Ciubotelele ogarului

Cel mai frumos cadou
Seara s-a lasat, usoara, imbracand cu umbre minunea argintie a micutului oras acoperit de zapada. Casele raspandite pe dealuri, purtand cusme de nea, par niste mosneguti atipiti. Totul este incremenit intr-o liniste de inceput de lume, peste care cad fulgi mari si pufosi, ca intr-un basm povestit la gura sobei. Fumul se inalta, usor, din hornuri, iar in aerul rece pluteste un miros placut, de lemn ars, amestecat cu parfumul de vanilie al cozonacilor care se pregatesc in fiecare casa.

Dar linistea nu dureaza mult. O sanie cu cai trece in goana pe strada, raspandind un zvon voios de zurgalai si, ca la un semnal, orasul se animeaza din nou. Celor cativa oameni, intarziati dupa cumparaturi si care acum se grabesc sa ajunga acasa, incarcati de pachete, li se alatura, curand, grupuri-grupuri de copii voiosi si galagiosi, care, infruntand curajosi troienele, se bat cu bulgari, alearga, se rostogolesc si incearca sa prinda fulgii jucausi. Apoi, parca amintindu-si brusc de ceva, se opresc, seriosi, se scutura de zapada si se aduna la un loc, inviorand sufletele celor ajunsi deja acasa cu un strigat plin de veselie, care parca face noaptea si mai frumoasa: "Primiti cu Mos Ajunul?".

Este timpul bucuriei, al zambetelor luminoase, al beculetelor colorate din brazii impodobiti feeric, al florilor de gheata de pe geamuri, care sclipesc in mii si mii de culori, al horei fulgilor de nea, al clipelor de veselie impartite, in jurul bradului, cu toti cei dragi, al emotiilor coplesitoare la gandul darurilor care abia a doua zi vor fi dezvaluite, al covrigilor, nucilor, merelor si portocalelor impartite cu darnicie... Dar, mai ales, e timpul colindelor. Colinde se aud pretutindeni, in case, in curti, la porti, la fiecare colt de strada.

In aceasta veselie generala, numai Mihaita e trist. intai a incercat mama sa-l impace, cu prajituri si cozonac, apoi a venit bunica, sa-i povesteasca din nou despre Pruncul Iisus si Mos Craciun, istorioara care ii placuse atat de mult. Dar Mihaita ramase tot suparat. Degeaba ii promisese si taticul o plimbare cu sania, asa cum isi dorea el de atata timp. Nici macar gandul la cadourile pe care avea sa le gaseasca a doua zi sub brad nu i-a mai adus nici o bucurie, ca in ceilalti ani. Iar colindele copiilor veniti cu "Steaua"..., ei bine, nu turnara decat gaz peste foc.

Ca, de fapt, din cauza colindelor era suparat. De cateva luni incercase sa o convinga pe mamica sa il lase si pe el la colindat, impreuna cu ceilalti copii, dar ea parca se facuse ca nu il aude. incercase si la tata, si la bunica, ba chiar si la bunicul, dar nici ei nu ii dadusera voie, spunand ca e prea mic. "Poate la anul." - raspunsesera ei. "O sa mai cresti, o sa mergi la scoala... Ai si tu rabdare."

A, da! Si mai era un motiv pentru care era suparat, poate ca mai suparat decat ca nu-l lasasera sa mearga cu colindul. Bunicul disparuse cu cateva zile in urma, asa cum facea in fiecare an, de Craciun.

Si cum sa nu fie trist Mihaita? Dintre toti ai casei, pe bunicul il iubea cel mai mult. Bunicul era cel care nascocea cele mai frumoase jocuri si stia cele mai frumoase povesti, bunicul era cel care il juca pe genunchi, de-l facea sa se simta calare pe armasarul fermecat din basme si tot el avea cea mai frumoasa barba si cele mai dese mustati din lume, de care Mihaita avea voie sa traga oricat vroia. Bunicul era cel care il certa atat de bland cand facea vreo sotie si tot bunicul era cel care avea intotdeauna buzunarele pline cu bomboane si cate o jucarie noua pentru nazdravanul nepotel. Asa ca fara bunicul parca nu era Craciun.

Ei, poftim! Si acum mai trebuia sa mai si mearga la culcare, ca sa nu il supere pe Mos Craciun!

Mamica si taticul venira pe rand sa ii spuna noapte buna, apoi ramase cu buna, care, cu ochelarii pe varful nasului, tocmai se pregatea sa-i citeasca o poveste. Dar lui Mihaita numai de povesti nu ii ardea.

- Spune-mi, bunicuto, unde tot pleaca bunicul in fiecare an?

Bunica il privi sever, peste ochelari.

- Ei, are si el treburile lui, de oameni mari. Nu iti baga tu nasucul unde nu iti fierbe oala.

- E la serviciu?

Bunica tusi de cateva ori, incurcata.

- Mda, e la serviciu.

- Pai tata de ce are liber de Craciun si bunicul nu?

- Ei, rase bunica. Prea multe vrei sa stii si tu! Curiosii imbatranesc repede.

Si, impingandu-si ochelarii pe nas, incepu sa citeasca un basm minunat, despre Craiasa Zapezilor si despre Mos Craciun. Mihaita, oricat era el de suparat, fu prins in mrejele povestii si, in curand, leganat de glasul cald al bunicii, adormi. Buna puse cartea pe noptiera, ii trase plapuma pana sub barbie, stinse lumina si inchise incetisor usa in urma ei.

Mihaita se trezi brusc in mijlocul noptii, din cauza unor zgomote ciudate care veneau din curte. Oare ce o fi? Se strecura incet de sub plapuma si isi lipi nasucul de geamul inghetat, incercand sa vada, in intunericul de afara, de ce scartaia zapada. Nu ii era deloc frica, desi in curte putea sa fie un hos, un balaur sau altceva infricosator. Dar, in loc de balaur, ce-i fu dat sa vada? intr-un con de lumina, in mijlocul curtii, statea o sanie aurie, stralucitoare, incarcata de saci si saculeti rosii si la care erau inhamati sase reni, cum numai in cartile de povesti mai vazuse pana atunci. Tropotind usurel din copitele lor delicate, care lasau urme argintii pe zapada, renii asteptau linistiti, in timp ce in jur nu se vedea nici tipenie de om. Pai, bine, dar aceasta era saniuta lui Mos Craciun!

Incet-incet, sa nu il auda Mosul, Mihaita deschise usa si se strecura pe hol. Toti se culcasera si in casa era intuneric si liniste. Doar in sufragerie, unde era bradul, se auzea un fosnet slab.

Tocmai voia sa intre in sufragerie, curios, cand usa se deschise in fata lui si Mos Craciun in persoana iesi din incapere cu un sac gol in mana. Desi acesta nu putea sa-l vada, Mihaita ascunzandu-se in ultima clipa dupa hainele din cuier, baietelul zari chipul Mosului, luminat de razele argintii care veneau de afara.

Uimire! Mos Craciun semana foarte bine cu bunicul! Mihaita ii recunoscu ochii blanzi si surazatori, mustatile rasucite si barba stufoasa. Desi ar fi vrut sa il strige, baietelul nu mai putea face nimic de mirare. Cum se poate ca Mos Craciun sa semene atat de tare cu bunicul?

Cand se dezmetici, Mosul iesise deja pe usa de la intrare. inhatandu-si paltonasul din cuier si incaltandu-si in mare viteza ghetele, Mihaita iesi si el afara, in frig, vrand cu orice chip sa il intrebe pe Mosul unde era bunicul.

Mos Craciun tocmai aranja putin sacii din sanie. Renii il vazura pe Mihaita si incepura sa sforaie, nelinistiti. Auzindu-i, Mosul se intoarse si dadu cu ochii de baietelul care incepuse sa tremure de frig si de emotie.

- Mihaita, ce faci aici? La ora asta trebuia sa dormi de mult! Stii ca nu ai voie sa il vezi pe Mos Craciun cand iti aduce darurile!

Nemaipomenit! Pana si vocea semana perfect cu cea a bunicului.

Dintr-o data, Mihaita isi dadu seama ca nu era doar o simpla asemanare. Aha, deci de aceea lipsea bunicul de acasa in fiecare an! El era, de fapt, MOS CRACIUN!

Baietelul simti cum ii creste sufletul de bucurie. isi repeta, fericit, mereu si mereu: "Bunicul meu e Mos Craciun! Bunicul meu e Mos Craciun!". isi lua avant si, dintr-o data, sari din mijlocul aleii drept in bratele bunicului.

Mosul il stranse, incurcat, la piept.

- Bunicule, de ce nu mi-ai spus? il intreba Mihaita, cu nasul infundat in blanita care marginea pieptii tunicii rosii a batranului.

- Pentru ca nici un copil nu are voie sa ma vada! raspunse bunicul, razand. Daca ma vede vreun copil, de la anul nu mai sunt Mos Craciun.

- Cum adica, nu o sa mai fie Mos Craciun? se sperie baietelul.

- Ba da, dar o sa fie alt bunic.

Mihaita se intrista, dar apoi, gandindu-se ca de Craciunul viitor o sa-l aiba pe bunicul alaturi de el, se inveseli din nou.

- Fugi acum inapoi in pat, rosti batranul. Eu am multa treaba si am intarziat deja.

- Bunicule, te rog, ia-ma cu tine! Doar in noaptea asta! Vreau sa vad cum imparti cadourile! Hai, te rog!

Mosul se incrunta, lasandu-l jos.

- Copiii cuminti dorm la ora asta! Vrei sa nu mai primesti nici un cadou la anul?

- Hai, bunicule, te rog! se smiorcai Mihaita. Zau, n-o sa spun la nimeni. Si apoi, pot sa te ajut. Mata esti batran si ti-e greu sa duci toate cadourile.

Batranul statu putin pe ganduri, apoi spuse:

- Bine, mai fecior! Sa nu spui ca Mos Craciun nu ti-a indeplinit si aceasta dorinta. Suie repede in sanie, ca avem drum lung de facut.

Bunicul si nepotul se suira pe capra iar renii, ca la un semn, iesira din curte si incepura sa alerge de-a lungul strazii. Curand, Mihaita simti cum saniuta se desprinde usor de la pamant, lasand undeva, acolo jos, strada si casele, care se faceau din ce in ce mai mici, pana cand devenira doar niste luminite palpaitoare in noaptea intunecoasa de decembrie.

- Uite bunicule, zburam! striga, entuziasmat, baiatul.

Batranul rase, iar hohotele sale molipsitoare fura aduse inapoi de ecoul sosit dintre stele.

Saniuta zbura ca vantul si ca gandul, iar, in jurul lor, fulgii albi de zapada pareau o adevarata ninsoare de stele. Clopoteii de la gatul renilor umpleau aerul de triluri nemaiauzite, compunand, in clinchetul lor cristalin, o melodie vesela. Dedesubt, marea de luminite alerga cu o viteza ametitoare, dar zborul lor era atat de lin, incat lui Mihaita i se parea ca stau pe loc.

Baietelul nu se mai satura privind sclipirile multicolore de acolo, de jos, de pe pamant. Cand intr-o parte a saniei, cand in cealalta, striga vesel si ii atragea in permanenta atentia bunicului ba asupra unui grup de case clipind argintiu, ba asupra unei gramajoare de luminite rosii, albastre, galbene si verzi probabil dintr-un brad incarcat de becuri, intr-o curte scufundata in bezna.

Nu peste mult timp, ninsoarea inceta si, deasupra saniei care zbura ca fulgerul, rasari o luna plina de toata frumusetea, care-i invalui in lumina ei ireala. Acum treceau pe deasupra unor munti, ale caror crestete incarcate de zapada straluceau feeric, poleite de luna.

Mihaita nu mai vazuse niciodata ceva atat de frumos. Nu isi putea lua ochii de la crestele inzapezite, care pareau facute dintr-un argint nou si stralucitor. Apoi trecura peste rauri care scanteiau in intuneric, peste paduri negre si dese, ba chiar peste o mare ale carei valuri ametitoare se vedeau jucandu-se de-a prinselea cu luna reflectata in unde.

in fiecare oras si sat, coborau ca fulgerul in curti sau pe acoperisuri si, numai intr-o clipita, Mosul punea sub fiecare bradut cadourile notate pe lista in dreptul fiecarui copil cuminte. Strabatura multa cale, de la muntii si campiile acoperite de patura groasa de nea, pana la tinuturile gheturilor vesnice, unde casele erau rotunde si in intregime construite din zapada, de la insulele pierdute intr-o imensitate de ocean, unde de jur imprejur nu se putea vedea nimic altceva decat apa, pana la padurile fierbinti din Africa si din America, unde trebuira sa isi dezbrace hainele groase cu care plecasera, pentru ca era mai cald decat in timpul verilor pe care amandoi le cunosteau atat de bine.

Desi incantat de tot ceea ce vedea, la un moment dat, Mihaita incepu sa isi simta pleoapele din ce in ce mai grele si incepu sa faca eforturi din ce in ce mai mari sa nu atipeasca. Bunicul zambi.

- Ce e, dragul mosului? Te viziteaza cumva varul meu bun, Mos Ene?

in loc de raspuns, Mihaita casca prelung.

- Nu-i nimic, spuse batranul. Nu mai avem mult de colindat. Aproape ca am terminat toate cadourile. Ai sa vezi, vom ajunge acasa cat ai zice "peste"!

Dar Mihaita nu il mai auzea. Leganat usor pe aripa adierii care ii purta lin si adormitor prin vazduhul de cristal, baietelul adormise deja, ghemuit sub o gramada de saculete goale, in care, la inceputul fantasticei lor calatorii, fusesera daruri. Batranul zambi din nou si isi indemna renii, obositi si ei, la drum, in timp ce la orizont incepuse sa se iveasca geana aurie a rasaritului.

Cand se trezi pentru a doua oara, Mihaita auzi, de undeva, de foarte aproape, glasul bunicului.

- Scoala, somnorosule! Este ora pranzului si e ziua de Craciun! Nu esti curios sa vezi ce ti-a adus Mos Craciun?

Frecandu-se la ochi, baietelul se ridica in capul oaselor si isi dadu seama ca se afla acasa, in patucul lui cald, cu asternuturi fosnitoare. Cum, ajunsesera deja acasa? I se parea ca atipise doar o clipa, dar uite, bunicul avusese deja timp sa se schimbe de costumul lui de Mos si parea mai odihnit decat niciodata.

Sarind din pat direct in brate la bunicul, Mihaita ii inlantui gatul cu mainile si-l saruta pe obraz.

- Stii ceva? ii sopti el la ureche batranului. imi pare rau ca nu o sa mai fii Mos Craciun si la anul, ca am mai fi putut sa mai mergem din nou impreuna sa impartim darurile. A fost nemaipomenit!

Bunicul il privi mirat.

- Ce Mos Craciun, baiete? Ce cadouri? Si ce spui tu ca a fost nemaipomenit?

- Cum, ai si uitat? Azi noapte, cand am aflat ca esti Mos Craciun, te-am convins sa ma iei si pe mine cu saniuta ta trasa de reni si am zburat impreuna prin toata lumea!

- Cred ca ai visat, Mihaita! Acum, hai sa deschidem cadourile. Sunt convins ca Mosul ti-a adus exact ceea ce iti doreai.

Mihaita se lasa pagubas. Daca bunicul nu-si mai amintea sau daca nu voia sa vorbeasca despre mica lor plimbare, era mai bine sa il lase in pace. Totusi, baietelul mai avea ceva de soptit bunicului:

- Stii, alt cadou mai frumos decat sa impart cadouri alaturi de Mos Craciun nici nu mi-as putea dori vreodata.

Batranul zambi si sopti, la randul sau, la urechea lui Mihaita:

- Asta va fi micul nostru secret, nu-i asa?

Craiasa Albinelor

de Fratii Grimm

Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul prin lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul casei parintesti.

Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul:

- Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti decat el, n-am prea facut isprava mare !

Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la goana inspaimantate de moarte. Dar prostila ii opri, strigandu-le:

- Lasati ganganiile in pace ! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea !

Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate. Cei doi frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar Prostila se impotrivi si de data asta:

- Lasati zburatoarele in pace ! N-o sa ingadui sa le ucideti !

Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine, aflat intr-o scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un izvoras... Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar prostila se impotrivi cu si mai multa tarie:

- Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc !

In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-ai fi gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat despre oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate.

Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada: in fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei mese !... Strigara la el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a treia oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag.... Si fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se odihneasca.

A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i semn sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de paitra. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea blestemului.

Prima incercare glasuia astfel: "Sub covorul de muschi al padurii stau ascunse cele o mie de boabe de margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cal care s-a incumetat sa le caute se va preface in stana de piatra !"

Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a putut sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar.

Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra !

In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine.. Si oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se preface si el in stana de piatra.

Iata ca veni si randul lui Prostila... se apuca el sa caute in desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob de margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea.

Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si cum plangea el asa, numai ce I se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si micile ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar si facura din ele o gramada bunicica.

A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia de la iatacul domnitei.

De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un card de rate. Erau tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului.

Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai tanara si mai frumoasa. Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce - cea mai mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica luase o lingurita de miere.

"Ei, acu' sa te vedem pe unde scoti camasa !" se gandi Prostila in sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina. Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe gura aceleia care gustase din miere. Si astfel putu prostila sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite. Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea omeneasca.

Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite si, dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire.

Povestea fulgului de zapada
Era odata, demult, tare demult, o fetita care se numea Roua. Roua se nascuse in casa unui om bun si harnic. Parintii o iubeau ca pe lumina ochilor. Ziua si noaptea se gandeau numai la fericirea copilei lor.

Mama ii tesea rochite din culorile tuturor florilor, iar tata ii facea coronite de pus in par din cele mai frumoase pietricele gasite in raul ce curgea in fundul gradinitei.

Roua era tot atata de buna pe cat era de frumoasa. Avea doi ochi ca doua scantei, limpezi si plini de bunatate. Privirile ei blande alinau cea mai mare durere. Parul ei, un val matasos, moale si stralucitor, atingea pamintul in mers. Mainile ei erau asa de indemanatice, ca cejucru luau il si terminau; dar nu oricum, ci frumos si bine. Intr-un cuvant, toti erau asa de fericiti, ca pereche in lume nu aveau. Parintii nu-si mai gaseau loc de asa mare bucurie ce daduse peste ei.

Cum uneori, insa, zilele senine sunt umbrite de nori tot asa si in sufletul parintilor fetei era o umbra care le intuneca fericirea. Mama, de caPovestea fulgului de zapadate ori isi aducea aminte, si isi aducea destul de des, se ascundea in cea mai intunecata camera si plangea, si plangea pana se linistea. Astfel, zilele treceau, Roua crestea, se facea tot mai frumoasa, dar si durerea in sufletul parintilor crestea.

Mama avea mare grija de fetita. O urmarea pas cu pas si niciodata nu o lasa sa iasa afara in plin soare. Ea o scotea pe fata la plimbare numai seara.

In gradina care era plina de cele mai frumoase flori, Roua zburda, se ducea in serile cu luna plina si isi privea chipul frumos in oglinda apei. Acolo vedea ea ca ochii ei straluceau ca doua pietre scumpe, ca parul ei era un val inspumat de matase.

Cand nu era luna, licuricii isi aprindeau felinarele si se insirau pe malul apei ca sa faca lumina in calea fetei.
Uneori, obosita de atata alergat, se oprea cu mama ei sub un pom si asculta susurul raului, piuitul pasarelelor care se pregateau de ,somn, fosnetul frunzelor, soaptele vantului cald de vara care ii mingiie obrajii, infierbintati de atata zburdat si se desfata in parfumul florilor care-i erau atit de dragi. Fiecare floare era socotita o fiinta careia Roua avea sa-i spuna ceva. Tuturora le soptea usor „Noapte buna.” Mangaindu-le cu degetele ei subtiri si moi cand pleca sa se culce.

Aceasta fericire si multumire nu dura mult. Venind intr-o zi la ea prietenele ei, una mai vorbareata o intreba de ce nu iese si ea afara, iar alta, de ce nu vine si ea in vizita la ele. Roua ridica cei doi ochi limpezi spre fete si nu raspunse. Dupa plecarea lor, alerga la mama ei, spunandu-i; "Mama, mama, de ce nu merg si eu niciodata ziua afara la joc?"

— Copila mea, copila mea! striga mama inspaimantata si o imbratisa pe fata ca si cum ar fi aparat-o de o primejdie.

Dupa putin timp, mama ii spuse: "in clipa in care te va atinge soarele, noi te vom pierde, asa a vrut zana cea rea." De atunci, nelinistea mamei a crescut si in curind se imbolnavi. Roua o ingriji, cu dragoste, asigurind-o ca e destul de mare ca sa inteleaga primejdia ce o astepta.

In curind mama s-a facut bine si si-a inceput iar munca de toate zilele. Intr-o zi, venind de la lucru, ea aduse un voal de matase subtire ca panza de paianjen, alb si sclipitor, pentru a-i face o rochie.

Cind rochia a fost gata, Roua s-a asezat in fata oglinzii si s-a imbracat. Era atit de frumoasa in seara aceea, ca licuricii alergau de colo colo prin gradina, sa vesteasca toate cantatoarele, ganganiile, florile, frunzele, vantul ca Roua este mai frumoasa ca oricand si sa pofteasca toti s-o vada.

Si, intr-adevar, privindu-se in undele lacului, Roua nu se mai recunoscu. De fericire baga mana in apa s-o tulbure, sa vada daca nu e vreo nalucire. Nu, cu adevarat era ea.

Mama fetei pleca zilnic la lucru si Roua raminea cu gospodaria, acasa. cand pleca, nu uita totdeauna sa-i spuna: „Ai grija de casa si mai ales de tine. Roua zambea, o imbratisa, o saruta si mama pleca linistita.

Intr-una din zile, dupa ce Roua termina toata treaba, lua rochia cea frumoasa si se imbraca. Se privi in oglinda. Era incantata. Ce-ar fi sa ma duc la prietenele mele, sa le arat ce rochie frumoasa am? Si se indrepta spre usa, dar… Isi aduse aminte de sfatul mamei. Atunci, se intoarse si incepu sa danseze prin camera. Invartindu-se, atinse perdeaua care ii dezvalui minunile de afara. Privi pe fereastra. Soarele arzator arunca raze de aur care invaluia tot pamintul. Pasarelele ciripeau, zburdand de ici-colo, cantand cantece de bucurie catre soare. Florile cu rochitele lor care de care mai frumoase, isi ridicau capsorul, pline de fericire, inspre el. Fluturasii in haina lor de sarbatoare treceau pe la fiecare floare ii spuneau ceva si plecau la alta si tot asa mereu.

Ce bine trebuie sa fie afara, gandi Roua. Cum as vrea sa fiu si eu in soare, sa ma bucur cu toate vietuitoarele!

Duse mana la cap, isi mangaie fruntea incalzita de tot ce vazuse si dadu sa mearga la usa.

„Nu, nu, nu trebuie!” si se intoarse.

Trecu ziua, veni mama, mersera in gradina si se culcara.

A doua zi, in capul fetei se infiripa asa de tare gandul sa iasa afara ca nu o mai slabea. Isi lua rochia cea minunata, se privi in oglinda, insa bucuria nu-i mai fu atat de mare. Se duse la fereastra plictisita. Privi. Acelasi tablou. De cateva ori se indrepta spre usa si se intoarse. Trecu si ziua aceasta cu bine.

Veni a treia zi. Roua isi puse rochia, se privi in oglinda vru sa danseze, sa cante. Zadarnic. Nimic nu-i mai scotea din cap gandul de a iesi la soare.

"Si ce-o sa fie daca ies?" gandi ea… apoi cu glas tare: „Ma duc doar in prag, mai departe, nu". Se mai suci, se mai invarti, privi pe fereastra. Fluturii zburau de colo pana colo, parca ziceau: "Vino, vino!"

Isi lua inima in dinti si se duse la usa. O deschise. Vai, ce incantare! Caldura ii invalui trupul. Ce bine se simtea acum. Nu o durea nimic, nu simtea nimic rau. Iesi in curte. Incepu sa alerge, sa cante, sa mangiie florile, incerca sa prinda un fluture.

Obrajii i se rumenira, ochii ii straluceau mai tare. Dar parul, parul era numai din fire de aur in care sclipeau pietre scumpe.

Fericirea era nemasurata. Roua se simtea usoara, parca plutea. Radea, se invartea, nu mai avea astampar. De-indata, vrand sa se opreasca in loc, sa se odihneaasca, simti ca nu mai poate,atinge pamintul. Bucuria ii fu mai mare. Se lasa in voia vantului si simti cum se urca tot mai sus, tot mai sus.

— "Ajung la soare, ajung la soare! cat am dorit si doresc sa fiu langa el. Ce frumos e!"

Privi in jos. Ce frumos se vedeau casele, gradinile, pamantul! Se gandi: "Cum de n-a iesit pana acum afara? Toate au fost numai niste nascociri. Cum o sa-i povesteasca mamei tot ce a vazut!"

In acest timp, Roua era tot mai usoara si urca tot mai sus. Parul ei despletit ii invaluia corpul si rochita umflata de vant o ajuta sa urce mai repede, tot mai sus si tot mai sus. Urcand asa, Roua simti ca-i este frig. Se ghemui dar frigul era tot mai mare. Simtea ca se ingreuneaza de parca ti-ar fi atarnat cineva pietre de picioare. Se uita imprejur si vazu ca ajunsese intr-un palat plin cu apa si in ce parte voia sa puna piciorul sau sa intinda mina, dadea numai de apa. Era palatul lui Nor Cenusiu. Nici n-avu timp sa se dumireasca ca se si deschise o usa si prin ea navalira o sumedenie de copii, care mai mari, care mai mici si fiecare avea cite un nume: Nor Alb, Nor Pufusor, Nor Cenusiu, Norulet Albastrui.

Se inghesuiau asa de tare, incit s-au amestecat unii cu altii de nu-i mai cunosteai.Povestea fulgului de zapada

Roua abia isi gasise un loc sa stea. N-au intrat bine cu totii ca usa se tranti si aparu Nor Cenusiu, tunind si fulgerand. Cu glas ca din butoi sau ca si cum ar fi batut in toba le spuse sa mearga fiecare si sa stranga cat mai multe picaturi de apa ca pe pamint trebuie ploaie.

Nor Pufusor spuse ca el a si gasit o picatura care e chiar langa el, aratand-o pe Roua. Fetita incepu sa strige ca nu ramane la ei, ca se duce la soare. Striga degeaba. Nimeni n-o asculta. Si cu totii se ingramadeau la usa, care mai de care sa iasa mai repede afara. Acolo s-au intanlit cu Bate Vant, care i-a luat pe aripile lui si a inceput sa-i ridice pe toti sus. Rouai i se lumina fata de un zimbet. Tot va ajunge la soare. Deodata, norii se imprastiara care incotro si Roua ramase in barba lui Bate Vant, care ii zise: „Prinde-te cu mainile de bara mea si tine-te bine, ca te duc eu la soare.” Si au zburat ei asa pana ce l-au intilnit in cale pe Vajiie-Vant care o cauta pe fata. El auzise de la Nor Cenusiu ca sus, in vazduh, undeva, o fetita si cu Ger Napraznic avea nevoie de cineva care sa-i aprinda pipa si sa-i scuture pletele de bruma, fetita aceasta era tocmai ce-i trebuia..

Si asa Vajaie Vant veni in cautarea ei, ca sa-i mai intre in voie mosului care era tare suparat, mai ales in ziua aceea, caci raza de soare se strecurase strengareste prin fereastra si ii topise un fir de gheata, din mustata. Asa ca Vajaie Vant, dand peste cei doi calatori, o insfaca pe fata si pleca cu ea. Bate-Vint nici n-avu timp sa-si dea seama ce se intamplase. Roua incepu sa planga. Isi dadea seama ca acum merge la rau, si chiar asa era. Ajunsesera la portile palatului de gheata, unde locuia Ger Napraznic.

Vijaie Vant batu la poarta cu un ciocan de gheata. Poarta se deschise, iar cand intrara, la usa palatului vazura doi oameni de zapada nemiscati, care faceau de straja.

Palatul era foarte mare, inalt, facut numai din gheata si era asa de rece, ca-ti ingheta suflarea. Vijaie Vant sufla si in fata lor se deschise printre bolovanii de gheata o potecuta, pe unde trecura cei doi calatori, sufland din greu. Au mers ei asa o bucata de vreme si au ajuns in odaia in care se afla Ger Napraznic. El sedea pe un scaun inalt de gheata. Era invelit cu o patura de zapada, iar in gura avea o pipa de gheata si cand pufaia iesea din ea o pulbere ce se lipea unde nimerea. Asta era bruma.

Cum o vazu pe Roua, o trimise sa ia pieptenele din lada ce se afla intr-un colt al camerei si sa-l pieptene, ca de mult nu-si mai scuturase bruma din par. Roua — tremurand de frig — se apropie de lada, o deschise si scoase, spre mirarea ei, un pieptene facut din turturi. Incepu sa-l pieptene si sa planga de frig ce-i era.
Ger Napraznic simti o lacrima calda pe frunte. Se incrunta si zise: "Nu-i de ajuns ca mi-a topit raza de soare un fir din mustata, tu vrei sa ma topesti cu totul? Ai grija, un fir de par de-mi va lipsi e vai de tine!"

Roua suspina si incerca sa-si opreasca lacrimile, dar dorul de mama, de casa, de gradina, de rauletul in care isi oglindea altadata mandrul chip o indemna la plans. Si plangea fara oprire. Ger Napraznic, ca sa scape de lacrimile ei, le prefacea pe loc in pufusor de bruma, care, din cauza rasuflarii lui, se involbura prin camera si se lipea la ochi, pe fata, pe gat si te ingheta.

Atunci, Roua deschise geamul. Bruma iesi afara si, cu graba mare, dusa de vanturi, alerga in jos cat mai aproape de pamant.

Roua privea dupa ea si dorul de casa ii topea inima. Ea slabea din zi in zi tot mai tare si se simtea tare, tare usoara. Se gandi ce-ar fi daca o data cu bruma de gheata ar sari si ea pe fereastra, si asa facu.

Ger Napraznic simti ca, nu mai e pieptanat, lovi cu pumnul intr-un clopot de gheata care zguduiPovestea fulgului de zapada tot palatul si indata se infatisa inainte-i Vijaie Vant.

"Alearga iute dupa fata aceea! De n-o poti prinde, sufla de poti si prefa-o in fulg de zapada!"

Vajaie Vant iesi val-vartej pe usa, cu barba in vant, cu toiagul de gheata in mana si cu mantaua fluturand. Alerga se alerga, dar baga de seama ca Roua se departa tot mai tare. Atunci, incepu sa sufle, Roua simti ca-i ingheata spatele, apoi mainile, picioarele, capul si incet, incet simti ca o cuprinde un somn odihnitor. cand sa inchida ochii, ea se mai uita odata spre pamant, sa vada ce-i era mai drag. Si, spre marea ei bucurie, i se infatisa tot ce iubise ea mai mult — casa, curtea, gradina, insa florile nu mai erau, pasarelele plecasera de mult, fluturii se ascunsesera, merele, perele, strugurii nu mai erau. In gradini si vii pomii erau goi. Pamantul era pustiu. Trecuse multa vreme de cand plecase. .Roua, totusi a recunoscut locurile dragi. : "N-am sa te las mosule sa ingheti pamantul, n-am sa te las," gandi ea. Isi prinse rochita inspumata cu mainile tremurande si, intinzand-o, se lasa usor in jos, aparind pamantul de furia gerului napraznic.

Si, asa, fiecare fir din tesatura minunatei rochite se prefacu in cate un firisor sclipitor de zapada care tocmai acoperi pamantul sa-l incalzeasca, sa ocroteasca semintele care dormeau somnul lung de iarna, asteptand primavara sa incolteasca, sa inveseleasca si sa imbogateasca pamantul cu rod imbelsugat.

De priviti cu atentie fiecare fulgusor de zapada, in el veti vedea ochii stralucitori ai Rouai, care zambesc cu drag tuturor copiilor si-i imbie la joc.