Căile teologiei ruse

VII
Întoarcerea la scolasticism
„Revolta” din 1824 nu a fost direcţionată împotriva Societăţii Biblice, ci împotriva întregii „noii ordini.” Filaret al Moscovei a definit corect scopul „revoltei” ca şi o „întoarcere la vremea scolasticismului.” Totuşi, principalul apărător al noii ordini în aceşti ani s-a dovedit a nu fi altul decât Filaret.

Filaret (1782-1867) a avut o viaţă lungă, care a început literal de la anexarea Crimeii la „Marile Reforme.” El a fost un om al epocii alexandrine. A fost născut în adormita şi uitata Kolomna şi a studiat într-un seminar pre-reformat unde studenţii erau învăţaţi în latină din manuale latine. La mănăstirea seminar Sfânta Treime, unde şi-a terminat studiile şi a devenit învăţător, duhul scolasticismului protestant era atenuat şi moderat de spulberarea acelui pietism bisericesc atât de tipic exemplificat în mitropolitul Platon Levşin.⁶⁷⁰

Arhimandritul Evgraf (Muzalevschi-Platonov), rectorul, preda din texte protestante. Filaret îşi aduce aminte că „Evgraf desemna anumite pasaje care să fie copiate din Hollatius.”⁶⁷¹ Lecţiile au constat din traducerea şi comentarea acestor pasaje dictate. „Acele doctrine pe care ortodocşii şi protestanţii le au în comun, cum ar fi Sfânta Treime, Răscumpărarea şi altele au fost studiate sistematic, dar altele, de exemplu doctrina Bisericii, nu au fost citite deloc. Evgraf exemplifică o generaţie în tranziţie. El iubea interpretări mistice ale Bibliei şi a devenit destul de inspirat de astfel de explicaţii. „Împărăţia lui Dumnezeu nu este conţinută într-un cuvânt, ci în tărie.” El a încercat o tranziţie în instrucţia limbii ruseşti. Subsecvent el a slujit ca şi rector al Academiei Teologice Reformate, dar a murit la scurtă vreme după ce a fost numit. Filaret nu l-a judecat prea aspru când a spus că „un învăţător neexperimentat ne-a instruit în teologie, dar el a făcut aceasta cu o mare dedicaţie.”

Amintirile personale ale lui Filaret ale unui seminar „pre-reformat” au fost în întregime negative. „Ce era acolo de admirat?” la o astfel de şcoală. Filaret nu o dobândit decât o cunoaştere strălucită a limbilor clasice şi pregătire sănătoasă în stilistică şi filologie. Ca şi o consecinţă el cunoştea limbile antice mai bine decât pe cele moderne şi nu a studiat niciodată germană. Pentru restul, el şi-a putut mulţumii talentele personale şi s-a dedicat la munca grea. Astfel, într-un anumit sens, au existat anumite baze pentru descrierea lui ca un autodidact.

În 1809, noul tuns ierodiacon Filaret a fost obligat să se refugieze tăcut la Mănăstirea Sfânta Treime spălat în duhul unei reverii evlavioase „pentru inspecţie” la Sank Petersburg şi pentru slujbă în noile şcoli ecclesiale reformate. Pentru Filaret contrastul izbitor şi transferul imediat a conferit oraşului Sank Petersburg o apariţie ciudată: „cursul evenimentelor îmi este deplin incomprehensibil,” a admis el într-o scrisoare către tatăl său. El şi-a reamintit primele impresii ale sale din Sank Petersburg pentru tot restul vieţii sale. Sinodul l-a salutat cu sfatul de a citii „Miracolele lui Swedenborg” [Şvedenborgovy chudesa] şi a învăţa franceza. El a fost dus la curte ca să vadă focurile de artificii şi ca să participe la o partidă de mascaradă cu scopul de a se întâlnii cu prinţul Goliţân, Supra-Procuratorul Sfântului Sinod, destul de literar „în mijlocul zgomotului balului.”

Apoi un om mic, cu pieptul plin de stele şi medalii, a intrat în cameră şi a început să ameninţe prin cameră. El purta o pălărie cu trei coarne şi un fel de capelă de bumbac asupra unei uniforme îmbrodate. Apoi s-a suit la balcon unde prin decor clericii şedeau. El s-a amestecat politicos cu membrii Sinodului, înclinându-se în faţa lor, strângându-le mâinile, murmurând scurt un cuvânt sau două mai întâi către primul apoi către altul. Nimeni nu a rămas surprins de îmbrăcămintea sau familiaritatea lui.

Aceasta a fost prima mascaradă de la bal şi mai trebuie menţionat că el nu a mai văzut niciodată un domino. „În acel moment am devenit un obiect de amuzament la Sinod,” îşi v-a reamintii Filaret „şi am rămas un prost.”

Filaret s-a bucurat de o primire frumoasă în Sank Petersburg şi nu i s-a permis imediat să predea la Academie. Numai în 1812 el a devenit rectorul academiei şi arhimandrit, cu datoria de a supraveghea Mănăstirea Iurev în Novgorod. El a avansat din cauza ardorii lui, el s-a distins prin faptul că „predica Cuvântul lui Dumnezeu” şi din cauza „omiliilor lui elocvente şi edificatoare despre adevărurile credinţei.” Filaret a atras deja atenţia ca un stilist şi predicator încă pe când se afla la Mănăstirea Sfânta Treime. El a avut cu adevărat un dar şi un sentiment special pentru cuvinte. Dintre predicatorii ruşi a fost influenţat de Platon şi Anastasie Bratanovschi.⁶⁷² În Sank Petersburg a devenit familiar cu predicatorii secolului al şaptesprezecelea, în special cu Massillon, Bourdaloue şi mai mult decât oricine cu Fénelon.⁶⁷³ Influenţa părinţilor estici, Hrisostom şi Grigorie Teologul, pe care Filaret l-a preţuit şi iubit în mod special, este cât se poate de pronunţată. Filaret a ales teme contemporane pentru predicile lui. A vorbit despre darurile şi manifestările Duhului, taina Crucii, „despre glasul care strigă în deşert” – teme favorite ale pietismului şi ale quietismului. El a predicat de mai multe ori în capela prinţului Goliţân, chiar şi în zilele de peste săptămână. Grigorie Postnikov⁶⁷⁴ a comentat destul de negativ aceste predici. El i-a scris lui Filaret, spunându-i franc că aceste predici au arătat „un interes pentru lucrurile lumeşti, ingeniozitate şi circumspecţie, care ofensau o inimă care era în căutarea unui adevăr edificator şi neamestecat.” De fapt, în acei primi ani, Filaret a vorbit cu un stil ornamental şi mult prea intens. Mai târziu a devenit calm şi mai precaut, dar limba lui a rămas complexă şi frazele lui au fost întotdeauna aranjate ca şi un contrapunct. Astfel de trăsături nu diminuează expresivitatea predicilor lui. Chiar şi Herzen⁶⁷⁵ a admis că Filaret poseda un control rar asupra limbii. „El a recomandat limba rusă, pe care a îmbinat-o plin de succes cu slavona bisericii.” Această „stăpânire” a limbii oferă motivul principal pentru puternicul lui stil: el a scris cu cuvântul viu, un cuvânt care pare gândit, o reflexie vocală. Filaret a predicat întotdeauna Evanghelia şi nu a încercat niciodată să dobândească nimic mai mult decât un efect retoric. Tocmai în acei primi ani din Sank Petersburg, el şi-a produs predicile lui originale şi exemplare la Vinerea Mare (în 1813 şi în special în 1816).

Datoriile pedagogice şi cărturăreşti ale lui Filaret în acei ani arată un stadiu mai mare de intensitate. L-a aşteptat o încercare grea şi severă. „A trebuit să învăţ ceea ce nu am fost niciodată învăţat.” La scurt timp, după 1810 până în 1817, el a trebuit să se pregătească şi să consturiască practic un întreg curs de teologie în toate branşele, inclusiv teologie exegetică, drept canonic şi istoria antică a Bisericii. Nu este surprinzător că el s-a plâns de o epuizare extremă. Nu ar fi nici surprinzător că aceste prime încercări nu au reuşit întotdeauna şi nici nu au avut o originalitate completă. Ele au produs impresii diverse şi proaspete. „Influenţele” erau mult prea puternice într-un cuvânt. Prima carte a lui Filaret, O schiţă a istoriei biblice ruseşti [Nachertanie ţerkovno bibleiskoi istorii, 1816] şi Nota la cartea facerii [Zapiski na knigu Bytiia, 1816], au fost modelate după Buddeus.⁶⁷⁶ El a mai împrumutat aparatul cărturăresc al lui Buddeus. Un astfel de împrumut a fost pur şi simplu de neevitat datorită timpurilor limită şi a grabei lui la muncă. Studenţilor li s-au dat manuale şi alte manuale cu scopul examinărilor.

Filaret a fost un profesor strălucit şi prin de inspiraţie.

El a vorbit distinct şi într-un fel incisiv, măreţ şi inteligent; dar el s-a adresat mai mult intelectului decât inimii. El a expus liber Sfintele Scripturi, ca şi cum cuvintele pur şi simplu curgeau din gura lui. Studenţii au devenit absorbiţi de el, astfel că în momentul când s-a oprit din predat, încă mai rămânea dorinţa de a merge la el fără mâncare şi băutură. El a produs o impresie puternică prin lecţiile lui. Aceste lecţii păreau cu adevărat plăcute şi desăvârşite oricui. În timpul orelor, el părea un vorbitor elocvent şi înţelept. Totul arăta că el acorda mult timp erudiţiei.

Aceasta este propria descriere a Arhimandritului Fotie. El adaugă că Filaret a apărat puternic monahismul „şi era foarte compasionat.” Fotie a avut ocazia să experimenteze compasiunea în timpul dificilului şi greului lui an la Academie. După cum a remarcat Sturza, în acele vremuri Filaret a fost „agitat de promptitudinea unor influenţe diverse.” Dimpreună cu restul, el l-a citit pe Jung-Stilling, Eckartşausen, Fénelon şi Guyon ca fel ca şi cartea lui Kerner Vrăjitorul din Pervost.⁶⁷⁷ Urme ale unei astfel de citiri au rămas fără nici o remarcă şi o parte de neşters a facerii intelectuale şi duhovniceşti. Filaret nu putea găsii o limbă comună nu numai cu Goliţân, ci şi cu Labazin şi chiar şi cu quakerii itineranţi. Fiecare dimensiune a vieţii religioase l-a interesat şi l-a atras. Pentru astfel de interese, Filaret a stat în Biserică şi în lăuntrul său a rămas neatins de această deşteptare mistică. Fiindcă era un personaj întotdeauna impresionabil, Filaret a înclinat spre suspiciune: el nota toate, proba şi reflecta profund asupra tuturor detaliilor, un obicei neplăcut pentru cei din jurul lui. El prefera o anumită rezervă, în timp ce se supunea şi se disciplina împotriva altora. Chiar şi Fotie, care în memoriile lui i-a reproşat lui Filaret mai multe lucruri şi care nu i-a plăcut deloc de el, a admis că, în timp ce un student „trăia sub ochiul ascuţit al Arhimandritului Filaret,” el „nu a observat niciodată şi nici nu a putut observa, chiar şi cea mai mică vină în învăţăturile lui despre Biserică, fie în clasă la academie sau în privat.” Fotie l-a atacat furios pe Filaret numai pentru un singur lucru: răbdarea lui excesivă şi taciturnitatea lui extremă.

Inochentie l-a sfătuit pe Fotie să îi facă vizite frecvente lui Fotie, de unde ar putea învăţa ce înseamnă tăcerea. O astfel de trăsătură a fost una din caracteristicile lui Filaret. El a părut secretos şi evaziv. În memoriile lui, Sturza scrie că exista „ceva enigmatic” în toată fiinţa lui. Complet deschis în faţa lui Dumnezeu şi nu în faţa oamenilor – cel puţin nu discriminatoriu – „Filaret nu şi-a permis momente de confidenţionalitate nepermisă.” Cu o justificare parţială, el ar putea fi acuzat de o timiditate excesivă şi de precauţie, căci el nu a voit să rişte o autoritate provocatoare. („Filaret i-a spus lui Inochentie că „noi cei doi arhimandriţi din mănăstirile Iurev şi Pustisk nu v-om salva Biserica, dacă conţine defecte”). Precauţia lui Filaret a avut o altă dimensiune. El nu a avut nici o credinţă în utilitatea şi disponibilitatea unor măsuri restrictive şi nu se grăbea să judece sau să condamne. Era întotdeauna capabil să distingă între greşeală de la persoana care o comitea şi privea cu bunăvoinţă la fiecare impuls sincer al sufletului. Chair şi în tânjirile misticilor el a simţit o adevărată sete religioasă, o nelinişte duhovnicească, care se împiedica dimprejurul unor căi greşite, tocmai din cauza faptului că „acea cale adevărată a fost sărăcăcios construită.” Astfel, pentru scopuri polemice, interdicţiile nu erau suficente. Mai presus de orice, era nevoie de educaţie. Pentru această luptă constructivă şi creativă cu eroarea, pe care Filaret a voit să o plătească, trebuie să ne deprindem, să raţionăm şi să ne reţinem de la nişte dispute nerăbdătoare.

În spatele faţadei seducţiilor mistice, Filaret putea recunoaşte o nevoie vitală de religie, o sete de instrucţie şi iluminare religioasă: de aici şi participarea sa entuziastă la munca la Societatea Biblică. Munca l-a atras, căci el credea că Biserica trebuia să îşi extindă energiile ei la traducerea Bibliei, „pentru ca pâinea să nu fie luată de la copii.” El a crezut cu tărie în puterea reînnoiri găsită în Cuvântul lui Dumnezeu şi şi-a legat pentru totdeauna numele de ea şi s-a dedicat fără egoism viaţa de traducerea Bibliei ruseşti. Munca sa la Biblie a fost dificil de valorizat în adevărata ei valoare. Pentru el personal munca a însemnat încercări şi umiliri personale majore. În mijlocul „revoltei” împotriva Bibliei în Sank Petersburg, Filaret al Moscovei, a replicat că „o astfel de dorinţă de a citi Biblia este deja un semn de îmbunătăţire morală.” Dacă cineva preferă să trăiască mai mult din rădăcini decât din pâine curată, Biblia nu poate fi făcută responsabilă. Întrebării anticipate: „de ce este nevoie de această inovaţie de a schimba creştinismul şi Biblia?” Filaret a răspuns:

„De ce această inovaţie? De ce noul? De ce dogmele? De ce îndreptările pentru vieţuire? Societatea Biblică nu predică nici unul dintre aceste lucruri, ci le pune în mâna celor care le doresc, o carte din care au fost trase adevărurile credinţei şi din care dogmele ortodoxe au fost derivate. Este aceasta o nouă Societate? Ea nu introduce nimic nou în creştinism şi nici nu produce nici cea mai mică alteraţie în Biserică.... De ce această invitaţie de o origine străină? continuă ei. În replică la această întrebare, am putea evidenţia pentru compatrioţii noştrii mai multe lucruri şi putem întreba o întrebare similară: de ce nu sunt ele numai de origine străină, ci în întregime străini?...”

După cum s-a exprimat un contemporan, „unii dintre cei mai dedicaţi oameni au crezut în aceast crez nefericit că oamenii ar înnebunii din cauza citirii acestei cărţi sacre.” Pentru o vreme, studenţilor din şcolile militare li s-a interzis oficial să citească Biblia, o măsură ostentativă şi plină de precauţie, din cauza faptului că doi cadeţi s-au smintit deja. Mulţi alţii „au privit-o ca şi pe o carte care se cuvenea numai pentru folosinţă în Biserică şi potrivită numai pentru preoţi.” Din cauza fricii de excese şi greşeli mistice, dintr-o dată oamenii au început să evite scrierile lui Macarie al Egiptului şi a lui Isaac Sirianul, a cărui „rugăciune înţeleaptă a inimii a fost distrusă şi luată în derâdere ca şi ruină şi ca aducătoare de boală.”

Cumva mai târziu, Filaret a dovedit că era posibil să scrie noi comentarii la epistolele Sfântului Pavel, în ciuda faptului că Hrisostom a oferit cu mult mai înainte explicaţii. „Fumul intră în ochi şi ei spun că lumina soarelui îi devoră.” Tuşind din cauza fumului, ei cuprind, „cât de otrăvitoare este apa din izvorul vieţii.”

Un astfel de duh timid al unor sârguinţe teologice timide l-a perturbat şi l-a smintit pe Filaret de câte ori a apărut. „Natura umană conţine o ambivalenţă ciudată şi nişte tendinţe contradictorii,” a spus el odată.

Pe de o parte există un sens al nevoii pentru ceea ce este divin şi o dorinţă pentru comuniune cu Dumnezeu; pe de altă parte, există o lipsă de înclinaţie tainică de a se ocupa cu probleme divine şi un impuls de a evita orice dialog cu Dumnezeu... Primele dintre aceste tendinţe aparţin naturii originale a omului, în timp ce restul derivă din natura perturbată de păcat.

Posesiunea şi păstrarea credinţei nu sunt suficente: „probabil voi aveţi îndoieli dacă posedaţi s-au nu credinţa sau cum o posedaţi...” continuă Filaret.

Atâta vreme cât în credinţa voastră locuieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi în crez, atunci credinţa voastră aparţine lui Dumnezeu, profeţilor Lui, Apostolilor şi Părinţilor Bisericii şi nu vouă. Când vă ţineţi credinţa în gânduri şi pomenire, atunci începeţi să o dobândiţi ca fiind a voastră; dar încă mă tem de împlinirea voastră, fiindcă credinţa vie este singurul indiciu al acelei comori pe care aţi primit-o, adică puterea vie a credinţei.

În alte cuvinte, credinţa, în plinătatea conţinutului dogmatic, trebuie să devină un principiu vital sau centru al vieţii. Fiecare persoană nu trebuie pur şi simplu să îşi amintească conţinutul acelei credinţe, ci să o dobândească prin munca minţii şi cu întregimea sufletului. Lui Filaret nu i-a fost frică să deştepte acest gând, deşi ştia că ispitele pot fi depăşite şi cucerite printr-un act creativ şi nu printr-o tăinuire înspăimântătoare. Subsecvent el a scris: „necesitatea de a te bate cu duşmanii şi cu învăţăturile contrare dogmelor este o datorie destul de suficentă. Cu ce ne ajută să combatem opinii care sunt inamice oricărui adevăr dogmatic? Filaret a accentuat întotdeauna necesitatea de a ne angaja în teologie ca şi într-o temelie singură şi imutabilă pentru o viaţă religioasă deplină. Creştinismul nu înseamnă a fi un nebun de dragul lui Hristos [iurodstovo], nu înseamnă ignoranţă, ci înţelepciunea lui Dumnezeu.” Prin urmare nici un creştin nu îndrăzneşte să se oprească la început sau să rămână numai la un stadiu elementar. Creştinismul este o cale sau un drum. Filaret îşi reaminteşte constant că „noi nu trebuie să luăm în consideraţie nici o înţelepciune, nici cea care este secretă sau ascunsă, ca să ne fie străină sau care să nu fie egalată de noi, ci cu smerenie trebuie să ne direcţionăm minţile spre contemplarea lui Dumnezeu.” Personalitatea creştinului este formată numai de o astfel de înţelegere şi gândire; numai în acest fel este format şi călit „omul perfect al lui Dumnezeu.” Aforismul preferat al lui Filaret este, „raţiunile teologiei,” adică o poruncă „la raţiune” oferită oricui şi nu numai câtorva. El a considerat aceste manuale detaliate periculoase şi din motive bine întemeiate. „Un student care avea în faţa lui un manual mare, observă că el nu poate absorbii nici ceea ce i s-a oferit. Consecvent, posibilitatea de a construi ceva pentru sine îi pare imposibilă. Astfel mintea nu este pornită la activitate şi memoria reţine mai mult cuvintele decât ideile din paginile cărţii.” De ceea ce este necesar este ridicarea şi exercitarea „capacităţii de a funcţiona a minţii” şi nu numai dezvoltarea simplă a memoriei. În aceasta stă soluţia sau explicarea pentru fervoarea cu care Filaret a luptat toată viaţa sa pentru limba rusă, atât pentru Biblie cât şi pentru instrucţia teologică. El a voit şi s-a sârguit să facă, teologia accesibilă tuturor şi pentru acest motiv a părut teribil şi periculos oponenţilor lui. Accesibilitatea generală nu a însemnat pur şi simplu că ei nu au voit. „Traducerea Noului Testament într-un dialect simplu a lăsat o pată de neşters şi permanentă asupra lor,” a scris Fotie.

A fost necesar să se creeze război pe două fronturi cu scopul de a dobândii folosirea instrucţiei şcolare ruseşti. Mai întâi, trebuiau combătute autorităţile civile (şi în timpul domniei lui Nicolae I toate „gândurile” erau privite ca şi un embrion al revoluţiei). Aşa numitul comitet din 6 decembrie (1826-1830)⁶⁷⁸ s-a opus complet propunerii de instrucţie din rusă, argumentând că adăugările necesare ediţiilor manualelor la noua limbă rusă pentru teologia dogmatică şi ermineutică ar putea atrage atenţia unor oameni lipsiţi de iluminare faţă de problemele de credinţă: „oferind o oportunitate pentru explicaţii şi conjuncturii.” În al doilea rând, trebuie să dezbatem cu reprezentanţii vechilor educaţii folosinţa instrucţiei teologice latine. După plecarea lui Goliţân, mitropolitul Evghenie al Kievului a fost chemat la Sinod.

Lui i s-a încredinţat o nouă construcţie a şcolilor ecclesiale, „pentru stabilirea şcolilor ecclesiale pe temelia tare şi stabilă a Ortodoxiei,” după cum a scris mitropolitul Serafim. Fotie l-a recomandat pe Evghenie şi l-a contrapus direct cu Filaret ca fiind „mai înţelept şi în acelaşi timp un om ortodox mare şi un stâlp al Bisericii.” (Fotie i-a oferit lui Evghenie o salutare solemnă). Pe când se afla în Sank Petersburg, Evghenie a devenit mult prea interesat de interesele lui personale şi de arheologice ca să mai fie capabil să îşi dedice mai multă atenţie problemelor mai largi ale politicii bisericeşti. Totuşi, un duh reacţionar se putea simţii destul de bine între noii membrii ai Comisiei Şcoliilor Ecclesiale. Filaret al Moscovei nu a participat la sesiunile Sinodului din Moscova la încoronarea lui Nicolae. El s-a ocupat cu afacerile diocezei şi numai în 1827 s-a întors în Sank Petersburg. În primele săptămâni de după sosirea lui, el a fost chemat să discute problema reformei bisericii. Cineva i-a prezentat împăratului o propunere pentru nişte reforme fundamentale care voiau să „înjuge biserica cu un fel de consistoriu protestant compus din clerici şi laici,” după înţelegerea intenţiei propunerii. Aparent, generalul Merder,⁶⁷⁹ primul tutore al lui Nicolae, a transmis propunerea. Filaret credea că autorul este A.A. Pavlov, cohorta lui Fotie şi Şişkov în timpul „revoltei” din 1824. Sinodul s-a străduit să compună o replică substanţei propunerii. Filaret a prezentat şi el o notă personală, care a fost trimisă de Sinod ca şi opinia unuia dintre membrii lui. Împăratul a scris cuvântul „drept” [spravledivo] pe raportul său, în care din nou Filaret a ridicat din nou problema traducerii biblice. Sugestia lui Filaret nu mai putea face progres în punctul de vedere al mitropolitului al opoziţiei calificate a mitropolitului Serafim. Filaret nu a insistat. „Nu vreau să creez o schismă în Biserică.”

În următorii câţiva ani, Filaret a avut din nou ocazia să pună în detaliu viziunea sa asupra problemei şcolilor bisericeşti. Din nou ocazia a venit în legătură cu acele propuneri de reformă. El a condamnat deplin şcolile scolastice şi mai emfatic a pedepsit încercările de a se întoarce la nişte modele anulate.

Mai înainte de reformă, câteva şcoli ecclesiale s-au distins prin cunoaşterea latinei... ca rezultat preoţii cunoaşteau autorii latini păgâni destul de bine, dar de abea cunoşteau scriitori religioşi şi bisericeşti. Ei puteau vorbii şi scrie în latină mai bine decât în rusă. Cu frazele lor explicite într-un limbaj mort, ei au fost mult mai capabili să strălucească într-un cerc de cărturari, decât să ilumineze oamenii cu cunoaşterea vie a adevărului. Era predată numai teologia dogmatică şi acea într-un fel şcolăresc. Rezultatul a fost o cunoaştere seacă şi rece, o lipsă a unei capacităţi suficente practice de a informa, un ton forţat, o învăţătură nefructificată şi o incapacitate de a vorbii unor oameni despre nişte adevăruri atât de familiare în şcoli... Încă de la reforma şcolilor bisericeşti din 1814, instrucţia în teologia practică [deatenoie bogoslovie] a fost introdusă, aducând studiul teologiei mai aproape de nevoile vieţii... Limba rusă a fost permisă în predarea teologiei. Cunoaşterea latinei a devenit mai slabă, dar în acelaşi timp terminologia şcolii a început să oferă o cale în spre o expoziţie a adevărului mai pură şi mai curată. Extensiunea cunoaşterii adevărului a fost întărită şi comunicarea lui oamenilor făcută mai uşoară...

Filaret a accentuat că: „înţelegerea teologică, zdrobită de marea greutate a terminologiei şcolii predate în latină, nu a cântărit liber asupra terminologiei şcolii predate în latină, nu a acţionat liber în timpul perioadei de studiu şi după studiu numai cu cea mai mare dificultate putea ea fi transpusă în rusă pentru a fi comunicată oamenilor.” El a criticat ultimele directive de la Comisia Şcolilor Ecclesiale. Adevărat, a acceptat el, nu toţi învăţătorii şi-au realizat cursurile pline de succes, dar ar trebui ca învăţătura din „lecţiile” cuiva să fie complet interzisă pentru acest motiv? Trebuie ca latina să devină din nou obligatorie pentru manualele de teologie ale lui Teofilact,⁶⁸⁰ „copiată din teologia luterană a lui Buddeus,” mai poate fi denumită din nou? Filaret a adus din nou un argument bazat pe efectivitate. „Întoarcerea la scolasticismul latin pentru instrucţie într-o limbă antică comprehensibilă nu poate facilita îmbunătăţirea educaţiei.” Este surprinzător că o vreme care a fost lăudată pentru zelul ei pentru Ortodoxie să prefere întoarcerea la latină.”

Un alt Filaret, arhiepiscop de Riazan şi mai târziu mitropolit de Kiev, a răspuns acestei note determinative. Fără să intrăm în dispută direct cu Filaret al Moscovei, el a insistat asupra păstrării latinei din diferite motive: o măsură de apărare pentru cărturari, dar şi mai important ca şi precauţie, pentru ca greşelile şi ereziile să fie contracarate în teologia dogmatică care nu vor câştiga atenţie publică prin cărţile ruseşti. Totuşi, el a fost de acord cu anumite puncte şi a propus ca anumite catehisme, în special Mărturisirea ortodoxă, să fie publicate pentru folosinţă populară în slavonă şi rusa bisericească. El a admis că teologia practică putea fi predată cel mai bine în rusă. În cele din urmă, el a crezut că ar fi de dorit să organizeze traducerea scrierilor patristice în rusă din greacă şi latină. Filaret al Moscovei a trebuit să accepte. Raportul final nu a inclus o propunere pentru instrucţia teologică în rusă.

S-a propus ca teologia să fie predată în rusă la seminarii cu scopul ca studiul şi transmiterea ei oamenilor să fie mai uşoară şi astfel ca cei care nu sunt încrezători de ce ascundem sfintele evanghelii într-un limbaj neortodox. Am afirmat că este ciudat şi uimitor de ce trebuie să renunţăm la latină în greaca bisericii şi de ce Teofan Procopovici, făcând aşa, a desfigurat învăţăturile noastre, contrare cu opinia generală a întregii antichităţii orientale; a trebuit să fie tăcut, cu scopul de a calma acele neînţelegeri care puteau împiedica munca noastră.

Filaret a dobândit un lucru: un punct special a fost adăugat rezoluţiei Sinodale; „cu scopul ca instrucţia condusă în şcolile ecclesiale să fie mai direcţionată spre ţelul educaţiei populare în credinţă şi moralitate prin intermediul unui cler educat, pentru a face oamenii capabili să fie încurajaţi să pregătească manuale de teologie care să spună adevărurile într-un fel precis, neobscurizate de subtilităţi scolastice şi care modifică [teologia] pentru a se potrivii circumstanţelor Bisericii orientale greco ruseşti.

Disputa cu privire la limba de instrucţie a fost decisă fără nici o dezbatere preliminară. În ciuda interdicţiei, la scurt timp rusa a devenit limba şcolilor din tot locul. Filaret a ţinut conferinţe în tot locul. Filaret a conferenţiat în rusă la Academia Sank Petersburg, la fel ca şi succesorul lui Grigorie Postinicov. Chiril Bogoslovschi-Platonov a făcut aşa în Moscova.⁶⁸¹ Atât Grigorie cât şi Chiril au fost absolvenţi ai primei clase de la Academia din Sank Petersburg. Moise, rectorul Academiei din Kiev,⁶⁸² preda deja în rusă. Meletie (Leontovici)⁶⁸³ şi mai apoi Inochentie, i-a urmat exemplul. Treptat latina a ieşit din folosinţa seminariilor, astfel că prin 1840 cu greu se mai preda în vreo şcoală latină. Totuşi, tranziţia la rusă nu a însemnat o eliberare genuină din captivitatea sclaviei scolasticismului. În 1840 teologia rusă a trebuit să sufere o altă revenire a scolasticismului latin. Din nou iniţiativa a aparţinut procuratorului supraveghetor.