Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 507. Inopozabilitatea hotărârii privind rectificarea

1. 
   Hotărârea judecătorească prin care se admite rectificarea unei înscrieri nu va aduce atingere drepturilor înscrise în folosul persoanelor împotriva cărora acţiunea nu a fost admisă.
   
2. 
   Dacă acţiunea în rectificare a fost notată în registru, hotărârea judecătorească se va executa din oficiu şi împotriva acelora care au dobândit vreun drept după notare.
   

1. 
   Prezentul articol stabileşte limitele acţiunii hotărârii judecătoreşti irevocabile în ce priveşte admiterea acţiunii în rectificare. Astfel, dacă acţiunea în rectificare a fost înaintată în privinţa mai multor persoane drepturile cărora au fost înscrise, şi după opinia reclamantului, aceste drepturi urmează a fi rectificate, în fapt se va opera rectificarea doar a acelor drepturi în privinţa cărora a fost admisă acţiunea în rectificare. În privinţa drepturilor asupra cărora acţiunea în rectificare nu a fost admisă sau nu a fost făcută acţiune în rectificare, rectificarea nu se operează.
   
2. 
   Alineatul doi presupune situaţia în care după efectuarea notării cu privire la înaintarea acţiunii în rectificare în registrul bunurilor imobile au fost înregistrtate şi alte drepturi. În asemenea cazuri, dacă acţiunea în rectificare a fost admisă, respectiv şi drepturile înregistrate după notificarea cu privire la depunerea acţiunii în rectificare vor fi supuse rectificării. Această rectificare va fi operată de către registrator, fără ca să fie menţionat acest fapt în hotărârea judecătorească, în temeiul unei decizii scrise a registratorului.
   

Este necesar de ţinut cont, însă, că rectificării sunt supuse nu toate drepturile dobândite după notarea depunerii acţiunii în rectificare, ci doar acele drepturi, care au afecţune cu dreptul lezat şi în legătură cu apăărarea căruia s-a cerut acţiunea în rectificare.

Articolul 508. Opozabilitatea drepturilor

1. 
   Drepturile de creanţă, faptele sau raporturile juridice aferente imobilelor consemnnate în registru dedevin opozabile terţilor numai prin notare.
   
2. 
   Sunt supuse notării în registru:
   

1. 
   punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri;
   
2. 
   locaţiunea şi cesiunea fructelor pe mai mult de trei ani;
   
3. 
   interdicţia de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris;
   
4. 
   antecontractul;
   
5. 
   dreptul de preemţiune născut din actul juridic;
   
6. 
   intenţia de a înstrăina sau ipoteca;
   
7. 
   schimbarea rangului ipotecii, poprirea creanţei ipotecare şi gajul asupra creanţei ipotecare;
   
8. 
   sechestrul, urmărirea imobilului sau a fructelor sale;
   
9. 
   acţiunea în prestaţie tabulară sau acţiunea în rectifiare;
   
10. 
    acţiunea pentru apărarea drepturilor reale înscrise în registrul bunurilolr imobile, acţiunile în desfiinţarea actului juridic pentrru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, precum şi oricec alte acţiuni privitoare la drepturi dee creanţă, fapte sau raporturi juridicec în legătură cu imobilele înscrise;
    
11. 
    alte cazuri prevăzute de lege.
    

1. 
   Articolul 508 Cod civil determină categoriile de raporturi juridice, fapte şi drepturi de creanţă care sunt supuse notării. Regula principală enunţată prin alineatul întâi al prezentului articolul stabileşte, că opozabilitatea faptelor, drepturilor de creanţă şi raporturilor juridice aferente bunurilor imobile sunt opozabile doar prin notarea în registrul bunurilor imobile. Prin opozabilitatea dreptului notat se are în vedere posibilitatea titularului de a opune condiţiile acestuia atât debitorului, cât şi terţelor persoane.
   
2. 
   Alineatul doi stabileşte unele categorii ale drepturilor de creanţă, faptelor şi raporturilor juridice aferente imobilelor care sun supuse notării, şi anuume:
   

1. 
   Punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri. Prin punere sub interdicţie judecătorească se are în vedere acea măsură de asigurare a acţiunii, care presupune interdicţia de a săvârşi anumite acte, în ce priveşte bunul imobil. Această interdicţie se notează în baza încheierii instanţei de judecată (articolul 175 Cod de procedură civilă) prezentată fie de instanţa de judecată, fie de persoana interesată. Încheierea cu privire la punerea interdicţiei judecătoreşti este de executare imediată.
   

Prin ridicarea acestei interdicţiei judecătoreşti se are în vedere anularea măsurii de asigurare. Această anulare este reflectată în încheierea instanţei de judecată de anulare a măsurii de asigurare, sau de substituire a interdicţiei judecătoreşti cu o altă formă de asigurare a acţiunii, sau în hotărârea irevocabilă de respingere a acţiunii în vederea asigurării cărea s-a pus interdicţia. Recursul împotriva încheierii de anulare a măsurii de asigurare a acţiunii sau de substituire cu o altă formă de asigurare suspendă executarea încheierii (articolul 181 Cod de procedură civilă).

2. 
   Locaţiunea şi cesiunea fructelor pe mai mult de trei ani. Prin locaţiune este necesar de înţeles dreptul dobândit în temeiul contractului de locaţiune. Este necesar de ţinut cont, că prin dreptul de locaţiune se are în vedere nu doar locaţiunea dobândită în temeiul contractului de locaţiune (articolul 875 Cod civil), dar şi în temeiul contractului de arendă, chirie etc. Prin fructe este necesar de înţeles rezultatele sau veniturile obţinunte în urma exercitării dreptului de folosinţă asupra bunului imobil. Cesiunea fructelor se face după regulile stabilite de articolele 556-566 Cod civil.
   
3. 
   Interdicţia de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris presupune aceleaşi împrejurără cum şi la lit.a) a articolului 508 Cod civil, dar în comparaţie cu interdicţia judecătorească, interdicţia de înstrăinare sau de grevare a unui drept poate avea şi natură contractuală. Ridicarea interdicţiei poate fi făcută fie în baza consemnnării comune a ambelor părţi la iniţiativa cărora a fost notată interdicţia, fie în temeiul hotărârii instanţei de judecată, prin care se declară ridicarea sau nulitatea interdicţiei.
   
4. 
   Antecontractul constituie o convenţie prin care părţile promit, iar în unele cazuri şi garantează încheierea unui contract în viitor (exemplu: promisiunea de a contracta, contractul de arvună etc.). Temei de efectuare a înscrisului va fi antecontractul prezentat de către părţi. Temei pentru radierea înscrisului constituie, după caz, consemnarea făcută de ambele părţi despre rezilierea contractului, sau hotărârea instanţei de judecată privind declararea nulităţii sau rezilierii antecontractului, fie îndeplinirea condiţiei rezolutorii sub care a fost încheiat antecontractul. În ultimul caz, radierea se face din oficiu de către registratorul oficiului cadastral teritorial.
   
5. 
   Dreptul de preemţiune născut din actul juridic. Temei de înregistrare a dreptului de preemţiune serveşte contractul prin care părţile au stipulat preemţiunea la încheierea contractului. Acesta este radiat odată cu consemnarea părţilor despre încetarea dreptului de preemţiune sau din momentul înregistrării dreptului persoanei care este titular al dreptului de preemţiune.
   
6. 
   Intenţia de a înstrăina sau ipoteca este mai mult o notare cu titlu de informaţie. Ea se notează la cererea titularului dreptului. Radierea poate fi operată deasemenea la cecrerea titularului dreptului sau la momentul înregistrării dreptului unei alte persoane. Totodată, efectul acesteia presupune păstrarea ordinii (rangului) de înregistrare în cazul încheierii contractului de înstrăinare sau ipotecă.
   
7. 
   Schimbarea rangului ipotecii, poprirea creanţei ipotecare şi gajul asupra creanţei ipotecare, pe lângă caracterul informativ mai are drept efect şi stabilirea ordinii de satisfacere a creanţelor garantate prin gaj.
   
8. 
   Sechestrul, urmărirea imobilului sau a fructelor sale constituie măsuri de asigurare a acţiunii civile sau a unei eventuale înstrăinări sau confiscări ale bunurilor. Acestea se aplică atât prin încheierea instanţei de judecată, cât şi prin actele de procedură penală, iar în cazul urmăririi bunurilor pentru obligaţiile fiscale, se aplică şi în baza deciziei organului fiscal.
   
9. 
   Acţiunea în prestaţie tabulară sau acţiunea în rectifiare este supusă notării prin depunerea cererii şi anexarea copiei cererii de chemare în judecată. Radierea notării privind acţiunea în prestaţie tabulară sau acţiunea în rectificare este operată în temeiul unei hotărâri a instanţei de judedcată privind admiterea sau respingerea acţiunii înaintate, precum şi în temeiul unei tranzacţii.
   
10. 
    Acţiunea pentru apărarea drepturilor reale înscrise în registrul bunurilor imobile, acţiunile în desfiinţarea actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, precum şi orice alte acţiuni privitoare la drepturi de creanţă, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise. Notarea în privinţa acestora se face prin depunerea cererii de efectuare a înscrisului în registru, la care se anexează copia cererii de chemare în judecată. Radierea se face în aceleaşi condiţii ca şi la litera i) a prezentului articol.
    

Deasemenea pot fi supuse notării şi alte cazuri care sunt prevăzute de lege, dar care au referinţă la bunurile imobile şi nu constituie obiect al intabulării sau înscrierii provizorii. Spre exemplu poate fi supusă notării incapacitatea titularului dreptului sau persoana interesată poate nota o contestaţie a autenticităţii înscrisului în registrul bunurilor imobile.

Articolul 509. Acordul privind rectificarea înscrierilor

1. 
   Dacă o persoană este înscrisă cu un drept în registrul bunurilor imobile fără a beneficia sau fără a mai beneficia de acel drept, cel ale cărui drepturi sau a cărui poziţie este prejudiciată prin înscriere va putea cere consimţământul în vederea rectificării de la cel al cărui drept va fi afectat prin rectificare.
   
2. 
   Pentru realizarea unei protecţii provizorii se poate nota o contestaţie contra autenticităţii înscrierii în registru.
   
3. 
   Notarea prevăzută la alineatul (2) se face în baza încheierii instanţei de judecată sau a acordului celui al cărui drept este afectat de rectificarea înscrierii în registru. Pentru emiterea încheierii instanţei de judecată nu este obligatorie demonstrarea existenţei unui pericol pentru dreptul persoanei care a înaintat contestarea.
   

Prezentul articol reglementează posibilitatea persoanei, dreptul cărea este afectat prin înscrierea unui drept pentru altă persoană, care nu beneficiază sau care nu mai beneficiază de el, de a face această rectificare la acordul persoanei în defavoarea cărea se face rectificarea.

Astfel, prin persoană care nu beneficiază de un drept se are în vedere acele persoane care la momentul inducerii rectificării, nu este titularul dreptului înregistrat, înscrierea în registru fiind întrodusă, fie din greşală, fie din culpă, fie din alte cauze, dar persoana în favoarea cărea s-a înscris dreptul nu pretindea în baza căruiva document la acest drept şi nici nu l-a avut până atunci. Prin persoană care nu mai beneficiază de acest drept se are în vedere persoana care anterior a fost titular al dreptului, dar dreptul fie nu a fost radiat din registru în modul stabilit de legislaţie, fie nu a fost stins în virtutea altor împrejurări, în pofida faptului că aceasta urma să fie făcut.

Consimţământul persoanei dreptul cărea este afectat prin rectificare urmează să fie exprimat într-o formă opozabilă. Prin urmare consimţirea introducerii rectificării poate fi făcută cel puţin pe două căi şi anume prin depunerea concomitentă de către ambele părţi a cererii de rectificare sau prin încheierea în scris a acordului de rectificare, care urmează a fi întocmit în formă scrisă în faţa registratorului sau a notarului.

Pentru asigurarea unei protecţii provizorii persoana în favoarea căruia se face rectificarea poate nota o contestaţie a autenticităţii înscrierii în registru. Prin notarea contestaţiei autenticităţii înscrisului în registru, persoana se asigură în cazul înregistrării unor drepturi ulterior momentului notării de opozabilitatea acţiunii sale. Această notaţie se face fie în baza acordului persoanei în defavoarea cărea se face rectificarea, fie în lipsa acordului, în baza unei încheieri a instanţei de judecată. La depunerea cererii în instanţă, persoan interesată nu este obligată să facă dovata periclitării dreptului.

Articolul 510. Corectarea erorilor
Erorile materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor efectuate în registru altele decât cele care constituie cazuri de rectificare se pot corecta la cerere sau din oficiu.
Prin erorile materiale comise în legătură cu înscrierile în registru se înţelege acele greşeli tehnice care sunt operate în registrul bunurilor imobile şi care nu corespund informaţiei din documentele în baza cărora a fost efectuată înscrierea în registru. Prin corectarea greşelilor materiale se are în vedere înlăturarea sau corectarea înscrisurilor aşa după cum este indicat în documentele care au servit drept temei de înregistrare.

Dacă după efectuarea înregistrării, în documentele care au servit temei de înregistrare au fost operate careva modificări, scimbările în registrtul bunurilor imobile se vor face după regulile cu privire la rectificarea înscrisului în registru.

Corectarea erorii în registru este necesar să fie făcută în aşa fel, ca înscrierea ce urmează a fi corectată să nu fie pierdută, deoarece aceasta poate fi dovada unor transmisuini sau modificări a drepturilor asupra bunurilor imobile. Totodată în dreptul înscrierii ce este corectată se înscrie o expresie de tipul “eroare corectată” sau o altă expresie care să confirme acest fapt, se pune semnătura registratorului, data şi temeiul corectării.

Temei pentru operarea corectării în registrul bunurilor imobile poate servi atât cererea persoanei interesate, cât şi decizia registratorului, drept rezultat al constatării faptului existenţei unei asemenea erori.

Necorespunderile înscrisului în registrul bunurilor imobile cu situaţia reală în teren (diferite suprafeţe, prezenţa unor constrtucţii sau lipsa lor) nu poate constitui eroare materială, deoarece aceasta serveşte drept temei de radiere sau constituire a drepturilor, fapt care nu poate fi modificat printr-o simplă corectare.

Articolul 511. Neaplicarea dispoziţiilor referitoare la suspendarea şi la repunerea în termen a prescripţiei.
Dispoziţiile referitoare la suspendarea şi repunerea în termen a prescripţiei extinctive nu sunt aplicabile termenului dee prescripţie a acţiunii în prestaţie tabulară şi termenului de prescripţie a acţiunii în rectificare.
După cum s-a mai menţionat, în lipsa unei reglementări speciale în ce priveşte termenele de prescripţie a acţiunii în rectificare şi termenelor de prescripţie a acţiunii în prestaţie tabulară, acestea încep a curge, încetează, se calculează şi se aplică în aceleaşi condiţii cum se aplică termenele de prescripţie extinctivă. Totodată, prin dispoziţiile articolului 511 Cod civil, dispoziţiile referitoare la suspendarea şi repunerea în termen a prescripţiei extinctive nu sunt aplicabile termenului de prescripţie a acţiunii în rectificare şi acţiunii în prestaţie tabulară.

CARTEA A TREIA

OBLIGAŢIILE

T i t l u l I

DESPRE OBLIGAŢII ÎN GENERAL

Capitolul I

DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE

Articolul 512. Dispoziţii generale cu privire la obligaţie
(1) În virtutea raportului obligaţional, creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei prestaţii, iar debitorul este ţinut să o execute. Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face.

(2) Obligaţia poate fi pură şi simplă sau afectată de modalităţi.

(3) Prestaţia trebuie să fie posibilă şi determinată sau determinabilă, să nu contravină legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.
1. (a) În cadrul titlului articolului 512: „Dispoziţii generale cu privire la obligaţie”, legiuitorul utilizează termenul „obligaţie”, termen, care în limbajul juridic, dar şi în limbajul curent are mai multe accepţiuni. Într-un sens larg, termenul de „obligaţie” înglobează orice îndatorire juridică: generală (îndatorirea de a respecta drepturile absolute – reale sau personale nepatrimoniale – ale fiecăruia) sau particulară (care incumbă anumitor persoane). Într-un alt sens, mai restrâns, prin „obligaţie” se înţelege raportul juridic obligaţional, privit în ansamblu, ca latură activă şi latură pasivă (sens utilizat în titlul art. 512). Într-un al treilea sens, şi mai restrâns, termenul de „obligaţie” este utilizat pentru a desemna latura pasivă a raportului obligaţional. În fine, într-un al patrulea sens termenul de „obligaţie” desemnează un titlu de credit mobiliar, o valoare mobiliară pe care o pot emite anumite tipuri de societăţi comerciale.

(b) Legiuitorul precizează în cadrul primului alineat că utilizează termenul de „obligaţie” în cea de-a doua accepţiune – „raport obligaţional”. De remarcat că textul alineatului (1) nu conţine o definiţie propriu-zisă a raportului obligaţional, mulţumindu-se mai mult cu enunţarea structurii lui. Totuşi, o astfel de definiţie poate fi formulată pe baza elementelor furnizate în acest text: obligaţia este un raport juridic de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat. Aceste dispoziţii nu inovează cu nimic materia obligaţiilor, având aproximativ acelaşi conţinut ca şi normele similare din majoritatea codurilor civile.

(c) Ar putea fi pusă în discuţie structura raportului obligaţional. Putem deduce existenţa numai a trei elemente esenţiale existenţei obligaţiei, cu toate că, în principiu, un al patrulea element – sancţiunea – este inerent raportului obligaţional. Primul element: părţile (creditorul – subiectul activ, debitorul – subiectul pasiv). Al doilea element - conţinutul raportului obligaţional - constă în toate drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative (a treia accepţiune a termenului) care aparţin sau incumbă subiectelor sale. Al treilea element structural - obiectul raportului juridic de obligaţii - constă în conduita concretă la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv. După cum s-a remarcat în doctrină, obiectul nu poate fi confundat cu conţinutul raportului obligaţional. Prin conţinut se înţeleg drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative ale subiecţilor, privite ca posibilităţi juridice de a desfăşura anumite acţiuni şi îndatoririle juridice corespunzătoare, pe când obiectul constă în însăşi acele acţiuni pe care subiectul activ le poate pretinde de la debitor, acesta din urmă fiind ţinut a le săvârşi sau a se abţine de la săvârşirea lor, adică însăşi prestaţia. Şi ultimul element, amintit mai sus – sancţiunea. Chiar dacă textul alineatului (1) nu pomeneşte nimic despre sancţiune sau despre executarea silită a obligaţiei în caz de necesitate, din economia generală a dispoziţiilor codului civil rezultă că în caz de neexecutare benevolă a obligaţiei din partea debitorului, creditorul poate recurge la forţa de constrângere a statului pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei (în natură sau în echivalent). Sancţiunea obligaţiei a fost definită în diferite moduri: dreptul creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acţiuni (R. Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea Iaşi, 1976) sau dreptul creditorului să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanţei sale (T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968), sau mijloacele pe care, pe de o parte, legea le pune la îndemâna creditorului în vederea realizării la nevoie a creanţei sale prin constrângerea debitorului la executare, şi pe de altă parte, mijloacele pe care legea le pune la îndemâna debitorului în vederea executării la nevoie a prestaţiei pe care o datorează chiar împotriva voinţei creditorului (I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984). În opinia altui autor, la care ne raliem şi noi, aceste definiţii nu vizează decât mijloacele ofensive de realizare a drepturilor de creanţă – acţiunea în justiţie şi executarea silită – care, chiar dacă sunt cele mai importante mijloace nu sunt unicele. Astfel, s-a considerat că sancţiunea obligaţiei constă în mijloacele ofensive pe care, de regulă, creditorul le poate exercita, prin intermediul forţei de constrângere a statului, pentru a obţine executarea prestaţiei ce i se datorează, iar uneori doar în posibilitatea legală de a refuza restituirea prestaţiei executată voluntar de către debitor (L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998). Considerăm că, privită din punctul de vedere al creditorului, ultima definiţie a sancţiunii este cea mai completă. De asemenea, privite astfel lucrurile, observăm că tocmai sancţiunea obligaţiei stă la baza criteriului de demarcaţie între obligaţiile civile perfecte şi obligaţiile naturale sau imperfecte (art. 517).

(d) Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face.

Obligaţia de a da (dare). Din dispoziţiile codului civil francez şi a codurilor care au preluat aceste dispoziţii din codul francez se conturează o structură bicefală a obligaţiei de „a da”. Astfel, prestaţia de „a da” desemnează obligaţia debitorului de a constitui (1º) sau transmite (2º) un drept real. Exemple clasice de obligaţii concrete de „a da”: obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut; obligaţia debitorului gajist sau ipotecar de a constitui dreptul de gaj sau de ipotecă în favoare creditorului său.

O parte a doctrinei franceze din ultimele decenii a secolului trecut contestă existenţa obligaţiei de „a da” (cel puţin a aceleia de a transfera dreptul de proprietate care incumbă vânzătorului). Textele codului civil francez au facilitat apariţia acestei controverse. Art. 1582 C. civ. fr. „La vente est une convention par laquelle l’un oblige à livrer un chose, et l’autre à la payer …”. Referindu-se la problema discutată, un autor a afirmat: „Nu a existat în dreptul francez obligaţia de a transfera proprietatea, acest transfer operând de plin drept prin schimbarea consimţămintelor – solo consensu. Nu putem vorbi de obligaţia de a transfera proprietatea atunci când vânzătorul n-are nici un rol cu privire la executarea ei.” (Muriel Fabre Magnan, Le mythe de l’obligation de donner, în „Revue trimestrielle de droit civil”, nr. 1/1996, p. 85-107.). Alţi autori francezi au susţiut că se poate concepe, totuşi, obligaţia de „a da” (Pascale Bloch, L’obligation de transferer la proprieté dans la vente, în „Revue trimestrielle de droit civil”, anul 1988, p. 673 şi urm. şi bibliografia citată de acest autor.).

Partizanii susţinători ai teoriei inexistenţei obligaţiei de „a da” subliniază că admiterea soluţiei preconizate de ei nu este în stare să bulverseze dreptul modern al contractelor. Ei aduc în susţinerea teoriei menţionate mai multe argumente.

Obligaţia de „a da” este imposibilă pentru că ea rezultă dintr-o contradictio in terminis. În dreptul francez actual transferul dreptului de proprietate este un efect legal al anumitor contracte. Prin urmare, el nu poate fi în acelaşi timp obiectul obligaţiei uneia dintre părţi din cadrul contractului de vânzare-cumpărare.

În sistemul juridic vizat mai sus, transferul dreptului de proprietate depinde numai de voinţa individuală a participanţilor la raporturile juridice civile. Numai cocontractanţii pot decide dacă doresc să transmită proprietatea sau nu, cu titlu oneros sau gratuit, să determine modalitatea concretă prin care se va realiza transferul. Acesta este tributul adus de redactorii codului civil cultului autonomiei de voinţă.

Dar, odată transferul proprietăţii liber consimţit, el nu mai constituie un efect legal al voinţei individuale. El este un efect legal al acordului de voinţe intervenit între părţi, este un efect legal al contractului. Aşadar, transferul de proprietate se realizează automat, de plin drept, simultan (dacă sunt întrunite toate condiţiile necesare transferului dreptului de proprietate) sau posterior, la producerea unor evenimente de natură de a declanşa acest efect.

Ori nu se poate susţine riguros exact despre un fapt că se produce de plin drept şi în acelaşi timp constituie obiectul unei obligaţii ce incumbă uneia dintre părţi.

Obligaţia de a transfera proprietatea nici nu poate fi executată de către partea în sarcina căreia incumbă, întrucât nu este un lucru material, tangibil, pe care partea respectivă l-ar putea îndeplini, ci este un concept abstract, pur juridic, care se realizează de plin drept în momentul în care sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege.

Părţile nu pot defini şi reglementa transferul dreptului de proprietate, ele pot cel mult (şi aceasta numai atunci când legea le permite) să decidă momentul la care va opera acest transfer.

Debitorul nu este niciodată obligat direct de „a da”, adică a transfera proprietatea. El poate fi obligat numai la îndeplinirea actelor materiale, pe care legea sau contractul le va considera apte să realizeze transferul proprietăţii.

Urmărind această idee se poate concluziona că totul la ce se poate obliga o persoană poate fi desemnat prin obligaţia de „a face”, iar „a da” se rezumă conform acestei opinii tot la obligaţia de „a face”.

Redactorii codului civil al provinciei canadiene Québec au adoptat şi ei această viziune, renunţând la obligaţia de „a da”. Art. 1373 prevede: „L'objet de l'obligation est la prestation à laquelle le débiteur est tenu envers le créancier et qui consiste à faire ou à ne pas faire quelque chose...”. Spre deosebire de modelul oferit de codul civil Québec codul civil al Republicii Moldova păstrează structura tripartită a obiectului obligaţiei, „a da”, „a face” şi „a nu face”.

Problemele care nu vor ezita să apară atât la nivel teoretic cât şi în practică vor consta în decelarea acestei obligaţii de „a da”. Într-adevăr, cum poate fi definită sau care este obligaţia de „a da” în cadrul codului civil al Republicii Moldova?

O primă curiozitate legată de tehnica legislativă utilizată de legiuitor: în tot cuprinsul codului civil nu mai apare niciodată menţionată această obligaţie de „a da”. Art. 512 este unicul text care consacră obligaţia de „a da”, pentru ca apoi acest concept să fie abandonat. Unde ar fi firesc să mai apară această obligaţie?

Prototipul contractelor translative de proprietate este contractul de vânzare-cumpărare. Art. 753 defineşte vânzarea în felul următor: „(1) Prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte (vânzător) se obligă să predea (s.n. S.G.) un bun în proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul”. Rezultă că obligaţia capitală a vânzătorului este obligaţia de a preda bunul. Art. 322 defineşte Predarea bunului: „Predarea bunului înseamnă remiterea (s.n. S. G.) bunului către dobânditor...”. Ori „remiterea” este o operaţiune materială care face obiectul unei obligaţii de „a face” şi nu a unei obligaţii de „a da” (de altfel, codul francez prevede expres: Art. 1136 C. civ. fr. „L’obligation de donner emporte celle de livré la chose et de la conserver jusqu’a la livraison, a peine de dommages et intérêts envers le creancier.” Deci, obligaţia de a livra bunul (predarea bunului) este o obligaţie accesorie de „a face” care se cuprinde în obligaţia de „a da”, prin urmare nu poate fi confundată cu aceasta din urmă.).

Cealaltă ipostază în care am putea identifica obligaţia de „a da”, îndatorirea debitorului de a constitui un drept real. Exemplul clasic menţionat mai sus, constituirea unui drept real accesoriu de gaj (în concepţia codului civil moldovenesc atât gaj propriu zis cât şi ipotecă). Nici în acest domeniu nu poate fi dedusă existenţa obligaţiei de „a da”. De altfel, la Capitolul V, Gajul, Secţiunea a 3-a, Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de gaj, nu apare nici cel mai mic indiciu cu privire la obligaţia menţionată.

În fine, în Cartea a III, Obligaţiile, Capitolul V, Efectele neexecutării obligaţiei, legiuitorul reglementează efectele neexecutării obligaţiei de „a face” (art. 620), de „a nu face” (art. 621) şi în fine de „a preda” un bun (art. 622), care nici măcar în viziunea legiuitorului nu este identică cu obligaţia de „a da”, întrucât este denumită constant altfel (obligaţia de a preda un bun) şi este enumerată după obligaţia de „a face” şi „a nu face”, contrar ordinii de enumerare din art. 512: „a da”, „a face” sau „a nu face”.

Pe cale de consecinţă, datorită dificultăţilor de identificare şi stabilire a conţinutului obligaţiei de „a da”, considerăm că era mai indicată urmarea exemplului oferit de codul civil din Québec, adică renunţarea la obligaţia de „a da” şi evitarea în acest mod a inconvenientelor enunţate mai sus.

Obligaţia de a face (facere). Prestaţia de a face constă în îndatorirea subiectului pasiv, debitorul, de a efectua o lucrare, un serviciu şi, în general, orice prestaţie pozitivă în favoarea subiectului activ - creditorul.

Obligaţia de a nu face (non facere). Obligaţia de a nu face reprezintă îndatorirea subiectului pasiv, adică debitorul, ce constă într-o conduită negativă, adică abţinerea debitorului de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat faţă de creditor. Prin natura sa, obligaţia de a nu face este cu executare succesivă, întrucât executarea conformă a obligaţiei de a nu face constă în abţinerea de a avea o anumită conduită pozitivă pentru un timp. Spre exemplu, autorul unei opere ştiinţifice care a încheiat un contract de editare îşi asumă obligaţia de a nu încheia un alt asemenea contract cu o altă editură pentru o anumită perioadă de timp.

În fine, trebui menţionat că obligaţia de „a nu face” nu se confundă cu îndatoririle generale care revin tuturor participanţilor sau numai anumitor categorii de participanţi la raporturile juridice de a nu aduce atingere drepturilor reale sau celor personale nepatrimoniale ale altora. În acest caz nu avem un debitor determinat care îşi asumă prin încheierea unui contract o obligaţie de abţinere bine definită, pentru o perioadă de timp definită, ci suma tuturor participanţilor la viaţa juridică, cărora legea le impune o obligaţie nedefinită – de a nu face nimic care ar aduce atingere dreptului altuia – care nu are o limită temporală.

2. Obligaţia poate fi pură şi simplă sau afectată de modalităţi.

Sunt considerate obligaţii pure şi simple acele raporturi obligaţionale care îşi produc efectele într-un mod ireversibil, se execută, în întregime, imediat după naşterea lor, se leagă între un singur creditor şi un singur debitor şi au ca obiect o singură prestaţie. Sunt obligaţii afectate de modalităţi acele raporturi obligaţionale care prezintă anumite particularităţi în ceea ce priveşte fiinţa sau executarea; subiectele sau obiectul lor, elemente suplimentare ce sunt de natură a produce anumite efecte, ceea ce le conferă o anumită specificitate faţă de obligaţiile pure şi simple.

Prin urmare există mai multe tipuri de modalităţi care afectează elemente diferite ale raportului obligaţional.

Modalitatea care afectează însăşi existenţa sau fiinţa obligaţiei este condiţia. Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil, este reglementată de cod în Cartea I, Titlul III Actul juridic şi reprezentarea, Capitolul IV Actele încheiate sub condiţie. Din aceste dispoziţii putem defini condiţia ca un eveniment viitor, susceptibil sau nesusceptibil a se produce, de a cărui realizare sau nerealizare părţile au făcut să depindă naşterea ori stingerea raportului obligaţional cu efect retroactiv.

Modalitatea care afectează exigibilitatea obligaţiei, adică care îndepărtează momentul executării obligaţiei de momentul încheierii ei sau suspendă executarea pentru o anumită perioadă de timp ori stinge obligaţia este termenul. Este de neînţeles omisiunea legiuitorului moldav de a reglementa termenul ca modalitate a actului juridic. Titlul IV al Cărţii I este întitulat: Termenele. În acest titlu s-a vrut a fi reunite toate tipurile de termene din cuprinsul codului. Numai că a fost omisă reglementarea termenelor ca modalitate a actului juridic. Totuşi, putem deduce existenţa acestei modalităţi a actului juridic din alte texte ale codului. Astfel, art. 259 Instituirea termenului, alin (1) „Termenul se instituie prin lege, hotărâre judecătorească sau prin acordul părţilor (s.n. S.G.)”. Întrucât art. 270 prevede expres imposibilitatea părţilor de a institui, modifica ori renunţa la termenele de prescripţie extinctivă, rezultă că termenul, care poate fi instituit prin acordul părţilor, la care face referire alin (1) a art. 259 este termenul – modalitate a actului juridic. De asemenea, la art. 272 alin. (2) „... În cazul în care dreptul subiectiv este afectat de un termen suspensiv (s.n. S.G.) sau de o condiţie suspensivă,...” sau la art. 672 alin. (2) „În cazul în care o prestaţie imposibilă este stipulată sub condiţie sau sub termen suspensiv (s.n. S.G.), contractul...” este vizat expresis verbis termenul suspensiv ca modalitate a actului juridic alături de condiţia suspensivă. Chiar dacă legea nu utilizează expres sintagma „termen extinctiv”, aşa cum utilizează sintagma „termen suspensiv”, putem deduce din cuprinsul codului şi existenţa termenului extinctiv ca modalitate a actului juridic. Bunăoară, art. 65 alin. (2) „La expirarea termenului stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă până la acel moment actele de constituire nu se modifică” sau art. 86 alin. (1), lit. a): „Persoana juridică se dizolvă în temeiul: expirării termenului stabilit pentru durata ei;” vizează termenul extinctiv pe care părţile îl stabilesc cu ocazia încheierii contractului de societate, spre exemplu, pe durata căruia contractul va produce efecte.

Rezumând, putem conchide că termenul, suspensiv şi extinctiv, este un eveniment viitor şi sigur care afectează exigibilitatea sau, respectiv, stinge obligaţia, fără efecte retroactive şi, chiar dacă nu este reglementat expres de către codul civil, nu putem contesta existenţa lui ca modalitate a obligaţiei şi implicit a actului juridic.

Modalităţi legate de obiectul obligaţiei. Codul civil reglementează obligaţiile de alternativă – obligaţia care are ca obiect două sau mai multe prestaţii principale, dintre care executarea uneia eliberează integral debitorul (art. 550) - şi obligaţiile facultative – care au ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor poate fi eliberat prin executarea unei alte prestaţii (art. 555).

Modalităţi privitoare la subiectele obligaţiilor. Legiuitorul reglementează obligaţiile indivizibile în sens restrâns (art. 521) şi obligaţiile solidare: solidaritatea activă (art. 522) şi solidaritatea pasivă (530).

3. Obiectul raportului juridic obligaţional, adică prestaţia sau conduita concretă a debitorului, trebuie să fie posibil, determinat sau determinabil, licit şi în concordanţă cu ordinea publică şi bunele moravuri.

Obiectul trebuie să fie posibil din punct de vedere material şi juridic. Imposibilitatea obiectului obligaţiei va fi analizată din punct de vedere obiectiv fără a se ţine seama de posibilităţile concrete, reale ale unui anumit debitor. Imposibilitatea trebuie să fie absolută, adică pentru orice om, chiar şi pentru cel mai diligent. Dacă imposibilitatea are un conţinut unic, pentru toţi participanţii la viaţa juridică, la un moment determinat, ea are, însă, un conţinut variabil în timp: ceea ce era imposibil ieri, poate deveni realizabil mâine. Prin urmare imposibilitatea prestaţiei va fi analizată în funcţie de momentul la care a fost asumată obligaţia.

Prestaţia trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă după anumite criterii furnizate de către părţi în cadrul acelui raport obligaţional (în mod uzual) sau chiar prezumate de lege a fi fost furnizate (a se vedea modalitatea de determinare a preţului în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare comercială, (art. 756 alin. (2))). O prestaţie nedeterminată sau nedeterminabilă presupune lipsa intenţiei de a se obliga juridiceşte, deci, implicit, inexistenţa raportului juridic.

Prestaţia trebuie să fie licită şi să nu contravină ordinii publice sau bunelor moravuri.