Clasicii literaturii universale

ni

LUDOVIC-FILIP

Revolu(iile au braţul cumplit şi mîna norocoasă. Lovesc unde trebuie şi aleg bine. Chiar cînd sînt nede-săvîrşite, corcite şi înjumătăţite, reduse la starea de revoluţii minore, ca revoluţia din 1830, ele au totuşi de la dumnezeu destulă pătrundere ca să nu iasă prost. Eclipsa lor nu e o abdicare.

Să nu ne lăudăm, totuşi, prea mult. Şi revoluţiile se înşală, şi s-au văzut greşeli grave.

Să ne întoarcem la 1830. 1830, cu toate că a luat un drum greşit, a avut noroc. In aşezarea numită „ordine" după revoluţia retezată scurt, regele era mai de preţ decît regalitatea. Ludovic-Filip era un om deosebit.

Se trăgea dintr-un părinte căruia istoria îi va acorda, fără îndoială, circumstanţe atenuante ; era un om tot atît de vrednic de stimă pe cît tatăl său fusese vrednic de ocară ; era virtuos atît în treburile sale particulare, cît şi în cîteva treburi publice, se arăta grijuliu faţă de sănă­tatea, de averea, de făptura şi de afacerile lui. Cunoştea preţul unei clipe, dar nu totdeauna preţul unui an. Era cumpătat, senin, liniştit, răbdător; om cumsecade şi prinţ cumsecade. Trăia cu nevasta lui, avea în palat lachei însărcinaţi să arate patul lui conjugal burghezilor, tra­diţie devenită din nou utilă unui alcov legitim, după atîtea dări în vileag nelegitime ale ramurii mai mari a familiei. Cunoştea toate limbile Europei şi, ceea ce e mai rar, limbajul tuturor intereselor, şi putea să le vor­bească. Era un minunat reprezentant al clasei mijlocii, dar o depăşea, şi era în toate chipurile mai mare decît ea. Avea o minte atît de limpede, încît, preţuind sîngele pe care-l moştenea, se bizuia mai mult pe valoarea lui personală şi, cînd era vorba de casa lui, lucru ciudat, se declara Orleans şi nu Burbon. Se socotea cel dintîi prinţ de sînge atîta vreme cît nu fusese decît alteţă serenis-sirnă, dar a ajuns un burghez adevărat în ziua în care fu făcut maiestate. Era vorbăreţ în lume şi laconic în inti-

409

mitate. Cu faimă de avar, dar nedovedită, era de fapt unul dintre acei oameni strîngători, care ştiu să fie risi­pitori cînd e vorba de gustul sau de datoria lor. Cultivat, dar fără să fie sensibil la cultură. Gentilom, dar nu cavaler. Simplu, liniştit şi puternic. Adorat de familia şi casa lui. Un vorbitor care cucerea. Om de stat dezamăgit, rece din fire, stăpînit de interesul imediat, ocupîndu-se totdeauna de ce era mai grabnic, nefiind în stare să poarte pică sau recunoştinţă, întrebuinţînd fără milă oamenii de seamă în paguba celor mediocri, dibaci cînd era vorba să îndemne majorităţile parlamentare să stri­vească unanimităţile pline de taină ce murmură înnăbuşit sub tronuri. Era expansiv, cîteodată imprudent în expan­siunile lui, dar foarte iscusit în aceste imprudenţe. Bogat în expediente, chipuri şi măşti ; înspăimînta Franţa cu Europa şi Europa cu Franţa. îşi iubea fără îndoială ţara, dar dădea întîietate propriei lui familii. Ii plăcea mai mult stăpînirea decît autoritatea şi autoritatea mai mult decît demnitatea, pornire care are un cusur: în goana după succese, admite viclenia şi nu dispreţuieşte josnicia ; dar are şi un folos : acela de a feri politica de lovituri violente, statul de accidente şi societatea de catas­trofe. Era migălos, corect, vigilent, atent, pătrunzător, neobosit. Cîteodată se contrazicea, se dezminţea. A fost îndrăzneţ faţă de Austria la Aneone, încăpăţînat faţă de Anglia în Spania, a bombardat Anversul şi l-a plătit pe Pritchard '. Cînta Marseieza cu convingere. Nu se lăsa

¹ Episoade care ilustrează ezitările şi inconsecvenţele Iui Ludovic-Filip în materie de politică externă : In 1832 trupele franceze au ocupat oraşul italian Ancona, pentru a opri înaintarea austriecilor în acea regiune. Intre 1833 şi 1839. Spania a fost devastată de un război civil, dezlănţuit de Don Carlos, fratele defunctului rege Ferdinand al Vll-lea, care urmărea să ocupe tronul prin înlăturarea nepoatei sale, Isabella a Ii-a. Acest război a prilejuit amestecul puterilor străine în treburile Spaniei" regele Franţei susţinea elementele progresiste din jurul Isa-bellel a Il-a. Bombardarea portului belgian Anvers de către artileria franceză a avut loc în 1832, cînd independenţa Belgiei mai era con­testată de olandezi. Aceştia stăpîneau Anversul, de unde au fost iz­goniţi cu ajutorul trupelor franceze. Pritchard era un farmacist englez stabilit în insula Tahiti din Oceania. Cînd francezii ocupară acea insulă, Pritchard îndemnă pe băştinaşi la revoltă. Arestarea farmacis-

410

cuprins de tristeţe, de oboseală, de frumos sau de ideal, de generozităţi îndrăzneţe, de utopii, de himere, de mînie, trufie sau teamă. Era un om curajos în toate. A fost gene­ral la Valmy şi soldat la Jemmapes '. Scăpat cu viaţă după opt atentate şi mereu zîmbitor. Viteaz ca un grena-dier şi curajos ca un gînditor. Neliniştit numai în faţa posibilităţii unei zguduiri europene şi nepotrivit pentru o mare aventură politică. Gata întotdeauna să-şi primej­duiască viaţa, dar niciodată opera. îşi ascundea totdeauna voinţa sub înfăţişarea unei firi influenţabile, ca să fie ascultat mai degrabă ca minte luminată decît ca rege. Avea spirit de observaţie, dar nu simţ profetic. Puţin atent faţă de spiritele alese, dar priceput la oameni, avea deci nevoie să vadă ca să judece. Avea un bun-simţ sigur şi pătrunzător, o înţelepciune practică, darul vorbirii, o memorie nemaipomenită, de care se folosea necontenit, singura lui asemănare cu Cezar, Alexandru şi Napoleon. Cunoştea fapte, amănunte, date, nume proprii. Habar n-avea de tendinţele, de patimile, de geniul felurit al poporului, de năzuinţele lui lăuntrice, de frămîntările ascunse şi întunecate ale sufletelor, în sfîrşit, de tot ceea ce se poate numi curentele nevăzute ale conştiinţei. Era acceptat de toţi cei ce se aflau în frunte, dar nu şi de Franţa celor mulţi. Se descurca pentru că era iscusit. Guverna prea mult şi nu domnea destul. Era propriul său prim-ministru. Se pricepea de minune să facă din faptele mărunte o piedică în calea măreţiei ideilor. Amesteca o adevărată facultate creatoare de civilizaţie, de ordine şi

H

tului de către coloniştii francezi (1844) a provocat un serios incident diplomatic între Franţa şi Anglia. Ludovic-Filip şi Guizot, pritn-ministrul de aiunci, au cedat şi au plătit lui Pritchard o Indemnizaţie, spre nemulţumirea opiniei burgheze din Franţa.

¹ Bătăliile cîştigate de armatele franceze în timpul revoluţiei îm­potriva austro-prusacilor, care se pregăteau să invadeze Franţa spre a restabili regimul feudal absolutist. Lupta de la Valmy (septembrie 1792) Ie-a tăiat drumul Parisului ; cea de la Jemmapes, localitate din Belgia, a asigurat trupelor revoluţionare franceze prima cucerire a acestei ţari, pe atunci posesiune austriacă (noiembrie 1792). Ludovic-Filip, pe atunci duce de Chartres, a participat în rîndul armatei revo­luţionare la ambele bătălii,

411

organizare cu un nu ştiu ce spirit de birocraţie şi şicană. A fost fondatorul şi procurorul unei dinastii. Avea ceva din Carol cel Mare şi ceva de avocat. în sfîrşit, o figură mare şi originală, un prinţ care a ştiut să fie puternic împotriva tuturor îndoielilor Franţei şi a geloziei Europei. Ludovic-Filip ar fi fost aşezat printre oamenii eminenţi ai veacului său şi printre guvernatorii cei mai iluştri ai istoriei dacă ar fi iubit puţin gloria şi ar fi simţit tot atît de bine ce e mare, cum a simţit ce e util.

Ludovic-Filip fusese frumos şi, îmbătrînind, rămăsese graţios. N-a fost totdeauna pe gustul naţiunii, dar a plă­cut totdeauna mulţimii. Plăcea. Avea acest dar, avea farmec. Era lipsit de maiestate. Nu purta nici coroană, deşi era rege, nici păr alb, deşi era bătrîn. Purtările lui ţineau de vechiul regim şi obiceiurile de regimul nou, alcătuind laolaltă un amestec de nobleţe şi de burghezie care se potrivea cu anul 1830. Ludovic-Filip era tranziţia domnitoare. Păstrase rostirea veche şi ortografia veche, pe care le punea în slujba părerilor moderne. Iubea Polo­nia şi Ungaria, dar scria Ies polonois şi rostea Ies hon-grais '. Purta uniforma gărzii naţionale, asemeni lui Carol al X-lea, şi cordonul Legiunii de onoare, ca Napoleon.

Se ducea rar la biserică, de loc la vînătoare, niciodată la Operă. Nu putea fi corupt de popi', de hăitaşi şi de dansatoare. Asta făcea parte din popularitatea lui bur­gheză. Nu avea Curte, ieşea la plimbare cu o umbrelă sub braţ, şi umbrela asta a făcut parte mult timp din aureola lui. Era puţin zidar, puţin grădinar şi puţin doc­tor. Ştia să ia sînge unui curier căzut de pe cal. Ludovic-Filip nu pleca fără lanţetă, cum nu pleca Henric al III-lea fără pumnal. Regaliştii rîdeau de acest rege ca­raghios, primul care a vărsat sînge ca să vindece.

Trebuie să facem o deosebire între imputările pe care i le-a făcut istoria : cele care privesc regalitatea, cele care privesc domnia şi cele care-l privesc pe rege însuşi. Sînt trei coloane care dau fiecare un total deosebit. Regalitatea poartă vina confiscării dreptului democratic,

Formă veche. în loc de Ies polonals şi Ies hong/ois.

trecerii progresului pe planul al doilea, innăbuşirii sălba­tice a protestelor străzii, trecerii răzmeriţei prin foc şi sabie, al străzii Transnonain ', al consiliilor de război, al înghiţirii ţării reale de către ţara legală, al guvernului care făcea parte dreaptă cu cei trei sute de mii de privi­legiaţi. Stăpînirea e vinovată de refuzul dat Belgiei², de cucerirea prea aspră a Algeriei, ca şi a Indiei de către englezi, mai mult cu barbarie decît cu civilizaţie, de călcarea cuvîntului faţă de Abd-el-Kader³, de Blaye, de cumpărarea lui Deutz * şi plătirea lui Pritchard. Vina regelui e politica mai mult de familie decît naţională.

Dacă se scad din socoteală astea toate, povara regelui descreşte.

Iată marea lui vină : a fost modest, în numele Franţei. De unde vine greşeala asta ?

S-o spunem.

Ludovic-Filip a fost un rege prea mult părinte ; cloci-rea asta a unei familii din care vrei să scoţi o dinastie se teme de orice şi nu vrea să fie stingherită. Din ea se nasc sfielile nemăsurate, nepotrivite cu un popor care îl are pe 14 iulie în tradiţia lui civilă şi Austerlitzul în tra­diţia lui militară.

De altfel, dacă facem abstracţie de datoriile publice care trebuie împlinite înainte de orice, familia Iui Ludo­vic-Filip merita dragostea pe care i-o purta el. Era minu­nată, plină de virtuţi şi de talente. Una dintre fetele lui Ludovic-Filip, Mărie d'Orle'ans, trecuse numele neamului ei printre artişti, aşa cum Charles d'Orleans îl trecuse

¹ In timpul răscoalei din 1834, sub pretext că dintr-o casă de pe
acea stradă s-a tras asupra trupelor trimise să reprime mişcarea, toţi
locuitorii acelui imobil au fost executaţi.

² In februarie 1831, Belgia, devenită de curînd independentă, fu pro­
clamată regat şi coroana noului stat fu oferită ducelui de Nemours,
unul din fiii Iui Ludovic-Filip. Acesta însă se opuse ca fiul său să
devină rege al Belgiei.

' Căpetenie a arabilor şf berberilor din Algeria, care a organizat rezistenta împotriva invaziei franceze sub domnia lui Ludovic-Filip.

⁴ Ducesa de Berry, nora lui Carol al X-lea, încercînd în 1832 sâ răscoale Vandeea împotriva lui Ludovic-Filip, fu prinsă şi închisă. Planurile ducesei fuseseră vîndute Iui Thiers, ministru de interne pe atunci, de către omul ei de încredere, Deutz.

413

pe-a! său printre poeţi. îşi prefăcuse sufletul într-o mar­mură pe care o botezase Jeanne d'Arc. Doi dintre fiii lui Ludovic-Filip îi smulseseră lui Metternich ' acest elogiu demagogic : „Sînt nişte tineri cum se văd rar şi nişte prinţi cum nu se mai văd alţii".

Iată adevărul asupra lui Ludovic-Filip, adevărul din care nu s-a ascuns nimic şi nu s-a îngroşat nimic.

Norocul lui Ludovic-Filip în 1830 a fost să fie prinţul „egalitate" ², să cuprindă în el contradicţiile revoluţiei şi ale restauraţiei, să aibă trăsătura neliniştitoare a revo­luţionarului care devine liniştitor cînd guvernează. Nici un om nu s-a adaptat vreodată mai desăvîrşit la împre­jurări. Omul şi împrejurările s-au contopit, şi întruparea s-a făcut. Ludovic-Filip e încarnarea lui 1830. Mai avea de partea lui şi alţi sorţi la tron : exilul. Fusese proscris, pribeag, sărac. Trăise din munca lui. Acest om, stăpîn al celor mai mari domenii din Franţa, vînduse în Elveţia un cal bătrîn ca să aibă ce mînca. Dăduse lecţii de matema­tică la Reichenau, în vreme ce sora lui, Adelaida, cosea şi broda. Burghezia se înflăcărează cînd întovărăşeşte chipul unui rege cu asemenea amintiri. Dărîmase cu mîi-nile lui ultima cuşcă de fier de la Mont-Saint-Michel, clădifă de Ludovic al Xl-lea ³ şi întrebuinţată de Ludovic al XV-lea. Era tovarăşul lui Dumouriez * şi prietenul lui

¹ Cancelar al Austriei în prima Jumătate a secolului al XlXlea; a negociat căsătoria lui Napoleon cu Maria-Luiza, a jucat un rol de seamă la Congresul de la Viena (1815) şi a organizat Sfînta Alianţă a suveranilor reacţionari împotriva mişcărilor progresiste din Europa. A fost izgonit de Ia putere în 1848, în urma revoluţiei din Viena.

⁵ Filip d'Orleans, tatăl regelui Ludovic-Filip, îmbogăţit prin manu­facturile sale de bumbac, aderase la revoluţia burgheză din 1789 şi îşi schimbase numele princiar în acela de Philippe-Egaliti.

⁸ In insula Munt-Saint-Michel din fundul golfului Saint-Malo se afla o închisoare pentru deţinuţi politici. Regimul penitenciarului era foarte aspru în celulele luî strimte ca nişte cuşti, amintind pe cele ale regelui Ludovic al Xl-lea din castelul de Ia Loches.

⁴ General şi om politic. A comandat una din armatele care operau împotriva austro-prusacilor Ia Valmy şi Jemmapes. Anul următor, iz­gonit de austrieci din Belgia, este destituit de Convenţiunea Naţională şi chemat la Paris pentru raport. îşi trădează atunci patria şi trece Ia duşmani, devenind un contrarevoluţionar activ.

414

Lafayette. Făcuse parte din clubul iacobiailor. Mirabeau îl bătuse pe umăr. Danton îi spusese : băiete ! In '93, la douăzeci şi patru de ani, cînd era numai domnul de Char-tres, asistase din fundul unui ungher întunecat al Con-venţiunii la procesul lui Ludovic al XVI-lea, atît de bine botezat „bietul tiran". Fusese martor la viziunea oarbă şi totuşi pătrunzătoare a revoluţiei, sfărîmînd regalitatea în rege şi pe rege o dată cu regalitatea, aproape fără să ia seama la om, Ia furtuna uriaşă a adunării-tribunal, la furia publică interogîndu-l pe Capet', care nu ştia ce să răspundă, la spăimîntătoarea clătinare a capului regal sub suflul acela întunecat, văzuse nevinovăţia relativă a tuturor în această catastrofă, a celor care osîndeau ca şi a celui care era osîndit, fusese de faţă la toate aceste lucruri ameţitoare, văzuse veacurile înfăţişîndu-se la hora Convenţiunii. Văzuse în spatele lui Ludovic al XVI-lea, nefericitul care era făcut răspunzător, ridicîn-du-se în umbră acuzatul cel mare : monarhia. Ii rămăsese în inimă o spaimă smerită faţă de această uriaşă justi­ţie a poporului, aproape tot atît de impersonală ca jude­cata lui dumnezeu.

Revoluţia lăsase în el o urmă grozavă. Amintirea lui purta pecetea vie a acelor ani, clipă cu clipă. Intr-o zi, în faţa unui martor de care nu ne putem îndoi, rectifică din memorie toată litera A a listei alfabetice a Adunării Constituante.

Ludovic-Filip a fost un rege fără ascunzişuri. Legile din septembrie sînt limpezi. Deşi ştia că lumina nu e prielnică privilegiilor, şi-a lăsat tronul în lumină. Istoria va ţine seama de această lealitate.

Ludovic-Filip, ca toţi oamenii ieşiţi din scenă, e jude­cat azi de conştiinţa umană. Procesul lui e însă numai la prima instanţă.

Pentru el n-a sunat încă ceasul în care istoria vorbeşte cu glasul ei venerabil şi liber. N-a venit încă clipa rostirii

¹ Nume de familie dat de Conventiunea Naţională lui Ludovic al XVI-lea după detronare. Era numele strămoşului său Hugo Capet, pro­clamat rege al Franţei în 987.

415

unei judecăţi definitive asupra acestui rege. Asprul şi celebrul istoric Louis Blanc şi-a îmblînzit şi el, de curînd, primul verdict.' Ludovic-Filip a fost ales de cei 221 şi de 1830, adică de o jumătate de parlament şi de o jumătate de revoluţie. Oricum, el nu poate fi judecat aici, decît cu anumite rezerve, din punctul de vedere înalt din care priveşte filozofia principiul democratic absolut. In ochii absolutului totul e uzurpare, în afară de dreptul omului mai întîi şi de dreptul poporului în al doilea rînd. Dar ceea ce putem spune azi, după ce am făcut toate rezer­vele, e că, oricum ar fi privit Ludovic-Filip, luat în el însuşi şi din punctul de vedere al bunătăţii omeneşti, va rămîne, ca să ne slujim de graiul vechi al bătrînei istorii, unul dintre cei mai buni principi care s-au urcat pe tron. Ce vină are el ? Tronul. Despărţiţi-l pe Ludovic-Filip de .rege, va rămîne omul. Şi omul e bun. Cîteodată e atît de bun, încît devine minunat. Uneori, în mijlocul celor mai apăsătoare griji, după o zi de luptă împotriva diplo­maţiei întregului continent, se întorcea seara în aparta­mentul lui, şi acolo ce credeţi că făcea ? Covîrşit de obo­seală, toropit de somn, lua un dosar şi-şi petrecea toată noaptea revizuind un proces criminal, socotind că în­semna ceva să ţină piept Europei întregi, dar că era o faptă şi mai însemnată să smulgă un om călăului. Se încăpăţîna împotriva ministrului de justiţie, lupta să smulgă pas cu pas procurorilor generali (pe care îi nu­mea flecarii legii) terenul ghilotinei. Cîteodată masa îi era acoperită cu vrafuri de dosare. Le cerceta pe toate. I se părea îngrozitor să lase la întîmplare nenorocitele capete osîndite. Intr-o zi îi spunea aceluiaşi martor de care am vorbit mai înainte : „Astă-noapte am cîştigat şapte". în timpul primilor ani ai domniei lui, pedeapsa cu moartea a fost ca şi abolită şi ridicarea din nou a

¹ Louis Blanc, avocat şi om politic (1811—1882), membru al guver­nului provizoriu din februarie 1848. Socialist utopic mic-burghcz. In Istoria celor zece ani (1830—1840), Louis Blanc condamnase cu asprime regimul lui Ludovic-Filip ; în exil însă, scriind Istoria revoluflet, şl-a ,,temperat" aprecierile.

416

eşafodului s-a făcut împotriva voinţei regelui. Place de la Greve pierind o dată cu ramura mai mare a familiei regale, s-a instituit o „Greve" burgheză, cu numele Ba­riera Saint-Jacques '. „Oamenii practici" au simţit nevoia unei ghilotine aproape legitime. Aceasta a fost una dintre victoriile lui Casimir Perier², care reprezenta vederile înguste ale burgheziei, asupra lui Ludovic-Filip, care re­prezenta latura ei liberală. Ludovic-Filip l-a adnotat cu mîna lui pe Beccaria ³. După maşina lui Fieschi⁴, a ex­clamat : „Ce păcat că n-am fost rănit ! Aş fi putut să-l graţiez !" Altă dată a scris, făcînd aluzie la rezistenţa miniştrilor lui, în legătură cu un osîndit politic care a fost una dintre cele mai generoase figuri ale timpului nostru : „1 s-a acordat graţierea, nu-mi rămîne decît s-o obţin". Ludovic-Filip era blajin ca Ludovic al IX-lea şi bun ca Henric al IV-lea.

Pentru noi, însă, în istorie, în care bunătatea este o perlă rară, cel care a fost bun trebuie să treacă înaintea celui care a fost mare.

Deoarece Ludovic-Filip a fost judecat cu asprime de unii, fără cruţare, poate, de alţii, este firesc ca un om care l-a cunoscut, el însuşi o umbră astăzi, să vină să-şi depună mărturia în faţa istoriei. Această mărturie, oricare ar fi ea, este fără îndoială nepărtinitoare înainte de toate. Un epitaf scris de un mort este sincer. O umbră poate aduce mîngîierea altei umbre. Cînd împărţi cu cineva aceeaşi beznă, ai dreptul să-l lauzi. Nu prea e de temut că se va spune vreodată despre două morminte din exil că unul dintre ele l-a linguşit pe celălalt.

¹ Punct din sudul Parisului unde, după 1830, se făceau execuţiile
capitale.

² Bancher şi ora politic francez din timpul restauraţiei şl al mo­
narhiei din iulie.

³ Filozof şi criminalist italian, al cărui tratat asupra delictelor a
tmblînzit codul penal.

¹ Inventatorul unei maşini infernale, cu care a încercat un atentat Ia viata lui Ludovic-Filip.

27 - Mizerabilii, val. II

417

IV ;

CRĂPATURI SUB TEMELIE

In clipa în care drama pe care o povestim pătrundea adîncul unuia din norii tragici care acoperă începutul domniei lui Ludovic-Filip, nu putea fi vorba de nimic îndoielnic şi trebuia ca această carte să vină cu o lămu­rire asupra regelui.

Ludovic-Filip intrase în autoritatea regală fără violenţă, fără vreo acţiune directă săvîrşită de el, printr-o cotitură revoluţionară, fără îndoială deosebită de ţelul adevărat al revoluţiei şi în care el, ducele de Orleans, nu avusese nici o iniţiativă personală. Se născuse prinţ şi se credea ales rege. Nu-şi dăduse el singur acest mandat. Nu-l luase. Ii fusese oferit şi îl primise, convins — din gre­şeală desigur, dar convins — că darul era făcut pe bună dreptate şi că datoria îi poruncea să-] primească. De aici, o stăpînire de bună-credinţă. Aşa că, o spunem cinstit, Ludovic-Filip stăpînind cu bună-credinţă, şi democraţia atacînd cu bună-credinţă, groaza zămislită de luptele sociale nu poate fi pusă nici în sarcina regelui, nici într-a democraţiei. O ciocnire de principii seamănă cu o ciocnire de elemente. Oceanul apără apa, furtuna apără aerul. Regele apără regalitatea, democraţia apără poporul. Re­lativul, care e monarhia, se împotriveşte absolutului, care e republica. Societatea sîngerează sub acest conflict, dar suferinţa ei de azi va fi salvarea ei de mîine. Şi, în orice caz, cei care luptă între ei nu pot fi dispreţuiţi. Fără îndoială că una dintre cele două tabere se înşală. Drep­tatea nu e asemeni colosului din Rodos ', aşezată pe amîndouă malurile deodată, cu un picior în republică şi celălalt în monarhie. Ea e indivizibilă, de o singură parte.

Să încheiem această expunere.

Regimul de la 1830 avu numaidecît o viaţă grea. Abia născut, a doua zi trebui să lupte.

' Uriaşă statuie de aramă a zeului Apollo, socotită în antichitate una dintre cele şapte minuni ale lumii, se înălţa la intrarea în por­tul Rodos din insula greacă cu acelaşi nume. S-a prăbuşit Ia sfîrşitul secolului al Ill-Iea î.e.n. In urma unui cutremur.

418

Abia înscăunat, regimul din iulie, atît de nou, atît de puţin solid, era hărţuit din toate părţile.

Rezistenţa se născu de a doua zi. Poate că se născuse din ajun şi creştea din lună în lună ; surdă la început, deveni zgomotoasă.

Revoluţia din iulie, foarte puţin acceptată de regi peste hotarele Franţei, cum am mai spus, fusese felurit inter­pretată în Franţa.

Dumnezeu arată oamenilor vrerile lui vădindu-le în evenimente, texte obscure, scrise într-o limbă misterioasă. Oamenii le traduc pe loc. Traduceri grăbite, incorecte, pline de greşeli, de lipsuri şi de contraziceri. Foarte pu­ţine spirite pricep limba divină. Cei mai pătrunzători, cei mai potoliţi, cei mai adînci descifrează încet, şi cînd ajung la capătul textului lor, treaba e săvîrşită de mult. Pe piaţa publică au şi apărut douăzeci de traduceri. Din fiecare traducere se naşte un partid, şi din fiecare contra­zicere o facţiune. Fiecare partid crede că numai el are textul adevărat, fiecare facţiune crede că stăpîneşte lumina.

Adesea, puterea însăşi e o facţiune.

In fiecare revoluţie sînt şi oameni care înoată împo­triva cursului apei. Sînt partidele vechi.

Pentru partidele vechi, care sînt legate de tradiţii prin graţia lui dumnezeu, revoluţiile sînt izvorîte din dreptul Ia revoltă, şi ai dreptul să te revolţi împotriva lor. Revo­luţia fiind o împlinire normală, cuprinde în ea propria ei legitimitate, necinstită cîteodată de falşii revoluţionari, dar care stăruie, chiar mînjită, şi supravieţuieşte, chiar însîngerată. Revoluţiile nu se nasc dintr-un accident, ci din necesitate. O revoluţie e o întoarcere de la factice la real. Există pentru că trebuie să existe.

Şi totuşi vechile partide legitimiste au asaltat revolu­ţia din 1830 cu toate violenţele care ţîşnesc dintr-o falsă judecată. Greşelile sînt proiectile straşnice. O loveau iscusit acolo unde era slabă, unde avea cusururi în zale, în lipsa ei de logică. Atacau revoluţia în regalitatea ei