Clive Cussler

— Vrea să ştie ce căutăm aici. Apoi a zis că la ora asta ar trebui să fim în dormitor.

— Deloc rău, a zis Giordino şi a rânjit. S-a apropiat de paznic de parcă nu ar fi avut nici o grijă pe lume. Yo no hablo el español, a spus el cu glas ascuţit, într-o încercare patetică de a trece drept femeie.

— Bravo, i-a întors Pitt complimentele.

— Păi, am fost şi eu la Tijuana, a spus Giordino, apropiindu-se de paznic şi ridicând neajutorat din umeri. Suntem canadieni.

Paznicul s-a uitat urât la Giordino. Dacă i-ar fi putut citi cineva gândurile, ar fi aflat că o considera pe femeia în salopetă albă drept cea mai urâtă pe care o văzuse. După aceea, expresia de iritare s-a transformat într-un zâmbet.

— Şi, vorbesc englezeşte, a zis el, cu o pronunţie chinuită.

— Ştiu că ar trebui să ne aflăm la dormitoare, a spus Pitt, întorcându-i zâmbetul. Doar că voiam să ne plimbăm puţin înainte de a dormi.

— Nu, nu, nu aveţi voie, amigos, a spus paznicul. După ora opt, nu aveţi voie să ieşiţi din zona în care sunteţi repartizaţi.

Pitt a ridicat braţele în semn de scuză şi a spus:

— Îmi pare rău, amigo, ne-am luat cu vorba şi n-am băgat de seamă că am ieşit din zona noastră. Acum ne-am rătăcit. Ne arăţi pe unde s-o luăm ca să ajungem la dormitor?

Paznicul a ieşit din gheretă şi le-a examinat ecusoanele la lumina lanternei.

— Sunteţi de la săpături?

— Şi, de la săpături. Şeful nostru ne-a trimis la suprafaţă ca să ne odihnim câteva zile.

— Înţeleg, señor, dar trebuie să vă întoarceţi la baracă. Aşa cere regulamentul. Ţineţi-o pe drum înainte, apoi o luaţi la stânga pe lângă turnul de apă. Clădirea voastră e la treizeci de metri pe stânga.

— Gracias, amigo, a spus Pitt. Am plecat.

Convins că Pitt şi Giordino nu erau intruşi, paznicul s-a întors la ghereta lui.

— Ei bine, am trecut primul test, a zis Giordino.

— Să ne ascundem undeva până dimineaţă. Nu-i cazul să umblăm fără rost pe aici în toiul nopţii. Devenim suspecţi. Următorul paznic s-ar putea să nu fie chiar atât de prietenos.

Au urmat sfatul paznicului şi au ajuns la un şir lung de clădiri. La adăpostul întunericului, s-au strecurat pe la marginea unui pâlc de palmieri, examinând intrările în barăcile destinate angajaţilor Odyssey.

Niciuna dintre clădiri nu era păzită, cu excepţia celei mai îndepărtate. Acolo existau doi paznici postaţi la intrare, iar alţi doi patrulau în jurul perimetrului delimitat de un gard înalt.

— Cei care sunt cazaţi acolo nu se bucură de aprecierea celor de la Odyssey, a zis Pitt. Seamănă cu o închisoare.

— Cred că locatarii sunt ţinuţi prizonieri.

— Aproape sigur.

— Atunci să pătrundem într-una care e deschisă. Pitt a clătinat din cap.

— Ba nu. Intrăm în asta. Vreau să discut cu cei care sunt ţinuţi înăuntru. S-ar putea să aflăm care e scopul complexului.

— Nu prea avem cum să ne strecurăm înăuntru.

— Văd o magazie alături de clădire. Să ne furişăm pe după copaci şi să vedem despre ce e vorba.

— Ce-ţi place să complici lucrurile! A zis Giordino cu un geamăt când, la lumina becurilor înşirate de-a lungul străzii, a observat că faţa lui Pitt căpătase o expresie distantă şi gânditoare.

— N-are nici un haz dacă treaba e simplă, a zis Pitt cu seriozitate. Ca nişte spărgători care se furişează printr-o zonă rezidenţială, au mers printre copaci, profitând de trunchiurile lor contorsionate, până au ajuns la marginea pâlcului. Fugind ghemuiţi, au mai parcurs treizeci de metri, ajungând în cele din urmă la uşa magaziei. După ce i-au dat colţul, au găsit o uşă laterală. Plimbând fasciculele lanternelor printr-o crăpătură, au constatat că era de fapt un garaj în care se găsea un utilaj de măturat strada.

Pitt a observat sclipirea dinţilor lui Giordino, semn că acesta rânjea satisfăcut.

— Cred că am dat lovitura.

— Să nu spui că ţi-a venit şi ţie aceeaşi idee.

— Ba da, a zis Pitt. Pornim maşina de măturat şi o dirijăm pe stradă, însă cu ceva în plus, ca să atragem atenţia paznicului.

— Adică?

— Îi dăm foc.

— Mă uimeşti mereu cu ideile tale nebuneşti.

— Aşa m-a făcut mama.

După zece minute, au reuşit să scoată benzină într-o canistră de douăsprezece litri pe care au găsit-o în garaj. Pitt s-a suit în cabina maşinii şi a pornit motorul, iar Giordino s-a pregătit să dea uşile garajului în lături. Au respirat uşuraţi când motorul a pornit de la prima cheie şi a început să funcţioneze fără prea mult zgomot. Maşina de măturat avea o cutie de viteze standard, cu patru trepte. Pitt a rămas afară din cabină, gata să bage direct în viteza a doua, sărind peste prima, astfel încât vehiculul să capete viteză rapid. Aşteptând atât cât să evite producerea unei explozii în interiorul garajului din cauza gazelor de eşapament, a rotit volanul vehiculului, astfel ca acesta, după ce avea să ruleze pe stradă, să se îndrepte către câteva camioane parcate. Giordino a deschis uşile duble şi s-a grăbit să ia canistră cu benzină. A vărsat-o în cabină şi s-a tras deoparte, cu o brichetă în mână, pentru a aprinde o lampă cu acetilenă.

— Începe circul, a spus el.

Rămas în cadrul portierei, dar în afara cabinei, Pitt a fixat schimbătorul în viteza a doua şi a sărit din maşină, iar Giordino a deschis la maximum supapele pentru oxigen şi acetilenă, după care a apăsat butonul pentru aprinderea amestecului, ceea ce a făcut ca din aparatul de sudură să ţâşnească o flacără de peste jumătate de metru. S-a auzit un sfârâit puternic, iar mingea de foc produsă de ardere a cuprins cabina maşinii de măturat, după care vehiculul a ieşit cu viteză pe uşă.

Gonind pe stradă ca o cometă, măturătorul, cu periile rotindu-se nebuneşte şi stârnind un nor de praf şi gunoaie, a rulat cu rapiditate circa cincizeci de metri, după care s-a izbit de primul camion parcat, fiind azvârlit într-un palmier. Din acesta a ricoşat drept în următorul camion din şir şi în acea clipă, cu un zgomot înfiorător de metal strivit şi sticlă spartă, măturătorul a derapat, lovindu-se de celelalte camioane, rămânând în cele din urmă strivit între ele ca un rug din care flăcările şi fumul izbucneau spre cer.

Văzând incendiul izbucnit atât de surprinzător, cei doi paznici din faţa clădirii au rămas ca împietriţi, cu ochii holbaţi la vehiculele avariate. Apoi s-au dezmeticit, iar prima lor presupunere a fost că şoferul încă se afla în cabina măturătorului. Şi-au abandonat postul şi s-au năpustit pe drum, urmaţi imediat de paznicii care stătuseră până atunci înăuntru.

Pitt şi Giordino au profitat fără ezitare de agitaţia paznicilor în jurul măturătorului cuprins de vâlvătăi. Pitt s-a repezit pe poartă, a plonjat în interiorul clădirii pe uşa rămasă deschisă şi a căzut la podea, pentru ca o clipă mai târziu să fie strivit de Giordino, care nu reuşise să se oprească la timp şi se împiedicase de el.

— Ar trebui să mai slăbeşti, a mormăit Pitt. Giordino s-a grăbit să-l ridice pe Pitt în picioare.

— Şi-acum ce facem, isteţule?

Pitt nu i-a răspuns, în schimb, văzând că nu era nimeni să-i împiedice, a pornit în fugă de-a lungul coridorului. Uşile de o parte şi de alta aveau zăvoare cu lacăt. S-a oprit în faţa celei de-a treia uşi şi s-a întors spre Giordino.

— Asta-i specialitatea ta, a zis el şi s-a dat deoparte. Giordino i-a aruncat o privire încărcată de reproş, apoi s-a lăsat puţin pe spate şi a dat un picior uşii, care aproape că a sărit din ţâţâni. Apoi a împins-o cu un umăr şi a reuşit să termine treaba. Incapabilă să reziste atacului nemilos al italianului, uşa s-a prăbuşit pe podea cu un bufnet puternic.

Pitt a intrat şi a găsit un bărbat şi femeie stând în capul oaselor în pat, îngheţaţi de spaimă şi muţi la vederea celor doi.

— Scuzaţi-ne că am dat buzna aşa, a spus Pitt pe un ton liniştitor, dar avem nevoie de un loc să ne ascundem. În timp ce a spus acestea, Giordino aşeza uşa la loc.

— Unde ne duceţi? A întrebat femeia, aproape panicată, cu un pronunţat accent german, puţin gutural şi şi-a tras pătura peste cămaşa de noapte.

Cu faţa rotundă, împurpurată de emoţie, cu ochii căprui şi părul argintat prins într-un coc la spate, arăta ca o bunică şi probabil că asta şi era. Deşi trupul îi era ascuns de cearşaf şi pătura uşoară, Pitt şi-a dat seama că femeii îi trebuiau rochii de măsuri excepţionale.

— Nicăieri. Nu suntem ce credeţi voi.

— Dar veniţi de afară.

— Nu, doamnă, a spus Pitt, străduindu-se să o liniştească. Nu suntem angajaţii companiei Odyssey.

— Atunci cine Dumnezeu sunteţi? A întrebat bărbatul, care îşi mai revenise din şoc.

Îmbrăcat cu o pijama de noapte demodată, bărbatul s-a ridicat din pat, trăgându-şi pe deasupra un halat la fel de demodat. Spre deosebire de femeia despre care Pitt a presupus că-i era soţie, omul era foarte înalt şi slab ca un băţ şi avea părul cărunt. Trăsăturile feţei albe, cu un nas ascuţit ca o piramidă şi buzele subţiri, erau întregite de o mustaţă fină, parcă trasată cu un creion de machiaj.

— Mă numesc Dirk Pitt. Prietenul meu e Al Giordino. Lucrăm pentru Statele Unite şi ne aflăm aici ca să descoperim de ce secretul existenţei acestui complex industrial este păzit atât de straşnic.

— Dar cum aţi reuşit să ajungeţi pe insulă? A întrebat femeia.

— Prin apă, i-a răspuns Pitt, fără să mai intre în amănunte. Am pătruns în clădirea asta după ce am creat o mică diversiune care i-a îndepărtat pe paznici. În timp ce spunea acestea, pe hol s-a auzit ecoul sirenelor unor maşini de pompieri care se apropiau, însă el a adăugat: încă n-am cunoscut pe cineva care să nu fie fascinat de un incendiu pe cinste.

— Cum de-aţi ales camera noastră?

— Din pură întâmplare, n-a fost ceva premeditat.

— Dacă nu vă supăraţi, a zis Giordino, am vrea să rămânem aici peste noapte. Vom pleca în zori.

Femeia l-a privit mai atent pe Giordino, măsurându-l din cap până în picioare cu ochi bănuitori.

— Nu eşti femeie.

— Din fericire, dar felul în care am ajuns să port uniforma unei femei e o poveste lungă şi plicticoasă, a spus Giordino şi a zâmbit.

— Şi de ce v-am crede?

— Nu vă pot explica mai multe.

— Vreţi să ne spuneţi de ce sunteţi ţinuţi prizonieri în clădirea asta? I-a întrebat Pitt pe cei doi.

— Iertaţi-ne, a spus femeia, revenind la sentimente mai bune. Eu şi soţul meu suntem cumplit de dezorientaţi. El e doctor Claus Lowenhardt, iar eu sunt doctor Hilda Lowenhardt. Suntem ţinuţi aici numai noaptea. Ziua lucrăm sub strictă supraveghere într-un laborator.

Tonul oficial al prezentărilor l-a amuzat pe Pitt.

— Bine, dar cum aţi ajuns aici?

— Eram cercetători la Institutul de Cercetări Tehnice din Aachen, Germania, când nişte agenţi angajaţi de un anume domn Specter şi reprezentând Corporaţia Odyssey ne-au invitat să lucrăm în calitate de consultanţi. Eu şi soţia mea facem parte dintr-un grup de 40 de cercetători renumiţi în domeniul lor care au fost ademeniţi de nişte oferte băneşti cărora nu le-au putut rezista şi de promisiunea că, după ce termină activitatea aici şi se întorc acasă, li se vor finanţa o serie de proiecte. Ni s-a spus că vom merge în Canada, însă am fost minţiţi. La aterizarea avionului, ne-am trezit pe insula asta şi nici nu ştim măcar unde suntem. De atunci încoace, am muncit practic ca nişte sclavi.

— Când s-a întâmplat asta?

— Acum cinci ani.

— Ce fel de cercetări aţi fost siliţi să faceţi?

— Specialitatea noastră e energetica pilelor de combustie.

— De aceea a fost construit complexul acesta, pentru experimente privind pilele de combustie?

Claus Lowenhardt a dat din cap aprobator.

— Cei de la Odyssey au început construcţia în urmă cu cinci ani.

— Şi aveţi legături cu exteriorul?

— Nu ni se permite să le telefonăm prietenilor sau radelor, a răspuns Hilda, ci doar să le trimitem scrisori, care sunt cenzurate la sânge.

— Cinci ani înseamnă cam mult, când eşti departe de cei dragi. De ce nu aţi obstrucţionat cercetările trăgând de timp sau sabotându-le?

Hilda a clătinat din cap cu un aer grav.

— Pentru că ne-au ameninţat cu moartea în cazul în care am împiedica cercetările.

— Au ameninţat că ne vor ucide şi rudele, a adăugat Claus. N-am avut de ales, aşa că am muncit din greu. Pe de altă parte, chiar voiam să ne continuăm activitatea de o viaţă, să creăm o sursă de energie curată şi eficientă pentru umanitate.

— Un bărbat care nu avea familie ne-a fost dat drept exemplu, a spus Hilda. II torturau noaptea, iar ziua îl obligau să lucreze. Într-o dimineaţă a fost găsit spânzurat de firele electrice din tavan. Ne-am dat cu toţii seama că fusese ucis.

— Credeţi că a fost omorât din ordinul celor de la Odyssey?

— L-au executat, l-a corectat Lowenhardt. A surâs sumbru şi a împuns cu degetul spre tavan. Uitaţi-vă, domnule Pitt. Firele acelea, care abia ţin un bec, ar rezista la greutatea unui om?

— Am înţeles, l-a liniştit Pitt.

— Facem ce ni se spune, a continuat Hilda cu resemnare, adică tot ce trebuie ca să nu li se întâmple ceva rău fiului, celor două fiice şi celor cinci nepoţi ai noştri. Ceilalţi se află în aceeaşi situaţie.

— Şi aţi reuşit să faceţi ceva progrese în tehnologia pilelor de combustie? I-a întrebat Pitt.

Hilda şi Claus s-au privit unul pe celălalt cu ochi nedumeriţi, apoi el a zis:

— Lumea n-a aflat încă de reuşitele noastre?

— Ce reuşite?

— Împreună cu colegii noştri am elaborat o sursă de generare a energiei care combină amoniacul, din care se degajă azot şi oxigenul atmosferic, pentru a crea cantităţi considerabile de electricitate cu costuri foarte reduse. Iar singurul deşeu care rezultă este apa.

— Eu credeam că pile de combustie eficiente şi practice vor fi realizate abia peste câteva decenii, a recunoscut Giordino.

— Da, dacă vorbim de pilele care folosesc hidrogenul şi oxigenul pentru producerea energiei electrice. Oxigenul poate fi luat din aer. Cu toate acestea, hidrogenul nu se găseşte în stare liberă şi deci trebuie produs şi stocat. Dar descoperirea noastră aproape miraculoasă deschide calea producerii unei energii nepoluante, care este deja accesibilă unor milioane de oameni.

— Vorbiţi ca şi cum producţia ei ar fi început, a constatat Giordino.

— Tehnologia a fost perfecţionată şi testată cu un deosebit succes acum un an, a spus Lowenhardt şi s-a uitat la Giordino ca la prostul satului. Producţia a început imediat după perfecţionarea metodei. Eram convins că aţi auzit despre asta.

Cei doi cercetători şi-au dat seama că expresia de nedumerire şi de mirare de pe chipurile celor doi vizitatori era sinceră.

— Asta-i o noutate pentru noi, a spus Pitt cu scepticism. N-am auzit de produse energetice miraculoase scoase la vânzare sau puse în motoarele automobilelor.

— Nici eu, a întărit Giordino.

— Nu înţelegem. Ni s-a spus că într-o întreprindere din China s-au produs deja milioane de dispozitive.

— Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar marea voastră realizare este încă secretă, i-a spus Pitt cu tristeţe. Putem bănui că, în cine ştie ce scopuri, chinezii acumulează produsele create de voi.

— Dar ce legătură au toate astea cu tunelul? A întrebat Giordino, care nu reuşea să găsească o explicaţie plauzibilă.

Pitt s-a aşezat pe un scaun şi a rămas cu privirea fixată asupra modelului din covorul simplu de pe podea. După o vreme, a ridicat capul.

— Amiralul ne-a spus că, folosind computerul, Yaeger a ajuns la concluzia că tunelurile au fost construite cu scopul de a coborî temperatura apei din Golfstrom cu opt grade, ceea ce ar azvârli estul Statelor Unite şi Europa într-o iarnă aproape permanentă, adică de peste opt luni pe an. Apoi s-a întors către soţii Lowenhardt: Tehnologia asta deosebită urmează să fie aplicată la automobile?

— Deocamdată, nu, dar, în urma unor studii şi perfecţionări, dispozitivul va putea genera suficientă energie pentru a acţiona orice vehicul, inclusiv avioane şi trenuri. Am trecut deja de faza de proiectare, în prezent ne aflăm în faza finală de construcţie, după care vor urma testările.

— Şi ce reuşeşte să facă jucăria asta? A întrebat Pitt. Claus s-a crispat auzind cuvântul „jucărie”.

— Macha este un generator independent care poate asigura cea mai ieftină energie electrică pentru orice cămin, birou, loc de muncă sau şcoală din lume. Poluarea aerului va deveni de domeniul trecutului. Acum, orice gospodărie, indiferent de mărime, amplasată într-un oraş sau în cel mai îndepărtat colţ de ţară, va avea propria sursă independentă de energie…

— Şi dispozitivul se numeşte Macha?

— Specter a propus numele când a văzut primul dispozitiv funcţional. Macha, aşa ne-a informat el, era zeiţa celtă a isteţimii, cunoscută şi drept regina fantomelor.

— Iar apar celţii ăştia, a mormăit Giordino.

— Lucrurile se cam încurcă, a zis Pitt cu un aer filosofic.

— Se apropie paznicii, i-a prevenit Giordino şi s-a postat lângă uşă. S-ar părea că sunt doi, a zis el şi s-a lăsat cu toată greutatea pe uşă.

În cameră s-a făcut o linişte atât de deplină, încât au putut auzi glasurile paznicilor care mergeau de-a lungul coridorului şi verificau uşile încăperilor. Zgomotul paşilor s-a oprit când au ajuns în dreptul uşii. În ochii soţilor Lowenhardt a apărut o expresie de spaimă care amintea de nişte iepuri speriaţi de urletele coioţilor, după care au văzut că Pitt şi Giordino şi-au scos ca prin minune pistoalele automate şi şi-au dat seama că aveau în faţă nişte oameni care, dacă era cazul, ştiau să facă faţă oricărei situaţii.

— Esta puerta aparece dañada.

— A zis că uşa pare stricată, a şoptit Giordino.

Unul dintre paznici a făcut clanţa să zăngănească şi a împins uşa, care însă nu s-a clintit, pentru că era ţinută pe dinăuntru de Giordino.

— Se parece seguro, s-a auzit vocea celuilalt.

— Pare încuiată, le-a tradus Pitt.

— Lo tendremos reparados por la mañana.

— Au spus că o vor repara la ziuă.

Apoi vocile şi zgomotul de paşi s-au stins, semn că paznicii îşi continuau verificările de-a lungul coridorului. Pitt s-a întors şi i-a privit fix pe cei doi soţi.

— Vom părăsi insula, iar voi va trebui să mergeţi cu noi.

— Crezi că e bine aşa? A încercat Giordino să-l avertizeze.

— Singura soluţie, a spus Pitt. Aceşti oameni sunt cheia întregului mister. Având în vedere ceea ce ştiu, nu mai trebuie să ne pierdem timpul încercând să pătrundem în complex, pentru că oricum nu vom descoperi nici o zecime din ceea ce ne pot spune aceşti specialişti.

— Nu, nu, a exclamat Hilda. Nu îndrăznim să fugim. Imediat ce vor descoperi lipsa noastră, ticăloşii de la Odyssey se vor răzbuna şi ne vor ucide copiii.

Pitt a luat-o de mină şi i-a strâns-o.

— Familia voastră va fi protejată. Te asigur, nu vor păţi nimic.

— Tot nu sunt convins, a spus Giordino, având în vedere condiţiile şi consecinţele posibile. După ce am abandonat ski-jetul, singura soluţie de a scăpa de pe insulă ar fi să furăm o şalupă sau un avion, pentru că forţele lor de securitate ar zădărnici orice încercare de recuperare cu un elicopter. Nu ne va fi uşor să reuşim dacă ne complicăm viaţa cu doi oameni în vârstă. Pitt s-a întors către soţii Lowenhardt.

— N-aţi luat în calcul faptul că, după ce nu le veţi mai fi de folos, voi şi ceilalţi ostatici veţi fi lichidaţi. Specter nu poate risca să vă elibereze, deoarece aţi divulga întregii lumi ce s-a întâmplat aici.

Claus Lowenhardt a înţeles dintr-odată grozăvenia situaţiei şi, cu toate acestea, tot nu se îndura să accepte pe deplin adevărul rostit de Pitt.

— Nu toţi. E un plan diabolic. N-ar îndrăzni să ne ucidă pe toţi. Lumea va descoperi adevărul.

— Dar dacă avionul care v-ar repatria s-ar prăbuşi în mod misterios în ocean? Investigaţia ar constata eventual doar cauzele accidentului, dar în nici un caz ceea ce s-a petrecut cu adevărat.

Claus s-a uitat la soţia sa şi a luat-o pe după umăr.

— Îmi pare rău, dar domnul Pitt are dreptate. Specter nu ne va lăsa pe niciunul în viaţă.

— După ce veţi dezvălui totul în faţa ziariştilor, Specter nu va mai îndrăzni să ucidă pe vreunul dintre membrii echipei voastre ştiinţifice. Toate organele legii din ţările voastre se vor alia şi-l vor pune pe Specter sub urmărire, dar vor investiga şi imperiul lui internaţional, folosind toate mijloacele legale pe care le au la dispoziţie. Credeţi-mă, singura soluţie este să mergeţi cu noi.

— Garantezi că ne poţi scoate de pe insulă fără să păţim nimic? A întrebat Hilda cu glas nesigur.

Pitt i-a privit cu o expresie de îngrijorare.

— Nu vă promit ceea ce nu pot anticipa cu precizie. Dar, dacă rămâneţi aici, veţi muri.

Claus a strâns-o pe soţie de umăr.

— Hai, draga mea, asta-i singura noastră şansă de a-i revedea pe cei dragi.

Ea a ridicat capul şi l-a sărutat pe obraz.

— Atunci mergem împreună.

— Atenţie, se întorc, i-a anunţat Giordino, care stătea cu urechea lipită de tăblia uşii.

— Vă rog să vă îmbrăcaţi, le-a spus Pitt celor doi soţi, iar eu şi prietenul meu o să ne ocupăm de paznici.

Apoi s-a întors, pentru ca soţii să se schimbe şi i s-a alăturat lui Giordino, aşezându-se în partea cealaltă a uşii şi scoţându-şi Coltul pentru a-l avea la îndemână.

Ascultând sunetul paşilor, semn că paznicii se întorceau, au avut cu toţii senzaţia că timpul se dilată. Giordino a aşteptat până când cei doi au ajuns în faţa uşii. În acea clipă, Giordino a tras uşa spre înăuntru şi a făcut-o să se prăbuşească cu zgomot. Paznicii au rămas prea surprinşi pentru a se mai opune şi au fost traşi în cameră, trezindu-se cu ţevile pistoalelor ţinute la tâmplă.

— En el piso, rapidemente! S-a răstit Pitt, poruncindu-le să se întindă pe podea, timp în care Giordino s-a apucat să sfâşie cearşafurile. Apoi, împreună, i-au dezarmat, i-au legat şi le-au pus căluş la gură celor doi paznici împietriţi de frică.

Cinci minute mai târziu, Pitt, urmat de Claus şi de Hilda şi cu Giordino încheind plutonul, a trecut prin poarta nepăzită şi s-a grăbit să traverseze strada unde personalul de securitate şi pompierii forfoteau în jurul maşinii de măturat încă în flăcări, după care cei patru au dispărut în noapte fără să fie băgaţi în seamă.

Capitolul 38

Au avut mult de mers pe jos. Hangarele de la capătul aerodromului de pe istm se găseau la aproape doi kilometri de locul de detenţie al soţilor Lowenhardt. În afară de o fotografie din satelit, acum beneficiau de sprijinul celor doi cercetători, care cunoşteau bine dispunerea străzilor.

Claus Lowenhardt a rămas puţin în urmă pentru a discuta cu Giordino.

— Prietenul tău e sigur că vom reuşi?

— Să spunem că Dirk e un tip care găseşte întotdeauna soluţii şi e în stare să scape cu vorba sau cu fapta din aproape orice situaţie neplăcută.

— Văd că ai încredere în el, a zis bărbatul, mai mult ca afirmaţie decât ca întrebare.

— Până la Dumnezeu. Îl cunosc de aproape patruzeci de ani şi încă nu m-a dezamăgit.

— E agent de informaţii?

— Nu tocmai, i-a răspuns Giordino şi nu şi-a putut reţine un hohot de râs. Dirk e inginer specialist în marină. Director de proiecte speciale la Agenţia Naţională de Studii Subacvatice şi Marine. Eu sunt adjunctul lui.

— Dumnezeu să ne ajute, a mormăit Lowenhardt. Dacă ştiam că nu sunteţi agenţi CIA bine instruiţi, n-aş fi venit cu voi, să risc viaţa mea şi a soţiei mele.

— Nici nu vă puteaţi încredinţa viaţa în mâini mai bune, l-a asigurat Giordino, cu glas scăzut, dar hotărât.

Pitt i-a condus de la o clădire la alta, străduindu-se să rămână cu capul departe de felinarele stradale şi de luminile ce străluceau pe acoperişurile construcţiilor. Nu era o simplă plimbare. Întregul complex era iluminat de la un capăt la celălalt. Se instalaseră reflectoare pe fiecare clădire şi de-a lungul fiecărei străzi, în ideea de a descuraja orice încercare de evadare. Pitt examina împrejurimile cu un binoclu normal, nu cu cel pentru vedere nocturnă, fiind mereu cu ochii în patru pentru a depista paznici care ar fi putut apărea din umbra vreunei clădiri.