Căile teologiei ruse

VI
Traducerea Bibliei ruseşti
Discuţia formală despre traducerea rusească a Bibliei a început în 1816. Ca şi preşedinte al Societăţii Biblice ruseşti, Goliţân a primit o directivă verbală de la Împărat „de a propune Sfântului Sinod dorinţa sinceră şi precisă a Maiestăţii Sale ca ruşilor să li se pună la dispoziţie să citească cuvântul lui Dumnezeu în limba lor nativă, care pentru ei este de mai înţeles decât slavona bisericească folosită acum pentru publicarea Sfintelor Scripturi.” În acelaşi timp, această nouă traducere ar fi fost publicată în paralel cu textul salvon, după cum s-a făcut mai înainte cu Epistola către romani, o traducere făcută cu permisiunea Sinodului.”⁶³⁹ „Bineînţeles este de înţeles că folosirea textului slavon trebuie să rămână neschimbată în slujbele Bisericii.” Traducerea rusă ar fi fost numai pentru folosinţa personală şi lectura de acasă. Între alte justificări pentru traducerile contemporane ruseşti, Goliţân s-a referit la litera patriarhului grec Chiril VI,⁶⁴⁰ care în circumstanţe similare, i-a permis oamenilor să citească Noul Testament mai mult în greaca contemporană decât în cea antică. Scrisoarea lui Chiril a fost tipărită în dipticele Societăţii Biblice Ruseşti în 1814.

Sinodul nu a supravegheat şi nici nu a acceptat responsabilitatea pentru traducerea Bibliei. Probabil nişte autorităţi mult mai înalte au sugerat un astfel de curs al acţiunii. În loc, Comisia despre Şcolile Ecclesiale a fost pusă în funcţiune şi s-au cerut a se face nişte traduceri de valoare în Academia din Sank Petersburg. Societatea Biblică Rusă a publicat o traducere completă. O astfel de traducere s-a bucurat de protecţia împăratului. El a avut nişte idei originale sau cel puţin i-au fost atribuite lui.

El nu numai că aprobă cea mai puternică grabă în lucrarea lui la procesul mântuirii, dar el inspiră munca Societăţii cu ardoarea inimii sale. El a lăsat la o parte tipărirea într-un limbaj de neînţeles care în problema datării a închis pe mulţi ruşi de la Evanghelia lui Iisus şi el şi-a deschis şi creat pentru cei mai tineri dintre ei, pentru care a fost închisă, nu prin intenţia evangehliei, ci prin întunecimea vremurilor.

De fapt, această „limbă incomprehensibilă” nu a făcut prea mult Biblia accesibilă oamenilor cât a făcut-o pentru clasa de sus, în special pentru Împărat, care citea traducerea franceză populară a lui De Sacy a Noului Testament.⁶⁴¹ El a continuat să facă aşa chiar şi după publicarea versiunii ruseşti.

Comisia cu privire la şcolile ecclesiastice a încredinţat supravegherea traducerii Arhimandritului Filaret,⁶⁴² rectorul Academiei din Sank Petersburg. Filaret a avut autoritatea să aleagă traducători la propria discreţie. S-a presupus că traducerea v-a fi făcută la Academie. Filaret a tradus Evanghelia după Ioan; G. Pavschi⁶⁴³ a tradus Evanghelia după Matei; în timp ce Arhimandritul Policarp Gaitannikov,⁶⁴⁴ rector al Seminarului din Sank Petersburg şi mai apoi la Academia din Moscova, a lucrat la Marcu şi Arhimandritul Moisei (Antipov Platonov),⁶⁴⁵ un instructor mai timpuriu la Academia din Sank Petersburg şi în acelaşi timp rectorul Seminarului din Kiev (mai târziu rector al Academiei din Kiev şi exarh al Georgiei) l-a tradus pe Luca. Un comitet special al Societăţii Biblice a examinat şi a verificat lucrările unor traducători individuali. Comitetul l-a inclus pe Mihail Desniţchi, care mai târziu a devenit mitropolit de Sank Petersburg, Serafim Glagolevschi şi el viitor mitropolit de Sank Petersburg,⁶⁴⁶ Filaret, Labzin şi V. M. Popov, director al departamentului în „Slujirea duală” şi secretar al Societăţii biblice. Popov, un membru al cercului doamnei Tatarinova, traducătorul lui Lindl şi Gossner şi un om cu nişte viziuni mistice extreme şi-a sfârşit viaţa ca şi un „fanatic umil” (Vigel) în Mănăstirea Zilantov în Kazan. În mod caracteristic, comitetul de supraveghere a constat din nişte membrii amestecătură.

Filaret a stabilit liniile conducătoare pentru traducere, după cum atestă stilul acelor linii de conducere. Traducerea trebuia făcută din greacă, care ca şi limbă originală, a fost mai de preferat decât slavona, cu condiţia ca cuvintele slavone să fie reţinute sau folosite în traducere „dacă ele, mai mult decât rusa, aproximau mai mult greaca fără să producă obscuritate sau ciudăţenie în text” sau dacă cuvintele corespondente din rusă „nu se conformau cu limba literară pură.” Acurateţea, claritatea şi în cele din urmă o curăţie literară constituiau proprietăţile. Câteva direcţii stilistice sunt cât se poate de caracteristice: „Sfintele Scripturi îşi derivă maiestatea din putere, nu din iluminaţia cuvintelor; consecvent nu ar trebui să aderăm excesiv la cuvinte slabe şi la fraze numai de dragul impresivităţii lor presupuse.” O altă remarcă este şi mai importantă: „duhul unui pasaj trebuie observat cu durere, astfel încât conversaţia să fie oferită într-un stil colocvial, povestirea într-un stil narativ şi aşa mai departe.” Aceste propoziţii au apărut ca o erezie nebună „arhaicilor” literari şi s-a dovedit a fi un moment decisiv în acea „revoltă” turbulentă sau intrigă din anii 1820 împotriva Bibliei ruse.

Prin 1819, traducerea rusească a Evangheilor a fost completată şi publicată. În 1820, tot Noul Testament a apărut. O traducere rusă a Vechiului Testament a început imediat, cu Psaltirea tradusă mai întâi şi în ianuarie 1822 publicată separat (numai în rusă fără textul slav). Munca la Pentateuh a început în acelaşi timp.⁶⁴⁷ Au fost deschise mai multe traduceri de la noile academii din Moscova şi Kiev, la fel ca şi de la alte câteva seminarii.

Problema înţepătoare şi complexă a relaţiei dintre textele greceşti şi cele evreieşti s-a ridicat imediat. Cât de vrednică şi merituoasă este Septuaginta? Cât de semnificative sunt textele masoretice? Aceste întrebări sunt intensificate fiindcă plecarea de la Septuagintă de fapt nu a însemnat nimic altceva decât o divergenţă faţă de Biblia slavă, care a rămas în folosinţa liturgică. Prin urmare, unele justificări impuse sau negaţii au fost necesare. La final, întrebarea a primit o soluţie simplă: textul ebraic sau (masoretic) ar fi slujit ca şi un text „original” şi primar. O prefaţă specială a fost scrisă cu scopul de a pacifica pe cei obişnuiţi cu limbile antice despre discrepanţele cu Biblia slavă. Filaret a scris prefaţa şi mitropolitul Mihail, mitropolitul Serafim, (pe atunci mitropolitul Moscovei) şi Filaret, acum arhiepiscop de Iaroslavl, au semnat-o. Corectările finale ale traducerii au fost încredinţate Părintelui Gherasim Pavschi. Tipărirea a fost terminată în 1825, dar datorită circumstanţelor, lucrarea nu numai că a eşuat să vadă lumina zilei, dar a fost confiscată şi arsă în grabă. Munca biblică a fost oprită şi Societatea biblică a fost închisă şi interzisă.

Revizuirea dezastroasă a muncii biblice cere nişte explicaţii. O traducere rusă a Bibliei a cerut o atenţie răspândită şi simpatie; sau spus multe cuvinte de mare laudă şi au fost compuse şi proclamate public multe fraze înflăcărate. Nimeni nu a crezut ceea ce s-a zis şi au existat mulţi sincofanţi. Mulţi au vorbit din inimă şi cu o convingere deplină. Publicarea Bibliei ruseşti a răspuns unei nevoi neîndoielnice şi a uşurat „foamea de a auzii cuvântul lui Dumnezeu,” după cum s-a exprimat Filaret. Ne-am mai putea reamintii că şi Tihon de Zadonsk a vorbit deschis despre necesitatea unei traduceri ruseşti.⁶⁴⁸ Versiunea societăţii biblice rusească nu a fost ireproşabilă, dar natura problemelor ei şi a lipsurilor ei putea fi corectată numai prin nişte discuţii publice şi o cooperare largă, nu prin frică, condamnare sau suspiciune. Strict vorbind, prinţul Goliţân, „acel laic în haine eretice,” a fost obiectul atacului.

Revolta „ultimă” împotriva Societăţii biblice şi munca la ea a unit oameni împărţiţi care cu greu au avut ceva în comun temperamental sau în stil. Doi oameni, Arhimandritul Fotie şi Amiralul Şişkov,⁶⁴⁹ au oferit ideologia pentru toată intriga anti-biblică. De fapt, erau prezente două ideologii. Arhimandritul Fotie (Petru Spaschi, 1792-1838) ar fi exemplul unei epoci dificile şi îngrijorate cu toată suspiciunea ei cancerogenă. Deşi era un oponent fanatic al unor intrigi mistice şi diabolice, Fotie poseda aceiaşi psihologie ca şi oponenţii lui şi a suferit de aceiaşi boală a extazului. În autobiografia lui, Fotie oferă un portret convingător şi înfricoşător al lui însuşi. Un vizionar şi un devotat în extaz, el aproape ca şi-a pierdut tot simţul realităţii canonico-ecclesiale. El este pretenţios din cauza lipsei de smerenie. Portretul lui este unul similar cu cel al unui harismatic îngâmfat, insolent şi proclamat de sine care se înconjoară pe sine cu atomosfera unei exaltări protective. Un exemplu tipic al unei puteri seductive al unui ascetism fals care devine o alee şerpuitoare teribilă, Fotie a existat într-un stadiu emoţional, într-o lume a impresiilor şi a experienţelor. Îi lipsea perspectiva în viaţa religioasă. Trăind în frică şi în tăcere, el s-a temut şi s-a retras din public. Dacă a ieşit la ofensivă, el a ieşit din cauza unei frici pe care nu şi-a putut-o depăşii. În aceasta constă răspunsul la dificila problemă despre sinceritatea lui Fotie: nu a fost un ipocrit ticălos. Acţiunile şi acuzaţiile lui sunt consistente. El a atacat Societatea biblică cu o convingere genuină că se lupta cu Veliar („lupta îngerilor”). Această convingere personală şi sens de a fi un profet care a fost chemat sau trimis, percepţia unei misiuni sau datorii extraordinare şi o anumită egocentricitate extatică carcterizează acest tip de fanatic. Fotie poate fi numit mai mult un posedat decât un ipocrit. În orice caz, vocea istoriei Bisericii şi a tradiţiilor antice pot fi cu greu detectate în apelurile şi izbugnirile violente ale lui Fotie. El a fost prea ignorant să facă aşa, căci el cunoştea puţine lucruri despre scrierile patristice şi ascetice. El aproape că nu se referă niciodată al ele. „Nu posed scrierile Sfinţilor Părinţi, am avut şi am citit numai Biblia.” În acest sens, Fotie nu s-a depărtat de obiceiul epocii biblice. Fără să fie un apărător riguros sau gardian al obiceiurilor Bisericii şi a tradiţiilor, Fotie a iubit să facă totul care i se potriveşte, care au rezultat în dispute cu autorităţile Bisericii. De obicei el argumentează cu privire la bazele revelaţiilor personale şi a inspiraţiilor; pe baza viziunilor, a apariţilor şi a viselor. Pe scurt, Fotie nu a fost atât de mult supersţios decât fanatic.

Fotie a studiat la Academia Teologică din Sank Petersburg „sub ochiul ascuţit al Arhimandritului Filaret.” El nu a absolvit din cauza unei boli care a luat forma unui paroxism indus din cauza fricii şi a epuizării duhovniceşti. Fotie a devenit confuz şi paralizat din cauza misticismului prevalent atunci în societate. Mulţi din Academie au citit prea adânc în cărţile otrăvite ale mincinosului şi apostatului Jung-Stilling.

Noile cărţi publicate, cum ar fi Stilling, Eckatşausen şi alte cărţi nuveliste şi libertine puteau fi citite la academie... au izbugnit dispute cu privire la Domnia de O Mie de ani a lui Hristos pe pământ, la condamnarea veşnică şi alte probleme religioase; unii iubeau să devieze de la Sfintele Scripturi, alţii găseau taine în tot locul. Biblioteca Academiei nu împrumuta cărţile Sfinţilor Părinţi, căci nimeni nu a oferit permisiune şi nici nu a oferit un exemplu. Comentarii germani şi străini ai Sfintelor Scripturi, care au cauzat mai mult bine decât rău, au fost condamnaţi şi consideraţi depăşiţi.

Fotie a devenit în întregime confuz de un astfel de mediu înconjurător. Se pare că el a învăţat timp de mai mult de un an pe care l-a petrecut la Academie, deşi exită puţină probabilitate că el a învăţat „să descopere taine în tot locul.” Academia nu l-a infectat cu o manie la modă de a interpreta Apocalipsa şi să ghicească vremurile prin texte apocaliptice folosite ca semne. Unde duşmanii actuali sau imaginari ai lui Fotie au dedus Împărăţia de o Mie a Ani din astfel de texte, Fotie l-a discernut pe Antihrist. „Lemnul este deja adunat şi focul este deja aprins.”

După ce a părăsit Academia, Fotie a devenit învăţător la şcolile Alexander Nevschi, unde a stat sub supravegherea Rectorului Inochentie.⁶⁵⁰ În 1817, Fotie a acceptat tunderea şi a fost repede numit învăţător de religie în a doua academie militară.⁶⁵¹ În timp ce câmpul viziunii sale s-a extins, Fotie a continuat să adune materiale polemice, lecturi, recitiri şi revizuirea unor cărţi rebele noi tipărite, „în special cele care erau manifest sau secret revoluţionare sau pierzătoare.” Asortarea şi inventarul unor astfel de cărţi a fost mai mult divers şi lipsit de unitate şi a inclus cărţi despre materialismul englez, pornografia franceză, francmasonerie şi magie, filosofia germană, vrăjitoriile lui Boehme, Stilling şi „cărţi stanice” similare, cărţi „revoluţionare şi rele,” cărţi „masonice viclene,” lucrările acelui „eretic mason” Fénelon şi acea „femeie nebună franceză,” Guyon şi alte lucrări ca şi cele care „arătau învăţăturile metodiştilor şi ale quietiştilor, adică, cele ale iacobinismului şi ale filosofiei care se ascund sub masca creştinismului.” Fotie a rămas neîncrezător „clerului nou” educat: „nici un singur colaborator nu a fost găsit potrivit; toţi au fost pregătiţi să pună adevărul la vânzare.”

Biblia rusă şi-a făcut apariţia în sensul acestui mod de abordare. Mai întâi, Fotie i-a atacat pe masoni. După cum s-a exprimat el, „cu riscul vieţii mele, am acţionat ca să contracarez Mesagerul Sionului [Sionschi Vestnik], Labzin, lojele masonice şi ereziile, încercând să oprească răspândirea schismelor lor.” Fotie a fost corect cu privire la mai multe lucruri, dar el a descris toate aceste efecte cu o intensitate isterică care mai mult irita decât convingea. El poseda o anumită suspiciune extatică care îi desfigura observaţiile lui acurate prin adăugirea unor trăsături imaginare şi imperceptibile. Mitropolitul Mihail l-a numit pe Inochentie să îl calmeze pe Fotie. Dar Inochentie nu a făcut decât să îi creeze mai multe remarci amare despre cursele diavolului. Mai târziu Fotie a scris o Viaţă [Zhitie] a lui Inochentie după propria lui părere sau ţinând cont mai mult de idealul lui imaginar. În realitate, Inochentie a fost mult mai subtil şi profund, deşi îi lipsea controlul de sine suficent şi răbdarea.

Fotie a devenit în curând neascultător pentru capitală şi a fost trimis în Novgorod ca şi stareţ al Mănăstirii Derevianis, apoi mănăstiera Skovoroda şi în cele din urmă Mănăstirea Iurev, unde a slujit ca arhimandrit. În timp ce se afla la mănăstirea Iurev, Fotie a format o relaţie apropiată cu contesa A. A. Orlova,⁶⁵² care s-a dovedit a fi un eveniment decisiv în viaţa sa. Prin „contesa Ana,” Fotie şi-a început prietenia cu prinţul Goliţân în timpul aceloraşi ani. Corespondenţa lor, care a fost păstrată, are un caracter cald şi sincer.⁶⁵³ În „autobiografia” lui, Fotie îşi reaminteşte lungile şi extensivele lui conversaţii cu Goliţân la casa contesei Orlova. Aceste conversaţii durau uneori mai mult de nouă ore fără întrerupere. Fotie accentuiază că Goliţân plin de pasiune a început să îl iubească şi a fost gata să îşi îndeplinească toate dorinţe lui. Judecând după scrisorile actuale ale lui Goliţân, Fotie nu a exagerat. El a reuşit la un moment dat să îl recocilieze pe Goliţân cu Mitropolitul Serafim. Goliţân a văzut în Fotie un alt Sfânt Ioan Hrisostom şi un „stareţ tânăr” [vârstnic]. În acelaşi timp, Fotie a fost puţin însetat. Fotie nu şi-a ascuns propriile sentimente calde: „tu şi eu – amândoi – sunt ca un trup şi suflet, o minte şi o inimă; sunt una fiindcă Hristos este în mijlocul nostru.”

„Revolta” a izbugnit în 1824. După cum îşi aminteşte Filaret, „revolta împotriva Ministerului Afacerilor Religioase şi împotriva Societăţii Biblice şi traducerea Sfintelor Scripturi a fost organizată de oameni conduşi de interese personale, care nu numai că au împrăştiat suspiciuni exagerate şi maliţioase, dar au creat şi calomnii, sperând să se atragă alţii oameni bineintenţionaţi la cauza lor.” Rolul lui Arkcheev⁶⁵⁴ în această intrigă nu mai are nevoie de elaborare. Pentru el intriga a însemnat denunţare şi mijloacele pentru al îl scoate din autoritate şi influenţă a însemnat o renaştere puternică a legăturilor lui personale cu ţarul.

Apariţia cărţii lui Gossner Despre evanghelia lui Matei [O Evanghelii ot matfeia] în traducere rusă a slujit ca şi o ocazie şi pretext pentru o acţiune decisivă. Traducerea nu putea decât să fie o scuză, fiindcă cartea nu putea decât să fie lipsită de distincţie din multitudinea unor astfel de lucrări edificatoare şi pietiste care au fost publicate atunci. De câteva ori Fotie i-a scris scrisori entuziaste ţarului, avertizându-l de pericol. El a făcut aşa cu cunoaşterea şi convingerea că a fost hirotonit şi trimis să mărturisească în apărarea unei biserici din pământul natal. Un înger al Domnului i-a fost trimis în Duminica Floriilor. Îngerul, care i-a apărut într-un vis, ţinea în mână o carte cu scrisori largi care aveau înscrise pe copertă: „această carte a fost compusă pentru revoluţie şi în acest moment intenţia ei este revoluţia.” Cartea, din câte s-a dovedit, a fost Un îndemn către oameni de a urma înclinaţiile lăuntrice ale duhului lui Hristos.⁶⁵⁵ Fotie defineşte idea primară a acesteui pamflet impios şi înşelător ca şi „un apel la apostazie de la credinţa în Hristos şi cheamă la alterarea ordinii civile în toate părţile ei.” Singurul argument care putea posibil submina slujirea combinată în ochii lui Alexandru I a fost „revoluţia.” Fotie a spus candid că: „astfel de activităţi şi comploturi politice au avut o influenţă mai mare asupra lui [Alexnadru] decât a făcut bunăstarea întregii Biserici.” În mod religios, Alexandru nu a fost cu nimic mai radical decât Goliţân. Fotie a mărturisit că „locuind în acest oraş mai mult de o lună jumate, l-am observat în taină pe Gossner şi am învăţat că el pregătea o revoluţie în acele minţi care au fost aduse aici ca să înveţe. El a fost atât de bine pregătit că nimeni nu a îndrăznit să îl atingă; el a fost chemat aici fiindcă nimeni din clerul nostru ortodox nu a fost găsit capabil să facă astfel de scheme.” Scrisorile lui Fotie au ridicat interesul ţarului tocmai din cauza caracterului lor isteric apocaliptic. Consecvent, el a voit să se întâlnească cu Fotie personal. El s-a întâlnit mai întâi cu mitropolitul Serafim. După audienţa lui cu Alexandru, Fotie l-a vizitat de două ori pe Goliţân şi la a doua întâlnire l-a blestemat în faţă.

Fotie stă în faţa sfintelor icoane: o lumânare arde, sfintele taine ale lui Hristos sunt în faţa lui, Biblia este deschisă (la Ieremia 23). Prinţul intră ca o bestie de pradă (Ieremia 5; 6), întinzându-şi mâna pentru binecuvântare, vorbind astfel: în cartea Taina crucii [Tainstvo kresta], tipărită sub supravegherea ta, este scris: clericii sunt nişte bestii şi eu Fotie un membru al clericilor sunt un preot al lui Dumnezeu, aşa că nu vreau să te binecuvântez şi orişicum tu nu ai nevoie de aceasta. (El i-a dat să citească Ieremia 23). Prinţul Goliţân, a refuzat să citească şi a fugit, dar Fotie a strigat după Goliţân prin uşa prin care a părăsit altarul: dacă nu te pocăieşti, vei intra în iad. Aceasta este versiunea lui Fotie. În Note [Zapischi], Şişkov adaugă că: „Fotie a strigat după el; anatema! Vei fi condamnat.”

În aceiaşi zi, un decret a fost dat care îl exila pe Gossner din ţară şi s-a dat ordin ca traducerea rusă a cărţii să fie arsă de o autoritate publică. Mai mult, traducătorii şi cenzorii au fost puşi sub arest. Fotie s-a temut mult de mânia ţarului pentru anatema lui îndrăzneaţă, dar a continuat să îşi trimită apelurile curţii, inclusiv un „plan pentru distrugerea Rusiei” la fel ca şi alte „directive pentru distrugerea imediată a acestui plan într-un fel tăcut şi reuşit.” Problema Societăţii biblice s-a ridicat cel mai puternic. „Societatea biblică trebuie eliminată sub pretextul că din moment ce Biblia a fost tipărită, nu mai era nevoie de ea.” Ministerul Afacerilor Religioase trebuia abolit şi demnitarii lui prezenţi lipsiţi de alte două posturi. Koşelev⁶⁵⁶ trebuia schimbat, Gossner exmatriculat, Fessler⁶⁵⁷ trimis în exil şi metodiştii scoşi afară sau cel puţin liderii lor. Din nou Fotie a invocat inspiraţia divină: „pronia dumnezeiască nu descoperă că mai trebuie făcut ceva. Am proclamat poruncile lui Dumnezeu; împlinirea lor depinde de voi. Au trecut exact doisprezece ani din 1812 până în 1824. Dumnezeu l-a cucerit pe Napoleonul vizibil care a cucerit Rusia. Prin persoana ta lasă-L pe El să îl cucerească pe Napoleonul duhovnicesc.” În zile următoare, Fotie i-a trimis ţarului câteva „ameninţări” alarmante. Se pune la care o „taină” mare, înfricoşătoare şi ilegală, pe care ţi-o descopăr, tu cel puternic cu tăria şi duhul lui Dumnezeu.” Ţelul a fost împlinit şi pe 15 mai 1824, Goliţân a fost eliberat, slujirea combinată abolită şi restul diviziunilor departamentale de mai înainte restabilite. Totuşi, Goliţân nu a ieşit din graţie şi nu şi-a pierdut influenţa personală, chair şi după moartea lui Alexandru.

Bătrânul amiral Şişkov, „pe jumătatele mort Şişkov, a ieşit din uitare,” a fost numit ministru la un Minister separat de Educaţie. Deşi Şişkov nu a devenit Ministrul Afacerilor Religioase, inerţia a perpetuat politica unei slujiri combinate, numai ca şi revers, căci el s-a implicat persistent în afacerile sinodale. Şişkov nu a avut nişte puncte de vedere religioase precise. El a fost un liber gânditor moderat al secolului al optâsprezecelea, care şi-a limitat raţionalismul afară din consideraţiile naţionalo-politice. Chair şi prieteni apropiaţi care erau bine dispuşi faţă de el au mărturisit că Şişkov susţinea „puncte de vedere care se apropiau, dacă nu coincideau cu socinianismul.”⁶⁵⁸ Fotie s-a referit la el evaziv: „el a apărat Biserica Ortodoxă în măsura în care poseda cunoştinţe despre ea.” Fotie ştia perfect că rolul Bisericii într-un stat era de a fi un stâlp şi un bastion împotriva rebeliunii şi a revoluţiei. Şişkov a avut propriile lui opinii strice despre traducerea biblică. Idea traducerii Bibliei părea cea mai nebună dintre erezii, deşi mai presus de orice o „erezie literară,” după înţeleapta frază a lui Sverbeev.⁶⁵⁹ Şişkov nega înseşi existenţa limbii ruseşti. „Deşi era ceva distinct,” ar fi spus el perplex. „Limba noastră slavă şi cea rusească este una şi aceiaşi, diferenţiată numai de limba de sus şi de vorbirea comună.” Aceasta a fost teza primară religioso-filosfică a lui Şişkov. Rusa literară şi cea colocvială din punctul său de vedere şi din înţelegerea lui este „numai dialectul oamenilor obişnuiţi” din cadrul unei limbi slavono-ruseşti. „De ce este limba rusă divorţată de slavonă? Un vis, o ghicitoare!... Nu este ciudat să afirmăm existenţa unei limbi care nu conţine un singur cuvânt?” Lexiconul este unul şi acelaşi pentru ambele stiluri şi dialecte. „Prin salvonă nu vrem să spunem nimic mai mult decât că acel limbaj care este mai înalt decât cel colocvial şi care consecvent, poate fi învăţat numai prin citire; este limba literară măreaţă, educativă.”

În analiza finală, Şişkov a distins între cele două limbi: „limba credinţei” şi „limba patimilor” sau ca să ne exprimăm într-un fel diferit, „limba Bisericii” şi „limba teatrului.” Traducerile biblice i-au apărut ca şi o „transpoziţie” a Cuvântului lui Dumnezeu faţă de dialectul măreţ şi demn al acelui limbaj de stil josnic al patimilor şi al teatrului. El a crezut că un astfel de pas a fost făcut cu scopul de a discredita deliberat Biblia şi de aici încurcătura asupra „observării Ortodoxiei într-un stil literar.” El a considerat traducerea făcută în grabă; „aruncată pentru câţiva studenţi de la Academie cu instrucţii ca să fie făcută cât mai curând posibil.” Traducerea rusă pleacă de la slavona Bisericii şi a aruncat o umbră pe text care a devenit familiar şi a fost cinstit de folosinţa Bisericii şi care prin urmare a subminat încrederea în el. „Mândria unui monah [Filaret] sau a unui lăudăros educat spune: astfel este în ebraică. Ei bine, cine mă v-a convinge că el cunoaşte forţa deplină a unui astfel de limbaj atât de puţin cunoscut, scris cu atât de mult timp în urmă?” Destul de frecvent Şişkov vorbeşte de slavonă ca şi cum slavona a fost limba originală a Sfintelor Scripturi.” Cum îndrăznesc ei să altereze cuvinte care se consideră că iasă din gura lui Dumnezeu?”

Şişkov nu a fost singur în aceste reflecţii filologico-religioase. Destul de ciudat, pentru nişte motive similare, Speranschi s-a opus complet traducerilor ruseşti ale Bibliei. Limba „oamenilor obişnuiţi” i se părea mai puţin expresivă şi precisă. Nu era mai bine ca toţi să înveţe slavonă? Speranschi şi-a sfătuit fiica să folosească traduceri engleze, nu ruseşti, atunci când s-a întâlnit cu pasaje dificile. Mulţi alţii s-au împărtăşit de această opinie.⁶⁶⁰

Şişkov a detectat o schemă în mod special sinistră în publicarea Pentateuhului „separat de profeţi.” În timp ce de fapt, Pentateuhul a reprezentat primul volum al unei Biblii ruseşti complete şi a fost plănuit pentru publicare mai înainte de reuşita volumelor cu scopul de a termina lucrarea mai repede. Şişkov a suspectat că această publicaţie separată a fost concepută şi executată cu scopul de a grăbii oamenii obişnuiţi să pice în braţele ereziei molocane sau pur şi simplu în iudaism. Putea cineva să nu înţeleagă legea mozaică literal, în special ţinerea Sabatului? ... Nu trebuiau adăugate şi nişte calificări pentru ca toate acestea să fie explicate figurativ şi ca şi umbre ale trecutului? Cu susţinerea mitropolitului Serafim, Şişkov a reuşit să aibă ars Pentateuhul rus la fabrica de cărămizi din Mănăstirea Alexander Nevschi. Subsecvent, Filaret al Kievului⁶⁶¹ nu şi-a putut reamintii de această distrugere a Sfintelor Scripturi fără un tremurat teribil.

Şişkov nu a crezut că este necesar să distribuie Biblia printre laici şi între oameni în general. „Nu v-a devenii această nevoie imaginară, prin cererea semnificaţiei Sfintelor Scripturi, o erezie şi o schismă?” Nu v-a fi Bibliei înjosită prin faptul că o vor avea fiecare acasă? „Ce poate rezulta din aceasta?... Se v-a extinde o sumă largă cu scopul ca Evaghelia, care până acum era privită cu solemnitate, să sufere o pierdere a importanţei ei, să fie pătată, aruncată sub bănci sau să fie folosită ca şi o hârtie de împachetat pentru bunurile gospodăriilor şi să nu mai aibă abilitatea de a acţiona asupra minţii umane mai mult decât asupra inimii.” Şişkov a scris mult mai emfatic că această citire a Cărţilor Sfinte ţinteşte să distrugă adevărata credinţă, să rupă terenul mamă şi să creeze greve şi rebeliune. El credea că Societatea Biblică şi revoluţiile sunt similare.

În mod destul de constant, Şişkov a obiectat traducerii Bibliei în alte limbi ca turca şi tătara, căci cine nu ar putea vocifera în faţa fidelităţii traducerii? Lui Şişkov i-a fost frică de comentariile la Biblie. Cine v-a explica Scripturile atunci când ele vor fi atât de mult distribuite şi atât de uşor accesibile?

Fără interpretatori şi predicatori calificaţi, care v-a fi efectul atunci când numere largi de Biblii şi cărţi separate au fost diseminate? În mijlocul unei astfel de neverificat (şi s-ar mai putea spune universal) potop de cărţi ale Sfintelor Scripturi, unde v-a mai încăpea loc pentru învăţăturile Apostolice, practicile şi obiceiurile Bisericii? Într-un cuvânt, pentru tot restul care a slujit ca şi un bastion pentru Ortodoxie?... Toate aceste lucruri vor fi date jos, zdrobite şi călcate sub picior.

Similar, Şişkov a văzut publicarea Catehismului ca şi o intrigă îndrăzneaţă. De ce să tipărim atâtea copii, dacă nu împărtăşim o credinţă necurată? (Au fost tipărite un total de 18,000 de copii). Din nou, mai mult decât orice, limba rusă i-a înspăimântat pe ruşi dar mai mult de orice l-a înspăimântat pe Şişkov. „Din câte se pare în cărţile religioase nu trebuiau să fie rugăciuni ca şi „Cred într-unul Dumnezeu” şi Pater noster transpuse în dialectul obişnuit. Catehismul conţinea texte scripturistice în rusă.

Catehismul compus de Filaret (o datorie încredinţată mitropolitului Mihail) a fost declarat în 1823 cu aprobarea Sfântului Sinod şi printr-o directivă imperială. „La cererea Ministerului Educaţiei,” însoţit de folosirea numelui Împăratului, Catehismul a fost scos din vânzare la finele lui 1824. Filaret a protestat împotriva acestei mutaţii şi a ridicat deschis problema despre Ortodoxie. „Dacă Ortodoxia Catehismului, atât de solemn confirmată de Sfântul Sinod, este în îndoială, atunci nu v-a fi reprobabilă înseşi Ortodoxia Sfântului Sinod? În replică, Mitropolitul Serafim a insistat ca problema Ortodoxiei să nu fi ridicată şi că nu a existat nici o dispută cu privire la acest subiect. Catehismul a fost suspendat tocmai din cauza limbii textelor biblice şi a „rugăciunilor.” Serafim, cu o anumită lipsă de ingeniozitate, a purces zicând:

„aţi putea întreba de ce limba rusă nu ar avea nici un loc în Catehism, în special în forma sa abreviată intenţionată pentru tinerii copii care nu sunt deloc familiari cu slavona şi prin urmare incapabili de a înţelege adevărurile credinţei expuse pentru ei în acest limbaj, atunci când rusa, a fost reţinută în cărţile sacre ale Noului Testament şi în Psalmi. La aceasta şi la mai multe întrebări care ar putea fi puse în legătură cu ea, nu vă pot oferii un răspuns satisfăcător. Sper ca timpul să vă explice ceea ce acum pare înnourat. În opinia mea, v-a venii şi acea vreme...”

Răspunsul lui Serafim putea semnifica că el fie că nu a participat personal şi activ în noul curs de evenimente sau că această inconsistenţă aparentă putea fi repede depăşită prin extinderea interdicţiei de a include atât traducerea rusă a Noului Testament cât şi Societatea biblică. În orice caz, Serafim a minţit pur şi simplu când a negat că Ortodoxia Catehismului a fost pusă la îndoială. Fotie emfatic şi public l-a denunţat ca eretic, comparându-l cu un „canal de apă” şi a contrastat nefavorabil Catehismul cu nişte Mărturisiri ortodoxe mai vechi ale lui Petru Movilă.⁶⁶² Catehismul a devenit subiectul examinării, dacă nu oficial, cel puţin din oficiu. Aparent preotul I.S. Kochetov (1790-1854), un candidat la un grad mai înalt, care a absolvit în prima clasă a Academiei reformate din Sank Petersburg şi în acelaşi timp un învăţător de religie la liceul Ţarskoe Selo, a fost încredinţat cu revizuirea. Evaluarea lui, care a fost elaborată rapid, nu a favorizat catehismul. Koechetov a fost mult mai interesat de probleme de limbaj şi teologie. Ca şi filolog, el a slujit ca şi membru al Academiei Ruseşti, începând din 1828. Mai târziu a devenit membru deplin.⁶⁶³

Mitropolitul Evghenie,⁶⁶⁴ care recent a fost chemat să participe la şedinţele Sfântului Sinod şi-a menţinut o atitudine critică faţă de Catehism. Succesorul lui Filaret la Tver şi Iaroslavl, Simeon Krylov-Platonov,⁶⁶⁵ a condamnat plin de ură Catehismul ca fiind „un pamflet mizerabil,” care conţinea învăţături nemaiauzite şi o „insolenţă de nesuferit.” În orice caz, o ediţie revizuită a Catehimului a recirculat numai după o re-examinare grijulie a tuturor textelor şi citatelor biblice, care includea „prezentarea lor mai mult în dialectul slav decât în cel rusesc.” Chiar şi limbajul expunerii a fost adaptat deliberat sau făcut mai apropiat de slavonă. Orişicum, în acel moment au fost făcute numai nişte schimbări nesemnificative.

Şişkov a obţinut permisiunea împăratului Alexandru de a interzice traducerile Bibliei la fel de bine ca şi închiderea Societăţii biblice. El a fost capabil să ofere anumite motive şi alţii i-au fost sugeraţi de zeloţi cum ar fi M. Magniţchi⁶⁶⁶ şi A.A. Pavlov⁶⁶⁷ (care a lucrat în biroul Supra Procuparorului Sfântului Sinod). Fotie l-a descris pe Pavlov ca şi un „brav războinic din 1824.” Mitropolitul Serafim a acţionat una cu Şişkov. Totuşi, Serafim a acţionat la sugestie. Un om timid, lui îi „lipsea o suficentă claritate a minţii” pentru a distinge între un entutziasm responsabil şi între alte suspiciuni în mijlocul unor curente încrucişate de rumori şi frici. Lăsat singur, Fotie a insistat numai pe eliberarea „slujitorului orb.” Tot restul motivelor au fost sugerate sau chiar impuse asupra lui. La un moment dat Serafim a studiat la Seminarul din Novikov şi a fost un membru activ al Societăţii biblice, ca arhiepiscop de Minsk şi mai apoi ca mitropolit de Moscova. Adesea el a susţinut cuvântări pline de patos în întâlnirile Societăţii Biblice Ruseşti. Totuşi, sentimentele lui s-au schimbat când a fost transferat în Sank Petersburg. A rupt imediat relaţia cu Goliţân. După scoaterea din oficiu a lui Goliţân, Mitropolitul Serafim, ca şi preşedintele Societăţii Biblice a început să impună împăratului Alexandru abolirea şi închiderea Societăţii biblice şi transferarea afacerilor, proprietăţii şi traducerilor şi proiectelor Sfântului Sinod.

Astfel de cereri nu au fost realizare repede, apărând numai mai tâziu sub proaspătul impact al revoltei decembriste,⁶⁶⁸ responsabilitatea pentru care Şişkov i-a condamnat pe „mistici.” Decretul din 12 aprilie 1826 prin care se închidea Societatea biblică a conţinut o calificaţie importantă: „sancţionez vânzarea continuă la preţul stabilit pentru cei care doresc cărţile Sfintelor Scripturi care au fost deja publicate de Societatea biblică în rusă, slavonă şi alte limbi vorbite de locuitorii Imperiului” sub Nicolae I⁶⁶⁹ În practică, publicaţiile Societăţilor biblice au fost scoase din circulaţie şi numai comitelele interesate cu închisorile au fost interesate de a oferii traduceri ruseşti ale Noului Testament exilaţilor şi prizonierilor din stocurile lor.

Destul de ciudat, în 1828, prinţul K.K. Liven, superintendentul de mai înainte în Dorpat şi o figură influentă şi proeminentă în Societatea biblică de mai înainte, l-a înlocuit pe Şişkov ca şi Ministru al Educaţiei. Mai tâziu, în 1832, el a devenit capul nou născutei Societăţi Biblice germane. Prinţul Liven a aparţinut Fraţilor Moravieni. „Uneori un oficial trimis de undeva cu o misiune rapidă îl primea în sala de primire în faţa tuturor, cântând tare psalmii. Întorcându-se la un oficial, el îl asculta, dar fără să răspundă continua liturghia” (Viegel). Livel era un german şi un protestant şi Societatea Biblică Germană a fost cea care a fost restaurată. Totuşi, ca şi Ministru al Educaţiei, el a fost chemat să administreze tot imperiul. În orice caz, în acele vremuri, „viziunile guvernului s-au schimbat din nou.”