Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu
Yüklə 9,86 Mb.
|
Articolul 555. Obligaţia facultativă (1) Obligaţia este facultativă în cazul în care are ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor poate fi eliberat prin executarea unei alte prestaţii. (2) Debitorul este eliberat în cazul în care executarea prestaţiei principale devine imposibilă fără vina debitorului.
Capitolul III CESIUNEA DE CREANŢĂ Secţiunea 1 CESIUNEA DE CREANŢĂ Articolul 556. Dispoziţii generale cu privire la cesiunea de creanţă (1) O creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate fi cesionată de titular (cedent) unui terţ (cesionar) în baza unui contract. Din momentul încheierii unui astfel de contract, cedentul este substituit de cesionar în drepturile ce decurg din creanţă. (2) Cesiunea creanţei nu poate aduce atingere drepturilor debitorului şi nici nu poate face obligaţia acestuia mai oneroasa. (3) Cedentul este obligat sa remită cesionarului actele aferente creanţei şi să-i pună la dispoziţie informaţia necesară realizării ei. (4) Sînt incesibile creanţele privitoare la încasarea pensiei alimentare, la repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei, precum şi la alte drepturi legate de persoana creditorului. (5) Cesiunea de creanţă trebuie să fie încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut creanţa cesionată. 1. (a) După cum am menţionat anterior, raportul obligaţional este o structură complexă, compusă din mai multe elemente: subiectele, obiectul, conţinutul şi sancţiunea. Există raporturi juridice care se nasc şi se sting simultan, însă există şi numeroase raporturi juridice a căror existenţă se perpetuează în timp. Ori elementele raportului juridic nu trebuie neapărat să rămână neschimbate în această perioadă, mai exact, practic, toate dintre ele pot fi modificate. Suma acestor modificări sunt denumite de doctrină dinamica obligaţiilor. În conţinutul acestui concept „dinamica obligaţiilor” sunt înglobate toate modificările care intervin în fiinţa obligaţiilor fără a avea ca efect stingerea lor în mod definitiv şi ireversibil. Dinamica obligaţiilor se realizează prin transmiterea şi transformarea lor. Obligaţiile pot fi transmise în mai multe feluri. În cadrul acestui capitol ne interesează transmiterea obligaţiei prin acte între vii cu titlu particular. Astfel, putem defini acest mod de transmitere a obligaţiei ca fiind o operaţiune juridică prin care dreptul de creanţă sau datoria din conţinutul unui raport obligaţional se transmite de la una dintre părţi la o terţă persoană. Această transmisiune nu afectează existenţa obligaţiei, ea continuă să existe în patrimoniul dobânditorului aşa cum s-a născut, sau mai bine spus, cum exista în patrimoniul transmiţătorului la momentul realizării operaţiunii. Celelalte elemente ale raportului rămân neschimbate în urma transmisiunii. Codul civil reglementează un mod expres o singură modalitate de transmitere a creanţei – cesiunea de creanţă, dar se mai referă, totuşi, în repetate rânduri şi la subrogaţie – o altă modalitate de transmitere a creanţei. (b) Alineatul (1), defineşte, în principiu, cesiunea de creanţă. Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor (cedent) transmite dreptul său de creanţă unei alte persoane (cesionar). Creanţa trebuie să fie transmisibilă şi sesizabilă. Orice creanţă este, în principiu, transmisibilă, dacă legea sau părţile nu prevăd contrariul, caz în care devine intransmisibilă sau incesibilă. Alin. (4) explică ce este o creanţă incesibilă. În cuprinsul codului apar în numeroase rânduri noţiunile „sesizabil” (din franceză saisissable – care poate fi sechestrat, sesizabil) şi „insesizabil” în diferite ipostaze, fără a fi definite, însă, putem deduce că un bun (drept) este sesizabil atunci când poate fi urmărit şi executat silit şi dimpotrivă, este insesizabil bunul sau dreptul care nu poate fi urmărit şi executat silit. După cum se precizează în acelaşi alineat, din momentul realizării cesiunii, cesionarul substituie creditorul originar (cedentul) în cadrul raportului obligaţional, devenind noul creditor. Întrucât legea nu face nici o precizare, cesiunea poate fi făcută atât cu titlu oneros cât şi cu titlu gratuit. 2. Chiar dacă debitorul cedat nu este parte în contractul de cesiune (Art. 557), fiind un terţ faţă de acest contract, alineatul (2) prevede expres că cesiunea nu poate fi făcută în dauna intereselor debitorului şi respectiv, nu poate face obligaţia debitorului mai oneroasă. Astfel drepturile dobândite de la sau în timpul fostului creditor (cedentul) nu se sting odată cu cesiunea, de asemenea după cesiune obligaţia debitorului nu poate deveni mai oneroasă, adică nu se poate modifica cuantumul ei (faţetă a principiului libertăţii contractuale, nimeni nu se poate vedea obligat în cadrul unui contract decât în virtutea propriului consimţământ) sau modifica condiţiile sau termenele de executare, întreg raportul obligaţional rămânând neschimbat, mai puţin subiectul activ. 3. Alineatul (3) vizează raporturile dintre cele două părţi ale contractului de cesiune. Cedentul are obligaţia de a remite toate actele în legătură cu dreptul său de creanţă (cum ar fi spre exemplu înscrisul constatator al creanţei) precum şi obligaţia de a pune la dispoziţie întreaga informaţie cu privire la executarea obligaţiei. Această ultimă obligaţie decurge din obligaţia generală de asumare şi executare a obligaţiilor cu bună-credinţă (Art. 513) şi obligaţia de informare (art. 516), însă, după părerea noastră are o existenţă de sine stătătoare şi un conţinut precis. În cazul neîndeplinirii ei de către cedent, considerăm că cesionarul va putea cere desfiinţarea contractului pentru motiv de viciere a consimţământului prin dol. 4. Chiar dacă sunt enumerate numai două categorii de creanţe incesibile – creanţele cu privire la încasarea pensiei alimentare şi creanţele privind repararea prejudiciului cauzat vieţii şi/sau sănătăţii – totuşi, legea furnizează şi fundamentul unui criteriu prin care această listă ar putea fi augmentată: legătura strânsă între dreptul de creanţă şi persoana creditorului. Astfel, vor fi, în principiu, incesibile creanţele salariale, pensia de întreţinere etc. 5. Condiţiile de formă ale cesiunii de creanţă sunt enunţate de ultimul alineat. Cesiunea de creanţă va îmbrăca forma solicitată de lege pentru actul juridic din care decurge creanţa. În principiu, această condiţie privitoare la forma cesiunii este justificată. Dacă pentru naşterea unui drept de creanţă legea pretinde expres îndeplinirea unei anumite condiţii de formă (forma autentică notarială, spre exemplu), contractul de cesiune va trebui să îmbrace şi el aceeaşi formă, întrucât putem prezuma că raţiunile existente pentru instituirea formei la naşterea creanţei persistă şi în cazul cesiunii ei.
Din conţinutul acestui articol mai rezultă că părţile pot stabili pe cale convenţională incesibilitatea creanţei. Însă, întrucât aceste acorduri îngrădesc libertatea contractuală a creditorului, vor fi validate numai în cazul în care debitorul va putea justifica un interes serios şi legitim. De exemplu, un părinte încheie cu fiul său o promisiune unilaterală de a vinde un imobil la jumătatea preţului de piaţă a acestuia. Debitorul obligaţiei (părintele) va avea un interes serios şi legitim de a pretinde creditorului stipularea inadmisibilităţii cesiunii acestei creanţe, întrucât el nu are nici un interes de a vinde imobilul la jumătate de preţ eventualului cesionar. Seriozitatea şi legitimitatea interesului vor fi analizate de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. Astfel, în exemplul de mai sus, dacă preţul imobilului ar fi cel de piaţă, interesul va trebui căutat în alte elemente (s-ar putea ca imobilul să aibă o valoare sentimentală sporită în cadrul acelei familii, să fi aparţinut unei personalităţi din familie etc.), iar legitimitatea lui va fi analizată în concret, validându-se sau invalidându-se, după caz, clauza de inalienabilitate a creanţei. Articolul 558. Volumul drepturilor transmise cesionarului (1) Drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii. (2) O dată cu cesiunea creanţei, asupra cesionarului trec garanţiile şi alte drepturi accesorii. 1. Alineatul (2) al art. 556 se preocupa de drepturile debitorului cedat în cadrul cesiunii, drepturi care nu pot suferi nici o atingere ca urmare a efectuării acestei operaţiuni. Alineatul (1) al prezentului articol se preocupă de drepturile cesionarului. „Drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii” – dispoziţia este firească şi logică. Cesionarul nu poate primi de la cedent mai multe drepturi sau alte drepturi decât le avea acesta din urmă. De asemenea el va dobândi drepturile de creanţă în starea în care se găseau ele în patrimoniul cedentului la momentul cesiunii. De exemplu, un drept afectat de o condiţie sau termen nu va putea fi transmis cesionarului decât afectat de aceleaşi modalităţi sau dacă este cesionat un drept de creanţă, al cărui drept la acţiune s-a prescris, cesionarul nu-şi va vedea regenerat dreptul la acţiune ca urmare a cesiunii. 2. Împreună cu dreptul sau drepturile de creanţă transmise, cesionarul dobândeşte şi garanţiile şi alte drepturi accesorii care însoţesc acele creanţe. Accesorium sequitur principalem sau accesoriul urmează soarta principalului este adagiul care stă la temelia acestei dispoziţii. Plus că alineatul (2) completează în mod logic dispoziţiile primului alineat: drepturile se transmit aşa cum există în patrimoniul cedentului la momentul cesiunii. Dacă în momentul cesiunii drepturile de creanţă sunt însoţite de garanţii sau alte drepturi accesorii, creanţa va trece în patrimoniul cesionarului „aşa cum există în momentul transmiterii”, adică însoţită de aceleaşi garanţii şi drepturi accesorii. Articolul 559. Garantarea valabilităţii creanţei (1) Cedentul este responsabil în faţa cesionarului de valabilitatea creanţei şi a mijloacelor de garantare a acesteia, dar nu răspunde pentru neexecutarea acestei creanţe de către debitor, cu excepţia cazurilor când cedentul a garantat pentru debitor faţă de cesionar. (2) În cazul cesiunii creanţei care rezultă dintr-un titlu de valoare la ordin, cedentul este responsabil şi de executarea obligaţiei de către debitor. 1. Conform prezentei dispoziţii, cedentul nu răspunde faţă de cesionar decât de existenţa şi valabilitatea dreptului său de creanţă şi a eventualelor accesorii ale acestuia. Cedentul nu este răspunzător faţă de cesionar de îndeplinirea obligaţiilor de către debitorul cedat sau de insolvabilitatea lui survenită după momentul cesiunii. Considerăm, însă, că cedentul va răspunde de insolvabilitatea debitorului existentă în momentul cesiunii, dacă nu l-a informat pe cesionar de acest fapt. Aceasta întrucât, ascunzând acest lucru cesionarului, încalcă obligaţiile generale de bună-credinţă şi de informare, precum şi obligaţia specială prevăzută la alin. (3) art. 556: „Cedentul este obligat... sa-i pună la dispoziţie informaţia necesară realizării ei (creanţei – s.n.)”. Ori, insolvabilitatea actuală a debitorului cedat este o informaţie indispensabilă realizării creanţei. Totuşi, aplicarea acestei dispoziţii supletive poate fi evitată de către părţile cesiunii, prevăzându-se expres garantarea executării obligaţiei din partea debitorului cedat. Această clauză este des utilizată în raporturile comerciale şi de comerţ internaţional şi este cunoscută sub denumirea de clauză del credere sau du croire în varianta franceză. Chiar dacă în aparenţă această clauză se aseamănă cu fidejusiunea, în realitate nu pot fi confundate. În baza acestei obligaţii de garanţie, cedentul va fi ţinut să despăgubească cesionarul pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitorul cedat. Uzual, aceste prejudicii constau în preţul plătit pentru achiziţionarea creanţei, cheltuielile contractului, cheltuielile de judecată şi alte daune suferite de cesionar. 2. Titlurile de valoare la ordin cunosc o modalitate specifică de transmitere – girul (a se vedea, spre exemplu, art. 1264 Transmiterea cecului). Una dintre diferenţele cele mai importante între cesiunea unei creanţe şi girul unui efect de comerţ este negarantarea executării obligaţiei de către cedent (afară de stipulaţie contrară expresă) şi garantarea executării obligaţiilor de către girant, ca regulă generală (Art. 1264 alin. (2) „Girantul răspunde pentru plata cecului, cu excepţia persoanelor cărora cecul le-a fost transmis prin gir după interzicerea unui nou gir de către girant”). Şi prezentul alineat dispune clar, că în cazul cesiunii unui titlu de valoare la ordin, cedentul va răspunde şi de executarea obligaţiei de către debitor, instituindu-se o excepţie în cadrul cesiunii de creanţă. Care ar fi raţiunea eliminării acestei deosebiri de regim juridic între cesiunea titlului de valoare şi girul titlului de valoare? Alineatul (4) art. 1264: „Cecul nominativ este transmis în conformitate cu formele unei cesiuni simple şi având efectele ei”. Dincolo de utilitatea şi necesitatea instituirii unui regim distinct de transmitere a unui cec nominativ şi a unui cec la ordin apare o altă problemă: care este cesiunea simplă şi respectiv efectele ei? Art. 559 reglementează efectele a două tipuri de cesiuni: cesiunea simplă sau ordinară şi cesiunea simplă „specială” (când creanţa rezultă dintr-un titlu de valoare). După cum am văzut, efectele diferă în ceea ce priveşte garantarea executării obligaţiei de către cedent. Revenind la întrebarea iniţială – care efecte sunt vizate de art. 1264 alin. (4): cele de alin (1) sau cele de la alin. (2)? Considerăm inutil acest ultim alineat, cesiunea de creanţă simplă şi girul fiind în măsură să ofere instrumente suficiente pentru transmiterea titlurilor de valoare. Crearea unui regim derogator în cadrul cesiunii de creanţă nu ameliorează cu nimic transmiterea acestor titluri, dimpotrivă, pot produce confuzii. Articolul 560. Excepţiile opuse de debitor cesionarului Debitorul este îndreptăţit să opună cesionarului toate excepţiile pe care a putut să le opună cedentului până în momentul comunicării cesiunii. După cum am menţionat anterior (art. 556), cesiunea de creanţă nu poate aduce atingere drepturilor debitorului prin diminuarea sau modificarea lor. Toate drepturile pe care le avea în cadrul raportului iniţial le păstrează şi în raportul modificat prin schimbarea subiectului activ – creditorul. Din punct de vedere procesual, debitorul îşi putea realiza drepturile prin intermediul acţiunilor în instanţă şi a excepţiilor pe care le putea invoca în cadrul acţiunilor intentate de creditor. Păstrându-şi drepturile, debitorul îşi păstrează şi mijloacele procesuale de garantare a lor. Articolul 561. Opozabilitatea prestaţiilor Cesionarului i se pot opune prestaţiile efectuate de debitor, după cesiune, pentru cedent, ca şi orice act juridic încheiat după cesiune între debitor şi cedent cu privire la creanţa transmisă dacă debitorul nu avea cunoştinţă, în momentul efectuării prestaţiei sau al întocmirii actului, de existenţa cesiunii. După cum am mai menţionat, debitorul cedat este un terţ faţă de contractul de cesiune intervenit între cedent şi cesionar. Ea (cesiunea) îi devine opozabilă numai din momentul comunicării. Până la comunicare de cele mai multe ori debitorul ignoră realizarea cesiunii şi persoana noului său creditor, astfel că pentru el nu există decât un singur creditor – cedentul. Este firesc ca, în toată perioada scursă de la momentul cesiunii şi până la notificare, debitorul să poată plăti în mod valabil cedentului, o asemenea plată având efect liberatoriu pentru el. De asemenea, debitorul poate încheia în mod valabil orice act juridic cu creditorul său (remiterea de datorie, novaţie etc.), îi poate opune prescripţia extinctivă sau compensaţia. După îndeplinirea formalităţilor de publicitate a cesiunii debitorului cedat îi devine opozabil contractul de cesiune din care rezultă că cesionarul este creditorul său. Devenind debitorul exclusiv al cesionarului, acesta nu va mai putea plăti în mod valabil fostului său creditor, iar eventualele acte juridice încheiate după ce cesiunea i-a devenit opozabilă nu vor produce nici un efect asupra creanţei. O problemă apare, totuşi, în urma analizei acestui articol, întrucât, reiese că cesiunea de creanţă îi devine opozabilă debitorului în momentul în care ia cunoştinţă de existenţa ei, contrar celor ce decurg din alte articole – cesiunea devine opozabilă din momentul notificării debitorului. Din analiza celorlalte texte cu privire la cesiunea de creanţă rezultă că aceasta devine opozabilă prin îndeplinirea unor formalităţi de publicitate: notificarea debitorului despre cesiune sau prezentarea unui înscris cu privire la cesiune. Articolul precedent (art. 560): „Debitorul este îndreptăţit să opună cesionarului toate excepţiile pe care a putut să le opună cedentului până la momentul notificării cesiunii (s.n. – S.G.)” şi art. 564 Notificarea despre cesiune (vom analiza mai jos conţinutul acestui articol) evocă ideea că opozabilitatea cesiunii de creanţă se poate face numai prin notificarea debitorului sau prezentarea unui înscris cu privire la cesiune. În ambele cazuri discutăm despre o conduită activă din partea părţilor contractului de cesiune: notificare sau prezentare. A lua cunoştinţă denotă o conduită activă din partea debitorului, plus că debitorul poate lua cunoştinţă despre cesiune în variate moduri, iar informaţiile, dacă nu provin de la părţile contractului de cesiune, pot fi eronate, confuze sau incomplete. Prin urmare sfera noţiunilor de „a avea cunoştinţă” şi „notificare sau prezentare de înscrisuri” nu este aceeaşi, prima fiind mult mai vastă. Considerăm această inadvertenţă strecurată în textul prezentului articol regretabilă şi, totodată credem că numai din momentul notificării debitorului sau prezentării înscrisurilor cesiuni acesta îi devine opozabilă, indiferent dacă a aflat anterior şi prin alte mijloace despre ea. Acest text necesită o corelare cu celelalte articole din această secţiune care se poate realiza fie prin modificarea lui, fie prin interpretarea sintagmei „avea cunoştinţă” în sensul „avea cunoştinţă în urma notificării sau prezentării înscrisurilor...”. Articolul 562. Prioritatea în cazul cesiunii repetate Dacă o creanţă este cedata de acelaşi titular de mai multe ori, creditor al obligaţiei este primul cesionar. Acest articol abordează, în fond, o problemă spinoasă pentru multe legislaţii: vânzarea lucrului altuia cu aplicaţii particulare în domeniul cesiunii de creanţă. Ipoteza este clară: cedentul cesionează aceeaşi creanţă mai multor cesionari, între care se va naşte, inevitabil, un conflict de interese. Soluţia preferată de legiuitorul moldav este pe cât de clară şi justă din punct de vedere teoretic, pe atât de controversată şi greu de implementat în practică. Acest articol dispune expres că este considerat creditor al obligaţiei primul cesionar. Soluţia ni se pare discutabilă, datorită insuficienţelor criteriului preferat de către legiuitor. Cum poate fi determinat cu certitudine „primul cesionar”? Nici debitorul cedat şi nici judecătorul nu pot cunoaşte cu exactitate numărul cesiunilor efectuate de unul şi acelaşi cedent şi ordinea în care au fost făcute. Teoretic, pot exista sute de cesiuni concurente, iar în momentul în care judecătorul consideră că a depistat „primul cesionar” poate apărea altul, cu o cesiune cu dată anterioară. O altă complicaţie ce rezultă din aplicarea acestei reguli: cum se determină, din punct de vedere practic, cine este primul cesionar? Aparent, răspunsul este elementar de simplu: se compară data la care a fost efectuată fiecare cesiune. Dar care este valoarea datei unui înscris sub semnătură privată (presupunând, bineînţeles, că a fost întocmit un asemenea înscris - a se vedea art. 210)? Cum va fi rezolvată problema în cazul în care toate cesiunile au fost efectuate în aceeaşi zi (un înscris trebuie să fie, în principiu, datat, dar nu trebuie să poarte ora la care a fost întocmit)? Cedentul nu va avea nici un impediment în a efectua o nouă cesiune, antedatată, după ce anterior a efectuat o cesiune, trecând data reală a cesiunii. Astfel, „primul cesionar” devine al doilea, al treilea etc. după bunul plac al cedentului şi al cesionarilor subsecvenţi. În concluzie, legiuitorul a preferat un criteriu relativ care nu permite o tranşare unitară şi certă a problemei. În opinia noastră, era mai simplu şi eficient să se prevadă că va fi preferat cesionarul care a realizat primul formalităţile de publicitate, făcându-i opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor. Din punct de vedere practic este considerabil mai simplu de a determina cu certitudine data la care s-a făcut notificarea sau cine a făcut primul notificarea. Există un singur debitor, prin urmare dispare problema unor notificări oculte, necunoscute judecătorului. Există suficiente mijloace care permit cesionarului diligent să demonstreze faptul că a făcut notificarea şi data la care a făcut-o, eliminându-se, practic, posibilitatea debitorului de a-i frauda interesele. Articolul 563. Înscrisul privind debitul Debitorului care a întocmit un înscris asupra debitului i se poate opune conţinutul înscrisului de către cesionar dacă acesta, la data cesiunii creanţei, nu ştia şi nici nu trebuia să ştie că înscrisul nu reflecta realitatea. Acest articol analizează un caz particular de simulaţie în domeniul cesiunii de creanţă. În această ipoteză există două acte juridice care constată creanţa iniţială. Un act juridic care reflectă realitatea, dar care este ocult şi actul prin care părţile disimulează realitatea – actul public (actul simulat). Cesionarul, care la data realizării simulaţiei era un terţ propriu-zis faţă de această operaţiune („nu ştia şi nici nu trebuia să ştie...”), îi va putea opune debitorului cedat actul public, simulat. Observăm o derogare de la regula generală, care instituie un regim foarte restrictiv referitor la simulaţie: „Actul juridic încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic (actul juridic simulat) este nul (s.n. S.G.). Referitor la actul juridic avut în vedere de părţi se aplică regulile respective.” (Art. 221 Nulitatea actului juridic fictiv sau simulat, alin. (2)). Într-adevăr, în acest caz, actul simulat nu va fi lovit de nulitate, cesionarul putându-i opune debitorului conţinutul actului (înscrisului, în textul legii), deci, actul simulat va produce efecte întocmai ca şi în cazul în care ar fi real. Nu înţelegem raţiunea acestei derogări de la regula generală în cazul dat. De ce cesionarul poate opta („i se poate opune (s.n. S.G.)... de către cesionar”) între aplicarea regulii generale, adică constatarea nulităţii actului simulat, şi menţinerea actului simulat? De ce nu se poate menţine actul simulat şi în alte cazuri decât cesiunea de creanţă şi, mai ales, dacă nulitatea absolută protejează un interes public, de ce în acest caz interesele private ale cesionarului prevalează interesului public? Articolul 564. Notificarea despre cesiune (1) Dacă cedentul notifică debitorul că a cedat creanţa sau îi prezintă un înscris privitor la cesiune, cedentului i se poate opune de către debitor cesiunea şi atunci când ea nu a mai avut loc sau când este lipsită de efect. (2) Notificarea despre cesiune poate fi retrasă doar cu consimţământul celui desemnat ca nou creditor. 1. Am mai analizat, într-un mod tangenţial, acest articol în comentariile de mai sus. Ca o primă observaţie, considerăm nepotrivit titlul pentru conţinutul acestui articol şi lipsa unui text adecvat titlului. „Notificarea despre cesiune” ar duce cititorul cu gândul la instituirea unei reguli generale cu privire la efectuarea formalităţilor de publicitate necesare pentru opozabilitatea cesiunii de creanţă faţă de debitor şi faţă de terţi. În urma lecturii conţinutului articolului ne dăm seama că a fost vizat un caz particular, anume cazul când cesiunea este lipsită de efect posterior notificării sau prezentării unui înscris cu privire la cesiune. Dincolo de aceste observaţii, textul tranşează problema impactului desfiinţării cesiunii sau lipsirii ei de efecte posterior notificării ei debitorului. Este ciudată expresia „nu a mai avut loc”. Dacă „nu a mai avut loc”, atunci care a fost obiectul notificării sau prezentării înscrisului privitor la cesiune (la care cesiune dacă ea nu a mai avut loc ulterior?). Considerăm că legiuitorul a avut în vedre situaţiile în care părţile nu execută contractul şi acesta este desfiinţat sau este desfiinţat din alte motive, sau, în fine, „este lipsită de efect”. În această ipoteza, debitorul îi va putea opune cedentului cesiunea creanţei, în ciuda incidenţei evenimentelor descrise mai sus. Soluţia ni se pare logică, întrucât debitorul, primind notificarea, devine debitorul exclusiv al cesionarului, cedentul având calitatea de terţ faţă de obligaţia debitorului. Debitorul, fiind la rândul său terţ faţă de contractul de cesiune, nu poate şi nu are competenţa de a aprecia temeinicia motivelor de ineficacitate prezentate de cedent. Bineînţeles, regula nu are o valoare absolută. De exemplu dacă cedentul îi prezintă o hotărâre judecătorească din care rezultă inexistenţa sau ineficacitate cesiunii, debitorul va trebui să ţină cont de ea, urmând să redevină debitorul cedentului. 2. De asemenea, continuând ideea de mai sus, alineatul (2) statuează că notificarea cesiunii poate fi retrasă doar cu consimţământul celui desemnat ca nou creditor, adică a cesionarului. Considerăm că acel „doar” se referă la faptul că cesiunea poate fi „întoarsă” numai cu consimţământul cesionarului, nu şi pe cale unilaterală numai de către cedent. Acel „doar” nu doreşte să instaureze hegemonia acordului cesionarului pentru constatarea ineficienţei cesiunii. De exemplu, dacă cesiunea de creanţă are o cauză ilicită, în urma constatării nulităţii şi repunerii părţilor în situaţia anterioară, cu sau fără consimţământul cesionarului, creanţa va reveni în patrimoniul cedentului, acest fapt fiindu-i opozabil şi debitorului cedat. Articolul 565. Cesiunea altor drepturi Regulile privind cesiunea creanţei se aplica în modul corespunzător şi în cazul cesiunii altor drepturi. Utilitatea, dar, mai ales, necesitatea acestui articol ne scapă cu desăvârşire. „Regulile privind cesiunea creanţei se aplică în modul corespunzător şi în cazul cesiunii altor drepturi (s.n. S. G.)”. Care sunt acele „alte drepturi” vizate de acest articol? În general, drepturile se împart în două mari categorii: drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au un conţinut economic, putând fi evaluate în bani şi se împart la rândul lor în două categorii: drepturi reale şi drepturi de creanţă. Drepturile reale sunt drepturi subiective patrimoniale care conferă titularului lor anumite prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun, pe care el le poate exercita în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia oricărei alte persoane. Drepturile de creanţă sunt acele drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor (creditorul) are posibilitatea juridică de a pretinde subiectului pasiv (debitorului), persoană determinată, să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii din partea statului. Dacă eliminăm din această ecuaţie drepturile de creanţă („se aplică... cesiunii altor drepturi” afară de cele de creanţă) nu rămânem decât cu drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale. Or, drepturile personale nepatrimoniale nu pot, ca şi principiu, să fie cesionate, întrucât sunt „personale” şi mai sunt şi „nepatrimoniale”. Chiar dacă am presupune că pot fi cesionate, oricum, fiind drepturi absolute, nu există decât o singură persoană determinată – titularul lor, pe când cesiunea de creanţă implică trei persoane, dispoziţiile legale ce ar urma să se „aplice în mod corespunzător” reglementând situaţia fiecărui participant la această operaţiune: cedent, cesionar, debitor cedat. Aplicarea normelor cesiunii de creanţă ar fi imposibilă şi din acest considerent, structura diferită a drepturilor absolute şi a celor de creanţă. Spre deosebire de drepturile personale nepatrimoniale, drepturile reale pot fi „cesionate”. Numai că, în cazul acestor drepturi „cesiunea” poartă o denumiri specifice – „vânzare-cumpărare”, „schimb”, „donaţie” etc. – şi beneficiază de reglementări exprese şi detaliate (Cartea a III, Titlul III, Capitolul I Vânzarea-cumpărarea, Art. 753 – 822; Capitolul II Schimbul, Capitolul III Donaţia şi alte contracte translative de proprietate). Mai mult, din cauza structurii diferite a drepturilor reale, drepturi absolute, şi drepturilor de creanţă, drepturi relative, dispoziţiile cu privire la cesiunea de creanţă sunt incompatibile în ce priveşte transferul drepturilor reale. În cazul drepturilor reale avem titularul lor, care este o persoană determinată şi restul participanţilor la viaţa juridică, care, chiar dacă au o îndatorire generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere dreptului real, totuşi, nu pot fi asimilaţi „debitorului” din cadrul unui raport juridic obligaţional, care este o persoană determinată şi are obligaţii determinate. Prin urmare, nici în cazul drepturilor reale nu-şi vor putea găsi aplicare în mod corespunzător regulile cesiunii de creanţă. Şi este firesc să fie aşa. Să comparăm cesiunea unui drept de creanţă cu vânzarea unui drept real (de proprietate, de pildă), cesionarul dobândeşte un drept corelativ obligaţiei unui debitor determinat de a executa o prestaţie determinată; cumpărătorul dobândeşte un drept real absolut (dreptul de proprietate), în virtutea căruia poate exercita singur, fără intervenţia oricărei alte persoane toate prerogativele recunoscute de lege, tuturor celorlalţi participanţi revenindu-le o obligaţie pasivă generală de a nu încălca în vreun fel acest drept; pentru a-şi face opozabil dreptul dobândit, cesionarul (de obicei) va trebui să îndeplinească nişte formalităţi de publicitate (notificarea debitorului); de regulă, dreptul de proprietate este opozabil tuturor fără îndeplinirea formalităţilor de publicitate, iar în anumite cazuri (în cazul bunurilor imobile, spre exemplu) legea pretinde efectuarea publicităţii, dar diferă procedura şi finalitatea publicităţii faţă de cea specifică cesiunii de creanţă. Exemple de incompatibilitate a dispoziţiilor cesiunii de creanţă cu vânzarea drepturilor reale pot continua, analizând fiecare articol de mai sus în parte. Prin urmare, constatăm că textul articolului în cauză face o trimitere fără adresă, neexistând, în principiu, alte drepturi cărora să li se „aplice în mod corespunzător” regulile cesiunii de creanţă. Am spus în principiu, fiind că ar mai exista, totuşi, o categorie de drepturi subiective care pot fi asimilate drepturilor de creanţă – drepturile potestative. Această categorie de drepturi este o creaţie a doctrinei, preponderent franceze de la sfârşitul secolului trecut, nefiind prevăzută expres în nici un cod, nici chiar în cele mai recente (Codul civil al Québecului, Codul civil al Federaţiei Ruse sau al Moldovei). Specificul acestor drepturi potestative constă în puterea, conferită titularului său de lege sau prin contract, de a modifica unilateral o situaţie juridică, interesând şi alte persoane decât titularul dreptului, printr-o simplă manifestare de voinţă (St. Valory, La potestativite dans les relations contracuelles, Presses Universitaires D’ Aix-Marseille, 1999). De altfel, potestativitatea nu este o tehnică nouă în sistemele juridice actuale, ea este prezentă în cadrul celor mai vechi instituţii, fiind prezentă chiar şi în codul civil al Republicii Moldova (precum şi în codurile civile mai „bătrâne”: Codul civil francez, Codul civil român etc.)! Cu toate acestea, la stadiul actual al reglementărilor, considerăm că acest text trebuie suprimat. Articolul 566. Transmiterea creanţelor altfel decât prin voinţa părţilor r Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în modul corespunzător în cazul în care o creanţă este transmisă în baza legii, a unei hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii a autorităţii publice. Dispoziţiile referitoare la cesiunea de creanţă convenţională, adică realizată în baza unui contract încheiat sub auspiciile principiului libertăţii contractuale între cedent şi cesionar, se vor aplica „în modul corespunzător” şi cesiunilor asimilate de legiuitor cesiunii contractuale: cesiunilor legale, judecătoreşti sau administrative. De precizat, că şi în ultimele cazuri enumerate cesiunea de creanţă îşi păstrează caracterul contractual, însă, consimţământul uneia dintre părţi sau chiar al ambelor este dat ca urmare a unei dispoziţii legale exprese, a unei hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii administrative. În aceste situaţii, normele se vor aplica „în modul corespunzător”, luându-se în calcul particularităţile enunţate mai sus. Secţiunea a 2-a PRELUAREA DATORIEI
Codul civil moldovenesc reglementează în mod explicit numai novaţia (art. 665), cu toate că demonstrează că nu ignoră existenţa celorlalte procedee (Cartea a V-a, Dreptul internaţional privat, Titlul II, Norme conflictuale, Capitolul V, Obligaţiile contractuale şi extracontractuale, art. 1619, Transmiterea şi stingerea obligaţiilor, conţine referiri la „subrogarea convenţională”, „delegaţia şi novaţia”). Omisiunea reglementării subrogaţiei şi delegaţiei nu este întâmplătoare, dar nici benefică. Legiuitorul a preferat o altă cale, îmbinând elemente din aceste instituţii şi creând ceea ce a numit „Preluarea datoriei” (care există în două variante: preluarea datoriei de la creditor şi preluarea datoriei de la debitor). Am amintit mai sus despre reglementarea diferită a transmiterii raportului obligaţional în cât priveşte latura activă (dreptul de creanţă) şi latura pasivă (datoria). La cesiunea de creanţă iniţiativa sau rolul principal revine, în mod firesc, titularului creanţei. În cazul transmiterii laturii pasive, titularul datoriei – debitorul – s-ar părea că este lipsit de acest rol activ, nemaifiind cel care are iniţiativa. Acestea rezultă atât din titlul instituţiei „Preluarea datoriei (de către cineva)”, cât şi din economia generală a reglementărilor. Reglementările cu privire la preluarea datoriei nu se limitează numai la secţiunea cu acelaşi titlu, fiind completate şi de alte texte din cod. Astfel, după părerea noastră, dispoziţiile art. 567 trebuie completate cu dispoziţiilor art. 581 Executarea obligaţiei de către un terţ şi art. 582 Satisfacerea creanţelor creditorului de către un terţ. Alineatul (1) al prezentului articol permite unui terţ să i-a locul debitorului, în urma unui contract încheiat cu creditorul, iar art. 581 stipulează că, în afara obligaţiilor intuitu personae (sau mai exact a obligaţiilor care trebuiesc executate numai de către debitor), creditorul este obligat să accepte executarea propusă de un terţ, sub condiţia, însă, ca executarea să fie făcută în interesul debitorului şi nu doar în scopul de a schimba creditorul. Diferenţa între aceste texte rezidă în faptul că primul reglementează preluarea datoriei anterior scadenţei, iar celelalte în momentul sau ulterior scadenţei, prin plată. Dar ce este sau în ce constă „preluarea datoriei de la creditor”? (a) Nu este o novaţie prin schimbare de debitor, cu toate că poate fi. Sună cam ambiguu, dar să vedem argumentele. Conform alin. (1) al art. 665, obligaţia veche se stinge „în baza înţelegerii între părţi (creditor şi debitor, s.n. S.G.)” de a o înlocui cu o obligaţie nouă (în cazul dat, aliquid novi fiind noul debitor). Prin urmare, în cazul unei novaţii prin schimbare de debitor, întotdeauna va exista consimţământul celor trei protagonişti: creditorul, debitorul şi terţul (noul debitor). În cazul „preluării datoriei de la creditor”, debitorul poate fi schimbat fie numai prin acordul creditorului şi terţului (alin. (2) al art. 567), fie cu acordul tuturor celor implicaţi: creditor, debitor, terţ, caz în care se confundă cu o novaţie prin schimbare de debitor. (b) Nu este o delegaţie imperfectă nici perfectă. Delegaţie imperfectă este operaţia prin care creditorul delegatar acceptă pe debitorul delegat, dar nu consimte la liberarea debitorului delegant, păstrând ambii debitori. Teza finală a alineatului (1) este suficient de explicită: „În acest caz, locul debitorului este preluat de terţ”. Şi delegaţia imperfectă implică acordul de voinţe a celor trei personaje implicate. Delegaţia perfectă. Aşa cum s-a remarcat în doctrină, delegaţia perfectă şi novaţia prin schimbare de debitor se suprapun, delegaţia perfectă fiind o novaţie prin schimbare de debitor. Astfel, cele spuse mai sus cu privire la novaţie sunt valabile şi în acest caz. (c) Subrogaţia convenţională consimţită de creditor. Această operaţie se realizează prin acordul de voinţă intervenit între creditor şi terţul care plăteşte datoria debitorului. În acest caz nu este necesar acordul debitorului, însă, după cum uşor se poate remarca, subrogaţia convenţională consimţită de creditor trebuie să fie concomitentă cu plata. Subrogaţia realizată anterior plăţii nu este altceva decât o cesiune de creanţă. „Preluarea datoriei de la creditor” se realizează înaintea efectuării plăţii (a se vedea mai sus diferenţa între art. 567 şi 581), deci nu este nici o subrogaţie convenţională consimţită de creditor. (d) Cesiunea de creanţă. După cum am menţionat anterior, cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor (cedent) transmite dreptul său de creanţă unei alte persoane (cesionar). Există două părţi: creditorul unei obligaţii şi un terţ. Nu este necesar acordul debitorului. Până aici, cesiunea de creanţă este identică cu „preluarea datoriei de la creditor”. Şi aceasta se realizează (poate realiza) între două părţi: creditorul unei obligaţii şi un terţ. Nu este necesar acordul debitorului. Diferă, însă, perspectiva din care este privită această operaţiune, dacă în cazul cesiunii operaţiunea este privită din punct de vedere a cedentului, în cazul „preluării datoriei de la creditor” operaţiunea (aceeaşi operaţiune) este privită din punct de vedere terţului (care poate fi numit la fel de bine fie cesionar, fie noul debitor). Într-adevăr, ca urmare a cesiunii creanţei, cedentul pierde dreptul de a urmări fostul debitor (debitorul cedat) (în anumite condiţii, chiar şi dacă cesiunea nu a avut loc sau a fost lipsită de efecte (art. 564 Notificarea despre cesiune)), dobândind în schimb un nou debitor (cesionarul). În cazul în care cesiunea de creanţă este cu titlu oneros, cesionarul urmează să achite fie datoria integrală a vechiului debitor, fie o parte din ea (în cele mai dese cazuri), dar în orice caz, preia datoria din punct de vedere „calitativ”, adică dobândeşte calitatea de „noul debitor al cedentului”, chiar dacă cantitativ obligaţia sa va fi diminuata în urma înţelegerii intervenite. Aceeaşi situaţie se întâmplă şi cazul cesiunii de creanţă cu titlu gratuit, cedentul înstrăinează creanţa fără a primi nimic în loc, însă, relaţia sa cu debitorul iniţial nu diferă cu nimic faţă ce cazul cesiunii oneroase, acesta încetează a mai fi debitorul său, datoria sa fiind „preluată” calitativ de către cesionar, care, fiind gratificat de cedent (practic, discutăm despre o remitere de datorie) nu-i va plăti nimic. Rezumând cele spuse mai sus, în cadrul cesiunii de creanţă, cesionarul îl „eliberează” pe debitorul cedat de datoria lui faţă de creditorul iniţial. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul „preluării datoriei de la creditor”, terţul îl „eliberează” pe debitor de datoria lui faţă de creditor. Care sunt, totuşi, deosebirile între cesiunea de creanţă şi „preluarea datoriei de la creditor”? O primă deosebire, fără consecinţe practice importante, ar constitui-o faptul că, „preluarea datoriei de la creditor” apare ca o „cesiune de creanţă” nefinalizată sau nespusă până la capăt. În cadrul cesiunii este reglementată cu claritate relaţia între cesionar şi debitor cedat. Primul este creditorul ultimul rămâne debitor în cadrul aceluiaşi raport juridic – raportul iniţial. În cazul „preluării datoriei de la creditor” nu mai rezultă cu aceeaşi claritate relaţia dintre terţul care a preluat datoria şi fostul debitor. Legiuitorul nu se preocupă de resorturile care au stat la baza acestei acţiuni întreprinse de terţ. Între terţ şi debitor ar fi putut exista anumite raporturi juridice anterioare în baza cărora terţul a preluat datoria; terţul poate prelua datoria ca urmare a gestionării afacerilor debitorului; terţul poate prelua datoria din dorinţa de a-l gratifica pe debitor etc. A doua deosebire şi cea mai importantă rezidă în faptul că, dacă în cazul cesiunii de creanţă acordul sau poziţia debitorului este irelevantă atât în momentul încheierii cesiunii, cât şi ulterior, în cazul „preluării datoriei de la creditor”, chiar dacă consimţământul debitorului nu este necesar la „preluarea datoriei”, ulterior acesta se poate „opune contractului” şi să-l execute singur. Această diferenţă face ca „preluarea datoriei de la creditor” să nu poată fi confundată cu o cesiune de creanţă. 2. „Debitorul iniţial are dreptul să se opună contractului şi să execute el însuşi obligaţia”. Care este semnificaţia juridică a sintagmei „să se opună contractului”? Ce se va întâmpla cu contractul încheiat, va fi caduc, nul, anulabil, pur şi simplu inopozabil debitorului? Cum se poate opune un terţ (debitorul) unui contract încheiat de către creditorul său cu un terţ? Care ar fi raţiunea pentru a considera, într-un caz (cesiunea de creanţă), contractul încheiat între creditor şi terţ opozabil debitorului, indiferent de poziţia lui faţă de acel contract, iar în celălalt caz („preluarea datoriei de la debitor”), acelaşi contract încheiat între creditor şi terţ inopozabil debitorului? Nu vom depune mari eforturi pentru rezolvarea acestor probleme, interesul aflării răspunsurilor fiind unul pur teoretic. Aceasta întrucât, din punct de vedere practic, părţile nu vor opta pentru încheierea unui contract în condiţiile prezentului articol, întrucât împotrivirea debitorului le-ar zădărnici planurile, ci vor încheia o cesiune de creanţă, pe care debitorul, odată notificat, va fi obligat să o respecte. În concluzie, considerăm că legiuitorul a creat o instituţie sterilă, fără un suport teoretic, având o natură juridică dubioasă care va fi, pe bună dreptate, ignorată în practică. Articolul 568. Preluarea datoriei de la debitor Dacă preluarea datoriei a fost convenită între terţ şi debitor printr-un acord, acesta produce efecte doar cu acceptarea din partea creditorului. Experienţa nereuşită a legiuitorului din cadrul articolului anterior continuă şi în acest caz. Fiind vorba despre un contract între debitor şi un terţ, paleta operaţiunilor cu care se aseamănă aceasta va fi mult mai redusă: subrogaţia consimţită de debitor (observăm chiar anumite similitudini şi în denumiri) şi novaţia prin schimbare de debitor. (a) Subrogaţia consimţită de debitor se realizează prin acordul de voinţă intervenit între debitor şi un terţ, de la care debitorul se împrumută pentru a-l plăti pe creditor, subrogând terţul împrumutător în drepturile creditorului său iniţial. Nu este necesar acordul sau consimţământul creditorului. Dacă el refuză primirea prestaţiei de la creditor, debitorul îl poate pune în întârziere şi apoi stinge obligaţia sa prin consemnare (Capitolul VII Stingerea obligaţiilor, Secţiunea 2, Stingerea obligaţiei prin consemnare, art. 645-650). Soluţia este firească, întrucât, din punct de vedere juridic, subrogaţia şi stingerea obligaţiei au loc în acelaşi moment. Eventualul consimţământ al creditorului ar fi plasat şi el în momentul încheierii contractului prin care se realizează subrogaţia şi respectiv stingerea obligaţiei. Astfel, acest acord apare inutil şi chiar imposibil, întrucât la momentul la care este acordat, persoana respectivă nu mai are calitatea de creditor, obligaţia fiind, chiar prin ipoteză, stinsă prin executare, iar alin. (1) al art. 642 Efectele stingerii obligaţiei ne spune: „Prin stingerea obligaţiilor, încetează raporturile juridice între părţi...”. Întrucât articolul 568 este foarte explicit, preluarea datoriei se va produce doar cu acceptarea din partea creditorului, rezultă că nu suntem în prezenţa unei subrogaţii consimţite de debitor. (b) În schimb, remarcăm, cu o oarecare mirare, că preluarea datoriei de la debitor întruneşte toate condiţiile unei novaţii prin schimbare de debitor. Există consimţământul celor trei părţi implicate creditor, debitor şi terţ (noul debitor). În urma operaţiunii, vechiul creditor este liberat, terţul preluându-i locul. Astfel, prin acest articol se dublează o instituţie deja existentă – novaţia prin schimbare de debitor – renunţându-se, în schimb, la o instituţie a cărei utilitate nu poate fi contestată: subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor. Articolul 569. Forma preluării datoriei Preluarea datoriei trebuie să fie încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut datoria. Textul acestui articol este similar celui de la alin. (5) al art. 556, care reglementează condiţiile de formă ale cesiunii de creanţă. Mutatis mutandis şi în acest caz vor fi valabile aceleaşi aprecieri. Articolul 570. Excepţiile opuse de noul debitor Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre creditor şi debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre compensare o creanţă ce aparţine debitorului iniţial. Dacă articolul precedent se referea la ambele forme de preluare a datoriei: preluarea datoriei de la creditor şi preluarea datoriei de la debitor; acest articol, după părerea noastră nu se poate referi decât la preluarea datoriei de la debitor. (a) În cazul preluării datoriei de la creditor, după cum ne sugerează chiar titlul, terţul (acesta ar fi, în principiu, „noul debitor”, cu toate că, în acest caz, i s-ar potrivi mai degrabă calificativul de „noul creditor”, întrucât am arătat mai sus care sunt deosebirile între această formă de preluare a datorie şi cesiune de creanţă) tratează cu creditorul fără acordul debitorului, care se poate opune prin executarea chiar de către el a obligaţiei. Remarcăm coexistenţa a două raporturi: creditor – noul debitor; creditor – debitorul iniţial. Care ar fi raţiunea să-i oferim „noului debitor” posibilitatea invocării unor excepţii ale debitorului iniţial dintr-un raport juridic paralel? Cum s-ar putea realiza practic acest lucru? Cum ar putea invoca „noul debitor” excepţia remiterii de datorie făcută de creditor debitorului iniţial? S-ar ajunge la situaţii absurde. Creditorul eliberează debitorul iniţial de datorie, întrucât doreşte ca obligaţia să fie executată de „noul debitor” aşa cum au convenit prin contract, însă, acesta, invocând art. 570 îi ridică excepţia remiterii de datorie a fostului debitor. (b) Chiar şi în cazul preluării datoriei de la debitor prezenta dispoziţie rămâne deficitară. Să presupunem că la momentul încheierii contractului între creditor şi debitorul iniţial, consimţământul acestuia din urmă a fost viciat prin eroare, dol sau violenţă. În cazul în care creditorul l-ar fi acţionat în instanţă în vederea executării obligaţiei, debitorul i-ar fi putut ridica excepţia vicierii consimţământului în conformitate cu art. 227, 228 sau, respectiv, 229. Dacă un „nou debitor” preia obligaţia de la debitorul iniţial, luându-i locul acestuia, cum mai poate invoca excepţiile personale ale fostului debitor, care a devenit între timp terţ? Prin urmare, considerăm că textul se referă la excepţiile referitoare la creanţă nu şi la excepţiile personale. Articolul 571. Stingerea drepturilor de garanţie Ca urmare a preluării datoriei, drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei se sting în măsura în care menţinerea lor nu este încuviinţată de cei care le-au constituit. Şi acest articol se referă, în principiu, numai la preluarea datoriei de la debitor. (a) Nu i se poate aplica, sau cel puţin nu i se poate aplica în totalitate preluării datoriei de la creditor din cauza aceleaşi structuri complexe a acesteia din urmă. După cum am menţionat mai sus, în cazul acestei forme de preluări există două raporturi juridice care se desfăşoară în paralel: creditor – noul debitor; creditor – debitorul iniţial. Conform articolului în cauză, în momentul în care creditorul încheie contractul de preluare a datoriei cu noul debitor, drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei (nu poate fi vorba decât despre creanţa iniţială) se sting. Nu vedem nici o raţiune aici, atâta timp cât debitorul iniţial se poate opune contractului de preluare a datoriei. Creditorul riscă să rămână şi fără noul debitor şi fără garanţii. (b) În cazul preluării datoriei de la debitor dispoziţia art. 571 este logică şi corelată cu alte texte de lege. După câte am remarcat, preluarea datoriei de la debitor este o formă a novaţiei prin schimbare de debitor. Or, fiind o novaţie, i se aplică alin. (3) al art. 665: „Stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi obligaţiile accesorii, dacă părţile nu au stipulat altfel”. Garanţiile fiind şi ele nişte accesorii ale obligaţiei principale, urmează să fie stinse şi ele. Pentru a nu exista nici un fel de dubii, art. 571 statuează explicit că aceste garanţii se sting, în afară de cazul în care cei care le-au constituit încuviinţează garantarea noii obligaţii cu aceleaşi garanţii. Capitolul IV EXECUTAREA OBLIGATIILOR S e c t i u n e a 1 DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE LA EXECUTAREA OBLIGATIILOR Yüklə 9,86 Mb. Dostları ilə paylaş:
|