Clive Cussler

— Întocmai.

— Ce se va întâmpla după ce va trece de geamandură pe care au instalat emiţătorul?

Pitt s-a uitat la Dodge şi a rânjit strâmb.

— Are să facă bum.

Capitolul 20

La intrarea în port dinspre ocean, geamandurile de la babord, care marchează marginea canalului navigabil, sunt vopsite în verde, au o lumină de aceeaşi culoare în partea superioară şi sunt botezate cu numere impare. Geamandurile de la tribord, aflate de cealaltă parte, sunt roşii şi dotate cu lumini roşii şi numere pare. Cum Poco Bonito ieşea din port, geamandurile ce mărgineau canalul apăreau invers, roşii la babord şi verzi la tribord.

Cu excepţia lui Giordino, care trecuse la timonă, toţi ceilalţi s-au ghemuit pe puntea pupa şi au privit încordaţi peste partea superioară a osaturii pupa cum geamandurile din afara portului ajung în dreptul provei navei.

Deşi siguri că la bord nu existase decât explozibilul găsit de Pitt şi după ce asistaseră la plasarea acestuia în plută de salvare care rămăsese la remorcă undeva în urmă. Ia pupa, Ford şi Dodge se aşteptau încă oarecum la o explozie înfricoşătoare ce avea să distrugă vasul. În timp ce priveau cu fereală către plută, care rămăsese doar o mică formă portocalie plutind pe apa întunecată la 150 de metri depărtare, tensiunea şi teama lor au fost aproape palpabile până când Poco Bonito a trecut de geamanduri fără să se dezintegreze.

Apoi încordarea a crescut din nou, de astă dată atingând apogeul, când pluta a ajuns tot mai aproape de geamanduri. 50 de metri, apoi 25. Instinctiv, Renee şi-a lăsat capul în jos şi a dus palmele la urechi. Dodge s-a ghemuit şi s-a întors cu spatele, iar Pitt şi Giordino au privit calm spre pupa, de parcă ar fi aşteptat ca din cer să apară o stea căzătoare.

— Imediat ce explodează, i-a spus Pitt lui Dodge, stingi toate luminile de marş, ca să lăsăm impresia că ne-am evaporat.

Nici nu a dat bine ordinul, că plută de salvare a explodat.

Zgomotul exploziei a fost un bubuit răsunător, la care s-a adăugat ecoul creat de strâmtoarea mărginită de pereţi stâncoşi, iar suflul ei s-a rostogolit peste mare, izbindu-i în faţă şi făcând vasul să se legene, întunericul s-a transformat într-un coşmar brăzdat de flăcări şi de resturi aprinse, azvârlite în aer de coloană de apă largă de peste şase metri, care a creat un adevărat crater în apa canalului. Combustibilul pe care Pitt îl folosise ca să umple pluta a izbucnit în văpăi înalte. Toţi membrii echipajului au privit parcă hipnotizaţi cum sfărâmăturile plutei distruse au început să cadă din cer ca o ploaie de meteoriţi ce lasă dâre luminoase în urmă. Fragmente mici au picat şi pe vas, fără însă a produce vătămări sau pagube.

Apoi, brusc, noaptea a redevenit tăcută, iar apa dinspre pupa vasului a acoperit craterul şi s-a liniştit.

Femeia a rămas în cabina camionetei, consultându-şi ceasul de nenumărate ori din momentul în care vasul s-a îndepărtat de doc, apoi a scos un geamăt de satisfacţie când, într-un târziu, a auzit bubuitul îndepărtat şi a văzut vreme de câteva clipe izbucnirea flăcărilor ce au luminat întunericul la o depărtare de câţiva kilometri. Durase mai mult decât anticipase. După calculele ei, o întârziere de opt minute. Pesemne că timonierul fusese precaut şi navigase încet prin apele cufundate în beznă ale canalului îngust. Ori poate avuseseră vreo problemă mecanică, iar vasul fusese oprit pentru remedierea defecţiunii. Indiferent de motivul întârzierii, acum nu mai avea importanţă. Îşi putea informa colegii că misiunea fusese îndeplinită.

În loc să se îndrepte direct spre aeroport şi să aştepte supersonicul companiei Odyssey, ea a hotărât să meargă spre periferia oraşului ca să savureze un pahar de rom. După treabă făcută în acea noapte, simţea că merita un scurt răgaz şi puţină odihnă.

Reîncepuse să plouă, de aceea, ieşind de pe chei şi îndreptându-se către Bluefields, a pornit ştergătoarele maşinii.

Ieşiseră din canal şi navigau spre larg. Au stabilit cursul către insulele Punta Perlas şi Cayos Perlas. În timp ce vasul a prins o briză uşoară care îi împingea spre sud, cerul s-a limpezit, iar stelele au apărut dintre nori. Pitt s-a oferit să preia cartul de la miezul nopţii până la trei dimineaţa. A trecut în timonerie şi, în timp ce computerul a preluat comanda vasului, urmând cursul stabilit, şi-a îngăduit să-şi lase slobode gândurile. În prima oră de cart, a trebuit să facă un efort de voinţă ca să nu adoarmă.

În minte i-a apărut imaginea lui Loren Smith. Relaţia lor, cu suişuri şi coborâşuri, dura de aproape douăzeci de ani. Ajunsese de cel puţin două ori pe punctul de a o cere de soţie, dar deja erau amândoi căsătoriţi cu propriile slujbe: el, cu NUMA, iar ea, cu Congresul. Acum însă, întrucât Loren îşi exprimase dorinţa de a nu mai candida pentru al cincilea mandat, poate că sosise vremea şi pentru el să se retragă într-o slujbă mai puţin solicitantă şi care să nu-l mai trimită în pustietatea oceanelor. Trecuse prin prea multe întâlniri cu moartea, iar aceste încercări îşi lăsaseră amprenta asupra fizicului şi asupra minţii lui. Putea spune chiar că supravieţuise de prea multe ori, sfidând norocul. Asta nu putea ţine la nesfârşit. Ceva mai devreme, dacă femeia din camionetă Odyssey nu i-ar fi trezit bănuielile şi dacă n-ar fi avut revelaţia în legătură cu bomba de la bord, el, prietenul lui Giordino şi ceilalţi ar fi murit. Poate că, într-adevăr, sosise momentul să se retragă. La urma urmelor, acum avea o familie, doi copii adulţi şi răspunderi pe care nu şi le imaginase în urmă cu doar doi ani.

Singurul necaz era că iubea marea, atât suprafaţa, cât şi adâncurile ei. I-ar fi fost imposibil să-i întoarcă spatele şi să renunţe. Trebuia să găsească o soluţie de compromis.

Şi-a concentrat apoi gândurile asupra problemei mâzgii cafenii. Instrumentele de detecţie chimică, ale căror senzori erau montaţi sub cocă, indicau doar urme neînsemnate. În ciuda faptului că la orizont nu se vedeau luminile nici unei alte nave, Pitt a dus binoclul la ochi şi a cercetat alene întunericul de jur împrejur.

Deplasându-se cu o viteză convenabilă de douăzeci de noduri, Poco Bonito trecuse de insulele Cayos Perlas în urmă cu jumătate de oră. Lăsând deoparte binoclul ca să examineze harta, Pitt a apreciat că se găseau la circa 50 de kilometri în larg faţă de oraşul Tasba-pauni, de pe coasta nicaraguană. A aruncat din nou o privire la cadranele instrumentelor. Indicatoarele şi cifrele digitale rămăseseră, fără să se clintească, la valori zero, motiv pentru care a început să se întrebe dacă nu cumva misiunea lor era vânare de vânt.

Curând i s-a alăturat Giordino, care a adus cafea.

— M-a gândit că ţi-ar prinde bine, ca să nu adormi.

— Mulţumesc. Ai venit cu o oră înainte de cartul tău. Giordino a ridicat din umeri.

— M-am trezit şi n-am mai putut dormi. Recunoscător, Pitt a sorbit din cafea.

— Al, cum se face că nu te-ai căsătorit până acum? Acesta l-a măsurat cu o privire curioasă.

— Ce ţi-a venit să mă întrebi tocmai acum?

— Dacă n-am avut la ce să mă gândesc, mi-au venit în minte tot soiul de întrebări ciudate.

— Cum suna expresia aceea? A zis Giordino cu un gest din umeri, „încă n-am găsit femeia potrivită, nu?”

— Mi-aduc aminte că erai cât pe ce. Giordino a aprobat cu un gest din cap.

— Pat O'Connell. Amândoi am avut rezerve în ultima clipă.

— Ce părere ai avea dacă ţi-aş spune că m-am gândit să mă retrag din NUMA şi să mă însor cu Loren?

Giordino s-a întors şi l-a privit pe Pitt de parcă ar fi fost străpuns de o săgeată.

— Vrei să mai spui o dată?

— Cred c-ai priceput din prima.

— O să te cred când soarele o să răsară de la apus.

— Nu te-ai gândit niciodată să-ţi faci bagajele şi să o laşi mai moale?

— Nu chiar, a zis Giordino, rămas puţin pe gânduri. N-am avut niciodată ambiţii mari. Sunt fericit cu ceea ce fac. Ideea de a fi soţ şi tată nu m-a atras niciodată. Pe de altă parte, stau departe de casă opt luni pe an. Ce femeie ar rezista în condiţiile astea? Nu, cred că o să las lucrurile aşa cum sunt până mă vor duce pe un scaun cu rotile într-o casă de bătrâni.

— Mi-e imposibil să te văd sfârşind într-o casă de bătrâni.

— Dar aşa a păţit şi pistolarul numit Doc Holliday {10}. Parcă ultimele lui cuvinte au fost: „Măi să fie!”, când şi-a văzut picioarele desculţe şi şi-a dat seama că murea fără să poarte cizme.

— Şi tu ce vrei să ţi se scrie pe piatra de mormânt? L-a întrebat Pitt, cu o notă de umor.

— Cât a ţinut, distracţia a fost pe cinste. Sper să continue.”

— N-o să uit, când va veni vremea…

Brusc, Pitt a amuţit, deoarece instrumentele au căpătat viaţă şi au început să depisteze urme de poluare în apă.

— S-ar părea că am detectat ceva.

Giordino a pornit spre scara care ducea către cabinele membrilor echipajului.

— Mă duc să-l trezesc pe Dodge.

Câteva minute mai târziu, căscând, Dodge a urcat în timonerie şi, folosind computerele şi evidenţele înregistrate până atunci, a început să facă scanări. După o vreme, s-a tras înapoi, deconcertat.

— Ceea ce văd nu seamănă cu nici un fenomen de poluare provocat de om.

— Şi ce concluzie tragi? L-a întrebat Pitt.

— Până nu fac nişte teste, nu pot fi sigur, dar s-ar părea că e vorba de un adevărat cocktail de minerale din toate colţurile tabelei lui Mendeleev.

Emoţiile au crescut când Gunn şi Renee, treziţi de agitaţia din timonerie, li s-au alăturat şi s-au oferit să pregătească micul dejun. Cei prezenţi au trăit sentimente difuze de speranţă şi optimism când, tacticos, Dodge s-a apucat să compileze datele obţinute şi să analizeze cifrele.

Mai erau trei ore până la răsăritul soarelui când Pitt a ieşit pe punte şi a privit apa de la pupa vasului. S-a întins pe punte, aplecându-se printre barele balustradei şi lăsându-şi mâna în apă, contra curentului. Când a scos-o şi a dus-o la ochi, a constatat că degetele îi erau acoperite cu ceva unsuros de culoare maronie. A revenit în timonerie şi a zis:

— Navigăm prin mâzgă. Apa a devenit maronie şi unsuroasă, ca şi cum fundul mării ar fi fost agitat.

— Eşti mai aproape de adevăr decât crezi, a spus Dodge, care până atunci rămăsese tăcut. E amestecul cel mai dubios pe care l-am văzut vreodată.

— Ai idee din ce e compus? L-a întrebat Giordino, aşteptând răbdător ca Renee să-i pună şuncă şi ouă prăjite pe farfurie.

— Componentele nu sunt cele pe care ţi le închipui. Renee l-a măsurat nedumerită.

— Despre ce produse poluante e vorba? Dodge a privit-o cu un aer solemn.

— Nu sunt substanţe toxice prelucrate.

— Vrei să insinuezi că nu oamenii sunt de vină? L-a întrebat Gunn, vrând să-l pună în dificultate pe chimist.

— Nu, a răspuns încet Dodge. În cazul de faţă, vinovatul e Mama Natură.

— Dacă nu e vorba de produse chimice, atunci ce sunt? A ţinut să afle Renee.

— Un amestec, i-a răspuns Dodge, tumându-şi o ceaşcă e cafea, care conţine câteva dintre cele mai toxice substanţe minerale care se găsesc pe Pământ. Între ele bariu, antimoniu, cobalt, molibden şi vanadiu, provenite din compuşi minerali precum stibina, baritina, patronita şi mispichelul.

Renee şi-a ridicat sprincenele frumos desenate.

— Mispichel?

— Da, sau arsenopirita, din care se obţine arsenicul.

Pitt s-a uitat la Dodge cu o expresie serioasă, gânditoare.

— Cum e posibil ca un cocktail, cum îl numeşti tu, alcătuit din atâtea substanţe minerale toxice, să se multiplice, din moment ce nu se reproduce?

— Acumularea provine din producerea constantă a elementelor, i-a răspuns Dodge. Am să adaug că am observat urme masive de magneziu, semn că a avut loc dizolvarea unei cantităţi nemaiîntâlnite de calcar dolomitic.

— Ce înseamnă asta? A întrebat Rudi Gunn.

— În primul rând, prezenţa calcarului, i-a răspuns imediat Dodge. A făcut o pauză de câteva clipe ca să consulte un tabel cu date tipărit. Un alt factor este forţa gravitaţională, care face ca substanţele minerale sau chimice din apa alcalină să fíe atrase de nordul magnetic. Substanţele minerale atrag alte minerale şi formează rugină sau alţi oxizi. În apă alcalină, substanţele chimice atrag alte substanţe chimice, formând deşeuri sau gaze toxice. De aceea mai toată masa aceea cafenie s-a deplasat spre nord, până în Key West.

Gunn a clătinat din cap.

— Asta nu explică de ce Dirk şi Summer au putut studia secţiuni din masa aceea pe bancul Navidad, aflat în largul Atlanticului, de cealaltă parte a Republicii Dominicane.

Dodge a făcut un gest de neputinţă.

— O parte trebuie să fi fost dusă de vânturi şi de curenţi prin pasajul Mona, dintre Dominica şi Porto Rico, după care şi-a continuat derivă spre bancul Navidad.

— Indiferent din ce ar fi compus, a spus Renee, luptătoare sub drapelul ecologiştilor, amestecul acesta a făcut ca apa să fíe dăunătoare şi periculoasă pentru toate formele de viaţă – oameni, animale, reptile, peşti, chiar şi pentru păsările care intră în contact cu ea, ca să nu mai vorbim de lumea microbiana.

— Ceea ce mă nedumereşte, a mormăit Dodge, continuând de parcă nici n-ar fi auzit-o pe Renee, e modul în care ceva de consistenţa aluviunilor se poate coagula, devenind o masă ce pluteşte pe distanţe mari, ca un nor, la o adâncime de cel mult 40 de metri. În timp ce spunea acestea, şi-a notat ceva în agendă. Cred că salinitatea apei joacă un rol în dispersie, ceea ce explică de ce mâzga nu se duce la fund.

— Ăsta nu e singurul aspect straniu al problemei, a zis Giordino.

— Vrei să fii mai precis? L-a îndemnat Pitt.

— Temperatura apei este de 25,5 grade, cu mai bine de cinci grade sub cea normală pentru această zonă a Caraibilor.

— Încă o problemă de lămurit, a îngânat Dodge, la capătul puterilor. O scădere atât de pronunţată a temperaturii reprezintă un fenomen nefiresc.

— Bine, ai realizat ceva, l-a felicitat Gunn pe chimist. Nici Roma n-a fost clădită peste noapte. O să colectăm mostre şi-i vom lăsa pe cei de la laboratorul NUMA să descopere rezolvarea restului enigmei. Treaba noastră e să găsim sursa, dacă s-ar putea.

— Putem doar dacă urmăm calea spre zonele cu concentraţiile cele mai mari, a spus Renee.

Pitt a surâs vag.

— De aceea am venit aici… S-a întrerupt brusc, a înlemnit, apoi a privit prin parbriz. Pentru asta, a continuat el rar şi pentru o vizită la Disneyland.

— Nu ţi-ar strica un somn bun, i-a spus Giordino pe un ton liniştitor. Ai început să aiurezi.

— De unde Disneyland aici? A făcut Renee, reprimindu-şi un căscat.

Pitt s-a întors şi a făcut semn cu capul către ocean, drept în faţă.

— Atunci de ce suntem pe cale să pătrundem în tărâmul Piraţilor din Caraibe?

Toţi au întors capul ca la comandă şi au privit spre apa întunecată, deasupra căreia străluceau stelele. Au văzut o pâlpâire gălbuie care, pe măsură ce Poco Bonito înainta, a crescut treptat în strălucire. Au rămas muţi şi îngheţaţi locului când strălucirea a devenit o formă neclară sugerând o corabie cu pânze care, încetul cu încetul, s-a conturat tot mai clar.

Vreme de o clipă, au crezut că pierduseră contactul cu realitatea, după care, cu o atitudine degajată, Pitt a zis pe un ton liniştit, raţional:

— Chiar mă întrebam când va apărea bătrânul Leigh Hunt.

Capitolul 21

Starea de spirit a celor de la bord se transformase subit. Vreme de aproape un minut, nimeni nu s-a clintit din loc. Cât timp au privit neliniştiţi la fenomenul bizar, nimeni nu a scos un sunet. Într-un târziu, Gunn a rupt tăcerea.

— O fi acelaşi pirat Hunt despre care ne-a avertizat amiralul?

— Nu, e vorba de Hunt corsarul.

— Nu se poate. Renee rămăsese cu privirea fixată în depărtare, refuzând să creadă ce-i spunea simţul văzului. Chiar avem în faţa ochilor o corabie-fantomă?

Pitt a schiţat un zâmbet distant.

— E doar în ochii privitorului. Apoi a parafrazat Balada bătrânului marinar de Coleridge: „Pe mare în tăcere apare Corabia-strigoi Odyssey”.

— Dar cine a fost acest Hunt? A întrebat Dodge cu voce şoptită.

— Un corsar care a bântuit în Caraibe între 1665 şi 1680, când a fost prins de o navă a marinei britanice şi dat ca hrană rechinilor.

Cum nu dorea să vadă vasul-fantomă, Dodge s-a întors cu spatele, parcă năucit şi a întrebat:

— Bine, dar ce diferenţă era între un pirat şi un corsar?

— Foarte mică, i-a răspuns Pitt. „Pirat” e un termen care se referă la marinari britanici, olandezi şi francezi care atacau nave comerciale pentru bani şi comori. Cuvântul „corsar” provine din franceză, unde înseamnă grătar. Primii corsari aveau obiceiul să-şi frigă carnea şi să o mănânce uscată. Spre deosebire de piraţii oficiali, care primeau o parte din pradă de la guvernele lor, corsarii jefuiau orice corabie, mai ales pe cele spaniole, fără a fi recunoscuţi de ţara lor de origine. Mai erau cunoscuţi şi sub numele de piraţi liberi.

Aflată la mai puţin de un kilometru depărtare, corabia-fantomă se apropia cu rapiditate. Strălucirea gălbuie şi nefirească îi dădeau un aspect suprarealist. Pe măsură ce s-a apropiat, detaliile vasului au devenit mai clare şi de pe bordul lui s-au auzit strigătele unor oameni.

Era un velier cu trei arbori şi velatură pătrată şi cu pescajul mic, corabie preferată de piraţi înainte de secolul al XVII-lea. Toate velele trinchetului şi gabierul triunghiular fluturau, deşi nu adia nici măcar briza. Vasul era dotat cu zece tunuri, câte cinci pe fiecare latură a bordajului, toate instalate pe puntea principală. Pe puntea dunetei stăteau câţiva bărbaţi care, cu eşarfe legate peste cap, fluturau săbii. Sus, pe catargul mare, steagul uriaş, de culoare neagră, pe care fusese pictată o ţeastă cu un rânjet sălbatic, din care curgea sânge, stătea drept, de parcă vasul ar fi navigat împotriva unui vânt din prova.

Expresiile de pe feţele celor de la bordul lui Poco Bonito mergeau de la groază la aşteptare încordată şi până la contemplare distantă. Giordino se uita de parcă ar fi avut în faţă o pizză veche de câteva zile, în vreme ce Pitt privea prin binoclu cu expresia cuiva căruia îi place un film ştiinţifico-fantastic. Apoi şi-a luat binoclul de la ochi şi s-a pornit să râdă.

— Ai înnebunit? L-a întrebat Renee. El i-a întins binoclul.

— Priveşte atentă la bărbatul cu costumaţie stacojie şi cu brâu auriu care stă pe dunetă şi spune-mi ce observi.

— Un om care are pe cap o pălărie cu pene.

— Ce-l deosebeşte de ceilalţi?

— Are un picior de lemn şi un cârlig în locul mâinii drepte.

— Ai uitat peticul negru de pe ochi.

— Da. Are şi aşa ceva.

— Nu-i mai lipseşte decât un papagal pe umăr. Ea a lăsat binoclul deoparte.

— Tot nu pricep.

— E cam stereotip, nu ţi se pare?

Marinar experimentat, care trăise pe mare vreme de cincisprezece ani, Gunn a detectat schimbarea cursului corabiei-fantomă înainte ca ea să se producă.

— O să treacă pe la prova, a anunţat el.

— Sper că nu au de gând să ne întâmpine cu salve de tunuri, a spus pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios.

— Accelerează şi loveşte corabia exact în mijloc, i-a recomandat Pitt lui Gunn.

— Nu! A exclamat Renee, rămasă cu ochii holbaţi la Pitt şi incapabilă să înţeleagă. Asta înseamnă sinucidere!

— Eu îl susţin pe Dirk, a spus Giordino din loialitate pentru prietenul său. Sunt de părere să îl tăiem pe ticălos cu prova.

Când şi-a dat seama ce sugera Pitt cu discreţie, pe chipul lui Gunn a început să apară o umbră de surâs. A rămas la timonă şi a accelerat motoarele la maximum, făcând prova să se înalţe aproape un metru din apă. Poco Bonito a făcut un salt înainte, pornind ca un cal de curse împuns în crupă cu o furcă. După o sută de metri aproape că zbura pe apă cu viteza de cincizeci de noduri, năpustindu-se drept spre babordul corăbiei piraţilor. Gurile tunurilor, care apăruse deja prin saborduri, au deschis focul, din ţevi au izbucnit flăcări, însoţite de un bubuit impresionant, care a reverberat peste ape.

După ce a aruncat o privire grăbită la ecranul radar, Pitt s-a repezit până în propria cabină ca să-şi ia binoclul pentru vedere nocturnă. A revenit pe puntea deschisă în mai puţin de un minut şi i-a făcut semn lui Giordino să-l urmeze pe acoperişul timoneriei. Fără să ezite câtuşi de puţin, Girodino a urcat după el. Ajunşi pe acoperiş, s-au aşezat pe burtă, proptiţi în coate ca să poată ţine binoclul, pe care şi l-au trecut unul altuia. Cine i-ar fi văzut s-ar fi mirat, pentru că nu priveau direct spre fantoma gălbuie, ci scrutau bezna drept în faţă şi puţin la tribord.

Întrebându-se dacă nu cumva cei doi oameni de la NUMA îşi pierduseră minţile, Dodge şi Renee s-au aplecat fără să vrea în dosul timoneriei. Aflaţi deasupra lor, Pitt şi Giordino au continuat să ignore dezastrul ce părea iminent.

— Am văzut ceva, a spus Giordino. Arată ca o barjă de mică dimensiuni, spre vest, la vreo trei sute de metri.

— Şi eu am zărit un iaht, a spus Pitt, mare, de peste o sută de metri lungime, cam la aceeaşi distanţă spre vest.

Poco Bonito mai avea de parcurs o sută de metri, apoi cincizeci până la ciocnire. Apoi vasul s-a năpustit asupra formei opace a vechii corăbii. Preţ de o clipă, strălucirea gălbuie a explodat ca laserele portocalii de la un concert rock şi Poco Bonito a fost învăluit în acea lumină stranie. Renee şi Dodge au văzut piraţii agitându-se în continuare pe puntea principală şi trăgând cu tunurile că apucaţi. În mod ciudat, niciunul dintre ei nu a părut să observe vasul de cercetări trecând prin corabia lor.

Curând, Poco Bonito a ajuns să gonească pe marea întunecată şi netedă ca o catifea. În urma ei, strălucirea gălbuie a clipit brusc mai puternic, după care s-a stins, iar bubuiturile tunurilor s-au topit în noapte. Era ca şi cum fantomatica apariţie nici n-ar fi existat.

— Menţine viteza, i-a spus Pitt lui Gunn. Apele astea nu sunt deloc prielnice.

— Am avut halucinaţii? A mormăit Renee, al cărei chip era alb ca varul. Sau chiar am trecut printr-o corabie-fantomă?

Pitt a luat-o pe după umeri.

— Draga mea, ai văzut doar o imagine cvadridimensională – pe înălţime, adâncime, lăţime şi mişcare – totul înregistrat şi proiectat ca o hologramă.

Privind lung în jur, Renee părea încă ameţită.

— Dar totul arăta atât de real, atât de convingător…

— Cel puţin de două ori mai real, deoarece căpitanul ei era copiat după Long John Silver din Insula comorii, cârligul era împrumutat din Peter Pan, iar peticul de pe ochi, de la amiralul Nelson. A, să nu uităm steagul. Sângele se scurgea de unde nu trebuia.

— Dar de ce? A întrebat Renee, fără a se adresa cuiva anume. Ce nevoie era de reprezentaţia asta în mijlocul oceanului?

Prin uşa deschisă a timoneriei, Pitt a rămas cu ochii aţintiţi asupra ecranului instalaţiei radar.

— E un caz de piraterie contemporană.

— Şi cine a proiectat imaginea holografică?

— Nici eu n-am înţeles, a intervenit Dodge. N-am văzut altă navă.

— Ochii şi mintea voastră erau concentrate asupra imaginii, a spus Giordino. Eu şi Dirk am observat un iaht mare la babord şi o barjă la tribord, ambele aflate la depărtare de aproximativ 300 de metri. Niciunul nu avea luminile de poziţie aprinse.

Renee a priceput.

— De pe ele s-a proiectat holograma? Pitt a încuviinţat cu un gest.

— Au pus la cale iluzia unui vas-fantomă şi a echipajului lui blestemat să cutreiere mările pe vecie. Numai că proiecţia repeta nişte imagini care au devenit de mult clişee. Cred că au creat corabia lui Hunt şi echipajul ei după ce au văzut prea multe filme cu Errol Flynn.

— Potrivit imaginilor radar, iahtul ne urmăreşte, i-a avertizat Giordino.

Rămas la timonă, Gunn a apreciat poziţia celor două puncte luminoase de pe ecranul radar.

— Unul stă, probabil barjă. Iahtul ne urmăreşte la aproape jumătate de milă pupa, însă pierde teren. Cred că sunt furioşi la culme văzând că o navă prăpădită de pescuit îi lasă în ceaţă.

— Am face bine să ne rugăm să nu aibă mortiere şi rachete la bord, a spus Giordino, risipind atmosfera de uşurare şi bună dispoziţie.