— Se respinge, i-a răspuns Sandecker, parcă citindu-i gândurile. Domnilor, vă puteţi lua o vacanţă după ce realizaţi următorul proiect.
Giordino l-a fixat pe amiral cu o expresie mohorâtă.
— Ce bătrân necruţător eşti. Sandecker s-a făcut că nu aude jignirea.
— Imediat ce vă faceţi bagajele, Rudi o să vă conducă la aeroport. Vă aşteaptă un supersonic NUMA ca să ajungeţi la Washington. E presurizat, pentru ca Dirk şi Summer să nu sufere vreo complicaţie după operaţiunile de decompresiune. Ne vedem mâine la prânz în biroul meu.
— Sper că există pături în avion, pentru că, în afară de somn, nu ne mai trebuie altceva, a intervenit Giordino.
— Domnule amiral, zburaţi cu noi? L-a întrebat Summer. Sandecker a zâmbit şmechereşte.
— Eu? Nu. Vă urmez cu un alt avion. Apoi a făcut semn către reporterii care fremătau. Doar trebuie să se sacrifice cineva pe altarul mass-mediei.
Giordino şi-a scos din buzunarul de la piept un trabuc care semăna supărător de mult cu cele speciale pe care le fuma Sandecker. În timp ce-l aprindea, l-a urmărit cu şiretenie pe amiral.
— Ai grijă să nu ne stâlcească numele.
În faţa şirului de monitoare care semnalau proporţiile tot mai reduse ale uraganului Lizzie, Heidi Lishemess stătea şi privea în gol. După ce îşi schimbase direcţia şi pornise spre sud-est, provocând groaza echipajelor surprinse în Marea Caraibilor, uraganul lovise cu putere coasta estică a statului Nicaragua, între Puerto Cabezan şi Punta Gorda. Din fericire, forţa lui se redusese la jumătate şi de-a lungul coastei nu existau prea multe aşezări. După ce călătorise 80 de kilometri peste zonele joase şi mlăştinoase, ajungând până la zona colinară, Lizzie îşi pierduse toată forţa şi îşi dăduse duhul, dar înainte de asta scufundase optsprezece nave cu echipaje cu tot şi ucisese 3 000 de persoane, lăsând în urmă alte 10 000 de persoane rănite şi fără locuinţe.
Heidi şi-a imaginat cât de cutremurătoare ar fi fost lista pierderilor umane şi materiale dacă avertizările ei privind grozăvia uraganului nu ar fi fost transmise imediat după naşterea lui. Stătea pe scaun, aproape vlăguită în faţa mesei de lucru presărate cu fotografii, rapoarte scoase la imprimantă şi o adevărată pădure de ceşti de cafea din hârtie, când soţul ei Harley a traversat biroul care arăta de parcă ar fi fost lovit de uraganul Lizzie, într-o mizerie de nedescris care avea să dea serios de lucru personalului de curăţenie.
— Heidi, a zis el şi şi-a lăsat palma pe umărul ei. Ea a ridicat spre el ochii înroşiţi de oboseală.
— A, Harley. Ce bine c-ai venit.
— Hai, draga mea, că ai făcut o treabă extraordinară. E vremea să mai mergi şi acasă.
Obosită, dar cu un aer recunoscător, Heidi s-a ridicat în picioare şi s-a rezemat de soţ, după care au traversat încăperea răvăşită a Centrului pentru studiul uraganelor. Când au ajuns la uşă, Heidi s-a întors şi a aruncat o ultimă privire în cameră, concentrându-şi atenţia asupra unei fâşii de hârtie prinsă în bolduri pe perete. Cineva scrisese pe ea cu litere mari de tipar: DACĂ AŢI CUNOAŞTE-O PE LIZZIE AŞA CUM O ŞTIM NOI, O, DOAMNE, CE FURTUNĂ!
Heidi a surâs pentru sine şi a stins lumina, lăsând bezna stăpâna peste încăpere.
— Şi acum?
PARTEA A DOUA.
Capitolul 15
23 august 2006 Washington, D. C.
În absenţa oricărei adieri, aerul canicular şi umed devenise apăsător. Cerul, de un albastru-închis, era cutreierat de nori albi care semănau cu o turmă de oi. Spre deosebire de turiştii nerăbdători să vadă cât mai multe în acel miez de vară, restul locuitorilor preferau să fiarbă la foc mic. Membrii Congresului se slujiseră de orice subterfugiu ca să ia o vacanţă parlamentară şi să scape astfel de arşiţă şi de aerul lipicios, ţinând sesiuni doar când socoteau că era absolut necesar sau când simţeau că trebuie să-şi îmbunătăţească imaginea de oameni foarte activi în ochii alegătorilor. Când Pitt a coborât din supersonicul NUMA, atmosfera i s-a părut prea puţin deosebită de cea tropicală din care abia se întorsese. Aeroportul privat al guvernului, situat la câţiva kilometri nord de oraş, era pustiu când Giordino, Dirk şi Summer l-au urmat pe scări către asfaltul pistei, suficient de încins pentru a prăji un ou.
Singurul vehicul care aştepta în parcarea aeroportului era un automobil magnific din 1931, un Marmon cu motor de 16 cilindri în V. Era o maşină uimitoare, cu stil şi clasă, imbatabilă din punct de vedere tehnic la vremea sa, degajând nobleţe şi eleganţă. Unul dintre cele numai 390 de vehicule Marmon V-l6 construite vreodată, era silenţios şi aerodinamic, motorul lui mare putând dezvolta 192 de cai-putere şi un cuplu de 56 kilograme-forţă pe metru/secundă.
Vopsită într-o culoare trandafirie închisă, caroseria se armoniza perfect cu reclama de la lansarea maşinii: „Automobilul cel mai performant din lume”.
Femeia care stătea lângă portieră era la fel de atrăgătoare şi de elegantă ca automobilul. Înaltă şi seducătoare, cu părul de culoare brun-deschis care strălucea în soare şi, căzându-i până pe umeri, îi încadra chipul delicat şi frumos, cu pomeţi înalţi că ai fotomodelelor, care căpătau şi mai multă frumuseţe datorită ochilor mari, violeţi, Loren Smith, membră a Congresului, părea să radieze o anume detaşare faţă de vremea caniculară. Purta o bluză din dantelă albă, croită astfel încât să-i evidenţieze bustul atrăgător, care se asorta cu pantalonii albi, croiţi larg şi uşor evazaţi deasupra pantofilor albi din pânză. Loren a făcut un semn cu braţul, a zâmbit, apoi a pornit în fugă spre Pitt. A ridicat privirea spre chipul lui şi l-a sărutat delicat pe buze. Apoi s-a tras înapoi.
— Bine ai revenit, marinarule.
— Aş vrea să mă aleg cu un dolar de fiecare dată când spui asta.
— Te-ai fi îmbogăţit până acum, a spus ea şi a râs sincer. Apoi i-a îmbrăţişat pe Giordino, Summer şi Dirk. Am auzit că aţi avut adevărate aventuri.
— Dacă n-ar fi fost tata şi Al, eu şi Summer am fi fost acum îngeraşi, a spus Dirk.
— După ce vă instalaţi, vreau să-mi povestiţi pe îndelete.
Şi-au dus bagajele şi genţile la maşină, au azvârlit câteva în portbagajul ca o cocoaşă, iar pe celelalte le-au depus pe podea lângă bancheta din spate. Loren a trecut la volanul plasat în aer liber, iar Pitt s-a instalat pe scaunul din dreapta ei. Ceilalţi s-au aşezat în compartimentul închis din spate, separat printr-un geam de locurile din faţă.
— Îl lăsăm pe Al la apartamentul lui din Alexandria? A întrebat Loren.
Pitt a încuviinţat cu un gest.
— Apoi ne putem duce la hangar ca să ne ferchezuim. Amiralul ne-a convocat în biroul lui în jurul amiezii.
Loren a aruncat o privire la ceasul de la bord. Limbile arătau 0.25. În timp ce manevra cu pricepere schimbătorul de viteze, s-a încruntat şi a zis pe un ton muşcător:
— Nu vă odihniţi deloc până la următoarea misiune? După ce-aţi trecut cu toţii prin atâtea, nu crezi că vă cere cam mult?
— Ştii la fel de bine ca mine că, în ciuda aparenţei de duritate, amiralul e inimos şi înţelegător. Nu ne-ar fi fixat un termen atât de rigid dacă n-ar fi fost vorba de ceva important.
— Cu toate acestea, a spus Loren în timp ce vira printre agenţii de securitate de la poarta aeroportului, vă putea lăsa măcar o zi să vă înzdrăveniţi.
— O să aflăm curând ce gânduri are, a murmurat Pitt, făcând toate eforturile ca să nu aţipească.
Cincisprezece minute mai târziu, Loren a ajuns la complexul de apartamente împrejmuit unde locuia Giordino. Burlac în aşteptarea căsătoriei, acesta părea că nu se grăbeşte deloc să facă marele pas, preferând să mai profite puţin de libertate, după cum se exprima el. Loren rareori îl văzuse de două ori la rând cu aceeaşi femeie. Îl prezentase prietenelor ei, care îl consideraseră fermecător şi interesant, dar, după o vreme, relaţia se răcea, iar el apărea curând cu altcineva. Pitt îl compară mereu cu un prospector care rătăcea printr-un paradis tropical în căutare de aur, dar nu avea cum să găsească aşa ceva dacă nu lăsa în urmă plaja şi umbra palmierilor.
Giordino şi-a recuperat geanta din pânză şi a făcut un semn de salut.
— Ne vedem curând… Adică mai curând decât mi-aş fi dorit.
Pe drumul spre apartamentul pe care Pitt şi-l construise într-un hangar situat la un capăt abandonat al Aeroportului Naţional Ronald Reagan nu au întâlnit nici o maşină. Li s-a făcut semn să treacă pe o poartă păzită, după ce agentul de securitate l-a recunoscut pe Pitt. Loren a oprit în apropierea unui vechi hangar, ce fusese folosit de o companie aviatică dispărută demult, în anii 1930 sau 1940. Pitt îl cumpărase ca să-şi păstreze colecţia de automobile de epocă şi renovase etajul, transformându-l într-un apartament. Dirk şi Summer locuiau la parter, unde se aflau şi cele 50 de automobile ale colecţiei, două avioane vechi şi un vagon de dormit, pe care îl descoperise într-o grotă din New York.
Loren a oprit maşina în faţa uşii principale, după care Pitt a folosit telecomanda pentru a debloca sofisticatul sistem de alarmă. Uşa s-a deschis, iar Loren a condus maşina înăuntru, parcând-o în mijlocul unui şir de automobile vechi şi frumoase, care începea cu unul dintre primele modele de Cadillac V8 din 1918 şi se termina cu un Rolls Royce Silver Dawn din 1955, modelat de Hooper. Aşezate pe podeaua albă din răşini epoxi, sub luminătoare, vechile maşini sticleau într-un curcubeu de culori.
Dirk şi Summer s-au retras în compartimentele lor din vagonul de dormit, iar Pitt şi Loren au urcat în apartamentul lui, unde el a făcut duş şi s-a bărbierit, în timp ce ea a pregătit o masă uşoară pentru toţi patru. Jumătate de oră mai târziu, Pitt a ieşit din dormitor, îmbrăcat cu o pereche de blugi comozi şi o cămaşă lejeră. S-a aşezat la masa din bucătărie şi Loren i-a întins un pahar cu un cocktail Ramos Fizz.
— Ai auzit cumva de o mare corporaţie numită Odyssey? A întrebat-o el din senin pe Loren.
Ea s-a uitat o clipă la el.
— Da, fac parte din comisia Congresului care a cercetat operaţiunile ei. Nu e un subiect despre care mijloacele de informare să fi prins de veste. Tu ce ştii despre investigaţiile comisiei?
El a ridicat din umeri.
— Absolut nimic. Nu aveam habar de interesul Congresului faţă de afacerile lui Specter.
— A, enigmaticul fondator al corporaţiei? Atunci de ce m-ai întrebat?
— Din curiozitate. Nimic altceva. Specter e proprietarul hotelului la a cărui salvare am ajutat eu şi Al. Era cât pe ce să fie zdrobit de nişte stânci de uraganul Lizzie.
— În afară de faptul că e şeful unui centru uriaş de cercetări ştiinţifice din Nicaragua şi că e implicat în mari proiecte de construcţii şi minerit în întreaga lume, se ştiu foarte puţine despre el. Unele dintre afacerile lui internaţionale sunt legale, altele sunt foarte dubioase.
— Şi ce proiecte are în Statele Unite?
— Canale pentru aducţiune de apă în zona deşertică din sud-vest şi câteva baraje. Cam atât.
— Şi ce fel de cercetări ştiinţifice desfăşoară Odyssey? A întrebat-o Pitt.
Loren a făcut un gest din umeri.
— Activitatea centrului este păstrată în secret, iar cum acesta se află în Nicaragua, legea nu-l poate obliga să divulge subiectul cercetărilor. Se zvoneşte că s-ar ocupa de cercetări în domeniul pilelor de combustie, dar nimeni nu ştie sigur. Oamenii noştri din serviciile secrete nu consideră că Odyssey constituie o prioritate în investigaţii.
— Dar operaţiunile din construcţii?
— Mai toate sunt bolte subterane şi excavaţii pentru depozite, i-a răspuns Loren. Cei de la CIA au depistat un zvon că Odyssey s-a ocupat de extinderea unor peşteri pentru construirea unor instalaţii de producere a armelor nucleare şi biologice în unele ţări precum Coreea, însă nu deţin probe. O serie de proiecte sunt încheiate cu chinezii, care ţin să păstreze secrete programele de cercetări militare şi de furnizare de armament. Odyssey pare să se fi specializat în construcţii subterane care ascund activităţile militare şi uzinele de asamblare a armamentului de sateliţii-spioni.
— Şi totuşi Specter a construit şi a pus în funcţiune un hotel plutitor.
— O jucărie pe care o foloseşte ca să-şi distreze clienţii, a explicat Loren. S-a băgat în industria hotelieră doar de amorul artei.
— Cine e acest Specter? Directorul de operaţiuni de pe Ocean Wanderer n-a suflat o vorbă bună despre el.
— Înseamnă că nu-i place munca asta.
— Nu-i vorba de asta. Mi-a spus că nu va mai lucra pentru Specter, pentru că a părăsit hotelul cu avionul lui personal înainte de izbucnirea uraganului, abandonându-şi oaspeţii şi angajaţii, fără să se sinchisească dacă aceştia vor supravieţui sau nu.
— Specter e o persoană foarte misterioasă. Probabil că e singurul director executiv al unei corporaţii care nu are agent personal de publicitate sau o firmă de relaţii publice. N-a acordat niciodată interviuri şi apare extrem de rar în public. Nu există evidenţe privind trecutul, familia sau educaţia lui.
— Nici măcar un certificat de naştere? Loren a clătinat din cap.
— Nici în SUA, nici în arhivele altui stat nu s-a găsit vreo evidenţă privind naşterea lui. În ciuda eforturilor agenţiilor noastre de informaţii, identitatea lui a rămas deocamdată necunoscută. Cei de la FBI au încercat să-l „agate” în urmă cu câţiva ani, dar au rămas cu ochii în soare. Nu există nici fotografii revelatoare, fiindcă îţi ţine faţa acoperită permanent cu o eşarfă şi poartă ochelari negri. Au încercat să obţină amprente, dar poartă tot timpul mănuşi. Nici măcar cei mai apropiaţi consilieri de afaceri nu i-au văzut vreodată chipul. Singurul lucru limpede e obezitatea lui şi probabil că în prezent cântăreşte în jur de două sute de kilograme.
— Imposibil ca viaţa cuiva să rămână chiar atât de ascunsă. Loren a făcut un gest de neajutorare.
Pitt şi-a turnat cafea.
— Unde este sediul corporaţiei?
— În Brazilia. Mai are un bloc uriaş de birouri în Panama. Şi, pentru că face investiţii foarte mari acolo, preşedintele ţării i-a acordat cetăţenie. L-a numit şi director al Autorităţii Canalului Panama.
— Şi care e motivul declanşării acestei cercetări din Congres? A întrebat Pitt.
— Afacerile lui cu chinezii. Specter întreţine relaţii strânse cu Republica Populară Chineză de aproape cincisprezece ani. Ca director al Autorităţii Canalului, a avut un rol esenţial în sprijinirea companiei Whampoa Limited, cu sediul în Hong Kong şi care are legături cu Armata Populară de Eliberare, pentru a obţine drept de control pe 25 de ani al porturilor Balboa şi Cristobal, situate la Atlantic şi, respectiv, Pacific. Whampoa se va ocupa de încărcarea şi descărcarea cargourilor, precum şi de transportul pe cale ferată al mărfurilor între cele două porturi, iar curând va demara construcţia unui nou pod suspendat care va fi folosit pentru transportul încărcăturilor cu gabarit depăşit între nordul şi sudul Zonei canalului.
— Şi ce are de gând guvernul nostru să facă? Loren a scuturat din cap.
— Din câte ştiu, nimic. Preşedintele Clinton le-a lăsat chinezilor mâna liberă să-şi extindă zona de influenţă în întreaga Americă Centrală. Apoi a adăugat: Un aspect curios în legătură cu Odyssey este că întreaga structură de conducere la vârf este alcătuită aproape în întregime din femei.
Pitt a surâs.
— Îmi închipui că Specter a devenit idolul mişcărilor feministe. Dirk şi Summer au sosit la dejunul târziu, după care s-au pregătit să plece către biroul lui Sandecker. De astă dată, Pitt a preferat să conducă unul dintre automobilele Ford Navigator, care făcea parte din flota de vehicule a agenţiei NUMA. A oprit la poarta casei unde locuia Loren.
— Luăm cina astă-seară? A întrebat-o el înainte să coboare.
— Vin şi Dirk şi Summer?
— I-aş putea târî şi pe ei după mine, a zis Pitt zâmbind, dar numai dacă ţii neapărat.
— Chiar insist.
Loren i-a întins apoi mâna pe care el a strâns-o, a coborât cu eleganţă din automobil, a păşit uşor pe alee şi a urcat treptele spre uşa casei.
Clădirea de treizeci de etaje care găzduia sediul NUMA se înălţa pe o colină deasupra fluviului Potomac, oferind o impresionantă privelişte de ansamblu a oraşului. Sandecker alesese personal acel loc atunci când Congresul îi oferise fonduri pentru construcţie. Arăta mult mai frumoasă decât proiectul şi depăşise bugetul cu câteva milioane de dolari. Întrucât era situată pe malul estic al fluviului, puţin în afara districtului Columbia, ca prin minune, amiralul găsise o portiţă de scăpare din chingile legale privind înălţimea clădirilor şi ridicase o structură magnifică de formă tubulară, placată cu sticlă verde, care putea fi văzută de la kilometri depărtare.
Pitt a intrat în parcarea subterană destul de aglomerată şi a oprit în locul pe care îl avea rezervat. Apoi au luat liftul până la biroul lui Sandecker, situat la ultimul etaj, şi, după ce au coborât, au pătruns în anticamera lambrisată cu lemn de tec recuperat de la vechi nave scufundate. Secretara amiralului i-a rugat să aştepte câteva clipe, întrucât acesta avea o întâlnire.
Abia rostise rugămintea, că uşa biroului s-a deschis şi în anticameră au apărut doi vechi prieteni. Kurt Austin, cu părul des încărunţit prematur, colegul cu care Pitt împărţea coordonarea proiectelor speciale şi Joe Zavala, inginerul musculos care lucra deseori la proiectarea şi construcţia de submarine împreună cu Giordino, s-au apropiat şi le-au strâns mâinile.
— De data asta unde vă trimite bătrânul? A întrebat Giordino.
— Nordul Canadei. S-a zvonit că în unele lacuri au apărut mutaţii genetice în peşti. Amiralul ne-a rugat să verificăm vestea.
— Am auzit de operaţiunile de salvare ale hotelului Ocean Wanderer în toiul uraganului Lizzie, a spus Zavala. Nu mă aşteptam să te văd pus în ham din nou chiar atât de repede.
— În codul lui Sandecker nu există odihnă pentru cei obosiţi, a spus Pitt, arborând o umbră de surâs.
Austin a făcut un semn din cap către Dirk şi Summer.
— Vreau să vă invit pe tine şi pe copii la un grătar.
— Bună idee, a acceptat Pitt. De mult vreau să-ţi văd colecţia de puşti antice.
— Şi eu am rămas dator cu o vizită la colecţia ta de maşini de epocă.
— Ce-ar fi să organizăm un tur? Luăm cocktailul şi aperitivele la mine, apoi mergem la tine pentru grătar.
— S-a făcut.
Secretara lui Sandecker s-a apropiat de ei.
— Amiralul vă aşteaptă.
Şi-au luat rămas-bun; Austin şi Zavala au pornit spre lifturi, iar grupul condus de Pitt a fost invitat în camera lui Sandecker, unde amiralul stătea la un birou imens, transformat dintr-un capac de magazie al unui vas confederat care scăpase din blocada navală a unioniştilor în timpul Războiului Civil.
Aparţinând vechii şcoli de şefi, amiralul s-a ridicat la intrarea lui Summer şi i-a făcut semn să se aşeze pe un scaun din apropierea biroului. Lucru uimitor, Giordino sosise mai devreme. Era îmbrăcat cu blugi şi cu o cămaşă largă, dintr-un material înflorat. Rudi Gunn a apărut din biroul său de la etajul 28 şi li s-a alăturat în discuţie. Fără nici un preambul, Sandecker a intrat direct în subiect:
— Avem de rezolvat două probleme care mă intrigă. Cea mai importantă e mâzga cafenie care se răspândeşte în Caraibe, aspect la care ne vom întoarce mai târziu. S-a uitat cu ochi pătrunzători, întâi la Summer, apoi la Dirk. Voi doi aţi deschis o cutie a Pandorei cu descoperirile voastre de pe bancul Navidad.
— De când căpitanul Bamum a trimis amfora la laborator, noi am aflat rezultatele examinării, a spus Summer.
— Cei de acolo încă lucrează la curăţarea ei, a precizat Gunn. Yaeger şi minunatul lui computer au stabilit vechimea şi cula căreia îi aparţine vasul.
Înainte că Summer să pună întrebarea care o frământă, Sandecker a intervenit, spunând:
— Conform datării lui Hiram, amfora e dinainte de anul I 100 î. Hr. Tot el a stabilit că aparţine culturii celtice.
— Celtice? A repetat Summer mirată. E sigur?
— Seamănă cu o mulţime de amfore despre care se ştie că au fost create de celţi în urmă cu aproximativ trei mii de ani.
— Şi ce e cu pieptenul pe care l-am fotografiat? A întrebat ea.
— Fără a avea obiectul propriu-zis pentru analiză, i-a răspuns Sandecker, computerul lui Hiram a putut doar să facă o aproximare a vechimii. Cu toate astea, bănuieşte că are tot trei mii de ani.
— Şi de unde crede Yaeger că provin toate obiectele din grotă? A intervenit Pitt.
Sandecker a privit în tavan.
— Cum celţii nu erau navigatori şi nu au traversat Atlanticul către Lumea Nouă, trebuie să fi fost pierdute sau aruncate de pe o navă în trecere.
— Nici un căpitan n-ar risca să navigheze pe deasupra bancului Navidad decât dacă ţine să-şi facă chila zdrenţe în formaţiunile de corali şi să facă o cerere de despăgubire neîntemeiată, a spus Pitt. Singura explicaţie ar fi că nava a fost împinsă către banc de o furtună.
Gunn a rămas cu privirea la covor, de parcă i-ar fi venit o idee.
— Potrivit documentelor de asigurări arhivate, există un vas cu aburi, pe nume Vandalia, care s-a zdrobit de recif.
— I-am văzut rămăşiţele, a spus Summer, uitându-se cu speranţă către fratele ei.
Dirk a dat aprobator din cap şi a zâmbit.
— Dar nu am găsit doar amfora.
— Dirk se referă la faptul că am descoperit şi un labirint de grote săpate în piatră, acoperit de corali. Summer a băgat mâna în poşetă şi a scos aparatul de fotografiat. Am fotografiat detalii de arhitectură şi un cazan mare, sculptat, pe care apar imagini ale unor războinici antici. Era plin cu obiecte mici, de uz comun.
Sandecker a privit-o neîncrezător.
— Un oraş înghiţit de mare în emisfera vestică, datând dinaintea olmecilor, maiaşilor şi incaşilor? Nu pare plauzibil.
— N-o să aflăm răspunsul decât după ce se organizează o explorare amănunţită. Summer ţinea aparatul foto de parcă ar fi fost o bijuterie scumpă. Construcţia pe care am observat-o noi amintea de un templu.
Sandecker s-a întors către Gunn.
— Rudi?
Gunn a dat aprobator din cap, a luat aparatul din mâna lui Summer şi a apăsat un comutator de pe perete: un panou de lambriu s-a ridicat, lăsând la vedere ecranul unui televizor digital cu diagonală mare. Gunn a conectat apoi cablul la televizor, a luat telecomandă şi a început să deruleze imaginile surprinse de Dirk şi de Summer în templul scufundat.
Erau peste treizeci de imagini, începând cu arcada de intrare şi treptele care duceau spre interiorul unde se află ceea ce părea a fi un pat mare din piatră. Cazanul cu conţinutul său se găseau în altă încăpere.
În timp ce Gunn trecea de la o imagine la alta, Dirk şi Summer şi-au povestit aventura. După ultima imagine fotografică, au rămas cu toţii muţi vreme de câteva momente.
Într-un târziu, Pitt a rupt tăcerea:
— Cred că pentru asta trebuie să-l chemăm pe St. Julien Perlmutter. Gunn şi-a arătat scepticismul.
— St. Julien nu e arheolog.
— Adevărat, dar numai el ar putea emite o teorie despre călători şi navigatori care să fi ajuns în partea asta a oceanului acum trei mii de ani.
— Merită să încercăm, s-a declarat Sandecker de acord. Apoi i-a privit pe Dirk şi pe Summer. Acesta e proiectul vostru de cercetări în următoarele două săptămâni. Găsiţi răspunsul. Luaţi-o drept o vacanţă de lucru. S-a răsucit cu fotoliul directorial, ajungând faţă în faţă cu Pitt şi cu Giordino. Iar acum, problema mâzgii. Deocamdată ştim doar că nu are legătură cu vreo formă de diatomee sau de alge. Şi nici cu vreo biotoxină din cele care produc fenomenul mareei roşii. Ceea ce ştim însă este că va produce distrugeri uriaşe dacă se răspândeşte în largul Atlanticului şi e purtat spre nord de Curentul sud-ecuatorial, spre Golful Mexic şi Florida. Oceanologii cred că a pătruns deja în apele americane. Avem rapoarte de la Key West care semnalează că bancurile de spongieri suferă din cauza unui agent necunoscut.
— Îmi pare rău că eprubetele din sticlă în care ţineam mostre de apă şi specimene culese din zona moartă s-au spart când ne-am răsturnat cu Pisces în crevasă, a spus Summer.
Dostları ilə paylaş: |