Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu


Articolul 516. Dreptul la informare



Yüklə 9,86 Mb.
səhifə99/249
tarix28.10.2017
ölçüsü9,86 Mb.
#18412
1   ...   95   96   97   98   99   100   101   102   ...   249

Articolul 516. Dreptul la informare
(1) Raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare fără ca acesta să fie stipulat în mod expres. Punerea la dispoziţie a informaţiei presupune şi obligaţia de eliberare a documentelor corespunzătoare.

(2) Dreptul la informare se naşte îndeosebi atunci cînd informarea este semnificativă pentru determinarea conţinutului obligaţiei şi poate fi făcută de cel căruia i se cere fără ca prin aceasta sa-i fie afectate drepturile.

(3) Cel care solicită informarea trebuie să compenseze cheltuielile făcute pentru aceasta de cel obligat să informeze. Cel din urma poate pretinde prestaţii asigurătorii.
1. (a) În sistemele de drept ale ţărilor occidentale, datorită dezvoltării societăţii de consum, s-a conturat, mai întâi în jurisprudenţă şi doctrină, iar apoi şi în legislaţie, ideea unei obligaţii de informare între părţile contractante. Consumatorul este depăşit de complexitatea şi multitudinea raporturilor juridice la care participă zilnic, din toate părţile este asaltat de contracte de adeziune, în care, bineînţeles, nu el reprezintă partea puternică. Astfel, consumatorul era supus în permanenţă exceselor de influenţă din partea partenerilor contractuali, comercianţi profesionişti, iar protecţia libertăţii consimţământului prin sancţionarea viciilor de consimţământ nu mai era suficientă în situaţiile create. Prin instituirea acestei obligaţii de informare s-a dorit asigurarea egalităţii cocontractanţilor încă din faza negocierii contractului, restabilindu-se echilibrul pierdut. Ea îşi are temeiul în conceptul mai larg de bună-credinţă, din care decurge o obligaţie generală de loialitate care guvernează materia contractelor. Doctrina a distins două ipostaze ale obligaţiei de informare, obligaţia precontractuală de informare, care vizează clarificarea consimţământului unui contractant înaintea încheierii contractului şi o obligaţie contractuală de informare care se execută în timpul derulării contractului deja încheiat. De asemenea doctrina a distins între obligaţia de informare şi obligaţia de consiliere. Obligaţia de informare are ca obiect aducerea la cunoştinţa partenerului contractual a unor elemente obiective ale serviciului sau produsului pentru ca acesta din urmă să poată decide în deplină cunoştinţă de cauză. Obligaţia de consiliere implică o judecată de valoare exprimată pentru orientarea deciziei partenerului contractual, debitorul obligaţiei nelimitându-se doar la prezentarea informaţiei cu privire la produs sau serviciu.

(b) Considerăm benefică instituirea acestei obligaţii generale de informare în cadrul raporturilor obligaţionale fără a fi necesară existenţa unei stipulaţii exprese, contractuale sau legale. De asemenea, generalitatea termenilor utilizaţi în cadrul acestui alineat, coroborată cu prevederea alin. (1) ale articolului precedent, extind obligativitatea obligaţiei de informare încă la etapa precontractuală a negocierilor, întrucât legea atribuie valenţe juridice raporturilor născute între părţi chiar din această perioadă. Legea impune pe lângă o executare orală a obligaţiei de informare şi predarea documentelor necesare unei informări complete. Chiar dacă termenii sunt la fel de generali, considerăm, totuşi, că legiuitorul nu a înţeles să prefigureze o singură modalitate de executare a acestei obligaţii – predarea documentelor – ci, acolo unde va fi necesar, pe lângă informarea orală să fie inclusă în obligaţia de informare şi cea de predare a documentelor aferente.

2. Dacă în cadrul primului alineat era prevăzută ipotetic posibilitatea naşterii unui drept la informare şi a obligaţiei corelative de informare în cadrul unui oarecare raport juridic obligaţional („Raportul poate (s.n. S.G.) da naştere...”), în cuprinsul alineatului (2), acest drept (şi obligaţia corelativă) „se naşte” în cazul raporturilor în care „informarea este semnificativă pentru determinarea conţinutului obligaţiei”, adică pentru clarificarea consimţământului partenerului contractual şi în condiţiile în care „poate fi făcută de către cel căruia i se cere fără ca prin aceasta să-i fie afectate drepturile” sau, altfel spus, dreptul la informare nu trebuie să fie exercitat abuziv, încălcând drepturile debitorului obligaţiei la informare.

3. (a) Tot în legătură cu exercitarea cu bună-credinţă a dreptului la informare este edictat şi alineatul (3) al prezentului articol. Pericolul ar putea rezulta, iarăşi, din generalitatea termenilor utilizaţi: „Cel care solicită informarea trebuie (s.n. S.G.) să compenseze cheltuielile...”. Analizând acest text, s-ar putea ajunge la concluzia, periculoasă de altfel, că orice creditor al obligaţiei la informare va remunera sau despăgubi pe cel ce o execută pentru toate cheltuielile născute în legătură cu acea obligaţie. Este evident că o asemenea optică nu poate fi reţinută, întrucât din parte protejată, consumatorul sau contractantul profan, devine partea asuprită, căci orice debitor al obligaţiei de informare va avea grijă să-i prezinte, în urma executării acestei obligaţii legale ce îi incumbă, o „notă de plată” cât mai umflată. Considerăm că acest text se referă la solicitările suplimentare de informare care depăşesc sfera informaţiilor considerate suficiente în funcţie de tipul raportului obligaţional şi în acord cu principiul bunei-credinţe şi care riscă să se transforme într-o exercitare abuzivă şi şicanatoare a dreptului la informare conferit de lege. Obligarea solicitantului de informaţii „exotice” la plata cheltuielilor aferente şi posibilitatea debitorului de a pretinde şi obţine „prestaţii asigurătorii” constituie o descurajare suficientă a eventualelor practici de acest fel.

(b) Cu toată utilitatea şi necesitatea acestor dispoziţii, considerăm a fi necesar şi în acest caz luarea în calcul a unor ameliorări ulterioare.

Articolul 517. Obligaţia naturală
(1) Este naturală obligaţia în a cărei privinţă nu se poate cere executare silită.

(2) Există obligaţie naturală în cazul în care:

a) legea sau actul juridic nu prevede posibilitatea executării silite;

b) o persoană are faţă de o altă persoana o obligaţie morală de aşa natura încât executarea ei, deşi nu poate fi ceruta silit, trebuie, în opinia comună, să fie considerată ca executare a unei prestaţii datorate unei alte persoane.

(3) Obligaţiile naturale sînt reglementate de normele cu privire la obligaţii dacă din litera sau spiritul legii nu rezultă că anumite reguli nu sînt aplicabile obligaţiilor pentru care nu se poate cere executare silită.

(4) Obligaţia naturală se transformă în obligaţie civilă perfectă în baza înţelegerii dintre debitor şi creditor.
1. „Este naturală obligaţia în a cărei privinţă nu se poate cere executarea silită”. O definiţie laconică, din care, totuşi, putem desprinde esenţa obligaţiei naturale. Ce este executarea silită, privită în raport cu obligaţia? Este acel element al raportului obligaţional, discutat mai sus (a se vedea comentariul art. 512, pct. 1, lit. c) – sancţiunea. Sancţiunea obligaţiei naturale este restrânsă numai la mijloacele defensive oferite creditorului – refuzul de a restitui prestaţia care a fost executată –, lipsind sau fiindu-i refuzate mijloacele ofensive – acţiunea în justiţie şi executarea silită. Sau mai plastic spus: „Obligaţiile, în sens juridic şi cu privire la dreptul privat, se deosebesc de îndatoririle pur morale, care întrucât n-au fost novate, adică transformate în raporturi cu caracter juridic, nu sunt susceptibile de o sancţiune juridică prin constrângere exterioară. La hotarul despărţitor între disciplina morală şi disciplina juridică, găsim câteva îndatoriri cărora, - deşi ele sunt prin natura lor susceptibile de o sancţiune juridică, - legea le refuză sancţiunea deplină fie pentru un motiv de protecţie individuală, fie pentru un motiv de ordine socială sau economică; sunt aşa zisele obligaţii naturale (sau după cum le numesc unii autori), obligaţii civile imperfecte, care, deşi nu mai au importanţa ce o aveau în dreptul roman, au mai rămas în limbajul dreptului modern” (M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, All Educational, Bucureşti, 1998, p. 391).

2. Alineatul (2) arată că obligaţiile naturale îşi pot avea originea în:

(a) Lege sau în actul juridic, dacă se prevede expres că obligaţia este lipsită de mijloace ofensive. După cum am arătat mai sus, legea poate refuza o sancţiune deplină pentru motive de protecţie individuală, motive de ordine socială, economică, religioasă sau pentru orice fel de motive considerate necesare de către legiuitor. Obligaţia se poate naşte naturală ab initio, adică să fie lipsită de acţiune în justiţie încă din momentul în care ia fiinţă (doctrina a denumit avortate astfel de obligaţii) sau legea poate lega pierderea mijloacelor ofensive de survenirea unui anumit eveniment ulterior naşterii obligaţiei (cum ar fi cazul obligaţiilor civile, iniţial perfecte, ale căror drept de acţiune s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul de prescripţie extinctivă. Doctrina a denumit acest tip de obligaţii naturale – obligaţii civile degenerate).

De asemenea părţile, în virtutea libertăţii contractuale, îşi pot asuma obligaţii sub rezerva limitării mijloacelor juridice aflate la îndemâna creditorului la mijloace defensive sau altfel spus, îşi pot asuma obligaţii juridice imperfecte sau naturale.

(b) Opinia comună. Conform lit. b) al alineatului (2), pe lângă cazurile prevăzute de lege sau stipulate în actul juridic, obligaţia naturală se mai poate naşte şi în acele situaţii, în care o obligaţie de sorginte morală este considerată de opinia comună suficient de puternică pentru a justifica executarea ei, chiar şi în lipsa posibilităţii aducerii ei la îndeplinire ca urmare a executării silite. Dacă atunci când am discutat despre izvoarele obligaţiilor civile am constat că norma juridică este cea care selectează din totalitatea obligaţiilor morale obligaţiile care vor intra în sfera juridicului, devenind obligaţii juridice, remarcăm că în acest caz, norma juridică îşi „deleagă” această atribuţie opiniei comune sau opiniei publice. Codul nu defineşte „opinia comună”(cum nu defineşte nici „ordinea publică” sau „bunele moravuri”), care este un concept abstract, variabil de la un popor la altul şi de la o epocă la altă, judecătorul fiind cel căruia, în ultimă instanţă, îi va reveni aprecierea conţinutului concret al acestei noţiuni.

3. Întrucât şi obligaţiile naturale sunt obligaţii juridice civile, este firesc să li se aplice dispoziţiile codului şi a legislaţiei civile cu privire la obligaţii. Totuşi, având în vedere această particularitate – lipsa unor mijloace ofensive în vederea aducerii la îndeplinirea a obligaţiei – este la fel de firesc ca unele dispoziţii, rezultate sau deduse din „litera sau din spiritul legii”, să nu fie aplicabile obligaţiilor naturale.

De exemplu, legea prevede expres (alin. (1) lit. a), art. 659 Inadmisibilitatea compensării) că nu este posibilă compensarea creanţelor cu termenul de prescripţie expirat (adică, a obligaţiilor naturale rezultate din degenerarea obligaţiilor civile perfecte prin depăşirea termenului de prescripţie extinctivă în care putea fi solicitată executarea silită).

De asemenea, „din spiritul legii” (acelaşi art. 659 Inadmisibilitatea compensării), ţinând cont de raţiunea legiuitorului de a nu permite compensarea acelor creanţe care nu pot fi aduse la îndeplinire prin executare silită sau a căror executare silită comportă anumite particularităţi, putem extinde acea enumerare, vădit exemplificativă (lit. g - în alte cazuri prevăzute de lege), prin adăugare unui categorii noi – obligaţiile naturale (toate tipurile de obligaţii naturale, nu numai cele prescrise, enunţate expres la alin. (1), lit. a). Suntem autorizaţi să facem acest lucru în baza Art. 517 alin. (3), Art. 659 alin. (1), lit. g şi a raţiunii care a stat la baza acestui din urmă text.

4. În acest ultim alineat este prevăzută posibilitatea convertirii unei obligaţii civile imperfecte într-o obligaţie civilă perfectă ca urmare a înţelegerii intervenite între debitor şi creditor. Chiar dacă legiuitorul nu o spune expres şi există opinii contrare, considerăm că această „înţelegere” este o novaţie (Art. 665). Novaţia este o operaţiune juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc, concomitent, cu o obligaţie nouă. Toate condiţiile deduse de doctrină sunt îndeplinite şi în cazul convertirii obligaţiei naturale în obligaţie perfectă. Există o obligaţie veche valabilă; este înlocuită cu o obligaţie nouă de asemenea valabilă; obligaţia nouă care se naşte are un element nou (aliquid novi) faţă de vechea obligaţie. Elementul nou constă în modificarea sancţiunii obligaţiei prin complinirea ei cu mijloacele ofensive de realizare a ei, absente în conţinutul sancţiunii obligaţiei vechi, stinse prin novaţie.

Dacă această „înţelegere” este o novaţie, voinţa de a nova (animus novandi) va trebui să fie stipulată expres (Art. 665 alin. (2)), neputând fi prezumată sau dedusă din circumstanţe.

De asemenea, o consecinţă foarte importantă a novaţiei – care poate avea repercusiuni negative pentru creditor, transformând o operaţiune favorabilă pentru el în una defavorabilă – o reprezintă stingerea obligaţiilor accesorii (garanţiilor) odată cu stingerea obligaţiei vechi. Părţile pot, însă, înlătura acest efect printr-o prevedere contractuală expresă (Art. 665 alin. (3)).

Capitolul II

PLURALITATEA DE SUBIECTE SI OBIECTE

IN CADRUL UNEI OBLIGATII

S e c t i u n e a 1

OBLIGATIILE DIVIZIBILE SI INDIVIZIBILE

Capitolul II PLURALITATEA DE SUBIECTE ŞI OBIECTE ÎN CADRUL UNEI OBLIGAŢII

Secţiunea 1 OBLIGAŢIILE DIVIZIBILE ŞI INDIVIZIBILE



Articolul 518. Obligaţia divizibilă cu pluralitate de debitori
(1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori în cazul în care aceştia sînt obligaţi la aceeaşi prestaţie faţă de creditor, dar fiecare debitor poate fi urmărit separat pînă la concurenţa părţii sale din datorie.

(2) Debitorii sînt obligaţi în părţi egale dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.


  1. Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile divizibile cu pluralitate de debitori şi de a institui prezumţia egalităţii părţilor debitorilor.

  2. Obligaţia este divizibilă între debitori în cazul în care o prestaţie faţă de creditor aparţine mai multor debitori care însă pot fi urmăriţi fiecare doar pentru o parte din această prestaţie. Creditorul nu poate cere unuia dintre debitori executarea obligaţiei în întregime.

  3. Va exista pluralitate de debitori doar în cazul în care mai mulţi debitori vor datora aceeaşi prestaţie. În cazul în care debitorii vor datora prestaţii diferite, chiar şi izvorîte din acelaşi conract, vom avea diferite obligaţii. Spre exemplu nu există pluralitate a debitorilor în cazul în care o persoană se obligă să transmită un bun în baza contractului de vînzare-cumpărare iar o altă persoană se obligă să transmită anumite piese de schimb pentru acest bun. În schimb va exista pluralitate a debitorilor în cazul în care unul dintre cumpărători este ţinut să plătească o parte a preţului în bani iar un alt cumpărător trebuie să achite cealaltă parte a preţului prin remiterea unui bun.

  4. În cazul în care aceiaşi prestaţie este datorată de mai mulţi debitori dar fiecare dintre ei poate fi urmărit doar pentru partea sa din datorie atunci pentru partea din obligaţie a fiecărui debitor se vor aplica regulile generale cu privire la executarea obligaţiei de parcă am fi în prezenţa mai multor obligaţii. Fiecare dintre codebitori este ţinut să execute doar partea sa din datorie fiind eliberat prin executare indiferent de faptul dacă ceilalţi debitori au executat sau nu. Deci insolvabilitatea unuia dintre debitori sau alte cauze care vor afecta sau vor face imposibilă executarea obligaţiei de către unul dintre debitori va fi suportată de către creditor.

  5. Executarea de către fiecare debitor a părţii din obligaţiei datorată de acesta nu constituie o excepţie de la principiul indivizibilităţii plăţii(vezi comentariul la art. 587). În cazul obligaţiilor divizibile creditorul va fi obligat să primească doar o parte din prestaţia datorată de către toţi debitorii dar va primi integral partea din datorie datorată de către unul dintre debitori, adică acesta va executa integral obligaţia sa faţă de creditor.

  6. Alin. (2) instituie prezumţia egalităţii părţilor din obligaţie în cazul pluralităţii debitorilor. Deci în toate cazurile în care din: a) lege; b) contract sau c) natura obligaţiei nu va rezulta altceva fiecare dintre debitor va putea fi urmărit pentru o parte din obligaţie determinată prin divizarea mărimii obligaţiei la numărul de debitori.

  7. Mărimea părţilor din datorie, care revine fiecăruia dintre creditori, poate fi stabilită atît în contractul din care a luat naştere obligaţia cît şi într-un contract separat. În cazul în care mărimea datoriei se stabileşte printr-un contract separat nu este obligatoriu ca toţi debitorii să fie partea a contractului. Contractul însă nu va putea afecta mărimea părţii din datorie a debitorilor care nu sînt parte a acestuia.



Articolul 519. Obligaţia divizibilă cu pluralitate de creditori
(1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori în cazul în care aceştia sînt îndreptăţiţi la aceeaşi prestaţie din partea debitorului, dar fiecare creditor poate pretinde numai la partea sa din creanţă.

(2) Creditorii au dreptul la părţi egale dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.


  1. Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile divizibile cu pluralitate de creditori şi a de a institui prezumţia egalităţii părţilor creditorilor.

  2. Dacă mai mulţi creditori au dreptul la o prestaţie dar fiecare dintre ei are dreptul doar la o parte din prestaţie creanţa acestora este divizibilă. Fiecare creditor nu poate pretinde debitorului decît cota-parte din creanţa ce i se cuvine.

  3. Fiecare creditor acţionează pentru a-şi apăra propriile interese. Deci orice acţiune întreprinsă de unul dintre creditori, spre exemplu întreruperea prescripţiei, nu profită şi celorlalţi. De asemenea orice înţelegere dintre unul dintre creditori şi debitor va putea să aibă drept obiect doar partea din creanţă care revine creditorului respectiv.

  4. În alin. (2) este stipulat că în cazul obligaţiile divizibile cu pluralitate de creditori părţile creditorilor sînt egale dacă altceva nu rezultă: a) din lege; b) din contract. Mărimea părţilor poate fi stabilită atît în contractul din care a luat naştere prestaţia cît şi într-un contact separat. În cazul unui contract separat nu este necesar ca partea a contractului să fie debitorul sau toţi creditorii. Contractul însă nu va putea afecta cota-parte a creditorului care nu este parte a acestuia; c) din natura obligaţiei.



Articolul 520. Prezumţia divizibilităţii
Obligaţia este divizibilă de drept dacă nu este stipulat expres că este indivizibilă sau dacă obiectul obligaţiei nu este indivizibil prin natura sa.


  1. Scopul articolului este de a stabili prezumţia divizibilităţii. De menţionat că problema divizibilităţii sau indivizibilităţii obligaţiei se pune doar în cazul în care obligaţia are mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori.

  2. În conformitate cu această prevedere obligaţia este divizibilă de plin drept cu excepţia cazului în care: a) părţile au stipulat expres că obligaţia este indivizibilă caz în care sîntem în prezenţa unei indivizibilităţi voluntare. Deci prestaţia care formează obiectul obligaţiei poate fi divizat dar părţile au convenit fie expres fie tacit că executarea poate fi făcută doar în întregime; b) indivizibilitatea rezultă din natura obiectului caz în care sîntem în prezenţa unei indivizibilităţi naturale. Obligaţia este indivizibilă natural atunci cînd obiectul ei fără a fi denaturat nu poate fi divizat nici din punct de vedere material, nici din punct de vedere intelectual.



Articolul 521. Efectul indivizibilităţii
(1) Obligaţia indivizibilă nu poate fi divizată nici între debitori sau între creditori, nici între succesorii lor.

(2) Fiecare debitor sau succesorii lui pot fi constrînşi separat să execute obligaţia integral şi fiecare creditor sau succesorii lui pot pretinde executarea integrală chiar dacă obligaţia nu este solidară.

(3) Obligaţia nu devine indivizibilă numai prin faptul că în contract este stipulat că este solidară.

(4) Obligaţia divizibilă care are doar un creditor şi un debitor trebuie să fie executată între ei ca o obligaţie indivizibilă, dar ea rămîne divizibilă între moştenitorii acestora.


  1. Scopul acestui articol este de a stabili regulile care guvernează obligaţiile indivizibile.

  2. În conformitate cu alin. (1) în cazul în care obligaţia este indivizibilă aceasta nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau pasive, nici între succesorii acestora. Regula care prevede că obligaţia este indivizibilă între moştenitorii debitorilor, fapt care nu se întîmplă în cazul obligaţiilor solidare, oferă creditorilor un avantaj în plus.

  3. În conformitate cu prevederile alin. (2) fiecare debitor sau moştenitorii acestora pot fi constrînşi să execute întreaga prestaţie care formează obiectul obligaţiei, iar fiecare creditor sau moştenitorii acestora pot să pretindă întreaga prestaţie. Plata făcută de oricare dintre debitori oricăruia dintre creditori eliberează pe toţi debitorii faţă de toţi creditorii. Succesorii debitorului vor fi obligaţi să execute întreaga prestaţie iar moştenitorii creditorilor vor putea pretinde întreaga prestaţie indiferent de cotele lor din moştenire.

  4. Alin. (3) prevede că obligaţia nu devine indivizibilă prin faptul că părţile au stipulat în contract că obligaţia este solidară. Este necesară deci să fie constatată voinţa expresă sau tacită a părţilor de a stabili caracterul indivizibil al obligaţiei.

  5. În conformitate cu alin. (4) în cazul în care obligaţia are un singur debitor şi un singur creditor şi caracterul indivizibil al obligaţiei nu este stipulat expres sau tacit sau nu rezultă din natura prestaţie părţile vor trebui să execute obligaţia de parcă ar fi indivizibilă. Acest lucru rezultă de fapt şi din principiul indivizibiităţii plăţii. Între moştenitorii debitorului sau a creditorului însă obligaţia va fi divizibilă.

Secţiunea a 2-a SOLIDARITATEA CREDITORILOR



Articolul 522. Creanţele solidare
Dacă doi sau mai mulţi creditori au dreptul să pretindă la o prestaţie în aşa fel încît fiecare să poată pretinde la întreaga prestaţie, iar prestaţia făcută unuia dintre creditori eliberează debitorul, atunci creanţa lor este solidară.


  1. Scopul acestui articol este definirea creanţelor solidare (solidaritate activă). Deci creanţa este solidară în cazul în care titulari ai creanţei sînt doi sau mai mulţi creditori fiecare dintre care are dreptul să pretindă la întreaga prestaţie iar prin prestaţia făcută doar unuia dintre creditorii solidar debitorul este valabil liberat faţă de toţi creditorii solidari.

  2. Caracterul solidar al creanţei vizează doar relaţiile dintre creditori. Numărul sau modul în care sînt obligaţi debitorii nu este relevant. Creanţa va fi solidară indiferent de numărul debitorilor, adică pot să fie unul sau mai mulţi debitori. De asemenea caracterul solidar al creanţei nu depinde de faptul dacă debitorii sînt obligaţi solidar sau pe cote părţi. Fiecare dintre creditorii solidari va putea cere fie executarea integrală a obligaţiei de către oricare dintre debitori (solidaritatea debitorilor) fie executarea de către fiecare dintre debitori a părţii sale din obligaţie (divizibilitatea obligaţiei).

  3. Trebuie de menţionat că în cazul solidarităţii creditorilor fiecare dintre creditor este titular al creanţei doar în partea care-i revine lui. Solidaritatea î-i acordă doar dreptul de a încasa creanţa în totalitate fără însă a-l face stăpînul întregii creanţe. De aici rezultă pe de o parte că creditorul are dreptul să ceară debitorului atît executarea creanţei în întregime cît şi executarea parţială a acesteia iar pe de altă parte rezultă ca în cazul în care va primi executarea integrală creditorul urmează să împartă prestaţia cu ceilalţi creditori.

  4. Caracterul solidar al creanţei afectează doar relaţia dintre creditori şi debitori. În relaţiile dintre creditori fiecare dintre aceştia are dreptul doar la o parte din creanţă. Deci solidaritatea constituie o excepţie de la regula care prevede că creditorul poate să ceară doar ceia la ce are dreptul. Creditorul solidar va putea cere şi partea sa din creanţă şi partea care aparţine celorlalţi creditori.

  5. În rezultatul executării faţă de unul dintre creditorii solidari debitorul este eliberat de obligaţie faţă de toţi creditorii. Acest efect al solidarităţii constituie o excepţie de la regula care prevede că obligaţia trebuie să fie executată faţă de cel care este titularul creanţei. Debitorul deşi transmite unuia dintre creditori prestaţii la care de fapt au dreptul alţi creditori va fi totuşi eliberat de obligaţia sa faţă de aceştia. Ceilalţi creditori solidari nu vor mai putea înainta pretenţii faţă de debitorul care a executat unuia dintre creditorii solidari ci doar acestuia din urmă (vezi comentariul la art. 528).



Yüklə 9,86 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   95   96   97   98   99   100   101   102   ...   249




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin