Clasicii literaturii universale

avînd aerul unui înger rnîntuit.

Cei doi copilaşi, uzi leoarcă, simţeau ca încep să se încălzească.

• 
  A, da — continua Gavroche — şî pentru ce plîn-
  geaţi ? Şi arătîndu-l pe cel mic fratelui sau : Un mucos
  ca ăsta, hai, mai zic şi eu ; dar un om mare ca tine să
  plîngă, ce nerozie ! Parcă erai un viţel !
  
• 
  Doamne — zise copilul — dar n-aveam casă unde
  să ne ducem.
  
• 
  Piciule — reluă Gavroche — nu se zice casă, se zice
  dugheană.
  
• 
  Şi pe urmă ne era frică singuri, aşa, noaptea...
  
• 
  Nu se zice noaptea, se zice oarba.
  
• 
  Mulţumesc, domnule ! spuse copilul.
  
• 
  Ascultă — începu din nou Gavroche — nu trebuie
  să mai scînciţi de-acum încolo după nimic. O să am eu
  grijă de voi. Ai să vezi ce bine-o să fie. Vara vom merge
  la Glaciere cu Navet, un prieten al meu, ne vom scălda
  la gară, vom alerga în pielea goală pe mal în faţa podu­
  lui de la Austerlitz ; asta le înnebuneşte pe spălătorese.
  Ţipă, ocărăsc, dacă ai şti ce caraghioase sînt! O să ne
  ducem să vedem omul-schelet. Trăieşte. La Champs-
  Elysees. E slab ca o zi de post. Şi pe urmă am să vă duc
  la teatru. Am să vă duc la Frederick-Lemaître '. Am bilete,
  îi cunosc pe actori, am şi jucat într-o piesă. Eram nişte
  mogîldeţe atîtica ; alergam pe sub o pînză care făcea
  valuri ca marea. Am să vă bag actori şi pe voi la teatrul
  meu. O să mergem să vedem sălbaticii. Nu sînt adevăraţi
  sălbaticii ăştia. Au pe ei tricouri subţiri, trandafirii, care
  fac cute, şi li se văd coatele cîrpite cu aţă albă. După
  asta o să ne mai ducem la Operă. Intrăm cu „claca".
  

¹ Celebru actor francez din secolul trecu!.

556

„Claca" la Operă e foarte bine alcătuită. N-o să mă duc doar cu „claca" la teatrele mici de pe bulevarde. La Operă, ce crezi, sînt şi d-ăia care plătesc douăzeci de bani, nişte găgâuţi. Li se zice ciurucuri. Şi pe urmă o să ne ducem să vedem cum se ghilotinează. Am să vă arăt călăul. Stă în strada Marais. Domnul Samson. Are şi cutie de scrisori la poartă. A, e distracţie mare !

In clipa aceea un strop de ceară căzu pe degetele lui Gavroche şi-l aduse la realitate.

• 
  Drace — exclamă el — iacătă că se termină feştila !
  Băgafi de seamă ! Nu pot pune mai mult de un ban pe
  lună pentru luminat. Cînd te culci trebuie să dormi,
  N-avem timp să citim romane de-ale domnului Paul de
  Kock '. Şi unde mai pui că lumina s-ar putea vedea prin
  crăpăturile porţii, şi-atît le-ar trebui sticleţilor !
  
• 
  Şi pe urmă — spuse sfios cel mai în vîrstă, singurul
  care se încumeta să-i vorbească lui Gavroche şi să-i răs­
  pundă — ar putea să cadă vreo scînteie pe paie ; să
  avem grijă să nu dăm foc casei.
  
• 
  Nu se zice să nu dăm foc casei, îl lămuri Gavroche
  Se zice să nu pîrpălim dugheana.
  

Furtuna se înteţea. Printre rostogolirile tunetului se auzea răpăitul ploii pe spinarea elefantului.

— Am păcălit-o, i-am tras chiulul ploii ! zise Gavroche

îmi place să ascult cum toarnă cu găleata pe picioarele
casei. Iarna e o dobitoacă, îşi pierde marfa, se căzneşte
degeaba, nu ne poate uda, şi asta îl face să bombăne pe
bătrînul sacagiu de sus.

Aluzia aceasta Ia tunet, ale cărei consecinţe Gavroche, ca un filozof al secolului al XlX-lea ce era, le primea dinainte cu largheţe, fu urmată de un fulger uriaş, atît de orbitor, încît ceva din el pătrunse prin crăpătura burţii elefantului. Aproape în acelaşi timp tunetul bubui cum­plit. Cei doi copii scoaseră un ţipăt şi se ridicară atît de repede, încît dădură la o parte sîrma împletită ; dar Ga­vroche se întoarse spre ei cu mutra lui plină de îndrăz­neală şi, profitînd de lovitura tunetului, izbucni în rîs :

' Romancier francez superficial din prima Jumătate a secolului frecut.

557

— Uşurel, copii I Să nu dârîmăm edificiul. Aşa tunet mai zic şi eu ! Asta nu e un moft de fulger ! Bravo! Doamne, pe cinstea mea, mai-mai ca Ia teatrul Ambigu ^l!

După aceste cuvinte, Gavroche drese din nou sîrma îm­pletită, îi ridică încetişor pe amîndoi copiii pe căpătîiul patului, le apăsă genunchii făcîndu-i să se întindă bine şi spuse :

— Fiindcă bunul dumnezeu îşi aprinde luminarea, pot să suflu într-a mea. Copii, trebuie să dormiţi, omuleţii mei .' E foarte rău dacă nu dormiţi. Asta face să vă duh­nească culoarul sau, cum se zice în lumea bună, să vă miroasă gura. Ghemuiti-vă bine în boarfe ! Sting. Gata ?

• 
  Da, şopti cel mai în vîrstă. E bine 1 Parcă-aş avea
  puf sub cap.
  
• 
  Nu se zice cap — îl corectă iar Gavroche — se zice
  butuc.
  

Copiii se strînseră unul în altul. Gavroche îi aşeză mai bine pe rogojină şi le potrivi învelitoarea pînă la urechi, apoi repetă pentru a treia oară îndemnul în limba lui hieratică :

— Hait, capul la cutie I Şi suflă în opaiţ-

Abia stinsese lumina şi un tremur ciudat începu să cla­tine împletitura de sîrmă sub care se culcaseră cei tref copii. O mulţime de frecături înnăbuşite scoteau un sunet metalic, ca şi cum gheare şi dinţi scrîşneau pe firul de aramă. Şi totul era însoţit de fel de fel de chiţăituri.

Micuţul de cinci ani, auzind această zarvă deasupra capului său, îngheţă de spaimă, dădu cu cotul fratelui mai mare, dar fratele mai mare „soilea" de mult, aşa cum îi poruncise Gavroche. Atunci, micuţul, nemaiputînd de frică, îşi luă inima-n dinţi şi-l întrebă pe Gavroche, încet de tot, cu sufletul la gură :

• 
  Domnule...
  
• 
  Hei ? făcu Gavroche, care tocmai închisese pleoapele.
  
• 
  Ce-i asta ?
  

' Organiza spectacole fastuoase de feerii şf melodrame, cu Jocuri de lumini abţinute prin fecuri de artificii,

558

— Şobolani, răspunse Gavroche.

Şi îşi puse din nou capul pe rogojină.

Şobolanii, care în adevăr mişunau cu miile în cheres­teaua elefantului şi care nu erau decît acele pete vii negri­cioase despre care am vorbit, fuseseră ţinuţi la distantă de flacăra luminării, atîta vreme cît ardea, dar de îndată ce vizuina, o adevărată cetate a lor, se cufundase iar în beznă, simfind în preajma lor ceea ce marele povestitor Perrault numeşte „carne fragedă", se cătăraseră pînă sus, unde se-apucară să roadă ochiurile sîrmei, ca şi cum ar fi vrut să găurească acele zale nemaivăzute.

Micuful nu putea să adoarmă.

• 
  Domnule... reluă el.
  
• 
  Ei ? făcu Gavroche.
  
• 
  Ce e aia şobolani ?
  
• 
  Şoareci.
  

Explicaţia linişti pu{in pe copilaş. Văzuse în via{a lui şoareci albi şi nu-i fusese frică de ei. Totuşi, mai ridică o dată glasul :

• 
  Domnule ?
  
• 
  Ei ? făcu din nou Gavroche.
  
• 
  De ce n-aveti o pisică ?
  
• 
  Am avut una — răspunse Gavroche — am adus una,
  dar mi-au mîncat-o.
  

Această a doua explicaţie strică tot ceea ce făcuse prima, şi micu{ul începu iar să tremure. Dialogul dintre el şi Gavroche porni din nou pentru a patra oară.

• 
  Domnule ?
  
• 
  Ei?
  

—- Cine a fost rnîncat ?

• 
  Pisica.
  
• 
  Da cine a mîncat pisica ?
  
• 
  Şobolanii.
  
• 
  Şoarecii ?
  
• 
  Da, şoarecii.
  

Copilul, uimit de aceşti şoareci care mănîncâ pisici, urmă :

• 
  Domnule, o să ne mănînce şi pe noi şoarecii ăştia ?
  
• 
  Tii, pe dracu ! exclamă Gavroche.
  

559

^I

■ ■

Groaza copilului era la culme. Dar Gavroche adăugă : — N-ai teamă ! Nu pot intra. Şi pe urmă sînt eu aici ! Na, ia-mă de mînă ! Taci din gură şi culcă-te !

Gavroche, în acelaşi timp, dădu mîna micuţului pe deasupra fratelui său. Copilul o strînse la piept şi se sim{i întărit. Curajul şi puterea ştiu să se comunice aşa, în taină. Liniştea se lăsase iarăşi peste ei, zgomotul glasu­rilor speriase şi alungase şobolanii ; în zadar se mai în­toarseră după cîteva clipe făcînd o zarvă grozavă, că cei trei prichindei, cufundaţi în somn, nu mai auzeau nimic. Ceasurile de noapte se scurgeau. întunericul învăluia nemăsurata Piaţă a Bastiliei; un vîret de iarnă, încărcat de picurii ploii, sufla cu răbufniri, patrulele se furişau pe Ia porţi, cercetînd aleile, grădinile, coifurile întune­coase şi umblînd după vagabonzii nopţii, treceau în li­nişte prin fata elefantului; namila, înmărmurită pe pi-cioarele-i solide, cu ochii deschişi în întuneric, părea că visează mulţumită de fapta sa bună, de a adăposti de ger şi de oameni pe cei trei bieţi copii adormiţi.

Cititorul e bine să-şi amintească, pentru a înţelege ceea ce va urma, că pe atunci corpul de gardă al Bastiliei se afla la cealaltă margine a pieţei şi că ceea ce se petrecea lîngă elefant nu putea fi zărit nici auzit de santinelă.

Cînd ultimul ceas din noapte, înainte de ivirea zorilor, era pe sfîrşite, un om ieşi în fugă din strada Saint-Antoine, străbătu piaţa, ocoli împrejmuirea „Coloanei din iulie" şi se strecură printre uluci pînă sub pîmtecul ele­fantului. Dacă o lumină oarecare ar fi căzut pe el, s-ar fi ghicit după cît era de ud că petrecuse noaptea în ploaie. Ajuns sub elefant, scoase un ţipăt ciudat, care nu făcea parte din nici o limbă omenească şi pe care numai un pa­pagal l-ar putea scoate. Repetă de două ori acest ţipăt, a cărui transcriere de mai jos nu ne poate da decît o slabă idee asupra lui:

— Kirikikiu .'

La al doilea ţipăt, un glas limpede, vesel şi tineresc răspunse din burta elefantului :

— Da.

560

Aproape numaidecît scîndura care astupa gaura fu dată ia o parte şi lăsă liberă trecerea unui copii care coborî pe unul din picioarele elefantului şi căzu binişor lingă omul acela. Era Gavroche. Iar omul era Mont­parnasse.

Cit despre strigătul „kirikikiu", era fără îndoială ceea ce copilul voia să spună prin : „Vei întreba de domnul Gavroche".

Auzindu-l, Gavroche se deşteptase tresărind, se tîrîse afară din „alcov", desfăcînd puţin grilajul de sîrmâ, pe care apoi ii închisese din nou cu mare grijă, pe urmă deschisese chepengul şi coborîse.

Omul şi copilul se recunoscură în tăcere, pe întuneric. Montparnasse spuse numai atît :

— Avem nevoie de tine. Vino să ne dai o mînă de
ajutor I

Ştrengarul nu mai ceru nici o altă lămurire.

— Hai ! zise el.

Şi amîndoi se îndreptară spre strada Saint-Antoine, de unde venise Montparnasse, strecurîndu-se iute prin lungu) şir de căruţe ale zarzavagiilor, care la acel ceas coborau spre hale.

Zarzavagiii, ghemuiţi în căruţe, printre saltele şi le­gume, pe jumătate adormiţi, cu gulerele ridicate peste urechi din pricina ploii nemiloase, nu catadicsiră să arunce nici măcar o privire asupra ciudaţilor trecători.

III

PERIPEŢIILE EVADĂRII

Iată ce se întîmplase chiar în noaptea aceea la închi­soarea La Force.

Babet, Brujon, Gueulemer şi Thenardier, deşi Thenar-dier se afla la secret, puseseră la cale o evadare. Babet o şi înfăptuise pe a lui chiar în ziua aceea, cum s-a vâzuf din cele povestite de Montparnasse lui Gavroche.

Montparnasse trebuia să-i ajute de afară.

561

Brujon, petrecînd o lună într-o camera de corecţie, avusese timpul, în primul rînd, să împletească o funie şi, în al doilea rînd, să clocească un plan. Altădată, aceste locuri aspre, unde disciplina de închisoare lasă pe osîndit numai cu el însuşi, erau alcătuite din patru pereţi de piatră, un tavan de piatră, o pardosea de lespezi, un pat de campanie, un ochi rotund cu gratii, o uşă căptuşită cu fier şi totul se numea „carceră" ; dar carcera a fost socotită prea groaznică, azi aşa ceva se alcătuieşte din-tr-o uşă de fier, un ochi de geam cu gratii, un pat de campanie, o pardosea de lespezi, un tavan de piatră, patru pereţi de piatră, şi totul se numeşte „cameră de corecţie". E şi luminată oarecum spre prînz. Neajunsul acestor ca­mere, care, după cum se vede, nu sînt carcere, este că lasă să gîndească nişte fiinţe care ar trebui puse să muncească.

Brujon gîndise, deci, şi ieşise din camera de corecţie cu o funie. Fiindcă i se dusese vestea la închisoarea Charlemagne ca foarte primejdios, fu mutat la Bâtiment-Neuf. Primul lucru pe care-l găsi la Bâtiment-Neuf fu Gueulemer, al doilea, un cui ; Gueulemer, adică crima, un cui, adică libertatea.

Brujon, despre care este timpul să ne facem o idee completă, cu toate că părea că are fire gingaşă şi o nos­talgie adînc premeditată, era un vlăjgan politicos, isteţ şi hoţ, cu privirea mîngîioasă şi zîrnbetul crunt. Privirea exprima voinţa, zîmbetul, firea sa. îşi îndreptase cele dintîi studii în arta hoţiei asupra acoperişurilor ; făcuse mari progrese în industria răpitorilor de tablă de pe case, care jefuiesc acoperişurile şi dezlipesc burlanele prin metoda zisă au gras-double.

Ceea ce făcuse momentul potrivit pentru o încercare de evadare era împrejurarea că tinichigiii chiar atunci re­parau şi aşezau din nou ţiglele închisorii. închisoarea Saint-Bernard nu mai era de loc despărţită de Charle­magne şi de Saint-Louis. Se înjghebară pe deasupra lor tot felul de scări şi schelării ; cu alte cuvinte, tot atîtea trepte şi punţi de scăpare.

562

Bâtiment-Neuf, care era tot ce poate fi pe lume mai coşcovit şi şubred, era punctul slab al închisorii. Zidurile îi erau atît de roase de silitră, încît se ivise nevoia ca bolţile dormitoarelor să fie căptuşite cu scînduri de lemn, pentru ca pietrele desprinse din tavan să nu mai cadă în paturi. Cu toată această vechime, se făcea greşeala ca tocmai în Bâtiment-Neuf să fie aduşi cei mai zurbagii deţinuţi, „cauzele grele", cum se zice pe limba închi­sorilor.

Bâtiment-Neuf cuprindea patru dormitoare aşezate unul deasupra celuilalt şi o mansardă numită „La aer curat". Un horn gros de sobă, rămas pesemne de la vreo fostă bucătărie a ducilor de La Force, străbătea cele patru caturi, tăia în două toate dormitoarele prin care închipuia un fel de stîlp turtit şi apoi străpungea acoperişul.

Gueulemer şi Brujon se aflau în acelaşi dormitor. Din prevedere fuseseră puşi la etajul de jos. Intîmplarea făcea ca paturile lor să fie aşezate cu căpătîiul spre hornul sobei.

Thenardier se afla chiar deasupra capului lor, în man­sarda numită „La aer curat".

Trecătorul care se opreşte în strada Culture-Sainte-Catherine, de după cazarma pompierilor, în fata porţii de intrare a băilor, zăreşte o curte încărcată de flori şi de arbuşti în hîrdaie, în fundul căreia se ridică, cu două aripi, un fel de pavilion rotund, mic, alb, înveselit de obloane verzi, vis bucolic al lui Jean-Jacques. Nu sînt nici zece ani de cînd deasupra acestui pavilion se înălţa un zid negru, uriaş, coşcovit şi gol, de care se rezema pavilionul. Era zidul de pe care se făcea paza închisorii La Force.

Zidul acesta, din spatele turnului, era Milton zărit în­dărătul lui Berquin.'

¹ Contrastul dintre cele două clădiri este subliniat comparativ prin contrastul celor doi scriitori. Unul, Milton, poet englez din secolul al XVII-lea, grav şi evlavios, autorul poemului biblic Paradisul pierdut ; celălalt, poet francez din secolul al XVIII-Iea, autor de elegii sen­timentale.

563

Dincolo de zid, mai înalt decît el şi mai negru, se vedea un acoperiş. Era acoperişul Clădirii-Noi. Avea patru ochiuri de mansardă, cu o armătură de drugi de fier: ferestrele de la „Aer curat". Un coş străpungea acoperişul ; acelaşi coş care trecea prin dormitoare.

„Aer curat", mansarda Clădirii-Noi, avea înfăţişarea unei săli mari, închisă cu grătare triple şi cu uşi căptuşite cu tablă, ţintuite cu cuie uriaşe. Cînd intrai în ea, prin partea de nord, aveai la stînga cele patru lucarne, şi Ia dreapta, fa{ă-n fată cu lucarnele acestea, patru cuşti pă­trate, destul de cuprinzătoare, depărtate una de alta, des­părţite prin culoare strîmte construite din zid de o înăl­ţime de om, şi mai sus, pînă la acoperiş, din drugi de fier.

Thenardier se afla la secret într-una din aceste cuşti în noaptea de 3 februarie. Niciodată nu s-a putut descoperi cum, prin ce mijlociri tainice, izbutise el să facă rost şi să ascundă aci o sticlă de vin din acela născocit, zice-se, de Desrues, în care e amestecat un narcotic, vin pe care banda „Adormitorilor" l-a făcut faimos.

In multe închisori se află funcţionari necinstiţi, jumă­tate temniceri, jumătate hoţi, care ajută pe evadaţi, care vînd politiei ascunzişurile unde sînt primiţi şi care în-vîrtesc treburile închisorii cum vor ei.

Chiar în acea noapte cînd Gavroche adunase de pe drumuri pe cei doi copii vagabonzi, Brujon şi Gueulemer, care ştiau că Babet evadase de dimineaţă şi îi aştepta în stradă ca şi Montparnasse, se sculară binişor şi începură să găurească cu cuiul găsit de Brujon hornul de la că-pătîiul paturilor lor. Molozul cădea pe patul Iui Brujon, aşa că nimeni nu-l auzea. Răpăitul ploii, amestecat cu tunete, zguduia uşile din {îţînii şi făcea în cuprinsul în­chisorii un zgomot spăimîntător, dar folositor. Cîtiva dintre deţinuţi, care se treziseră, se prefăcură că adorm din nou, lăsîndu-i pe Gueulemer şi Brujon să-şi vadă de treabă. Brujon era îndemînatic, iar Gueulemer puternic. Pînă să ajungă zgomotul la urechile supraveghetorului, care dormea în celula a cărei fereastră dădea spre dormi­tor, găuriseră zidul, străbătuseră soba pe dinăuntru pînă

564

sus, Tupseseră grătarul care închidea gura de sus a bur­lanului, şi temuţii bandiţi erau pe acoperiş. Ploaia şi viratul se înteţeau, acoperişul era lunecos.

— Ce oarbă bună pentru o crampă ! (Ce noapte bună pentru o evadare !) zise Brujon.

O prăpastie largă numai de cîtiva metri, dar adîncă de aproape treizeci îi despărţea de zidul de pază. Vedeau lucind în întuneric, în fundul prăpastiei, ţeava puştii unui paznic. Legară de drugii pe care-i strîmbaseră un capăt al funiei împletite de Brujon în celulă, azvîrliră celălalt capăt pe deasupra zidului de pază, săriră dintr-o dată prăpastia, se apucară cu amîndouă mîinile de că­priorul zidului, pe care-l încălecară, alunecară unul după altul de-a lungul funiei pe un acoperiş mic lipit de casa băilor, traseră funia, trecură peste zid în curtea băilor, o străbătură, forţară ferestruica portarului de care atîrna cordonul clopoţelului, traseră de el, deschiseră astfel poarta şi se aflară în stradă.

Nu trecuseră nici trei sferturi de ceas de cînd se ridi­caseră din paturile lor, pe întuneric, cu cuiul în mînă şi cu planul în cap.

Puţin după aceea îi şi găsiră pe Babet şi pe Mont-parnasse, care dădeau tîrcoale prin împrejurimi.

Cînd o trăseseră la ei, funia se rupsese, aşa că un capăt rămăsese legat de gratiile hornului pe acoperiş. Nu pă­ţiseră nimic, atîta doar că îşi jupuisară tare mîinile.

In acea noapte Thenardier fusese înştiinţat, fără să se poată lămuri prin ce mijloace, aşa că nu dormea.

Cam la un ceas după miezul nopţii, cum era foarte întuneric, el zări trecînd pe acoperiş, în ploaie şi vînt, prin dreptul lucarnei din faţa celulei lui, două umbre. Una se opri o clipă în ochiul lucarnei. Era Brujon. The­nardier îl recunoscu şi înţelese totul. Asta îi fu de ajuns.

Cunoscut ca tîlhar gata de orice şi deţinut în prevenţie pentru vina de-a fi întins noaptea o cursă în scopuri uci­gaşe, Thenardier era păzit îndeaproape. Un paznic, schim­bat din două în două ceasuri, se plimba cu puşca încăr­cată în faţa celulei lui. „Aerul curat", mansarda, era luminată de o lampă prinsă în perete. Deţinutului i se

56?

puseseră la picioare fiare grele de cincizeci de livre. In fiecare zi, la orele patru după-prînz, un paznic urmat de doi cîini — asta se mai făcea încă în vremea aceea — intra în celula lui, îi lăsa lîngă pat o pîine neagră de două livre, un ulcior de apă şi o strachină de zeamă lungă în care înotau cîteva boabe de fasole, îi cerceta fiarele şi încerca zăbrelele. Omul cu cîinii venea şi noap­tea de două ori.

Thenardier dobîndise îngăduinţa să aibă la el un fel de cîrlig de fier cu care-şi înţepenea pîinea într-o crăpă­tură a zidului, „ca s-o ferească — zicea el — de şobo­lani". Fiind păzit îndeaproape, cîrligul lui nu supăra pe nimeni. Cu toate acestea, unii îşi amintiră mai tîrziu că un paznic spusese : „Ar fi mai bine să i se dea numai un cîrlig de lemn".

La ora două dinspre dimineaţă se schimbă paznicul, care era un soldat vechi, şi în locul lui veni un recrut. Cîteva clipe după aceea, omul cu cîinii îşi făcu datoria şi plecă fără să fi băgat de seamă ceva, în afară de preamărea tinereţe şi „înfăţişarea ţărănească" a acestui „boboc", După două ceasuri, la orele patru, cînd recrutul trebui să fie schimbat, îl găsiră adormit şi căzut la pămînt ca un bolovan lîngă celula lui Thenardier. Cit despre The-nardier, nu mai era acolo. Fiarele rupte erau azvîrlite pe jos. Se vedea o spărtură în tavanul celulei şi deasupra o altă spărtură în acoperiş. O scîndură de la pat fusese smulsă şi fără îndoială luată, fiindcă nu se mai găsi. Mai dădură în celulă peste ,o sticlă pe jumătate goală, care conţinea restul de vin stupefiant cu care fusese adormit soldatul. Baioneta acestuia lipsea.

Cînd se descoperi totul, nimeni nu crezu că ar mai putea pune mîna pe el. Adevărul era că Thenardier nu se mai afla în Bâtiment-Neuf, dar se găsea încă în mare primejdie. Evadarea lui nu era un fapt împlinit.

Ajungînd pe acoperişul închisorii, el găsise acolo, atîrnînd de drugii grătarului de deasupra hornului, capă­tul funiei lui Brujon, dar, crîmpeiul fiind prea scurt, nu putuse fugi peste zidul de pază, aşa cum făcuseră Brujon şi Gueulemer.

566

Cînd coteşti din strada Ballets în strada Roi-de-Sicile, dai numaidecît, Ia dreapta, peste o fundătură murdară. Acolo, în secolul trecut se afla o casă din care n-a mai rămas decît peretele din fund, adevărat zid de ruină, ri­dicat pînă la înălţimea catului al treilea al clădirilor vecine. Ruina asta se poate recunoaşte după două ferestre mari, pătrate, pe care le mai are încă ; cea de la mijloc, mai apropiată de foişorul din dreapta, e astupată de-a curmezişul cu o bîrnă putredă şi potrivită să slujească şi de proptea. Prin aceste ferestre se distingea altădată un zid înalt şi lugubru, care era o porţiune a împrejmuirii drumului de pază al închisorii La Force. Golul lăsat în stradă de casa dărîmată e acoperit pe jumătate cu un gard de uluci putrede, proptit de cinci stîlpi de piatră. Pe locul acesta închis se ascunde o mică baracă rezemată de ruina rămasă în picioare. Gardul are o poartă care acum cîţiva ani nu era închisă decît cu un ivăr.

Pe creasta acestei ruine ajunsese Thenardier puţin după orele trei noaptea.

Cum ajunsese acolo ? Nu s-a putut niciodată explica şi nici înţelege. Fulgerele îl vor fi ajutat, dar şi împiedicat. S-a folosit el de scările şi schelăria tinichigiilor ca să ajungă din acoperiş în acoperiş, din împrejmuire în îm­prejmuire, dintr-o parte în alta, pînă pe clădirile din curtea Charlemagne şi apoi pe acelea din curtea Saint* Louis, pe zidul de pază, şi de acolo în cocioaba din strada Roi-de-Sicile ? Dar acest parcurs avea mari spaţii goale, care erau de netrecut. Pusese el scîndura de la pat ca o punte de pe acoperişul de la „Aer curat" pînă pe zidul paznicilor, se tîrîse pe burtă pe marginea acelui zid, jur împrejurul închisorii, pînă în cocioabă ? Dar zidul de pază al închisorii La Force avea creasta crenelată în chipul cel mai neaşteptat, urca şi scobora, se lăsa jos de tot la cazarma pompierilor, se înălţa din nou la casa băi­lor, era întretăiat de construcţii, n-avea aceeaşi înălţime înspre casa Lamoignon ca înspre strada Pavee, avea pre­tutindeni coborîşuri şi unghiuri drepte, şi apoi santinelele ar fi văzut silueta întunecată a fugarului ; aşa că drumul străbătut de Thenardier rămîne aproape inexplicabil. In