Căile teologiei ruse

IX
Teologia în şcolile ecclesiatice reformate
Filaret a fost unul dintre cei mai influenţi şi mai proeminenţi reprezentativi ai noii „teologii a inimii” predată în şcolile ecclesiastice reformate. Ţelul instrucţiei sale a fost „educaţia omului lăuntric,” prin împărţirea unor convingeri vii, personale şi bine împărţite în adevărurile mântuitoare ale credinţei. „Educaţia lăuntrică a tinerilor pentru un creştinism activ v-a fi singurul ţel al acestor şcoli.” (Ukaz din 30 august 1814). Am putea să ne reamintim de aforismul lui Neander⁶⁹² care era atât de popular în acele zile: pectus est quod facit theologum, „inima îl face pe teolog.” În şcolile ruseşti această teologie a „inimii” nu a fost numai recurentă. Putem detecta şi distinge două tendinţe divergente încă de la început. Una a fost „teologia inimii.” Cealaltă a fost obişnuită în acea vreme să fie numită „neologism,” o şcoală moral-raţionalistă a interpretării creştine. Neologismul a fost introdus de Ignaţiu Fessler⁶⁹³ în Academia Teologică din Sank Petersburg.

În 1819, Filaret a fost înlocuit ca rector de Grigorie Postnikov, un student al primei clase care a terminat noua academie. (Mai târziu a devenit mitropolit de Novgorod; a murit în 1860). Grigorie a fost continuatorul, ucenicul şi chiar prietenul lui Filaret. Deşi era un om cu o gândire alertă şi clară, el nu poseda nici o însufleţire lăuntrică. El nu a avut mintea cercetaşă şi căutătoare a lui Filaret şi nici o panoramă năucitoare, în faţa căreia Filaret era obişnuit să trăiască şi care nu s-a deschis niciodată în faţa lui. În predicile lui Grigorie nu se simte nici o tensiune. Totul era limpede, vocea lui era calmă şi echilibrată. Nu îi plăceau temele dogmatice şi prefera acţiunea. Moralismul lui era măsurat şi uimitor, deşi ar fi imposibil să nu simţim în el o mare tărie morală. „Simplitate, demnitate şi veridicitate,” raportează Fotie, care nu l-a plăcut. Caracterul lui Grigorie era reflectat în limbajul lui. În el nu există mecanisme retorice, nu există ornamentaţii, numai o anumită greutate, asprime şi deschidere. În ultimii săi ani, lui Grigorie, nu i-a plăcut să scrie „pentru oameni.” Totuşi, se poate simţii întotdeauna influenţa broşurilor de la începutul secolului. Gândirea lui a fost formată şi disciplinată prin citirea unor autori străini, în special pe cei englezi după cum se vede din timpul când Grigorie a studiat engleză cu studenţii.

Era un mare bibliofil şi a stimulat citirea între studenţi. El le oferea regulat studenţilor bani pentru traduceri, cu scopul de a îi face să citească. Ca şi învăţător şi conferenţiar, Grigorie a fost foarte popular şi apreciat. A predat în rusă şi în conferinţele lui a investigat Sfintele Scripturi în traducere rusă, nu în slavonă. În general a fost un apărător zelos al Bibliei în rusă până la sfârşitul zilelor lui. El a preferat Vechiul Testament ca şi „adevărul ebraic,” subestimând faptul că era cu greu posibil să se construiască cu precizie o traducere exactă a Septuagintei din diferite alte surse. El a abordat punctuaţia masoretică critic şi cu rezervă.

În 1822, Grigorie a publicat câteva capitole ale cursului lui de teologie. Ele au fost examinate, aprobate şi corectate de Filaret. În ele există puţine lucruri originale. Cea ce a fost important a fost vocea vie şi maniera de exprimare a autorului. Mult mai târziu, Grigorie a scris celebra sa carte împotriva schismaticilor sau a vechilor credincioşi, Biserica cu adevărat veche şi cu adevărat ortodoxă [Istinoo-drevniaia i istinno-pravoslavnaia Ţerskov, 1855]. Din nou, conţine puţine lucruri noi, totuşi tonul elevat, calm şi binevoitor este stopat. Autorul a încercat să convingă şi să atragă. Tolerat şi precaut, el a încercat să reuşască „prin cuvântul adevărului.” Grigorie a fost un apărător sincer al independenţei religioase şi un zelot al educaţiei. El a posedat un interes pastoral genuin şi persistenţă.

Serviciul special al mitropolitului Grigorie la Academia Teologică din Sank Petersburg a constat în întemeierea unui jurnal cu titlul caracteristic de Cititorul creştin [Khristianskoe Chtenie]. A început în 1821. Primul ţel al jurnalului a fost de a oferii o educaţie instrucţională – citirea rusească – pentru toţi bibliofilii şi oamenii bisericeşti. Tendinţa biblică a fost clar indicată prin alegerea unui epigraf, „construită pe temelia apostolilor şi a profeţilor” (Efeseni 2; 20). În orice caz, subsecvent, în timpul „întoarcerii la vremea scolasticismului,” această metodă de abordare a părut pretenţioasă şi periculoasă. Fiindcă a fost periculoasă, a fost înlocuită de un alt epigraf. După 1842, citatul din 1 Timotei 3; 15 a fost folosit în locul lui: „ca să ştiţi cum se cuvine să ne comportăm în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.” Subsecvent ambele epigrafe au fost combinate.

În primul an, Lectura creştină a fost reminişcentă din Mesagerul Sionului [Sionschi vestinik], atât în selecţie cât şi în caracterul articolelor lui. O secţiune specială a fost inclusă ca şi o „cronică mistică.”

În Ţara noastră Părintească, destul de rar acţiunile binefăcătoare ale Duhului Sfânt asupra inimilor oamenilor devin cunoscute. Prin urmare, toţi iubitorii creştinismului, în special oameni cu chemare religioasă, sunt invitaţi să raporteze despre aceste acţiuni editorilor cu scopul ca ei să se împărtăşească ca şi manifestaţii ale măririi lui Dumnezeu.

Veştile despre semnele duhovniceşti şi despre miracole au fost luate din publicaţii străine. După 1825, formatul acestui jurnal a devenit mai precaut şi mai multe traduceri au fost oferite din Părinţi. De la finalul publicaţiei, Lectura creştină s-a bucurat de un succes neaşteptat, având 2,400 de subscriitori în primii câţiva ani.

Chiril Bogoslovschi Platonov⁶⁹⁴ a urmat exemplul de la Academia Teologică din Moscova. El a predat în rusă, nu i-a plăcut filosofia modernă şi a citit cărţi cu un duh ascetic.

Calitatea învăţăturilor evanghelice constă din liniştirea inimilor pătrunse de tristeţe şi frica de judecata cerească; constă din privirea în adâncurile condiţiei duhovniceşti a cuiva. Dar cum poate cineva care nu a experimentat această iubire a Crucii, a cărui inimă nu este plină cu tristeţea după Dumnezeu care duce la mântuire, să dobândească sau să explice puterea şi calitatea izbitoare a Evangheliei?

În timpul cât Chiril a fost rector la Academia din Moscova, fiecare student a fost obligat să ţină un jurnal personal al activităţilor şi gândurilor lui. Chiril a fost aproape de ucenicii Înţelepţilor Moldoveni⁶⁹⁵ şi raporturile despre el l-au portretizat ca un om cu simpatie şi l-au aprobat ca fiind un om duhovnicesc. El şi-a culminat cursul lui la Academie cu un tratat despre tradiţiile Bisericii.

La Academia din Kiev reprezentativii noii teologii au fost Moise Antipov Platonov, care a murit în oficiul său ca Exarh de Georgia în 1834 şi Meletie Leontovici, mai târziu Arhiepiscop de Kracovia (a murit în 1840).⁶⁹⁶ Ambii au predat în rusă şi ambii au aparţinut primei clase care a absolvit la Academnia din Sank Petersburg. Câţiva alţii, printre care cel mai strălucit din prima clasă mai trebuie încă menţionaţi. V. I. Kutnevici a fost trimis cu un bacalaureat în filosofie al Academia din Moscova, unde a găsit un student şi un succesor în Golubinschi. Kutnevici a părăsit imediat slujba academiei şi a devenit subsecvent Mare Capelan [ober şciacenik] şi un membru al Sinodului. A murit în 1865. El a cerut un mare efort la traducerea Părinţilor greci. Alexei Malov (mort în 1855), preot la Catedrala sfântul Isaac şi preot la casa invalizilor [Invalidnyi dom], a fost lăudat ca şi un predicator remarcabil şi puternic. A fost un căutător tipic al unui creştinism „duhovnicesc” şi „universal”. În timpul întâlnirii cu Wiliam Palmer,⁶⁹⁷ acesta a fost puternic confuz faţă de viziunile amorfe ale lui Alexei despre structura şi limitele Bisericii. Până în această zi, părintele Malov a fost un participant la adunările duhovniceşti al doamnei Tatarinova şi se pare că a fost şi confesorul membrilor acestui cerc.⁶⁹⁸

Între alţi absolvenţi ai Academiei din Sank Petersburg, cel mai inspirat exponent şi predicator al acestor noi dispoziţii a fost Macarie Glukharev (1792-1847), unul dintre cei mai remarcabili oameni ai epocii lui. În timp ce era la Academie, Glukharev a fost în întregime sub influenţa lui Filaret. „El şi-a predat voinţa Rectorului Filaret şi nu a făcea nimic sau nu îşi asuma nimic fără sfatul şi binecuvântarea lui.” Legătura duhovnicească dintre ei a durat o viaţă. Glukharev a fost exclusiv impresionist şi introspectiv. Pentru el era dificil să lucreze în condiţii obişnuite. La Academie a citit multe cărţi mistice – mai presus de orice Johann Arndt.⁶⁹⁹ Din aceste cărţi el a adoptat ideea renaşterii şi a renovării omului lăuntric care este iluminat de Duhul Sfânt. Odată a participat la o adunare din apartamentul doamnei Tatarinova, dar a plecat de acolo înspăimântat. După ce a terminat academia, a mers în Ekaterinoslvl ca şi învăţător. Aici a devenit familiar cu episcopul local, Iov Potemkin,⁷⁰⁰ care a fost tuns de Înţelepţii Moldoveni. Prin Iov, a devenit apropiat de doi monahi din Moldova, Părintele Liverie şi Părintele Calinic, sub a căror influenţă Glukharev a decis să devină monah. În timpul acestei faze a vieţii lui, el a fost în întregime consumat de o căutare neobosită. Curând avea să fie transferat ca rector la Seminarul din Kostroma, unde a devenit nu numai administrator ci şi învăţător. Cu prima ocazie Macarie a renunţat şi a mers să trăiască mai întâi la Mănăstirea Peşterilor şi apoi în Mănăstirea Glinschi, care în acele momente era un centru al unei renaşteri contemplative. Aici a citit mult sub conducerea înţeleptului stareţ Filaret⁷⁰¹ şi a tradus Confesiunile lui Augustin, Scara [lui Ioan Climacus], discursurile Sfântului Grigorie cel Mare şi predicile declamatorii ale Sfântului Teodor Studitul. „Şcoala lui Hristos este unul dintre acele puncte strălucitoare de pe glob la care se poate ajunge numai punându-ne pe acelaşi nivel cu infantilitatea lui Hristos.” El a tradus pe Sfântul Macarie la fel ca şi lucrările Terezei a Spaniei din franceză. Intenţiona să îl traducă pe Pascal.⁷⁰²

Macarie a menţinut întotdeauna o atitudine inchizitivă şi favorabilă faţă de crezurile altora. În Ekaterinoslvl s-a rugat cu „copii duhovniceşti” (molocanii) şi a găsit că lumina iluminării lui Dumnezeu a strălucit prin credinţa lor fierbinte. Quakerii Garellet şi Allen, în timp ce călătoreau în Rusia în 1819,⁷⁰³ au vizitat Ekatrinoslvl cu o scrisoare de introducere de la Filaret şi a găsit în el o legătură duhovnicească mutuală. Mai târziu în viaţă, Macarie a visat la construirea în Moscova a unei catedrale cu trei aripi – pentru ortodocşi, catolici şi protestanţi.

Macarie nu a rămas multă vreme în izolarea monahală mai înainte de a începe să înseteze după ceva muncă. El a găsit-o prin predica între triburile siberiene. Aici s-a regăsit şi pe sine. Filaret al Moscovei l-a numit un „misionar romantic” şi de fapt Macarie şi-a asumat lucrarea misionară cu entuziasm şi plin de însufleţire. Ca prim pas, el a dobândit doi seminarişti din Tobolskca şi asistenţi şi a compus un model de instrucţie pentru primul avanpost misionar:

Dorim mai întâi de toate, ca toate să fie în comun între noi; bani, mâncare, haine, cărţi şi alte lucruri; astfel de măsuri ne vor ajuta eforturile faţă de un consens.

Misiunea a lucrat sub condiţii extrem de grele şi în sărăcie. Misiunea a fost o muncă cu adevărat apostolică pentru Macarie. El s-a dedicat ei în întregime cu toată intensitatea sufletului. Fiind un misionar mai puţin dedicat ar putea atesta faptul că „această flacără nu a ars pentru creştinism.” Replica lui Macarie la o astfel de îndoială a fost decisivă: „cine din poziţia mea ar putea judeca lipsa de maturitate a acelor oameni pentru credinţa universală în Iisus Hristos? El şi-a vărsat sângele Său nevinovat pe cruce şi a gustat moartea pentru mântuirea oamenilor.” „Nu există oameni pe care Domnul să nu îi ştie ca ai Săi, nici o adâncime a ignoranţei şi a întunericului prin care Fiul lui Dumnezeu, plecând cerurile, să nu se pogoare, prin care să nu se plece.” Macarie şi-a expus punctele de vedere generale într-o lucrare specială: Gânduri despre mijloacele pentru o extensiune a credinţei creştine între evrei, mahomedani şi păgâni în Imperiul Rusesc [Mysli o sposobakh k uspeneşemu rasprostraneiia khristinaskoi very mezdhu Evreiami, Magometamani, i iazychnikami v Rossiiskoi derzhave, 1893]. Macarie a propus să formeze un centru misionar în Kazan, o mănăstire institut specială, guvernată de un statut comunal strict, care totuşi să includă un program educaţional multiplu atât în curicumul general cât şi în teologie. El a dorit să îşi familiarizeze colegii cu sistemul şcolilor lancastriane, temeliile medicinii şi o instrucţie primară în agricultură. Evident, visarea contemplativă nu a ucis sensul realismului lui Macarie. Misiunea altaică de sub conducerea lui este una dintre cele episoadele cele mai eroice şi sfinte din istoria noastră.

În vremea lucrărilor apostolice ale lui Macarie s-a născut o nouă idee care a devenit o pasiune devoratoare. A fost planul lui de a traduce Biblia. Încă din 1834, Macarie a prezentat Sinodului prin mitropolitul Filaret o notă intitulată Despre necesitatea pentru Biserica Rusă a unei traduceri a întregii Biblii din textele originale în limba rusă contemporană [O potrebnosti dlia Rossiiskoi ţerskvi prelozheniia vsei Biblii s original’mykh teştsov na sovremennyi russki iazyk]. Filaret a ascuns această scrisoare cu scopul de a proteja „misionarismul romantic” de mânia şi pedeapsa unor autorităţi mai înalte care au considerat benefică traducerea Scripturilor în limba unor jumătăţi de civilizaţii şi a unor oameni complet necivilizaţi, dar nu în rusă.

Macarie nu a auzit şi nici nu a înţeles argumentele. În 1837, el a prezentat Comisiei Şcolilor Ecclesiastice prima parte a propriei sale traduceri, Cartea lui Iov, dimpreună cu o scrisoare adresată Împăratului. Din nou, problema a rămas fără rezultat. În 1839, Macarie a prezentat împăratului o traducere a Cărţii lui Isaia cu o nouă scrisoare. În următorul an, el a retrimis cele două cărţi pentru examinare şi comparaţie cu traducerea lui Pavschi, de existenţa cărora Macarie nu a ştiut nimic mai înainte. În acest moment, Macarie, mişcat de argumente şi convingerea unor profeţii ameninţătoare şi cumplite, a expus necesitatea şi folosinţa Cuvântului lui Dumnezeu într-o limbă vie. „Oamenii ruşi sunt vrednici de a poseda o Biblie rusă completă.” Macarie a deplâns faptul că „ruşii au rămas indiferenţi fără o traducere rusă completă a Bibliei, în timp ce în aceiaşi vreme ei posedă o traducere completă a Coranului.” El era convins că a venit vremea „să se creeze din cea mai pură, cele mai valoroase materiale a limbii ruseşti o catedrală literară a Înţelepciunii lui Dumnezeu scrisă cu simplitate, corectitudine şi exactitate care v-a fi cea mai frumoasă din lume, adevărata mărire a Bisericii Ortodoxe în faţa tuturor oamenilor din toate bisericile şi bucuria raiului.”

Acum Macarie s-a întristat şi ameninţa, „O, tristeţe! Uşile împărăteşti sunt închise prin care Evangheliştii unul după altul au venit la noi din altar şi fiecare cu Evanghelia a binecuvântat Biserica rusă în numele lui Iisus Hristos. Totul este ascuns în întuneric.... Învăţăm că deja Pentateuhul lui Moise a fost tradus în rusa pură din ebraică şi tipărit în nişte copii abundente şi a stat nefolosit pentru mai mulţi ani într-o casă de mărfuri goală – acea sfântă şi uimitoare carte a Legii lui Dumnezeu, care stătea în Arca Legământului lui Noe, în Sfânta Sfintelor şi care era citită tare în faţa israeliţilor, fără să fie excluse femeile, copii şi străinii. V-a înceta Cuvântul lui Dumnezeu în înveşmântarea literelor slavonice să fie Cuvântul lui Dumnezeu dacă v-a fi şi în îmbrăcăminte rusă?

Cu o naivitate simplă, Macarie atingea asupra punctelor de vedere cele mai dureroase şi mai iritante. El chiar a enumerat semnele mâniei lui Dumnezeu: potopul din 1824, revolta din 1825, holera din 1830, incendiul din Platul de Iarnă...⁷⁰⁴ De această dată el a oferit un răpuns. Printr-un ukaz, Sinodul a explicat lui Macarie cât de egoist şi pretenţios s-a potretizat el pe sine ca şi „un exeget numit de sine al Judecăţii divine” şi cât de plin de curaj „el a depăşit limitele chemării şi a datoriilor lui.” Prin urmare, i s-a poruncit să aplice o „pocăinţă a rugăciunii” la reşedinţa episcopului de Tomsk. Filaret de Chernigov⁷⁰⁵ scrie despre această pocăinţă: „ei l-au obligat să conducă liturghia timp de şase săptămâni succesive, dar el a înţeles prin aceasta mila lui Dumnezeu şi a fost mulţumit de această pocăinţă.” Fără îndoială, el nu a înţeles de ce în Sank Petersburg comportamentul zilnic al liturghiei era considerat o pedeapsă pentru un preot. În înregistrările slujbelor lui Macarie s-a notat că „el a ţinut o pocăinţă de patruzeci de zile mai înainte de a prezenta guvernului opiniile sale cu privire la gândurile şi dorinţele pentru o Biblie rusă completă tradusă din original.” La puţină vreme, Macarie a cerut eliberarea lui din misiune. A fost numit superiorul Mănăstirii Bolkhovschi în provincia Orlov, unde a fost capabil să se redefinească, deşi a stat aici puţină vreme. Nu a încetat să traducă.

A început să viseze să meargă în Ţara Sfântă unde să se stabilească, dacă era posibil, în peştera din Betheleem a lui Ieronim,⁷⁰⁶ cu scopul de a termina şi perfecta traducerea lui a Vechiului Testament. S-a mai speculat că el plănuia să viziteze Leipzigul în drum înapoi şi să aranjeze tipărirea traducerii. Nu fără dificultăţi, el a primit permisiunea de a călătorii. Dar chiar mai înainte de a pleca s-a îmbolnăvit şi a murit.

Macarie a fost un om cu o îndreptăţire şi curăţie de sfânt. „O Evanghelie vie,” spunea despre el Arhiepiscopul Smaragd.⁷⁰⁷ El a îmbinat cele mai bune tradiţii ale monahismului contemplativ, propria sa experienţă personală şi lecţiile biblice ale şcolilor. Macarie a fost un om cu nişte cunoştinţe largi şi un ebraist remarcabil. Munca sa la Biblie a condus-o cel mai mult după munca lui Rosenmuller,⁷⁰⁸ fără să fie totuşi, captivat de scepticismul acestuia din urmă. În acelaşi timp a fost un om cu o simplitate duhovnicească şi cu un suflet transparent. „Macarie a fost un adevărat slujitor al lui Hristos Dumnezeu,” scria Filaret al Moscovei după moartea lui Macarie în 1847. „Bineînţeles că este remarcabil că în vremuri de pace al a profetizat că v-a existat tristeţe pentru neglijenţa extensiunii faţă de Cuvântul lui Dumnezeu; dar totuşi această tristeţe v-a dispare.”

Poziţia izolată a Academiei Teologice din Moscova a devenit de fapt un astfel de „semi-sihăstrie,” un fel de mănstire de educaţie a „inimii.” Un stil comun a prins formă acolo care a dus cu uşurinţă în distingerea tuturor lucrurilor. De exemplu, a se lua o listă de cărţi date studenţilor pentru a li se oferii premii sau încurajare: chiar şi în 1833 acestea au fost Biblia rusă în traducerea lui DeSacy, lucrările lui Fénelon sau Francisc de Sales sau chiar John Mason.⁷⁰⁹ A se mai lua temele pentru compoziţii semestriale: „despre tânjirea creaturilor [tvari]”; „Despre lipsa de diferenţiere a confesiunilor religioase; sau dacă este posibil să fim mântuiţi în orice credinţă?”; „Despre Biserica lăuntrică şi cea externă” (Teme pentru 1826). „Despre condiţiile aşa numitei dezhidratări duhovniceşti sau despre asuprirea periodică a omului duhovnicesc în consolări beneficente”; „De ce au existat mai mulţi oameni posedaţi în timpul vieţii lui Hristos şi a Apostolilor decât mai înainte sau de atunci înainte” (Teme pentru 1832).

În Teologia Morală pentru 1817-1818, un tânăr absolvent a recomandat ca studenţii nu numai să citească pe Macarie al Egiptului şi pe Augustin, ci şi pe Arndt, Toma de Kempsis, Hornbeck şi chiar anonima Istorie a celor regeneraţi [Istoriia vozrozdenyk].⁷¹⁰ El a predat din textele lui Buddeus. În 1820 şi 1821, studenţii au tradus lucrarea lui Joachim Lange, Taina lui Hristos şi a creştinismului.⁷¹¹ Bineînţeles că cel mai caracteristic învăţător al acelei perioade a fost Fedor Golubinschi,⁷¹² un absolvent al primei clase de după reforma şcolilor. El a fost un reprezentativ tipic al epocii.

Între reprezentanţii generaţiei mai vechi care au studiat în şcolile pre-reformate care au aparţinut acestei „teologii a inimii” au fost mitropolitul Mihail, Arhimandritul Evgraf (învăţătorul lui Filaret) şi Inochentie Smirnov.⁷¹³ Inochentie intră în istoria teologiei ruseşti ca şi compozitorul unei Schiţe a Istoriei Bisericeşti Biblice [Nachertania ţerkovno-bibleiskoi istorii, 1816-1818]. Cartea a fost scrisă în grabă şi autorul ei nu greşeşte dacă după moartea sa a fost reţinută cu forţa în şcoli ca un manual chiar până în 1860 când a fost pur şi simplu scoasă din uz, nepotrivită şi inadecvată. (Ediţile postume au fost lucrate de Arhidiaconul Kochetov).⁷¹⁴ Istoria, compilată din Weismann, Spanheim, Baronius şi Secolele magdenburg,⁷¹⁵ a fost foarte uscată, factuală şi formală. Depăşirea rutinei scolastice nu a fost ceva uşor chiar pentru o persoană atât de însufleţită ca Inochentie. La Seminarul din Sank Petersburg, unde era rector, Inochentie a predat în latină (după moartea sa, notele sale asupra unei teologii active [deiatel’noe bogoslovie] s-a bazat pe schiţe latine fiind publicate în traducere rusească).

O astfel de combinaţie a „evlaviei inimii” şi a „erudiţiei” scolastice se întemeiază pe multe aspecte din generaţia mai veche. Cel mai bun exemplu a fost Filaret Amfiteatrov, subsecvent binecunoscut ca şi mitropolit de Kiev (1779-1857).⁷¹⁶ El a fost un om de o evlavie caldă, o inimă mare şi o viaţă duhovnicească adevărată; un om drept şi am putea spune sfânt. În învăţăturile lui el a rămas un un preoponent necompromis al trecutului scolastic. A predat, nu multă vreme, în şcolile reformate, mai întâi în Sank Petersburg şi apoi în Moscova (ca inspector şi rector). A predat întotdeauna în latină. A fost puternic pornit împotriva predării teologiei în ruseşte. El i-a urmat lui Irineu Falkovschi⁷¹⁷ în planul lecturii sale şi în explicaţia Scripturilor a fost condus cel mai mult de exegeza lui Vitringa.⁷¹⁸

Audienţa lui a observat precizia deplină în expunerea lui, o „precizie matematică” şi o argumentaţie abilă. În acelaşi timp acestea nu au fost mai mult predici decât conferinţe în sensul strict, „ceva care a stat în calea anunţării vestei celei bune.”

Filaret a fost ostil curentului „mistic”. „În timpul profesoratului meu la Academia din Moscova a existat o tendinţă negativă faţă de misticism şi eu, cu toată tăria mea, am combătut-o. Aici el a fost mai puţin reconcliat cu filosofia. „Nu numai că formulele filosofice i-au fost străine, dar străine i-au fost numele de Spinoza şi Hegel.” Chiar şi Filaret al Moscovei, pe care l-a iubit atât de mult, îi părea mult prea învăţat şi înţelept: corespundea un astfel de lucru cu voturile monahale şi cu smerenia? În primii săi ani Filaret Amfiteatrov a participat la Societatea Biblică şi chiar în 1842 l-a susţinut pe Filaret al Moscovei şi a fost obligat să părăsească Sinodul în acelaşi timp. Mai târziu a devenit mult mai precaut şi a început să protesteze critic împotriva reînnoirii traducerilor biblice ruseşti.

Au existat mulţi oameni dedicaţi în rândurile vechii generaţii. Un astfel exemplu a fost influentul şi binecunoscutul Părinte moscovit Semen Sokolov. „În Moscova a fost celebru ca şi un duhovnic strict şi instructiv, ca un ghid precaut pentru cei confruntaţi cu îndoieli şi rumori în zile de tristeţe şi ispită şi ca şi un mistic profund şi impregnat duhovniceşte” după cum mărturiseşte unul dintre cei care l-a mărturisit. (N.V. Suşkov în notele sale la Filaret). A studiat la Seminarul Lavrei Sfânta Treime şi a fost în legătură cu membrii „Societăţii Prietenilor.” A dus o viaţă lungă (1772-1860). Pentru educarea „fiilor săi duhovniceşti” el a tradus şi a publicat (în 1834) celebra carte a lui Toma de Kempsis cu o instrucţie adăugată despre cum trebuiau să fie citite astfel de cărţi. În ultimii săi ani el a iubit să citească şi să recitească Mesangerul Sionului [Sionskii vestinik] şi nu a interzis citirea lui Eckartauşausen. Aşa a fost puterea „europenizării” în Rusia post-petrină care a făcut posibilă întoarcerea la tradiţile vieţii duhovniceşti numai pe o rută vestică şi prin exemplul vestic. Arndt a fost cunoscut mai devreme decât Filocalia.⁷¹⁹ Pentru mulţi Arndt a rămas pentru mai multă vreme prima lor iubire în iluminaţie. Adevărat, au fost adăugate destul de de vreme lectura Părinţilor greci şi a Părinţilor ascetici în particular. Dar numai odată cu stabilirea mănăstirilor contemplative în Rusia, cu întoarcerea lor vie la tradiţiile ortodoxe ale vieţii duhovniceşti, a început valul entuziasmelor mistice occidentale să se domolească.

În şcolile ecclesiastice influenţa epocii alexandrine a fost de lungă durată. În aceste circumstanţe „senzitivitatea” teologică a caracterelor oamenilor cum ar fi Filaret Gumilevschi sau A. V. Gorschi⁷²⁰ pot curge împreună. Numai prin referinţă la duhul epocii alexandrine este posibil să înţelegem soarta tragică a Arhimandritului Fedor Bukharev...⁷²¹