religioso-educaţionale, Administraţia a fost eliberată, la sugestia procurorului şi la cea a Comitetului Educaţional al Sfântului Sinod a avut loc o întrunire. Părintele Isof Vasiliev, un binecunoscut asociat al ambasadei din Paris a fost numit conducător.321 Comitetul Educaţional a fost subordonat Sinodului şi este cât se poate de caracteristic că trebuia să scriem comitetului supra- procuratorului. În esenţă, şcolile ecclesiale au rămas mai întâi de orice la latitudinea supra procuratorului. Dependenţa lor a crescut, căci în ciuda dreptului academiilor de a examina (prin „lecţii de examinare”) şi a recomandat candidaţilor pentru oficiile şcolare ca legăturile lor cu seminariile să se slăbească. În practică, sa creat o confuzie excepţională şi o masă de meschinărie de proastă calitate. Influenţa statului asupra şcolilor ecclesiale a devenit evidentă odată cu dezvoltarea instituţiei membrilor inspectori din comitetul educaţional. Deşi inspectorii posedau o educaţie academică şi aveau trecuturi clericale, ei erau întotdeauna birocraţi laici care îi reprezentau pe supra procurator, similar secretarilor consistoriilor eccelsiale.

Numai după confirmarea îndrumărilor şcolilor ecclesiale s-a ridicat problema reformării academiilor ecclesiale. Concluzia conferinţelor academice a fost cerută şi obţinută în 1867 şi s-a creat imediat o comisie avându-l pe Nectarie ca şi conducător. În 1868 s-a prezentat imediat o schiţă a propunerii episcopilor oraşelor în care au fost izolate academiile, la fel ca şi episcopii Macarie (Bulkagov) din Lituania, Evsevie Moghilev şi Leontie de Podolsk.322 În 1869, după o scrutinizare mai detaliată d către o comisie extinsă, schiţa a fost prezentată Sinodului şi pe data de 30 mai din acel an a primit o confirmare. S-a decis ca Academiile din Sank Petersburg şi Kiev să fie reformate în toamnă şi cele din Moscova şi Kazan in următorul an.

Noul statut a acuzat academiile cu o datorie dublă: ele nu au fost numai nişte academii teologice mai înalte, ci şi nişte institute pedagogice dedicate mai mult pedagogiei decât lucrării pastorale şi de aici eclectismul şi un număr mare de subiecte adunate. Anumite subiecte au fost predate numai cu scopul de a pregătii profesori pentru şcoli care să le ofere nişte titulaturi mai avansate. Prin împărţirea şcolii în „facultăţi” sau departamente noul statut a încercat să medieze un număr excesiv de mare de subiecte din curicumul, astfel că singurul subiect a rămas unul cerut tuturor, în timp ce majoritatea au fost distribuite de grupuri. La final numai trei „departamente”—teologie, istoria Bisericii şi învăţătura Bisericii aplicate – au fost create, fiecare fiind condus de un asistent special al rectorului. Deşi noul statut a căutat să uşureze greutatea studiului primar în nişte subiecte elective prin distribuirea lor în grupuri, aceasta nu a făcut decât să cutremure unitatea educaţiei teologice.

Cererea ca cineva să posede un grad academic a fost o inovaţie caracteristică. În anul trei studenţilor li se cerea să scrie o lucrare finală şi să treacă printr-u examen general şi numai cei mai buni rămâneau în anul patru. Celor cu medii mediocre li se oferea titlul de „studenţi activi” şi erau descalificaţi imediat.323 Studenţii din anul patru au studiat numai câteva subiecte speciale şi şi-au pregătit teza examinărilor de master, în timp ce mai munceau la dizertaţii. Mai mult, lor li s-a cerut să participe la conferinţe de pedagogie, cu nişte exerciţii practice. La finele anului patru, ei şi-au terminat examenele de master, dar ca să poată primii gradul academic au trebuit să prezinte o dizertaţie tipărită şi să o apere public. A fost un pas decisiv şi esenţial spre reclamă şi facerea publică a instrucţiei academice şi a muncii teologice în general. Publicitatea a fost intenţionată ca să contracareze un prejudiciu larg răspândit despre înapoierea erudiţiei academiei şi a face posibil punerea ei pe acelaşi nivel cu universitatea. Se par că a fost cea mai bună metodă de luptă împotriva unor opinii false şi cele mai bune mijloace de a incultura altele. La Academia din Sank Petersburg la finele anilor 1850 s-a creat ideea a face instrucţia academiei deschisă publicului general sau de a organiza conferinţe publice pe teme teologice. Mitropolitul Grigorie a introdus o propunere cu privire la acest subiect în Sinod, dar fără nici un rezultat. Zece ani mai târziu a fost primit de comisia mitropolitului Macarie. Predica a părut mai potrivită pentru a contracara necredinţa decât nişte conferinţe cărturăreşti. Aceste noi statute au stimulat că profesori obişnuiţi aveau zece ani să dobândească sau să părăsească activităţile academice. Rangul cerut o apărare publică într-o dizertaţie tipărită. Un schimb semnificativ în circumstanţele facultăţii a fost produs de noua limită a unui lung serviciu profesional. După 25 de ani o nouă alegere a fost recomandată. Un profesor putea fi reales numai după cinci ani, dar limita totală nu putea exclude vârsta de 35 de ani. Scopul a fost de revitaliza profesorimea.

Pregătirea de învăţători, instituţia unui docent pivat a fost stabilită în academii. Ei puteau face aşa şi chiar şi candidaţii puteau ţine conferinţe private. Ei puteau face aşa numai după ce au prezentat o dizertaţie pro venia legendi (după cum se făcea în acele vremuri în universităţi). Original s-a propus un departament de filosofie separată, astfel ca candidaţilor să le poată fi înmânate nişte titluri universitare în filosofie – o propunere ceva mai potrivită încă din vremea în care în departamentele de filosofie de la universităţi au fost ocupate de candidaţi cu mastere sau de candidaţi de la academii. Cu scopul de a nu viola uniformitatea şcolilor teologice, planul a fost respins şi subiectele filosofice au fost adăugate la cele din curicumul general. În loc de un departament de filosofie, s-a format un departament de teologia practică cu un program lipsit de unitate şi lipsit de unitate. A fost mai mult un program literaro-pastoral –o trăsătură cât se poate de caracteristică în acele vremuri. Majoritatea studenţilor din acest departament cu greu s-au înrolat „cu nădejdea de a se hirotonii,” ci mai mult cu nădejdea unei cariere de predat. Pentru oamenii acelor vremuri „puterea de a preda” (sau mai bine spus de a „ilumina”) suplinea la un anumit nivel darul preoţiei de a oferii un serviciu pastoral, „taina sacramentelor.”

Academia din Sank Petersburg a creat prima propunere de a face un departament special de matematică fizică, din nou cu scopuri pedagogice: a pregăti învăţători de fizică şi matematică pentru şcolile departamentului religios. Această idee a fost respinsă la reexaminarea finală a îndreptărilor – la insistenţele speciale ele unui supra-procurator, care a refuzat să caute creditele financiare necesare. Este adevărat că nu a fost nevoie să creăm o „facultate” specială (abreviată) de dragul unei simple nevoi pedagogice, totuşi destul de ciudat, nimeni nu a înţeles nevoie vitală de a studia ştiinţele exacte şi pe cele naturale în şcolile teologice. Acesta a fost exact momentul în care a început o campanie reală în numele acelor ştiinţe care se ridicau împotriva viziunii creştine şi împotriva religiei în general şi o atenţie serioasă faţă de ele li s-ar fi părut nepotrivită. Mai mult, stabilirea unui departament de „apologetică naturalo ştiinţifică” la Academia din Moscova, chiar şi cu girul financiar al Diocezei din Moscova s-a dovedit ceva dificil.

În aparenţă lumea se temea că apologetica academiei era mult prea învechită. Dar chiar dacă au fost temei pentru o astfel de frică, urma oare ca datoria să fie scoasă din considerare? Biserica nu poate scăpa de datoria ei apologetică şi aceasta a devenit ceva de neevitat în acele vremuri. A ne asuma apologetica fără nişte cunoştinţe fundamentale a unor ştiinţe potrivite sau comandarea metodelor ei, în timp ce ne bazam a devenii dependenţi de literatura populară a fost cel mai periculos lucru dintre toate. Un astfel de manual de mâna a doua de apologetică nu putea fi în nici un fel convingător. La un anumit nivel materialul apologetic a fost o parte inclusivă a disciplinelor filosofice – metafizica şi psihologia. Totuşi, a rămas o omise imensă.

Decizia grăbită de a închide departamentul misionar de la Academia din Kazan – ca fiind nepotrivit pentru modelul normal al şcolilor teologice mai de prestanţă – a fost cât se poate de caracteristic. Ca şi consecinţă toată misiunea ortodoxă din est a fost subminată. Numai cu mari dificultăţi au fost subiectele misionare ale academiei păstrate cu grijă şi chiar şi atunci numai nu erau nişte cursuri care se cereau, dincolo de curicumul normal. Reformatorilor le-a lipsit un simţ viu a nevoilor şi cerinţelor Bisericii. Introducerea de noi statute nu ar fi putu „infuza” în şcolile ecclesiale un anumit „simţ al Bisericii” sau stabilirea unor legături organice cu mediul ecclesial. Majoritatea oamenilor acelor vremuri se preocupau cu atragerea mai aproape de lume şi de valorile ei şi reforma a fost elaborată în duhul aceluiaşi umanism care a înfrumuseţat restul „Marilor Reforme.”

O evaluare generală a reformei este cât se poate de uşoară. Această nouă îndrumare a fost de fapt mult prea scurtă pentru un timp pentru a o judeca după fructele ei. Trebuie să ne reamintim de că bătrânii care au studiat în conformitate cu statutele concepute şi au dat naştere la unele noi, care oferă o mărturie vie nu numai a slăbiciunilor noului statut care a fost conceput, ci şi lipsei de potrivire a celor mai vechi. Mulţi au fost nevoiţi să predea ceea ce ei nu au învăţat. Bineînţeles că principala distincţie a îndrumărilor statutului academic din 1869 constă în faptul că a specificat clar şi a păstrat caracterul cărturăresc a unor şcoli teologice mai superioare. Comisia Arhiepiscopului Nectarie a folosit îndreptările universităţii ca şi un ghid pentru reorganizarea academiilor şi de aici a izbugnit duhul libertăţii academice, calculele unei independenţe creative în academii.

Totuşi, chiar şi cele mai bune îndrumări nu au putut depăşii nevoile duhovniceşti ale epocii. A fost o epocă a unor „entuziasme” practice În Rusia şi a apărut un val de supra-simplificare. Idealul acelor epoci a fost distrugerea şi nu construcţia; „iluminismul” şi nu creativitatea. A existat nişte consideraţii ale iubirii de a învăţa curiozitatea, dar nu a fost dobândită dorinţa de creaţie. Toţi s-au grăbit să înveţe sau să comunice nişte răspunsuri sau rezoluţii gata făcute. Aceste răspunsuri abstracte auz impus o anume credinţă, în timp ce cercetarea a produs frică. Mult prea mulţi nu au studiat subiectul, ci mai mult literatura occidentală care li s-a alăturat. Se pare că singura modalitate de a ţine pasul cu erudiţia rusă a fost „ţinerea” de educaţia occidentală. Putem să avea impresia că mai mulţi teologi ruşi au teologhisit mai mult dintr-o inerţie occidentală sau occidentalizatoare mai mult decât dintr-o nevoie sau convingere lăuntrică. În toţii greii şi lungii ani de influenţă occidentală în şcolile ruseşti nu s-a dobândit niciodată obiceiul de a pune întrebări despre prerechizitele duhovniceşti ale teologiei. Aproape că ei au uitat că această construcţie cere ca teologia să trăiască în Biserică, nu teologia în general. Era o problemă de metodă duhovnicească. Trebuie să învăţăm să teologhisim nu numai dintr-o simplă tradiţie cărturărească sau din inerţie ci pur şi simplu din iubirea faţă de cunoştinţe şi din experienţa vie a Bisericii şi din nevoia religioasă. Altfel, educaţia teologică nu poate dobândii niciodată balanţa şi convingerea duhovniceacă. Filaret al Moscovei aproape că a oferit un exemplu a unei astfel de metode teologice în epoca de mai înainte. Puţini, au voit să scrie sau să îi urmeze.


Yüklə 1,64 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin