Căile teologiei ruse

VIII
Mitropolitul Filaret al Moscovei
Filaret a scris foarte puţin. Circumstanţele vieţii sale nu au fost favorabile scrisului. Numai în tinereţe s-a putut dedica erudiţiei fără prea multă interferenţe. A fost obligat să muncească în grabă. Aceşti ani au fost dedicaţi mai mult studiului decât unei creativităţi independente. Fiind curând chemat să slujească în ierarhia de sus, prin urmare Filaret nu a avut libertatea şi nici timpul de a investiga sistematic şi a studia teologia. În anii să maturi, Filaret a fost capabil să fie un teolog şi să studieze teologia. De fapt, Predicile şi adresele lui [Slova i rechi] rămân principala sa moştenire teologică. Filaret nu a construit niciodată un sistem teologic. Predicile lui sunt numai fragmente, dar ele conţin un întreg lăuntric al concepţiei. Aceste fragmente descoperă o experienţă teologică vie chinuită şi temperată într-o încercare a rugăciunii şi a privegherii. Filaret al Moscovei a fost prima persoană din istoria teologiei ruseşti moderne pentru care teologia a devenit încă o dată ţelul vieţii, pasul esenţial spre progres duhovnicesc şi construcţie. El nu a fost doar un teolog, ci el a trăit teologia. De la amvon sau din scaunul episcopal din catedrală, cu dreptate şi discernământ a învăţat lecţiile credinţei. Filaret a fost un vorbitor disciplinat. El nu a vorbit niciodată pur şi simplu, ci a citit şi a urmat un text mărturisit, o cerinţă oratorică încă din vremea zilelor lui din şcoală.

Ca şi teolog şi învăţător a fost mai presus de orice un biblicist. Predicile lui au insistat cel mai mult asupra Cuvântului lui Dumnezeu. El nu a consultat Sfintele Scripturi pentru dovadă: el a început cu textele sacre. După apta frază a lui Bukharev,⁶⁸⁴ pentru Filaret textele biblice „erau gândurile unui Dumnezeu viu şi atotînţelept care emană din incapacitatea noastră de al Îl înţelege.” Gândurile lui trăiau în elementul biblic. El a reflectat tare în timp ce muta nuanţele chipurilor sau a poveştilor biblice. Filaret, notează Bukharev, nu a permis niciodată ca teologia lui să devină o „investigaţie legală guvernată de un cod dogmatic de legi seci,” după cum a fost cazul de mai înainte de vremea lui Filaret şi care a avut loc de mai multe ori în timpul epocii sale de la „întoarcere la vremea scolasticismului.”

În primii ani de învăţătură, Filaret a lucrat la un plan general pentru un curs de teologie, O introducere în teologie [Obrozenie bogoslovkikh nauk, 1814]. A fost un plan caracteristic, căci a fost un curs de teologie biblică. Din punctul de vedere al lui Filaret, ţelul sistemului teologic a fost de „a lega într-o ordine potrivită” faptele individuale şi adevărurile Revelaţiei. Un „sistem” de teologie era ceva deplin dependent şi derivativ. Istoria ieşea mai înainte de sistem, căci Revelaţia a fost oferită în istorie şi evenimente.

Formalismul „vechilor şcoli protestante” în care Filaret a fost crescut şi educat a exercitat o influenţă puternică asupra lui, în special în primele zilele ale tinereţii. El nu s-a rupt dintr-o dată formal de tradiţia rusă a lui Procopovici. O mare parte din definiţiile şi maniera de expresie a fost sugerată sau copiată din textele protestante. El se referă la astfel de cărţi în Sumar; de aici incompletitudinea şi imprecizia scolastică a primelor formulaţii a lui Filaret. El a avut obiceiul de a se referii la Sfintele Scripturi ca la „singura şi suficenta sursă de învăţătură despre credinţă” şi a mai adăugat că „a oferii Cuvântul nescris al lui Dumnezeu egal în greutate cu cel scris, nu numai în fucţionarea Bisericii, ci şi în dogmele ei ar fi subiectul pericolului de a distruge poruncile lui Dumnezeu în favoarea tradiţiei umane.” Aceasta s-a spus în centrul polemicilor. Dar nu înseamnă că ei au negat-o, atunci Filaret a minimalizat importanţa Tradiţiei în Biserică. El s-a împărtăşit şi a reprodus ideea protestantă a aşa numitei „suficenţe de sine” a Sfintelor Scripturi. Într-o lucrare mai timpurie, O expoziţie a diferenţelor între Biserica estică şi cea vestică în învăţătura credinţei [Izlozhenie raznostei mezhdu vostochnoi i Zapodnoi terrkvi v uchenii very] scrisă în 1811 pentru împărăteasa Elisabeta Alexeevna şi chiar şi în ediţiile mai timpurii ale Catehimsului, Filaret spune puţine despre Tradiţie sau tradiţii. În redacţia finală a Catehismului din anii 1830, întrebările şi răspunsurile despre Tradiţie au fost adăugate pentru promovarea altora.

Totuşi aceasta a fost mai mult o greşală a unei limbii speciale a unei anumite perioade decât o eroare sau o greşală. În ori caz, Filaret nu a privit la Scripturi abstract sau în izolare. Biblia este dată şi menţinută în Biserică. Biserica o oferă credincioşilor pentru lectură şi ghidaj. Scriptura este o Tradiţie scrisă şi astfel este o mărturie a cunoştinţei vii şi a înţelegerii Bisericii. Scriptura este o înregistrare a Tradiţiei, nu nişte tradiţii obişnuite ale pomenirii umane, ci o Sfântă Tradiţie. Ca să ne exprimăm altcumva, este o pomenire sacră întrupată în scris „pentru păstrarea neîntreruptă şi uniformă a cuvintelor divine.”

După cum explică Filaret, este „numai o continuare a Tradiţiei şi o formă construită nealterabil a Tradiţiei.” Când vorbea de Scripturi ca şi sursa singură şi suficentă a învăţăturii despre credinţă, el nu a avut în minte o carte cu coperţi de piele, ci Cuvântul lui Dumnezeu care trăieşte în Biserică şi care trezeşte fiecare suflet viu la ceea ce Biserica înştiinţează şi învaţă. Scriptura este Tradiţie. Mai mult, Tradiţia sfântă şi adevărată nu este pur şi simplu tradiţia simplă şi verbală a învăţăturilor canoanelor, ceremoniilor şi ritualurilor ci este şi instrucţia invizibilă şi actuală prin har şi sfinţire.” Este unitatea Duhului Sfânt, comuniunea sacramentelor. Este unitatea Duhului Sfânt, comuniunea tainelor. Pentru Filaret principalul lucru nu a fost pomenirea istorică, cu cursul neîntrerupt al harului. Prin urmare, tradiţia autentică este posibilă numai în Biserică. Numai în Biserică harul Duhului Sfânt revarsă adevărul într-un val nefrânt şi este asimilat de el.

Biblicismul intens al lui Filaret a fost legat adânc şi intim cu concepţia despre Biserică. Aceasta a fost o întoarcere la stilul patristic şi la obiceiul teologiei. În acelaşi timp, Filaret a accentuat că studiile filologice moderne trebuie să ofere o definiţie precisă pentru „înţelesul formal” al Scripturii. Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu, nu numai un cuvânt despre Dumnezeu vorbit sau înregistrat în timp. Este un cuvânt eficace care acţionează veşnic prin veacuri. Este o anumită taină divină, apariţia nealterată a harului şi a puterii. „Lumina este conţinută în fiecare urmă a cuvântului lui Dumnezeu şi înţelepciunea este auzită în toate sunetele.” Filaret a adăugat, „autenticitatea Sfintelor Scripturi se extinde dincolo de limitele raţiunii noastre.” Este un fel de comoară divină: Cuvântul neoprit, creativ şi dătător de viaţă. Biserica este această comoară sfântă în care este păstrat acest cuvânt. Este o construcţie specială a Duhului lui Dumnezeu.

Autentică şi neîndoielnică, Sfânta Tradiţie este „sursa” inepuizabilă a credinţei. Problema rămâne, cum se recunoaşte şi cum se discerne această tradiţie „neîndoielnică”? Cum este distinsă tradiţia Bisericii de tradiţiile şcolilor? Tocmai această problemă a ocupat constat atenţia lui Filaret. El nu a voit să discute apelurile la Tradiţie. El a protestat în faţa obiceiului scolastic şi a tendinţei de a stabilii texte sau o mărturie autoritativă. El a accentuat că este imposibil să echivaleze orice mărturie nebiblică cu cea a Bibliei şi domeniul inspiraţiei divine este descris tocmai de limita canoanelor. „Este posibil de definit momentul când un scriitor bisericesc devine un sfânt şi nu mai este un simplu scriitor fiind subiectul slăbiciunilor umane obişnuite?” Filaret nu a pus limite la autoritatea educaţională a Bisericii. El a limitat numai autoritatea şcolilor.

Tradiţia istorică, în orice caz, este subiectul confirmării şi Filaret a avut un înţeles viu al istoriei. Acest înţeles l-a separat de restul scolasticilor următori dimpreună cu pendaterismul lor logic şi de mistici cum ar fi Speranschi, Labzin şi Skovoroda de mai înainte pentru care Biblia a devenit o alegorie şi un simbol. Pentru Filaret Biblia a fost şi a rămas mai presus de orice o carte de istorie. Începe cu o descriere a creaţiei cerului şi a pământului şi se sfârşeşte cu apariţia unui pământ şi a unui cer nou, „toată istoria lumii existente,” după remarca lui Filaret. Această istorie a lumii este istoria legământului lui Dumnezeu cu omul. Mai este şi istoria Bisericii care începe ceva mai devreme. „Istoria Bisericii începe simultan cu istoria lumii. Creaţia lumii în sine poate fi văzută ca şi un fel de pregătire pentru creaţia Bisericii fiindcă scopul oricărei împărăţii a naturii create stă în împărăţia harului.” Lumea a fost creată de dragul omului şi odată cu creaţia omului a apărut şi Biserica originală, întemeiată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul a fost introdus în lumea naturii ca şi preot şi profet, pentru ca lumina harului să pătrundă prin el în toată lumea creată. În libertate, omul a fost chemat să răspundă la această iubire creativă şi „apoi Fiul lui Dumnezeu v-a locui în oameni şi v-a domnii deschis şi triumfător în toată lumea. Puterea şi lumina raiului se vor vărsa în jos fără oprire până când ultimul pământ nu v-a mai fi distinct de rai.”

Legământul ceresc cu Dumnezeu a fost abrogat odată cu Căderea; Biserica originală a fost distrusă. Omul a înăbuşit în sine atenţia veşnică dătătoare de viaţă a măririi divine şi astfel a blocat curgerea harului în lume. În lumea căzută, totuşi, scopul creativ divin a continuat să opereze. Acţionează ca şi o promisiune şi ca o chemare. Lumea creată (afundată în abisul infinităţii divine şi care planează deasupra abisului non-fiinţei personale) păstrează Cuvântul lui Dumnezeu.

Toată istoria este călătoria lui Dumnezeu spre om şi călătoria omului spre Dumnezeu. Acest puls sfânt al timpului şi al istoriei poate fi simţit în special în Vechiul Testament. Acela a fost un timp al aşteptărilor şi pregătirilor mesianice. Umanitatea aşteaptă şi doreşte Mântuitorul promis şi Dumnezeu egal aşteaptă exerciţiul libertăţii şi iubirii umane. Pentru acest motiv în timp există tensiune: „lumea creată se mişcă în cercuri definite prin necesitate şi nu poate fi grăbită.” Vechiul Testament este un timp al prefiguraţilor şi premoniţiilor; un timp al unor Epifanii multiple şi multiforme şi în acelaşi timp a fost o întoarcere a celor aleşi între oameni la o întâlnire cu Dumnezeul care se apropie. „Terenul comun pentru Epifanie, în special în dimensiunea ei umană, ar fi reprezentat de întruparea Fiului lui Dumnezeu, căci rădăcina şi temelia sfintei Sale umanităţi se găseşte în oameni încă din vremurile primilor lor progenitori.” În acest sens, Vechiul Testament este o genealogie a Mântuitorului.

Chipul Maicii lui Dumnezeu este clar şi deplin gravat în conştiinţa teologică a lui Filaret. Ziua Buneivestiri a fost pentru el cea mai măreaţă zile dintre toate. Odată cu Bunavestire din Nazaret, Vechiul Testament se termină şi începe Noul Testament. Tensiunea aşteptării este dizolvată. Libertatea umană răspunde prin Maica lui Dumnezeu. „Fără nici o rezervă ea s-a încredinţat dorinţei Regelui Regilor şi căsătoria umanului cu divinul a fost împlinită.” În naşterea lui Hristos Biserica, distrusă pentru totdeauna de neascultarea Adamului pământesc este recreată indestructibil pentru totdeauna. Împărăţia harului este descoperită şi Împărăţia măririi este deja uşor vizibilă.

În viziunea lui Filaret, Biserica este Trupul lui Hristos, „unitatea vieţii” în El. Nu este unirea tuturor sub o singură autoritate, chiar şi sub autoritatea regală a lui Hristos. Mai mult, Biserica este o Cincizecime continuă: o unitate în Duhul lui Hristos. Valul sfinţitor al harului ca şi o fântână care nu poate fi arsă curge prin pragul Împărăţiei Măririi ce v-a să vină. „Când trupul tainic al ultimului Adam, compus şi constituit de El prin legătura mutuală a membrilor prin acţiuni potrivite pentru fiecare dintre ei, creşte în compoziţie şi este perfect şi deplin creat, susţinut de capul Său, plin de Duhul Sfânt, chipul lui Dumnezeu apare triumfant în toţi membrii lui şi astfel rezultă marele Sabat al lui Dumnezeu şi al omului. Cercul timpului este închis. Domnul Pantocratorul este întronat şi începe căsătoria Mielului.

În speculaţiile lui teologice, Filaret a început întotdeauna din faptele Revelaţiei şi s-a mişcat prin ele. El nu s-a depărtat de la istorie cu scopul ca în grabă să se urce la „înălţimile exaltate ale contemplaţiei” prin intermediul teologiei abstracte. El nu iubea „filosofia rece” şi a fost condus în teologie nu atât de multe de concluzii logice cât de fenomene istorice. El era conştient de tainele divine în acţiunile şi manifestaţiile ei istorice. Toată istoria este descoperită înaintea lui ca şi o singură mare dezvoltare a Iubirii Divine şi a Măririi Divine în lumea creată. Tema teologiei a fost întotdeauna legământul dintre Dumnezeu şi om, în toată complexitatea şi caracterul multiform al destinului istoric.

„Sistemul” lui Filaret nu a fost construit sub „influenţe” şi „impresii,” căci structura lui este patristică (a se compara cu cea a lui Grigorie de Nyssa). El a insistat cu o atenţie specială pe două teme: prima, taina Crucii şi a doua taina Răscumpărării. În al doilea rând, descrierea vieţii Harului, viaţa în Duhul lui Hristos descoperită credincioşilor. Hristos este tainicul prim preot care este oferit şi care aduce oferirea. El este mielul lui Dumnezeu şi marele Ierarh (a se vedea epistola către evrei). El a văzut în Evanghelii crucea de pe Golgota. A fost patima Mântuitorului pe care a văzut-o în Dumnezeul-om. „Destinul lumii a fost suspendat pe cruce, viaţa lumii stă la mormântul Lui. Crucea iluminează pământul plângător al mormântului.” Taina Crucii este taina iubirii divine. „Astfel în domeniul duhovnicesc al tainei, dimpreună cu toată dimensiunea Crucii lui Hristos, contemplaţia este copleşită de lipsa de limite a iubirii de Dumnezeu.” În Vinerea Mare, Filaret a predicat din nou asupra pasajului „căci atât a iubit Dumnezeu lumea.” El a chemat ca sensul ultim al Crucii să fie înţeles. „Iată!... Nu există nimic cu excepţia Iubirii binecuvântate şi sfinte a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt faţă de o umanitate păcătoasă şi disperată. Iubirea Tatălui în actul crucificării; Iubirea Fiului care este crucificat; Iubirea Duhului Sfânt care triumfă prin puterea Crucii.”

Filaret a fost complet liber faţă de orice interpretaţii greşite sentimentale şi moraliste a iubirii Crucii. Din contră, el a accentuat că crucea lui Hristos este înrădăcinată în faptul că bunăvoinţa divină nu are limite. Taina crucii începe în veşnicie „în sanctuarul Tri-Ipostatic al Dumnezeirii care este inaccesibilă lumii create.” Astfel, Hristos este văzut în scripturi ca şi Mielul lui Dumnezeu, prevăzut sau crucificat încă de la întemeierea lumii. „Moartea lui Hristos este centrul fiinţei create. Crucea lui Iisus, construită pe animozitatea evreilor şi pe setea de sânge a păgânilor, este chipul pământesc şi umbra crucii cereşti a iubirii.” În predicile lui, în special în zilele de pomenire a Patimilor, Filaret a urcat la înălţimile rugăciunii lirice; în aceste adresări se poate simţii un tremurat al inimii. Predicile lui sunt imposibil de parafrazat; este numai posibil ca ele să fie recitite şi repetate.

În Filaret nu găsim un sistem integrat, căci el a vorbit întotdeauna „ocazional.” Găsim încă ceva mai mare: o unitate a experienţe vii, o adâncime a concepţiei intelectuale, „o vizită tainică a Duhului.” Acesta este indiciul sau explicaţia influenţei asupra teologiei. Practic el nu a avut ucenici direcţi, nici nu a creat o şcoală; el a creat ceva mult mai important: o mişcare duhovnicească. Filaret a fost întotdeauna rezervat în judecăţile lui teologice şi i-a obligat şi pe alţii să îşi exerciteze aceiaşi precauţie responsabilă. Acest sens neîntrerupt al responsabilităţii, în care motivele pastorale şi cele teologice au fost amestecate, a fost deja la în lucru asupra lui şi i-a conferit o înfăţişare severă. Pe bună dreptate s-a spus că „el a fost un episcop de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa.” Aceasta a fost o sursă pentru precauţia lui. El a mai avut un motiv, o nevoie instinctivă de a justifica toate concluziile lui. Tocmai această nevoie explică toate rezervaţiile lui. „Fiecare gând teologic trebuie acceptat numai în măsura tăriei lui.” Filaret s-a opus întotdeauna transformării opiniilor private în unele cerute care mai mult restricţionează decât ghidează gândirea perceptivă şi inchizitivă. Pentru aceasta el a fost un astfel de cenzor şi editor neplăcut şi nerăbdător. Raporturile lui asupra Săptămânii patimilor a lui Inochentie [Strastaiaia sed’miţa] este caracteristică: „doresc ca o raţiune calmă să poată acompania munca unei imaginaţii vii şi puternice şi să cureţe această carte.” Filaret nu a respins „imaginaţia,” dar a făcut-o subiectul unei verificaţii stricte şi nu atât de mult verificare prin raţiune cât pe mărturia Revelaţiei.

Nu se pot aştepta multe prin simpla bazare pe raţionamentul filosofic propriu acelor subiecţi care nu găsesec nici o viaţă pe pământ. Se potriveşte mai mult să urmăm Revelaţiei Divine şi explicaţilor lor date de oameni care s-au rugat, au muncit şi-au curăţit vieţile lăuntrice şi pe cele externe mai mult decât noi. Chipul lui Dumnezeu este mult mai aparent şi privirea este mai clară în acele duhuri de aici de pe pământ, lovindu-se mai mult de rai decât de noi înşine.

Evident, Filaret nu a fost atât de mult preocupat de autoritate cât de dispoziţia lăuntrică.

Filaret a părut mult prea maleabil sau excesiv de timid altora în proporţie directă cu propriile cereri şi precauţie. Unii l-au acuzat pe Filaret de „iacobinism în teologie”⁶⁸⁵ fiindcă el cerea „dovezi” şi a distins cu precauţie între „opinie” şi „definiţie.” „Oamenii nu l-au iubit şi l-au numit un mason” (Herzen). Alţii l-au considerat un reacţionar întunecat şi (destul de ciudat) l-au preferat pe contele Pratasov⁶⁸⁶ (aceasta nu se aplică numai lui Nicanor Brovkovici⁶⁸⁷ ci şi lui Rostislavov).⁶⁸⁸ Totuşi alţii au fost confuzi fiindcă Filaret nu a condamnat credinţa latină ca şi erezie sau chiar ca şi o schismă, ci în loc el a argumentat că este numai o „opinie” şi nu o conducere a Bisericii. În special el a încercat să avertizeze împotriva exagerărilor: „plasarea Bisericii Papale pe acelaşi plan cu Biserica din Armenia este ceva crud şi nefolositor.” El părea mult prea precaut când a argumentat că Biserica Orientală „nu posedă un interpretator autocrat al învăţăturilor ei care ar putea oferii greutatea dogmei explicaţilor ei.” Se pare că el a lăsat mult prea mult loc „judecăţii individuale şi conştiinţei” credincioşilor, deşi era asistat de învăţătorii Bisericii şi era sub conducerea Cuvântului lui Dumnezeu.

Unii nu au putut găsi cuvinte adecvate pentru a descrie caracterul tiranic opresiv al lui Filaret. În acest sens, „notele” autobiografice ostile ale istoricului S. M. Soloviov au fost cât se poate de tipice.⁶⁸⁹ După descrierea lui Soloviov, Filaret era un fel de geniu al răului, care a înăbuşit ultimele idei de creativitate şi independenţă din subordonaţii lui. Soloviov a insistat că Filaret a distrus orice duh creativ în Academia Teologică din Moscova. Ar mai trebui spus ceva despre aceasta ceva mai târziu. Aici este destul de observat că calomniile lui Soloviov pot fi contracarate prin nişte evidenţe contrare evidente. Un exemplu, care este oferit de o persoană care ar fi greu de suspectat de parţialitate faţă de Filaret, ar fi destul. Aceasta a fost afirmaţia lui G. Z. Eliseev, celebrul editor radical al Notelor Ţării Părinteşti [Zapischi otechestva].⁶⁹⁰ El a fost student la academia din Moscova la începutul anilor 1840 şi apoi profesor în Kazan. După estimările lui Eliseev, a existat mult prea multă libertate şi un decor excepţional de o căldură iubitoare a inimii, moleşală şi camaraderie la Academia din Moscova.

Soloviov a fost îngust şi parţial în judecăţile lui. Nu a fost capabil şi nu a dorit să găsească nici o calitate răscumpărătoare în cei care nu au fost de acord cu el. El a fost cât se poate de iritat de oameni cu o „minte neobosită,” care i-au ofensat viziunea sa despre o lume confortabilă pe drept hegheliană. Filaret nu a fost singurul pe care Soloviov l-a condamnat în acest fel. Pentru Homiakov el a găsit numai cuvinte nebuneşti şi dificile.⁶⁹¹ Soloviov a fost nedrept faţă de Filaret chiar ca şi istoric. El nu a putut şi nu a înţeles severitatea externă a lui Filaret care a apărut din tristeţe şi nelinişte. „Acest om are o gândire fierbinte şi o simţire rece.” Această caracterizare este un adevăr pe jumătate înşelător. Este adevărat că mintea lui Filaret a fost ferventă şi aprinsă şi gânduri neliniştite au lăsat o impresie adâncă pe faţa lui uscată. Este un non sens şi o minciună să se creadă că simţirea lui Filaret a fost rece. Ea curgea senzitiv şi impersonalist. A ars într-o nelinişte teribilă şi ciudată. Împlinirile lui evidente şi integritatea sa puteau ascunde această nelinişte şi tristeţe, această suferinţă lăuntrică, numai dintr-un observator miop. Tăcerea dificilă şi curajoasă cu greu putea ascunde sau liniştii uşurimea despre ceea ce se întâmpla în Rusia. „Se pare că noi nu mai locuim în suburbiile Babilonului, ci chiar în Babilon,” a declarat el într-o zi.

Homiakov a observat că Filaret a fost obligat să clătorească pe „căi periculoase” pentru a nu oferii un pretext de a fi atacat. „Subjugarea însemna digresiuni, în timp ce exactitatea a făcut-o mai puţin probabilă pentru ca ei să poată supraveghea şi produce o lovitură neaşteptată,” a scris un alt contemporan. Odată Filaret i-a scris lui Grigorie Postnikov: „este o mare nedreptate dacă cei împotriva cărora caută o ocazie să atace chiar oferă această ocazie...”

Lui Filaret nu i-au plăcut căile uşoare şi sigure, căci el nu credea în căile uşoare ca posibilitate care duce la adevăr – calea îngustă cu greu se poate dovedii a fi una uşoară. „Mie îmi este frică numai de bucuria de pe pământ despre care se spune că nu are nimic ca să ne fie frică...”