Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu
Articolul 513. Buna-credinţa şi diligenţa
Yüklə 9,86 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Articolul 514. Temeiurile naşterii obligaţiilor Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii.
- Articolul 515. Naşterea obligaţiei la negocierea contractului (1) O obligaţie se poate naşte prin iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de încheiere a contractului.
Articolul 513. Buna-credinţa şi diligenţa (1) Debitorul şi creditorul trebuie să se comporte cu bună-credinţă şi diligenţă la momentul naşterii, pe durata existenţei, la momentul executării şi stingerii obligaţiei. (2) Este nulă clauza prin care se derogă de la prevederile alin.(1). 1. (a) Textul alineatului (1) este o reiterare şi o dezvoltare în domeniul Obligaţiilor a dispoziţiilor cu caracter general ale art. 9 din prezentul cod: „Persoanele fizice şi juridice trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară”. Dacă art. 9 se referă numai la exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, art. 513 extinde această obligaţie de diligenţă şi comportament de bună credinţă şi la încheierea, pe toată durata existenţei, executării şi stingerii raportului obligaţional. (b) Ce este buna-credinţă? Sau în ce constă această obligaţie ori îndatorire de comportare cu bună credinţă şi diligenţă? Legiuitorul nu defineşte conceptul de bună credinţă, cu toate că îl utilizează foarte des. Această sarcină i-a revenit doctrinei şi jurisprudenţei. Doctrina a identificat două forme de manifestare a bunei-credinţe în raporturile juridice civile care constituie, de fapt, funcţiile aceluiaşi concept al bunei credinţe. Aceste două funcţii sunt: loialitatea în acte juridice şi în special în contracte şi credinţa eronată, constând în a crede din eroare că se acţionează conform legii şi de care se ţine seama pentru a-l proteja pe cel interesat contra consecinţelor iregularităţii actului. Este limpede că în cazul prezentului articol este vizată prima funcţie: loialitatea în actele juridice. Acelaşi autor (Dimitrie Gherasim, Buna credinţa în raporturile juridice civile, Bucureşti, 1981) a decelat elementele constitutive ale acestei forme de manifestare a bunei-credinţe:
(c) Remarcăm, că, în opinia expusă, diligenţa este un element component al bunei-credinţe, care este un concept mai cuprinzător, şi constă în prevederea rezultatului circumscris în limitele legii. Prin urmare, suntem oare îndreptăţiţi a considera că legiuitorul a dorit să pună accentul pe obligaţia de a prevedea şi anticipa rezultatul acţiunilor subiecţilor de drept şi circumscrierea acestor rezultate în limitele legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, individualizând-o şi conferindu-i o existenţă autonomă faţă de conceptul mai cuprinzător al bunei-credinţe sau că această conjuncţie a bunei-credinţe cu diligenţa reprezintă o sinonimie nefericită, rezultată în urma unei stângăcii în utilizarea tehnicii legislative? Importanţa răspunsului la această întrebare rezultă din cele expuse în continuare. (d) Astfel, spre deosebire de art. 9 şi de alte domenii în care a fost reiterată (art. 125, Reprezentarea societăţii în nume colectiv, alin. 6; art. 307, Posesiunea de bună-credinţă) în cazul art. 513 nu mai este instituită prezumţia de bună-credinţă. Aparent, aceasta nu ar putea constitui o problemă. Datorită poziţiei pe care o are art. 9 în structura codului (Cartea I Dispoziţii generale) nu putem deduce decât că este un text de aplicare generală, astfel că nu există nici un impediment de a constata că prezumţia de bună-credinţă se aplică şi în materia obligaţiilor. În realitate, remarcăm că în alin. (1) al art. 9 „Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară ”, iar art. 513 instituie obligaţia generală de a ne comporta cu bună-credinţă şi diligenţă. Întrebarea care apare inevitabil este dacă şi comportamentul diligent este prezumat alături de comportamentul cu bună credinţă? Consecinţele practice ale răspunsului la această întrebare sunt lesne de întrevăzut. Dacă răspunsul este pozitiv, partea care invocă lipsa de diligenţă va trebui să o probeze, legea prezumând comportamentul diligent până la proba contrarie. Dacă răspunsul este negativ, subiectul de drept va trebui să probeze, de la caz la caz, că a acţionat diligent, comportamentul de bună-credinţă urmând să fie prezumat. Este destul de dificil să formulăm un răspuns tranşant la această întrebare, însă, vom expune în continuare câteva raţiuni, care ar putea anticipa soluţia pe care ar urma să o adoptăm. După cum am arătat mai sus, în cazul bunei-credinţe – loialitate în actele juridice, diligenţa este unul dintre elementele esenţiale ale acestui concept. Prezumându-se buna-credinţă, se prezumă implicit şi faptul că subiectul a acţionat diligent. A-i impune o obligaţie suplimentară de a proba că a acţionat cu aceeaşi diligenţă sau cu o diligenţă sporită (în cazul în care presupunem că cineva ar putea cuantifica această diligenţă) nu ni se pare o idee chiar atât de bună. Aceasta ar însemna răsturnarea prezumţiei relative de bună-credinţă chiar de către legiuitor prin instituirea obligaţiei de a proba un element al bunei-credinţe şi, pe cale de consecinţă, chiar buna-credinţă. Pe de altă parte, chiar dacă legiuitorul instituie o prezumţie relativă generală de bună-credinţă la alin. (1) a art. 9, totuşi, în anumite domenii nu ezită să o reproducă, aproximativ în aceiaşi termeni, sub forma unor dispoziţii particulare, aplicabile numai în acele domenii: art. 125 Reprezentarea societăţii în nume colectiv şi art. 307 Posesiunea de bună-credinţă. Dilema interpretului ar putea decurge din următorul raţionament. De ce în condiţiile existenţei unei norme generale şi în cazul unor domenii în care nu există motive ca acea regulă generală să nu fie aplicată legiuitorul reproduce norma generală, iar atunci când tratează fondul problemei (titlul art. 513 este „Buna-credinţă şi diligenţa”) regula generală nu mai este reprodusă? Să fie o omisiune involuntară (iar la art. 125 şi 307 o repetare involuntară), rezultat al aceleiaşi defectuozităţi de tehnică legislativă sau este o omisiune deliberată, rezultată tocmai ca urmare a dorinţei de a autonomiza şi accentua obligaţia de diligenţă şi a reticenţei de a interveni tranşant în această problemă prin prevederi exprese? În acest caz, interpretul are libertatea de a aprecia faptul dacă buna-credinţă se prezumă conform normei generale, iar diligenţa trebuie probată ca obligaţie independentă. După câte se vede, există posibilitatea de a justifica ambele poziţii fără a putea aduce argumente peremptorii în favoarea vreuneia dintre ele. Soluţia urmează să fie obţinută în practică şi cristalizată în timp. 2. În fine, textul alineatului (2) este o consecinţă firească a caracterului imperativ, de ordine publică a dispoziţiilor generale ale art. 9 şi ale aplicaţiilor sale particulare, cum ar fi cea în domeniul obligaţiilor, respectiv art. 513 alin. (2). Articolul 514. Temeiurile naşterii obligaţiilor Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii. (a) În cadrul acestui articol sunt prezentate izvoarele obligaţiilor. Omul este o fiinţă socială. Viaţa ţese zilnic în jurul nostru o multitudine de relaţii sociale. Dar nu orice relaţie socială poate dobândi semnificaţie juridică. Norma juridică este cea care transformă relaţiile sociale în raporturi juridice. Însă, norma juridică este rezultatul unui proces complex de generalizare şi abstractizare. Ea nu poate crea decât raporturi juridice având acelaşi grad de generalitate şi abstracţiune. Puntea de trecere de la raportul juridic abstract la raportul juridic obligaţional concret o constituie categoria faptelor juridice lato sensu. Prin urmare pentru existenţa unui raport juridic concret sunt necesare două premise: norma juridică şi fapta, căreia norma juridică îi recunoaşte valenţe juridice. Art. 514 este norma juridică care stabileşte, enumeră tipurile, categoriile de fapte care pot servi drept izvor sau temei al naşterii raportului obligaţional. (b) Faptele juridice, în sens larg, sunt acele împrejurări – evenimente sau acţiuni omeneşti – de care legea leagă producerea anumitor efecte juridice şi anume: naşterea, modificarea, transmiterea şi stingerea raporturilor juridice. De-a lungul timpului s-a încercat clasificarea izvoarelor obligaţiilor, ajungându-se la nişte clasificări mai mult sau mai puţin criticabile. Codul civil moldovenesc renunţă la încercarea de a clasifica izvoarele obligaţiilor, mulţumindu-se cu o enumerare a lor. (c) Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii. Faptele juridice lato sensu se împart în: acte juridice – acţiuni omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice – şi fapte juridice propriu-zise sau în sens restrâns al cuvântului – acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care, totuşi, se produc în puterea legii. Contractul, primul enumerat în listă, - acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe părţi pentru a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic – este cea mai răspândită categorie de acte juridice. Delictul – faptă juridică ilicită, săvârşită cu sau fără intenţie, de care legea leagă producerea anumitor efecte juridice. Orice alt act... susceptibil de a le produce (obligaţiile) în condiţiile legii. Această precizare este utilă, întrucât chiar dacă contractul reprezintă categoria cea mai importantă şi mai numeroasă a actelor juridice civile, sfera acestora din urmă nu se rezumă doar la contract. Actul juridic unilateral nu este contract, însă, legea îi recunoaşte calitatea de izvor de obligaţii. De asemenea, există unele categorii de acte juridice bilaterale care nu se circumscriu noţiunii de contract, cum ar fi căsătoria sau adopţia (înfierea) dar care sunt, totuşi, izvoare de obligaţii. Orice alt... fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii. În această categorie pot fi incluse faptele juridice licite. Unicul fapt juridic licit reglementat de Codul civil este gestiunea de afaceri. Celelalte fapte juridice licite, cunoscute de alte legislaţii - îmbogăţirea fără justă cauză şi plata nedatorată au suferit importante modificări, în urma cărora nu mai pot fi considerate sau nu pot fi considerate în totalitate fapte juridice licite. Codul Napoleon şi codurile civile care l-au avut drept model nu au reglementări exprese cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză, cu toate că ele conţin numeroase prevederi din care poate fi dedusă existenţa acestei instituţii. Doctrina şi jurisprudenţa a elaborat teoria generală a îmbogăţirii fără justă cauză. Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane (îmbogăţit) prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane (însărăcit), fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic. Acest fapt juridic licit (îmbogăţirea fără justă cauză) generează un raport juridic obligaţional, în temeiul căruia se naşte obligaţia îmbogăţitului să restituie valoarea cu care s-a îmbogăţit însărăcitului, dar numai în limita însărăcirii sale. Neîndeplinirea acestei obligaţii autorizează însărăcitul să promoveze o acţiune în justiţie, acţiune numită actio de in rem verso. Doctrina şi jurisprudenţa au dedus două rânduri de condiţii – materiale şi juridice – care trebuiesc îndeplinite pentru admisibilitatea acţiunii. Condiţii materiale: să existe o îmbogăţire a pârâtului; să existe o însărăcire a reclamantului; între îmbogăţirea pârâtului şi însărăcirea reclamantului să existe o corelaţie directă (nu este obligatorie existenţa unei legături cauzale). Condiţii juridice: îmbogăţirea şi, respectiv însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă; îmbogăţitul să fie de bună-credinţă; însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie. Codul civil din Québec, care a servit în parte drept model pentru elaborarea Codului civil al Republicii Moldova, reglementează îmbogăţirea fără justă cauză în termeni similari, valorificând creaţia doctrinei şi jurisprudenţei şi îmbrăcându-le în haina normei juridice. Chiar la o analiză superficială rezultă cu pregnanţă repudierea modelului francez şi neo-francez de către legiuitorul moldav. Îmbogăţirea fără justă cauză nu mai este un fapt juridic licit. Dispare beneficiul acordat îmbogăţitului în cadrul îmbogăţirii fără justă cauză clasice de a restitui valoarea cu care s-a îmbogăţit în limita însărăcirii celeilalte părţi. Conform codului civil moldovenesc, îmbogăţitul restituie toată valoarea îmbogăţirii, indiferent de valoarea însărăcirii. De asemenea dispar condiţiile, fireşti şi obligatorii, a bunei-credinţe a îmbogăţitului şi a subsidiarităţii acţiunii de in rem verso. În varianta autohtonă a reglementării îmbogăţirii fără justă cauză, îmbogăţitul, în majoritatea cazurilor vizate de lege, este de rea-credinţă (exemplul cel mai elocvent: art. 1391 Restituirea prestaţiei făcute în urma constrângerii sau ameninţării, mostre incontestabile ale relei-credinţe). Nu mai este păstrat caracterul obligatoriu subsidiar al acţiunii de in rem verso. Acest lucru va constitui cea mai gravă problemă în practică, întrucât, aşa cum este reglementată în prezent, îmbogăţirea fără justă cauză constituie un amalgam între răspunderea contractuală, răspunderea delictuală şi „răspunderea” ce poate interveni în urma faptelor juridice licite. Pentru a exemplifica cele de mai sus, vom reveni la exemplul art. 1391: „Cel care prestează nu în scopul executării unei obligaţii, ci în urma constrângerii sau ameninţării poate pretinde restituirea prestaţiei, cu excepţia cazului în care acceptantul dovedeşte ca avea un drept asupra prestaţiei”. Dacă constrângerea sau ameninţarea se desfăşoară în cadrul unei relaţii contractuale, intrăm în sfera viciilor de consimţământ, sancţionate de legiuitor cu nulitate, iar restituirea prestaţiilor va avea loc ca urmare a promovării cu succes a unei acţiuni pentru pronunţarea nulităţii şi a realizării efectelor nulităţii: desfiinţarea actului şi restituio in integrum sau repunerea în situaţia anterioară încheierii actului anulabil. Art. 1391 oferă, însă, o acţiune suplimentară în restituirea aceloraşi prestaţii. Întrebarea ce apare este: care sunt relaţiile între cele două acţiuni. Poate cel ce a prestat să le promoveze pe ambele împreună, numai separat, sunt ambele principale, este vreo una din ele subsidiară etc.? Dacă violenţa este exercitată în afara cadrului contractual, ne plasăm automat pe tărâm delictual (intrând, probabil, şi în domeniul de reglementare a codului penal). Iarăşi, care este relaţia între acţiunea oferită de art. 1391 şi art. 1398 Temeiul şi condiţiile generale ale răspunderii delictuale: „(1) Cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune”. Plata nedatorată a fost înglobată în acest concept de „îmbogăţire fără justă cauză” pierzându-şi şi ea, în cea mai mare parte caracterul de fapt juridic licit. Articolul 515. Naşterea obligaţiei la negocierea contractului (1) O obligaţie se poate naşte prin iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de încheiere a contractului. (2) O parte negociatoare poate cere celeilalte părţi compensarea cheltuielilor făcute în baza îndreptăţitei încrederi în încheierea contractului dacă în urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat. 1. (a) Acest articol se preocupă de faza negocierilor sau etapa precontractuală. Termenul sugerează o etapă premergătoare unui anumit contract pe care părţile doresc să-l încheie. Contractul este un acord între două sau mai multe manifestări de voinţă, intervenit pentru a crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic. Acest acord se realizează prin reunirea manifestărilor de voinţă emise în acest scop. Tot ce ţine de domeniul pregătirii acestui acord până la momentul încheierii lui efective, reprezintă etapa precontractuală sau faza negocierilor. Această etapă nu i-a preocupat pe legiuitorii secolului XIX, lipsind aproape cu desăvârşire reglementări cu privire la ea. Punctul de pornire al legiuitorilor amintiţi mai sus l-a constituit momentul formării contractului. Această orientare a fost justificată din perspectiva perioadei în care au apărut codurile respective şi a relaţiilor social-economice corespunzătoare acelor timpuri. Privite sub aspectul conţinutului, răspândirii şi cheltuielilor pe care le provocau, lucrările precontractuale erau nesemnificative: partenerii contractuali erau, de regulă, din aceeaşi zonă, chiar localitate, contractele prevăzute de codul civil erau puţine la număr, simple şi nu ridicau probleme referitor la încheierea lor. Teoria clasică a schimbului imediat şi simultan de consimţăminte era pe deplin satisfăcătoare. Declinul formalismului, expansiunea economică, dezvoltarea vertiginoasă a comerţului, transporturilor, creşterea neîntreruptă a importanţei publicităţii în relaţiile economice au impus atât o expansiune spaţială a relaţiilor precontractuale, cât şi o transformare calitativă a lor. Astfel, noţiunea de comerţ se debarasează de atribute precum ar fi cel de “local” sau “zonal”, ajungând să fie însoţită tot mai des de atribute ca “internaţional”, “multinaţional”, “global” etc. De asemenea cheltuielile nesemnificative care se înregistrau în trecut în cadrul relaţiilor precontractuale devin tot mai însemnate, nemaifiind indiferent pentru părţi de a şti cine le suportă şi în ce condiţii. Aceste probleme au atras atenţia doctrinei, iar apoi şi a jurisprudenţei, încă de la începutul secolului XX, intrând într-un final şi în vizorul legiuitorilor. (b) Primul alineat al acestui articol recunoaşte în mod expres valoarea juridică a obligaţiilor asumate în etapa precontractuală, eliminând dificultăţile apărute în faţa doctrinei şi jurisprudenţei. O obligaţie juridică se poate naşte şi în etapa precontractuală, în faza negocierilor. De aici decurg consecinţe importante: neexecutarea, în sens larg, a obligaţiei asumate va atrage responsabilitatea debitorului său. Faza precontractuală a negocierilor intră în domeniul juridic, participanţii la negocieri dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii juridice. Aceste dispoziţii sunt salutabile, prezenţa lor în cadrul prezentului cod neputând fi decât benefică, eliminând toate speculaţiile teoretice privind lipsa unui temei legal al obligaţiilor născute în faza negocierilor. 2. (a) Al doilea alineat conturează structura şi limitele răspunderii pentru neîndeplinirea obligaţiilor din etapa precontractuală. Elementele răspunderii: fapta prejudiciabilă – ruperea intempestivă a negocierilor „contractul nu a fost încheiat”; prejudiciul – cheltuielile suportate de-a lungul perioadei de negocieri „compensarea cheltuielilor făcute”; raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă şi prejudiciu – cheltuielile sunt înregistrate ca urmare a ruperii negocierilor; culpa sau vinovăţia – „dacă în urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat”. Fapta prejudiciabilă. Legiuitorul a luat în considerare numai cea mai energică faptă prejudiciabilă din sfera negocierilor – ruperea negocierilor. Doctrina a dezvoltat, însă, sfera acordurilor precontractuale cât şi a obligaţiilor ce decurg din aceste acorduri. Cu titlu exemplificativ, redăm o încercare de clasificare a acestor acorduri din etapa negocierilor (Jean-Marc Mousseron, Technique contractuelle, 2e edition, Ed. Francis Lefebvre, 1999):
De asemenea, doctrina şi jurisprudenţa străină (în special franceză) a cristalizat câteva dintre obligaţiile ce revin negociatorilor, obligaţii înglobate în obligaţia generală de a conduce negocierile cu bună-credinţă:
Prin urmare, nu numai ruperea brutală a negocierilor poate atrage răspunderea părţilor care negociază, ci şi neîndeplinirea altor obligaţii ce le incumbă în această perioadă. S-ar putea, de exemplu, contractul negociat să fie până la urmă încheiat, însă uneia dintre părţi să i se angajeze răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de confidenţialitate sau pentru purtarea unor negocieri paralele, dacă cealaltă parte a suferit un prejudiciu ca urmare a încălcării acestor obligaţii de către partenerul său contractual. Prejudiciul. O condiţie esenţială a răspunderii o constituie existenţa unui prejudiciu. Nu poate fi angajată răspunderea civilă, decât dacă şi în măsura în care s-a produs un prejudiciu. Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul sau în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană. Care este prejudiciul pe care îl pot înregistra părţile în cadrul răspunderii precontractuale? Negocierile înseamnă adeseori timp, iar timpul înseamnă bani. Un prim prejudiciu îl constituie pierderea timpului acordat negocierilor, secundat de cheltuielile efectiv suportate în legătură cu aceste negocieri. Chiar şi cheltuielile făcute în anticiparea încheierii contractului preconizat (angajarea de personal, modificarea spaţiului comercial, cumpărarea mijloacelor de transport, demararea unei campanii publicitare etc.) constituie prejudiciu. Acestea sunt elemente ale pagubei efectiv suportate (damnum emergens). Se apreciază în mod constant că în acest domeniu prejudiciul poate îngloba şi ocaziile ratate (lucrum cessans). Astfel, încrezându-se în succesul negocierilor, partenerul nu a încheiat alte contracte ce i-au fost oferite. Judecătorii vor analiza de la caz la caz care erau şansele de reuşită în cazul afacerilor ratate. S-a reţinut că o simplă „pierdere a şanselor de expansiune” din partea unei persoane angajate în negocieri constituie prejudiciu. Uneori este greu de demonstrat existenţa unui prejudiciu material sau acest prejudiciu este nesemnificativ. Jurisprudenţa a admis posibilitatea reparării şi a unui prejudiciu moral suferit de o parte cu ocazia încălcării obligaţiilor precontractuale de către cealaltă parte. Responsabilitatea precontractuală nu acoperă, însă, riscurile comerciale asumate în deplină cunoştinţă de cauză. Chiar dacă paleta prejudiciilor suferite în această perioadă este atât de largă, textul alin. (2) nu este atât de elastic pe cât ar fi trebuit. Poate ar fi fost mai util să se spună în loc de „cheltuielilor făcute” – „prejudiciu suferit”, lărgind considerabil sfera prejudiciilor care pot fi reparate prin angajarea răspunderii civile. Îndemnăm practicienii să reţină accepţiunea cea mai largă a sintagmei „cheltuielilor făcute”, pentru ca norma analizată să primească întrebuinţarea adecvată. Raportul de cauzalitate. Nu ridică probleme deosebite, prejudiciul trebuie să fie consecinţa directă a faptei ilicite, relaţia între aceste două elemente fiind de la cauză la efect. Nu vor putea fi reparate prejudiciile adiacente faptei ilicite. Vinovăţia. Nu orice rupere a negocierilor va antrena angajarea răspunderii, ci numai dacă este făcută cu vinovăţie, adică cu intenţia de a prejudicia partea adversă sau fără un motiv economic justificat. (b) Per ansamblu apreciem utilitatea acestor dispoziţii, chiar dacă anumite aspecte pot fi îmbunătăţite şi perfecţionate.
Yüklə 9,86 Mb. Dostları ilə paylaş:
|