Clive Cussler

Apoi a observat un avion apărând dinspre nord şi alegând un culoar de zbor pentru a ajunge pe o pistă care traversa istmul până la intrarea în complex. A zburat înclinat pe o aripă, ocolind vârful vulcanului Madera şi a aterizat, rulând până la un terminal mare de la capătul pistei.

Cu o strâmbătură care părea să spună că vedea ceva ce nu-i făcea deloc plăcere, Pitt şi-a luat binoclul de la ochi. Ochii lui verzi au fost umbriţi de o expresie de concentrare. A curăţat lentilele binoclului cu câteva picături de apă dintr-un bidon pe care-l avea la el şi le-a şters cu poalele cămăşii. Apoi a dus din nou binoclul la ochi şi, ca şi cum ar fi vrut să se convingă, l-a îndreptat spre avion.

Soarele a ieşit dintre nori, scăldând insula Ometepe într-o lumină orbitoare. Deşi de la distanţa aceea avionul nu părea mai mare decât o furnică, i-a fost imposibil să nu recunoască imediat culoarea levănţicii, reflectată de razele de soare de pe fuzelaj şi de pe aripi.

— Odyssey, a murmurat mai mult pentru sine şi gândurile i s-au învălmăşit în minte.

Abia după aceea şi-a dat seama că întreprinderea era amplasată exact deasupra tunelurilor. Aşa se explica prezenţa lifturilor de mărfuri pe care el şi Giordino le văzuseră la terminalul căii ferate. Indiferent de scopul ei, întreprinderea era legată de tuneluri, însă dimensiunile impuseseră ca ea să fie construită ca o unitate separată.

Trecând cu privirea peste clădirile ce se înălţau la poalele vulcanului, Pitt s-a oprit puţin, depistând ceva care semăna cu o zonă lungă de docuri, situată în spatele unui şir de depozite. Acoperişurile acestora ascundeau docurile, dar, profilate pe cerul albastru, a reuşit să distingă patru macarale pentru încărcare mărfuri şi şi-a dat seama că acel complex nu avea nevoie de un sistem exterior de transport. Era complet independent.

Apoi, aproape simultan, s-au petrecut trei lucruri care l-au pus în alertă.

Farul a început să se legene ca un dansator de hula-hoop. Aşa cum îi spusese lui Percy Rathbone, se învăţase cu cutremurele, deoarece crescuse în California. Odată, în cursul unui cutremur, se aflase pe Wilshire Boulevard, într-o clădire de birouri de treizeci de etaje care începuse să se zdruncine şi să se legene. Din fericire, fundaţia era aşezată pe bile, tocmai pentru astfel de situaţii. De astă dată a avut aceeaşi senzaţie, doar că farul s-a zguduit şi a oscilat ca un palmier surprins de un vârtej.

Pitt s-a răsucit imediat şi a privit spre vulcanul Concepcion, crezând că intrase în erupţie, însă piscul acestuia era liniştit, fără nici urmă de fum sau de cenuşă. A aruncat o privire către apă şi a văzut suprafaţa vălurindu-se ca şi cum ar fi fost scuturată de dedesubt de un vibrator uriaş şi nevăzut. După aproape un minut, care i s-a părut că nu se mai sfârşea, cutremurul a încetat. Deloc surprinzător, clătinătura nu l-a trezit pe Giordino.

A doua primejdie venea din partea unei şalupe de patrulare de culoarea levănţicii, care se apropia dinspre insulă şi se îndrepta direct către far. Agenţii de securitate de la bord erau siguri că prada surprinsă înăuntru nu avea cum să scape, de aceea navigau cu viteză redusă.

Cel de-al treilea pericol îi pândea de dedesubt. Ceea ce probabil i-a salvat a fost un sunet care abia s-a auzit: un clinchet metalic care s-a auzit dinspre puţul prin care urcaseră din tunel.

Pitt l-a îmboldit cu piciorul pe Giordino.

— Avem vizitatori. S-ar părea că ne-au dat de urmă. Giordino s-a trezit instantaneu şi a scos pistolul automat Desert Eagle de 12,5 mm de sub centură, pe sub salopetă, iar Pitt şi-a luat vechiul lui Colţ din rucsac.

Ghemuit alături de puţ, Pitt a strigat în jos, fără să privească peste margine.

— Rămâneţi unde sunteţi!

A urmat ceva ce era aproape de aşteptat. Răspunsul la strigăt a fost o rafală de armă automată, care a pornit din puţ şi a presărat acoperişul farului cu suficiente găuri ca să-l transforme într-o sită. Focul fusese atât de violent, încât Pitt şi Giordino s-au abţinut să tragă, de teamă că, trecându-şi mâna peste marginea puţului, se puteau alege cu degetele retezate de vreun glonţ.

Pitt s-a târât până la geamurile farului şi a lovit cu patul pistolului în ele. Foile de sticlă erau groase, de aceea a trebuit să izbească de mai multe ori cu toată forţa pentru a sparge câteva. Majoritatea cioburilor au căzut în exteriorul farului, dar Pitt a întins un braţ afară şi a împins fragmentele rămase spre interior, iar acestea s-au spart pe podea. A făcut câteva grămăjoare, apoi le-a împins cu bocancul în puţ; ascuţite ca nişte lame, cioburile s-au prăbuşit în adânc. S-au auzit imediat urlete şi ţipete de durere, iar focurile au încetat.

Profitând de acel moment de acalmie, Pitt şi Giordino au tras la întâmplare în josul puţului şi au auzit gloanţele ricoşând din beton şi provocând panică în rândul agenţilor de securitate care se căţăraseră pe scară. Strigătele lor de durere au încetat, însă apoi s-au auzit bufnetele înfiorătoare ale corpurilor celor care se prăbuşeau prin puţ până la nivelul tunelului.

— Cred că le-am stricat planurile, a spus Giordino fără nici o părere de rău şi a introdus în pistol un încărcător plin.

— Mai avem nişte oaspeţi nepoftiţi de care trebuie să ne ocupăm, i-a spus Pitt, arătând către şalupa de patrulare care acum gonea spre far, pentru că prova se ridicase mult din apă şi elicea lăsa în urmă valuri ca o coadă de cocoş.

— O să fie cam la mustaţă, a zis Giordino, făcând un semn către elicopterul albastru care venea în râsul apei, apropiindu-se dinspre nord.

Calculând imediat distanţa pe care o mai aveau de parcurs şalupa şi elicopterul, Pitt şi-a îngăduit un rânjet crispat.

— Elicopterul e mai rapid. Când va ajunge aici, şalupa se va afla la un kilometru şi jumătate.

— Roagă-te să nu fie dotată cu lansatoare de rachete, a spus Giordino, făcându-l să revină cu picioarele pe pământ.

— Aflăm de îndată. Pregăteşte-te să prinzi hamul imediat ce îi dau drumul.

— Ar dura prea mult ca să ne ridice pe rând, a constatat Giordino. Sugerez cu toată răspunderea să ne luăm împreună rămas-bun de la far, urcând amândoi odată.

Pitt a dat aprobator din cap.

— Aşa gândeam şi eu.

Au ieşit pe balconul îngust care dădea roată părţii superioare a farului. Pitt a recunoscut tipul de elicopter: un Bell 430 cu două motoare jumelate Rolls Royce. Era vopsit în galben şi roşu, având scris pe lături: MANAGUA AIRWAYS. Pitt a privit concentrat cum pilotul s-a apropiat de-a dreptul de far, fără vreun ocol inutil, în timp ce celălalt membru al echipajului a început să coboare pe uşa laterală a aparatului hamul legat de un cablu de vinci.

Mai înalt decât Giordino cu treizeci de centimetri, Pitt a făcut un salt şi a înhăţat hamul din prima încercare, deşi acesta se legăna din cauza curentului creat de rotor. A prins hamul pe după umerii lui Giordino.

— Ai o constituţie mai solidă decât mine. Sper să rezişti, pentru că eu mă agăţ de tine.

Giordino şi-a petrecut mâinile prin deschizături şi le-a încleştat în jurul cablului, iar Pitt s-a agăţat strâns de talia lui. Copilotul, incapabil să audă ceva din cauza şuieratului turbinelor, a făcut semne disperate din braţe, vrând să-i anunţe că nu puteau ridica decât un om, nu pe amândoi odată.

Avertismentul lui venise prea târziu. Pitt şi Giordino s-au trezit târâţi de pe balconul farului şi atârnând la treizeci de metri deasupra apei, moment în care o pală de vânt a lovit elicopterul. Pilotul a fost luat prin surprindere, astfel că aparatul s-a înclinat brusc spre tribord din cauza efectului combinat al greutăţii celor doi. Omul a corectat imediat poziţia aparatului şi a zburat apoi drept, timp în care copilotul se uita crispat la cablul suprasolicitat pe care vinciul îl ridica spre uşă.

Din fericire, şalupa urmăritoare nu era dotată cu lansatoare de rachete. Cu toate acestea, cele două mitraliere de mare calibru montate la prova au deschis focul. Spre norocul lor, şalupa era încă departe şi, cum chila izbea apa în mod sacadat, mitraliorul nu putea ochi prea bine, greşind ţinta cu peste cincizeci de metri.

Îngrozit de ideea că asupra lui se trăgea, pilotul a uitat cu desăvârşire de cei doi oameni pe care venise să-i salveze şi a făcut un viraj brusc pentru a se îndepărta de şalupă, retrăgându-se către ţărm, unde se considera în siguranţă. Giordino a simţit că braţele îi sunt smulse din umeri. Pitt, care nu suferea nici o durere, nu a putut decât să se ţină cât mai strâns de colegul său şi să strige la copilot să grăbească viteza de urcare a cablului.

Pitt a văzut pe faţa lui Giordino chinurile pe care le îndura. Vreme de două minute, cele mai cumplite prin care trecuse până atunci, s-a simţit îndemnat să-şi dea drumul şi să cadă în gol, însă, când a privit scurt în jos şi a văzut că luciul apei era la 150 de metri sub picioarele care i se bălăngăneau liber, s-a răzgândit imediat.

Când a ridicat capul, a văzut ochii uimiţi ai copilotului la mai puţin de un metru şi jumătate. Acesta s-a întors şi a strigat către pilot, care a înclinat elicopterul pe cealaltă parte suficient de mult pentru ca Pitt şi Giordino să cadă în interiorul secţiunii rezervate bagajelor. Apoi a închis precipitat uşa şi a încuiat-o.

Încă în stare de şoc, copilotul s-a holbat la cei doi bărbaţi întinşi pe podea.

— Domnilor, sunteţi loco, a mormăit el într-o engleză cu un puternic accent spaniol. Noi doar saci poştă ridicăm, care au cincizeci de kilograme.

— Ia te uită, vorbeşte engleză, a remarcat Giordino.

— Nu prea bine, l-a contrazis Pitt. Să-mi aduci aminte să trimit o scrisoare de felicitări companiei care a produs vinciul.

Apoi s-a ridicat în picioare şi s-a grăbit să intre în cabina pilotului, de unde a privit pe o fereastră laterală până a zărit şalupa de patrulare. Abandonase urmărirea şi descria un arc de cerc pentru a se întoarce pe insulă.

— Ce naiba a fost asta? I-a întrebat pilotul, care era furios de-a binelea. Demenţii ăia chiar trăgeau în noi.

— Am fost norocoşi că nu prea le au cu ţintitul.

— N-am ştiut în ce mă bag când am acceptat cursa asta, a spus pilotul, rămas cu ochii spre şalupă. Cine sunteţi, domnilor şi de ce vă urmărea şalupa?

— Păi scrie în ordinul de zbor, i-a răspuns Pitt. Eu şi prietenul meu lucrăm la Agenţia Naţională de Studii Subacvatice şi Marine. Mă numesc Dirk Pitt.

Pilotul a ridicat mâna dreaptă de pe comenzi şi a întins-o peste umăr, spunând:

— Marvin Huey.

— A, eşti american. Din Montana, dacă nu mă înşală accentul tău.

— Aproape. Am crescut la o fermă din Wyoming. După ce am zburat pe elicoptere în cadrul forţelor armate şi după ce soţia mi-a fugit cu un bogătaş din domeniul petrolului, am venit aici şi am înfiinţat o companie de transport aerian.

Pitt i-a strâns mâna şi l-a măsurat din ochi. Cu părul roşcat şi rărit şi cu chelie chiar în vârful capului, părea destul de scund. Purta blugi decoloraţi, o cămaşă înflorată şi cizme de cowboy. Avea ochii de un albastru spălăcit, care arătau ca şi cum văzuseră multe. Ca vârsta, se apropia de cincizeci de ani.

Huey l-a privit curios pe Pitt.

— Nu mi-aţi spus care e motivul fugii de acolo.

— Am văzut ceva ce nu trebuia văzut, i-a răspuns Pitt, fără să încerce o minciună.

— Ce-i de văzut într-un far dezafectat?

— Nu e ce pare.

Huey a lăsat impresia că nu l-a crezut, dar n-a insistat.

— Peste 22 de minute o să ajungem pe aerodromul nostru din Managua.

— Cu cât mai curând, cu atât mai bine. Pitt a făcut un semn către scaunul copilotului. Te deranjează dacă stau jos?

Huey a încuviinţat cu un gest din cap.

— Nicidecum.

— Ce crezi, ai putea trece razant peste clădirile Odyssey de pe insulă?

Huey s-a întors doar puţin şi i-a aruncat lui Pitt o privire prin care părea să-l anunţe că era nebun.

— Cred că glumeşti. Locul acela e păzit mai ceva decât Zona 51 de la Groom Lake, Nevada. Cine se apropie la mai puţin de zece kilometri e interceptat de avioane.

— Ce se petrece acolo?

— Nimeni nu are idee. Secretul e atât de bine protejat, încât guvernul nicaraguan neagă însăşi existenţa acestei instalaţii. A început ca o fabrică oarecare şi a ajuns un colos după numai cinci ani. Măsurile de securitate depăşesc orice imaginaţie. S-au construit depozite uriaşe, zone despre care unii afirmă că sunt pentru asamblare. Se zvoneşte că există chiar şi spaţii de cazare pentru trei mii de oameni. Localnicii obişnuiau să cultive cafea şi tutun pe insule. Principalele oraşe, Alta Garcia şi Moyogalpa, au fost demolate şi arse după ce guvernul i-a silit pe locuitori să plece, mutându-i într-o zonă montană din est.

— Cred că guvernul a investit masiv acolo.

— Nu ştiu dacă e adevărat, dar au fost foarte îngăduitori, permiţându-le celor de la Odyssey să funcţioneze acolo fără amestec din afară.

— N-a trecut nimeni de măsurile de securitate instituite? A întrebat Pitt.

Huey a arborat un surâs chinuit.

— N-am auzit să se întoarcă vreodată cineva viu de acolo.

— Chiar aşa de greu e să pătrunzi?

— Pe toată plaja patrulează vehicule echipate cu aparatură de supraveghere de înaltă performanţă. Şalupele de patrulare, însoţite de elicoptere, dau roată insulei. Senzorii de prezenţă detectează orice mişcare pe drumurile şi potecile ce duc spre complex. Se spune că specialiştii de la Odyssey au realizat echipamente care detectează până şi mirosul oamenilor care se apropie de clădire şi îl deosebesc de cel al animalelor.

— Dar nu există fotografii din satelit? A insistat Pitt.

— Le poţi cumpăra de la ruşi, dar din ele nu rezultă ce se petrece în labirintul acela de clădiri.

— Dar trebuie să existe anumite zvonuri.

— A, sigur, o mulţime. Singurul care pare să aibă un sâmbure de adevăr spune că acolo e un centru de cercetare şi dezvoltare. Dar nimeni nu ştie ce cercetări se fac.

— Dar i s-a dat un nume, nu?

— Doar cel folosit de localnici.

— Şi cum sună? A trebuit Pitt să insiste.

— În engleză, i-a răspuns Huey într-un târziu, „Casa Invizibililor”.

— Din ce motiv?

— Pentru că oricine intră acolo nu mai este văzut niciodată.

— Şi autorităţile locale nu fac anchete? A vrut Pitt să ştie. Huey a clătinat din cap.

— Autorităţile nicaraguane au adoptat o politică de neintervenţie. Se afirmă că Odyssey îi are la degetul mic pe toţi politicienii, judecătorii şi pe şeful poliţiei.

— Nu cumva sunt amestecaţi chinezii?

— Chinezii sunt prezenţi peste tot în America Centrală. În urmă cu trei ani, au încheiat un contract cu Odyssey pentru construirea unui canal scurt prin malul vestic al lacului Nicaragua, la Pena Blanca, pentru accesul vaselor cu pescaj mare.

— Înseamnă că economia ţării a profitat destul de mult.

— Nu tocmai. Majoritatea navelor care folosesc canalul fac parte din flota chineză.

— COSCO?

Huey a confirmat.

— Da, aşa se cheamă compania. Vasele lor trag întotdeauna în zona de facilităţi Odyssey.

Pitt a rămas tăcut, gândindu-se la nenumăratele necunoscute şi informaţii contradictorii în legătură cu activitatea companiei Odyssey, cu fondatorul său şi cu operaţiunile sale tenebroase. Imediat ce Huey a aterizat lângă hangarul companiei sale, la peste trei kilometri depărtare de Managua şi după ce a coborât, Pitt s-a îndepărtat şi i-a telefonat amiralului Sandecker.

Cum îi stătea în obicei, acesta a trecut direct la subiect:

— Cum, n-ai pornit-o deja spre Washington?

— Nu, i-a răspuns scurt Pitt. Şi nici nu intenţionăm. Sandecker şi-a dat seama că Pitt îşi făcuse un plan, de aceea a continuat pe un ton neutru:

— Presupun că ai motive întemeiate.

— Ai cunoştinţă de un complex industrial construit de Odyssey pe o insulă din lacul Nicaragua, care se află exact deasupra tunelurilor?

— Singurul lucru pe care-l ştiu e dintr-un raport în care se spunea că Odyssey se ocupă de extinderea unui canal de la ocean până la lac, pentru a permite pătrunderea navelor comerciale, a spus Sandecker, apoi a făcut o pauză. Dacă mi-aduc bine aminte, raportul nu era prea limpede în privinţa zonei de facilităţi portuare pe care cei din Nicaragua o construiau în oraşul Granada, situat la câţiva kilometri est de Managua.

— Raportul era confuz pentru că zona de facilităţi era construită la complexul deţinut de Odyssey pe insula Ometepe, pentru uzul lor exclusiv.

— Şi ce ai de gând să faci? L-a întrebat Sandecker, deşi simţise deja ce voia Pitt să facă.

— Mi-am propus ca eu şi Al să pătrundem în complex şi să vedem cu ce se ocupă.

Sandecker a ezitat o clipă.

— După ce aţi scăpat ca prin urechile acului din tuneluri, cred că sfidaţi norocul.

— Ne-am specializat în pătrunderi secrete.

— Nu-i deloc amuzant, a spus Sandecker pe un ton tăios. Am convingerea că măsurile de securitate de acolo sunt foarte stricte. Cum plănuieşti să pătrunzi?

— Pe apă.

— Nu crezi că ar putea avea şi senzori subacvatici?

— Dacă mă gândesc bine, a spus Pitt cu un aer de superioritate, m-ar surprinde să nu aibă aşa ceva.

Capitolul 35

La zece minute după ce discutase cu Pitt, amiralul l-a privit cu ochi miraţi pe Fliram Yaeger şi, incapabil să creadă ceea ce tocmai auzise, l-a întrebat:

— Eşti sigur? S-ar putea ca datele să te inducă în eroare. Yaeger a rămas neclintit.

— Max nu e chiar infailibilă, dar de data asta sunt convins că nu se înşală deloc.

— E de neconceput, a spus Gunn, citind predicţiile făcute de Max. Sandecker a clătinat uşor din cap, zguduit de ceea ce avea în faţă.

— Susţii că tunelurile au fost construite ca să devieze Curentul sud-ecuatorial, fapt ce ar putea produce scăderea temperaturii Golfstromului.

— Potrivit modelului computerizat realizat de Max, cu opt grade până când curentul ajunge la coastele Europei.

Gunn a ridicat ochii de la date.

— Efectul asupra climei europene ar fi dezastruos. Întregul continent ar fi cuprins de zăpezi şi gheţuri vreme de opt luni pe an.

— Să nu uităm efectul pe care îl are Golfstromul asupra coastei estice a Statelor Unite şi asupra provinciilor maritime ale Canadei, a adăugat Sandecker. Fiecare stat situat la est de Mississippi şi de-a lungul coastei Atlanticului ar suferi de aceleaşi geruri ca Europa.

— Plăcută situaţie, a spus Gunn cu sarcasm.

Căldura apelor de suprafaţă ale Curentului nord-atlantic depinde de temperatură şi de salinitate, a explicat Yaeger. Când apele sale tropicale se deplasează spre nord, întâlnesc apele reci care coboară dinspre regiunile arctice şi atunci curentul devine mai dens şi coboară în adânc la sud-est de Groenlanda. Acest fenomen se urneşte circulaţie termohalină. Apoi curentul se încălzeşte treptat şi e ridică la suprafaţă când ajunge în apropierea Europei. Scăderea brusca a temperaturii Golfstromului ar putea provoca dispariţia circulaţiei termohaline, situaţie ce ar putea accentua criza şi ar dura câteva secole.

— Care ar fi rezultatele imediate ale unei asemenea situaţii? A întrebat Sandecker.

Yaeger a înşirat câteva foi pe biroul lui Sandecker şi a început să citească anumite date:

— Moartea şi distrugerile vor scăpa de sub control. La început, vor muri de hipotermie sau degerături mii de oameni fără locuinţă, alte mii vor pieri când furnizarea energiei calorice va fi redusă pana la dispariţie din cauza cererii enorme. Orice trafic fluvial va înceta, din cauza gheţurilor aproape permanente. Porturile vor avea apele îngheţate în Baltică şi în Marca Nordului, imobilizând navele care transportă ţiţei şi gaze lichefiate folosite pentru încălzire, ca să nu mai vorbim de milioanele de tone importate din alte zone. Producţia agricolă se va reduce la jumătate. Lipsurile alimentare se vor amplifica din cauză că perioada propice culturilor va fi extrem e scurtă. Transporturile auto vor înceta din cauza drumurilor acoperite de polei şi de zăpadă, precum şi a lipsei de carburanţi, aeroporturile şi căile ferate ar fi paralizate săptămâni în şir. Populaţia ar fi mai sensibilă la răceli, gripă şi pneumonie. Turismul ar dispărea ca şi cum nici n-ar fi fost. Economia europeană ar fi cuprinsă de haos, fără şanse de redresare. Iar asta nu reprezintă nici jumătate din toată drama.

— Deci adio vinurilor franţuzeşti şi lalelelor olandeze, a mormăit Gunn.

— Da, dar nu există conducte de gaz din Orientul Mijlociu şi din Rusia? A întrebat Sandecker. Nu s-ar putea spori cantităţile pentru rezolvarea problemelor?

— Dacă s-ar ţine seama de cerere, asta ar însemna doar o picătură într-un ocean, ca să nu mai vorbim de penele de curent produse de viscole. Max estimează că în întreaga Europă treizeci de milioane de case ar putea rămâne fără încălzire.

Gunn, care lua notiţe, a ridicat capul.

— Ai spus că asta nu e decât jumătate din dramă.

— Odată cu creşterea temperaturii în primăvară, s-ar produce multe alte nenorociri şi perturbaţii, a continuat Yaeger. Scenariul ar fi agravat de ploi torenţiale şi de vânturi puternice. Rezultatul imediat ar fi inundaţii de mari proporţii. Râurile şi fluviile umflate de cantităţile uriaşe de apă provenite din topirea zăpezilor vor rupe malurile şi vor inunda mii de localităţi şi oraşe, distrugând poduri vitale, precum şi milioane de case. Avalanşele şi alunecările de teren ar putea îngropa oraşe întregi şi distruge porţiuni mari de autostrăzi. Pierderile omeneşti provocate de asemenea cataclisme nici nu pot fi imaginate.

Vreme de câteva momente, Gunn şi Sandecker au rămas muţi. Apoi Sandecker a rupt tăcerea.

— De ce toate astea? A întrebat el simplu.

Gunn a exprimat singurul gând care nu-i dădea pace:

— Ce au de câştigat Specter şi chinezii dintr-un plan atât de atroce? Yaeger a făcut un gest de neputinţă din mâini.

— Max nu a reuşit să-mi dea un răspuns la întrebarea asta.

— Oare Specter deţine controlul asupra gazelor naturale ce se livrează în Europa? A întrebat Sandecker.

— Şi noi ne-am pus aceeaşi întrebare, de aceea am rulat profilul tuturor producătorilor mari de gaze naturale care aprovizionează Europa, i-a răspuns Yaeger. Nici un indiciu. Odyssey nu deţine acţiuni în domeniul gazelor naturale sau al ţiţeiului. Specter are acţiuni doar la un grup care controlează substanţe minerale precum platină, paladiu, iridiu şi rodiu. În privinţa asta, posedă zăcămintele şi minele de exploatare cele mai mari din Africa de Sud, Brazilia, Rusia şi Peru. Ar ajunge să aibă monopolul asupra rezervelor mondiale dacă ar reuşi să deţină controlul asupra minei din Noua Zeelandă, care produce cât toate celelalte ţări laolaltă – însă proprietarul, Westmoreland Hali, a refuzat toate ofertele care i s-au făcut.

— Dacă n-am uitat toată chimia pe care am învăţat-o la liceu, a pus rar Sandecker, platina se foloseşte în primul rând pentru producerea de electrozi, cum ar fi cei de la bujiile pentru autovehicule şi pentru bijuterii.

— În plus, e la mare cerere în laboratoarele de chimie, datorită rezistenţei sale la căldură.

— Nu văd însă legătura dintre afacerile în domeniul mineritului şi planul lui de a azvârli Europa într-o nouă eră.

— Trebuie să existe un motiv, a spus Gunn. Profiturile investiţiei făcute pentru săparea acelor tuneluri trebuie să fie astronomice, dacă au făcut asemenea eforturi. Dacă nu scoate bani din cererea de energie, atunci ce ar avea de câştigat?

Sandecker s-a întors şi s-a uitat pe geam spre fluviul Potomac. Apoi a revenit şi l-a privit pe Yaeger.

— Pompele acelea, dacă sunt acţionate de o presiune uriaşă, pot fi folosite pentru a produce energic electrică? Dacă aşa stau lucrurile, ar obţine electricitate pentru a alimenta toată America Centrală.

— În raportul lui, Pitt nu s-a referit la generatoare. El şi Giordino sigur ar fi recunoscut aşa ceva.

Sandecker l-a săgetat cu o privire autoritară pe Gunn.

— Cred că sunteţi la curent cu năzbâtia pe care o pun la cale amândoi, nu?

— Nu, eu nu ştiu, a spus Gunn, întorcându-i privirea lui Sandecker, fără să se simtă intimidat. Aveam impresia că urmau să ia un avion spre Washington.