Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 807. Preţul bunului pentru consum

Preţul, alte clauze esenţiale ale contractului de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum se stabilesc în mod egal pentru toţi cumpărătorii.
Articolul comentat prevede stabilirea în mod egal pentru toţi cumpărătorii a preţului şi altor clauze esenţiale ale contractului de vînzare – cumpărare a bunului pentru consum, precum sînt cele stabilite prin lege , care reies din natura contractului dat sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi trebuie realizat un acord (vezi comentariul la alin. (2) art. 679 ). Este de menţionat faptul, că contractul de vînzare – cumpărare a bunului pentru consum, de cele mai dese ori se prezintă ca un contract de adeziune (vezi art 666. C.C. al RM), şi nu presupune realizarea unui acord la cererea uneia din părţi.

Conform prevederilor alin. (1) al art. 756 C.C. al RM, preţul bunului trebuie să fie exprimat în bani.

În condiţiile economiei de piaţă vînzătorul este liber în privinţa stabilirii preţului la bunul, comercializat de el. Aceasta, însă, nu înseamnă, că în scopul de a proteja consumatorul, statul nu poate stabili limitele preţului la unele bunuri pentru consum de importanţă strategică.

În scopul stopării creşterii neîntemeiate a preţurilor la bunurile, destinate consumului, Guvernul Republicii Moldova, prin Hotărîrea cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare către a preţurilor (tarifelor) Nr. 547 din 04.08.95 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.53-54 din 28.09.1995 introduce Lista mărfurilor social-importante, comercializate la preţuri libere cu aplicarea adaosului comercial în mărime de pînă la 20 procente din preţul liber de livrare (Anexa nr. 3).

Articolul 808. Preschimbarea bunului cumpărat pentru consum

(1) Cumpărătorul are dreptul ca, în decursul a 14 zile din momentul recepţionării bunului nealimentar, daca vînzătorul nu a stabilit un termen mai mare, sa preschimbe bunul la locul cumpărării lui sau în alt loc, stabilit de vînzător, cu un bun similar de o alta mărime, forma, gabarit, model, culoare sau completare etc., cu efectuarea, în cazul diferenţei de preţ, a recalculării.

(2) Dacă lipseşte bunul necesar pentru preschimbare, cumpărătorul are dreptul sa restituie bunul cumpărat, iar vânzătorul este obligat sa-i restituie suma plătită.

(3) Cererea cumpărătorului de a preschimba bunul sau de a-l restitui urmează sa fie executata dacă bunul nu este utilizat, nu si-a pierdut calităţile de consum si dacă există probe că a fost cumpărat de la vânzătorul respectiv.

(4) Bunurile care nu pot fi preschimbate sau restituite în temeiul prezentului articol se stabilesc prin lege sau prin alte acte normative.
(1) Alin. (1) al articolului comentat reglementează raporturile apărute între cumpărător şi vînzător în legătură cu preschimbarea bunului cumpărat pentru consum, calitatea căruia corespunde condiţiilor contractuale sau altor cerinţe, prevăzute de legislaţia în vigoare (vezi art. 763 C.C. al RM, art. 6 al Legii Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor Nr.1453-XII din 25.05.93 Monitor nr.10 din 30.10.1993 ş.a.).

Cumpărătorul este în drept să preschimbe bunul care nu-i convine după dimensiuni, formă, gabarit, model, culoare sau completare, etc.

Legislaţia în vigoare, prin intermediul articolului comentat, stabileşte termenul limită, în decursul căruia cumpărătorul are dreptul la preschimbarea bunului cumpărat pentru consum. Acest termen începe să curgă din momentul recepţionări bunului de către cumpărător şi sumează paisprezece zile lucrătoare cu condiţia că vînzătorul nu a stabilit un termen mai mare în această vedere.

Legislatorul, în alin. (1) al prezentului articol permite preschimbarea doar bunurilor nealimentare, cumpărate pentru consum.

Bunul cumpărat pentru consum poate fi preschimbat cu un bun similar numai la locul procurării lui sau în alt loc stabilit de către vînzător. Bunăoară, în cazul cînd bunul este comercializat în baza mostrelor, atunci, cînd acesta este pus la dispoziţia cumpărătorului de la depozitul vînzătorului, intermediarului sau nemijlocit de la depozitul producătorului, vînzătorul poate stabili locul de preschimbare a bunului cumpărat pentru consum în locul de amplasare a acestora.

Alte locuri pentru preschimbarea bunului, stabilite de vînzător, necesită a fi din timp coordonate printr-un acord a acestuia, după caz, cu intermediarul sau cu producătorul nemijlocit.

Alin. (1) al articolului comentat la fel oferă cumpărătorului posibilitatea de a preschimba bunul cumpărat pentru consum cu un bun similar, chiar dacă acesta diferă în preţ cu primul. În cazul diferenţei de preţ este efectuată recalcularea. Dacă bunul similar pretins de către cumpărător în cazul preschimbării este mai scump, atunci cumpărătorul plăteşte diferenţa de preţ vînzătorului. În cazul cînd bunul pretins este mai ieftin decît cel cumpărat, vînzătorul este obligat să-i întoarcă cumpărătorului diferenţa de preţ obţinută în urma recalculării.

Este de menţionat faptul, că cheltuielile suportate de către cumpărător în urma preschimbării bunului cumpărat pentru consum (bunăoară cele, legate de transportarea bunului către vînzător) le suportă însuşi cumpărătorul şi nici de cum vînzătorul, deoarece preschimbarea nu este o consecinţă a neexecutării ori executării necorespunzatoare a obligaţiilor contractuale.

(2) Dacă la momentul solicitării preschimbării bunului cumpărat pentru consum vînzătorul nu dispune de un bun similar, cumpărătorule este în drept să restituie bunul cumpărat, primind în schimbul acestuia suma, plătită la cumpărare.

(3) Prin alin. (3) al articolului comentat, legislatorul stabileşte condiţiile necesare, existenţa cărora determină dreptul cumpărătorului de a solicita preschimbarea bunului cumpărat pentru consum sau restituirea acestuia cu obţinerea sumei băneşti, plătite la cumpărare. Respectivele condiţii sunt următoarele:

• 
  bunul nu a fost utilizat;
  
• 
  bunul nu şi-a pierdut calităţile de consum;
  
• 
  cumpărătorul dispune de probe că bunul a fost cumpărat de la vînzătorul respectiv.
  

Întrunirea acestor trei condiţii este necesară pentru a-i pune în sarcina vînzătorului obligaţia de a preschimba bunul sau de a primi bunul restituit, în cazul dacă există cererea cumpărătorului în această privinţă. Lipsa măcar a uneia din ele fac pasibilă de neexecutare cererea cumpărătorului adresată vînzătorului.

Reieşind din faptul, că articolul comentat nu stabileşte cerinţe speciale faţă de probaţiunea cumpărării bunului pentru consum, dovada procurării acestuia de la vînzătorul respectiv se va poate face inclusiv prin depoziţiile martorilor.

(4) Bunurile nealimentare, cumpărate pentru consum, care nu pot fi preschimbate sau restituite în temeiul articolului comentat se stabilesc prin lege sau prin alte acte normative. De aici, nu toate bunurile procurate pentru consum pot face obiectul preschimbării sau restituirii. Lista bunurilor nealimentare de calitate adecvata, ce nu pot fi preschimbate cu o marfă similară constituie Anexa la Regulile de preschimbare a mărfurilor nealimentare, procurate în reţeaua de comerţ cu amănuntul, adoptate prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.329 din 23.05.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.38-39 din 14.07.1995.

Acestea sunt: articole din metale preţioase, pietre scumpe şi semipreţioase, ţesături din toate tipurile de fibre si alte textile comercializate la metru (panglica, şiret, dantela etc.), lenjerie tricotata pentru adulţi si copii, costume de baie, slipuri, chiloţi pentru adulţi si copii, inclusiv chiloţi pentru sport, articole pentru nou-născuţi si copii de creşă, lenjerie de pat, articole de toaletă pentru femei, ciorapi, şosete, articole textile (feţe de masă, şerveţele de masa, şervete, batiste etc.), cosmetică şi parfumerie, mărfuri chimice de uz casnic, articole din mase plastice pentru prepararea şi păstrarea alimentelor, articole de igienă individuală (periuţe de dinţi, pieptene, şpelci, bigudiuri etc.).

Lista este exaustivă şi nu poate fi completată sau modificată prin acordul părţilor contractante.

Secţiunea a 8-a

VÎNZAREA LA LICITAŢIE

Articolul 809. Modalitatea vînzării la licitaţie
(1) Vînzarea la licitaţie poate fi benevolă şi silită.

(2) Vînzarea silită este supusă regulilor stipulate de prezenta secţiune, în măsura în care nu există reglementări speciale.
1. (a) În reglementarea secţiunii a 8-a „Vânzarea la licitaţie” legiuitorul moldav s-a inspirat numai din modelul canadian, traducând, cu unele adaptări şi omisiuni, secţiunea IV  „De la vente aux enchères” din paragraful 7 „De diverses modalités de la vente”. Modelul rus nu a putut fi utilizat de această dată, întrucât adoptă o concepţie diferită în ceea ce priveşte vânzarea la licitaţie. Codul civil rus analizează această materie în Capitolul 28 „Încheierea contractului” (Глава 28. Заключение договора) şi nu în cadrul contractului de vânzare-cumpărare. Vechiul cod civil al Republicii Moldova avea şi el o concepţie diferită asupra vânzărilor la licitaţie, chiar dacă le trata în cadrul vânzării cumpărării (Articolul 253. Limitarea răspunderii în cazul cînd lucrul se vinde la licitaţie publică: „Regulile cu privire la răspunderea vînzătorului în cazul unei hotărîri de evicţiune a cumpărătorului şi pentru viciile bunurilor vîndute nu se extind asupra cazurilor de vînzare silită a bunurilor la licitaţie publică”).

(b) Analizând comparativ dispoziţiile codului civil din Québec şi cele ale codului civil moldovenesc referitoare la vânzarea la licitaţie, remarcăm o primă diferenţă: lipsa definiţiei vânzării la licitaţie în codul moldovenesc. Conform codului civil din Québec, vânzarea la licitaţie este aceea prin care un bun este oferit spre vânzare mai multor persoane, prin intermediul unui terţ, licitatorul, şi este adjudecat de către cel ce oferă mai mult (art. 1757. La vente aux enchères est celle par laquelle un bien est offert en vente à plusieurs personnes par l'entremise d'un tiers, l'encanteur, et est déclaré adjugé au plus offrant et dernier enchérisseur). Secţiunea a 8-a din codul civil moldovenesc începe cu cel de-al doilea articol al reglementării canadiene. În acelaşi fel începea şi § 7. Vânzarea la licitaţie din proiectul codului civil moldovenesc (Drept moldovean nr. 1/2002, Proiectul codului civil, Editura Cartier juridic, Chişinău, 2002, p. 245).

(c) Conform primului alineat, „vânzarea la licitaţie poate fi benevolă şi silită”. Textul original utilizează timpul prezent (timp recomandat pentru elaborarea normelor juridice) şi este utilizată conjuncţia „sau” (ou) nu „şi” (art. 1758 „La vente aux enchères est volontaire ou forcée…”). Diferenţa dintre vânzarea la licitaţie voluntară sau benevolă şi cea silită este conturată de regimul juridic diferit. Pe de o parte principiul libertăţii contractuale în cazul vânzării la licitaţie voluntare, pe de altă parte normele imperative de procedură civilă care reglementează executarea silită prin vânzarea la licitaţie.

2. Alineatul al doilea are un conţinut diferit de textul original şi de textul din proiectul codului civil moldovenesc (art. 1758 „La vente aux enchères est volontaire ou forcée; en ce dernier cas, la vente est alors soumise aux règles prévues au Code de procédure civile, ainsi qu'aux règles du présent sous-paragraphe, s'il n'y a pas incompatibilité.” şi art. 1208 alin. (2) din proiectul codului civil moldovenesc: „Vînzarea silită este supusă regulilor stipulate de Codul de procedură civilă şi, în măsura în care nu sunt incompatibile, de către normele acestui paragraf.”). Această diferenţă este importantă, întrucât, din textele menţionate rezultă cu claritate că dispoziţiile din codul civil referitoare la vânzarea la licitaţie se referă, cu precădere, la vânzările benevole, vânzările silite la licitaţie urmând să fie reglementate de către norme procedurale, detaliate, uzual, în codul de procedură civilă. Prin urmare, dispoziţiile din codul civil urmează să fie aplicate numai cu titlu subsidiar şi numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu reglementările procedurale.

Este lesne de înţeles de ce legiuitorul moldovenesc s-a abătut de la model, cu toate că iniţial îl preluase întocmai în textul proiectului de cod civil, dacă răsfoim un pic codul de procedură civilă. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nu conţine reglementări cu privire la vânzarea la licitaţie (şi nu am reuşit să identificăm (am utilizat motoarele de căutare de la www.docs.md) nici o lege specială, care să reglementeze această materie la nivel de principiu). Din această cauză, norma de trimitere la codul de procedură civilă a fost suprimată, fiind fără adresă. Aceste aspecte, aparent nesemnificative, vor crea o multitudine de probleme în practică, întrucât regimul juridic al vânzărilor la licitaţie benevole nu poate fi identic cu regimul juridic al vânzărilor silite la licitaţie, chiar dacă actualele dispoziţii ale codului civil insinuează acest lucru. Vom încerca să punctăm măcar câteva dintre diferenţele importante între licitaţiile benevole şi cele silite în cadrul articolelor ce urmează.

Articolul 810. Stabilirea preţului sau altor condiţii
Vînzătorul poate stabili preţul sau alte condiţii de vînzare. Această stipulaţie nu este opozabilă adjudecatarului dacă nu a fost comunicată persoanelor prezente pînă la primirea ofertelor.
Chiar dacă este o modalitate specifică a contractului de vânzare-cumpărare, vânzare la licitaţie rămâne, totuşi, o vânzare. Aşadar, este firesc ca vânzătorul să poată stabili preţul şi alte condiţii ale vânzării. Totuşi, datorită specificului acestui tip de vânzare – ea se efectuează prin intermediul unui licitator (adjudecător) – vânzătorul nu comunică direct cu potenţialii cumpărătorii (licitanţii). Prin urmare, dacă licitatorul nu comunică licitanţilor condiţiile impuse de către vânzătorul bunului până la prezentarea ofertelor, aceste condiţii nu le vor fi opozabile, urmând a fi desemnat adjudecatar al bunului persoana care a oferit cel mai mult, chiar dacă oferta este inferioară condiţiilor prestabilite de către vânzător. În aceste cazuri se va pune problema răspunderii licitatorului faţă de vânzător, fără a se putea discuta soarta vânzării la licitaţie. Ceea ce am discutat mai sus este valabil, însă, numai pentru vânzarea benevolă la licitaţie. Această dispoziţie nu-şi are rostul şi nici nu va putea fi aplicată în cazul vânzărilor silite la licitaţie. Pentru a zădărnici orice şansă de vânzare la licitaţie ca urmare a executării silite, vânzătorul (care în procedura executării silite nu este altcineva decât debitorul rău-platnic) nu va trebui să facă nimic altceva decât să stabilească un preţ sau nişte condiţii care să descurajeze din start orice posibil cumpărător şi să aibă grijă ca aceste condiţii să devină opozabile licitanţilor. Rezultă că această normă este incompatibilă cu vânzările silite la licitaţie şi nu poate fi aplicată în aceste cazuri, după cum sugerează textul canadian şi cel din proiectul codului.

Articolul 811. Dreptul de a nu denunţa identitatea
Vînzătorul are dreptul să nu-şi denunţe identitatea la licitaţie, dar, dacă identitatea lui nu a fost comunicată adjudecatarului, adjudecătorul răspunde personal pentru toate obligaţiile vînzătorului.
Acest articol permite vânzătorului să rămână necunoscut licitanţilor şi adjudecatarului. Dacă vânzătorul nu-şi divulgă identitatea, adjudecatarul ar putea fi privat de anumite drepturi ce decurg din contractul de vânzare-cumpărare, iar vânzătorul, pe cale de consecinţă, ar putea fi absolvit de o serie de obligaţii ce îi incumbă (răspunderea pentru evicţiune, pentru viciile ascunse etc.). Pentru a echilibra situaţia şi a nu permite acest lucru, legiuitorul prevede că în asemenea cazuri adjudecătorul (licitatorul), adică cel care organizează licitaţia, va răspunde personal pentru toate obligaţiile vânzătorului (asemenea mandatarului în cadrul unui contract de mandat fără reprezentare, comisionarului sau consignatarului).

Remarcăm, că şi aceste dispoziţii pot fi conciliate cu greu cu exigenţele unei vânzări silite la licitaţie. Dacă în cazul vânzărilor benevole relaţiile dintre vânzător şi licitator sunt reglementate pe cale contractuală, acesta din urmă asumându-şi obligaţiile ce incumbă în mod normal vânzătorului, este puţin probabil (dacă nu chiar imposibil) ca în cazul vânzărilor silite executorul judecătoresc (în calitatea lui de licitator sau adjudecător) să tolereze ascunderea identităţii vânzătorului (debitorul executat), urmând să răspundă el (executorul) pentru toate obligaţiile vânzătorului.

Prin urmare, şi această dispoziţie este incompatibilă cu vânzările silite la licitaţie.


Articolul 812. Interdicţia privind retragerea ofertei
Ofertantul nu are dreptul să-şi retragă oferta.
În cazul acestui articol deficienţele traducerii ar putea îngreuna înţelegerea lui. Vânzarea la licitaţie are o structură triunghiulară (dacă păstrăm viziunea legiuitorului canadian; din analiza reglementărilor codului civil rus, reiese că este posibilă şi o structură bipartită a acestei vânzări: art. 447 alin. (2) „В качестве организатора торгов может выступать собственник вещи или обладатель имущественного права либо специализированная организация (s.n.). Специализированная организация действует на основании договора с собственником вещи или обладателем имущественного права и выступает от их имени или от своего имени”). Cele trei părţi sunt vânzătorul, licitatorul (adjudecătorul) şi licitanţii (din rândul cărora va fi desemnat un adjudecatar (cumpărător)). Putem constata că există două oferte: prima – oferta vânzătorului de a vinde bunul la licitaţie publică; a doua – oferta de cumpărare din partea fiecărui licitant. Textul acestui articol este confuz, întrucât nu rezultă cu claritate la care dintre aceste două oferte se referă, fiind utilizaţi termenii de „ofertant” şi „ofertă”. Ambele situaţii pot fi mulate pe dispoziţiile acestui articol, întrucât atât vânzătorul, cât şi licitanţii au, în raport cu ofertele lor, calitatea de „ofertant”. Lucrurile devin foarte clare atunci când citim articolul omolog din codul civil Québec: art. 1761 „L'enchérisseur ne peut, en aucun temps, retirer son enchère”. Remarcăm că în textul original nu sunt utilizaţi de loc termenii de „ofertă” sau „ofertant”, ci „licitant” şi respectiv, în traducere liberă, „oferta de licitare”.

Depăşind aceste dificultăţi rezultate din traducere, putem trage concluzia că şi în codul civil moldovenesc licitanţii nu vor avea dreptul să-şi retragă ofertele de cumpărare, vânzătorul fiind liber să o facă, respectând dispoziţiile de drept comun în materie de formare a contractului (a se vedea în special art. 683 Revocarea ofertei, 684 Oferta irevocabilă).

Articolul 813. Momentul vînzării
Vînzarea la licitaţie este încheiată prin adjudecarea bunului de către adjudecător ultimului ofertant. Înscrierea în registrul adjudecătorului a numelui sau a denumirii adjudecatarului şi a ofertei acestuia face proba vînzării, dar, dacă lipseşte o asemenea înscriere, este admisă proba cu martori.
Considerăm că şi titlu acestui articol nu reflectă cu exactitate conţinutul său. Ceea ce se discută aici nu este momentul, cronologic vorbind, al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci modalitatea de încheiere a acestui contract, adică – desemnarea adjudecatarului (cumpărătorului), elementul lipsă. Chiar dacă de această dată traducerea este exactă, considerăm că ea nu excelează prin claritate, expresia „… ultimului ofertant” fiind cea pe care o avem în vedere. Care este semnificaţia juridică a acestei expresii? Care este „ultimul ofertant”? Este inutil să mai insistăm asupra posibilelor interpretări ale acestei expresii, fiind suficient de clar, totuşi, că în acest caz „ultimul ofertant” îi licitantul care a oferit preţul cel mai mare sau condiţiile cele mai avantajoase, dacă preţul nu era unicul criteriu de apreciere. Cel care determină adjudecatarul este, după cum e şi firesc, licitatorul sau adjudecătorul. În cazul în care desemnarea adjudecatarului nu s-a făcut în conformitate cu aceste dispoziţii (preţul cel mai bun sau condiţiile cele mai bune), vânzătorul suferă un prejudiciu, acesta urmând a fi recuperat în urma angajării răspunderii contractuale a licitatorului (în cazul vânzărilor la licitaţie benevole) sau ca urmare a exercitării căilor legale de atac (opoziţii, contestaţii la executare, nulitate etc.) în cazul vânzărilor silite la licitaţie.

Ultima teză a acestui articol se referă la probaţiunea vânzării încheiate prin intermediul licitaţiei. Proba încheierii contractului o constituie, în mod normal, înscrierea efectuată de către adjudecător în registrul său a identităţii adjudecatarului (nume, dacă este persoană fizică, denumire, dacă este persoană juridică) şi a ofertei acestuia din urmă. Totuşi, legiuitorul prevede că în eventualitatea absenţei unor astfel de menţiuni (indiferent de motiv – adjudecătorul nu are registru, registrul nu este ţinut regulat, registrul a fost pierdut etc.) va fi admisă proba cu martori. Remarcăm că acest text constituie o derogare de la dispoziţiile de drept comun în materie de probaţiune a actelor juridice, conform cărora actele a căror obiect depăşeşte valoarea de 1000 lei pot fi probate numai prin înscrisuri (art. 210 Forma scrisă a actului juridic). În cazul vânzărilor la licitaţie, actul juridic va putea fi probat cu martori indiferent de valoarea obiectului vânzării. Raţiunea care a stat la baza acestei derogări de la regulă se regăseşte, după părerea noastră, în aceea că aceste acte se încheie în public (licitaţii publice), fiind mai simplu, mai uşor şi mai sigur în stabilirea sau verificarea adevărului decât în cazul actelor obişnuite.

Articolul 814. Întocmirea contractului de vînzare a imobilului
Vînzătorul şi adjudecatarul unui imobil trebuie să întocmească contractul de vînzare-cumpărare a imobilului în termen de 10 zile de la cererea celeilalte părţi.
Şi acest text este o traducere exactă (art. 1763 C. civ. Québec   „Le vendeur et l'adjudicataire d'un immeuble doivent passer l'acte de vente dans les dix jours de la demande de l'une des parties”). Întrucât este prevăzut în mod expres că vânzătorul şi adjudecatarul trebuie să întocmească contractul de vânzare-cumpărare, rezultă că în cazul bunurilor imobile vânzătorul nu-şi poate păstra identitatea ascunsă, art. 811 fiind aplicabil numai în cazul bunurilor mobile. Această diferenţiere este firească, dacă ne gândim la esenţa şi la modul de funcţionare a sistemului de publicitate imobiliară. Ar trebui de menţionat că nici în cazul anumitor bunuri mobile, care cunosc o evidenţiere în anumite sisteme de publicitate mobiliară, menţinerea secretului asupra identităţii vânzătorului ar fi mai puţin posibilă. De altfel, legiuitorul moldav a omis să preia un articol care prevede că în cazul vânzării la licitaţie a unei întreprinderi vor fi urmărite regulile şi formalităţile specifice pentru aceste vânzări (art. 1764 C. civ. Québec   „Lorsqu'une entreprise est vendue aux enchères, l'encanteur doit, avant de remettre le prix au vendeur, suivre les formalités imposées pour la vente d'entreprise”).

Oricare dintre părţile interesate, vânzătorul sau cumpărătorul (adjudecatarul), vor putea solicita întocmirea contractului de vânzare-cumpărare (instrumentum), adică redactarea şi semnarea înscrisului constatator al acestui act juridic – contractul de vânzare-cumpărare imobiliară. Acest lucru trebuie să se realizeze în termen de cel mult 10 zile de la cererea părţii interesate.

Articolul 815. Consecinţele neachitării preţului de către adjudecatar
(1) În cazul în care adjudecatarul nu achită preţul în condiţiile contractului, adjudecătorul are dreptul, pe lîngă remediile de care dispune vînzătorul, să revîndă bunul la licitaţia următoare în conformitate cu uzanţele şi numai după notificarea corespunzătoare a adjudecatarului.

(2) Adjudecatarul nu are dreptul să participe din nou la licitaţie şi este obligat sa plătească diferenţa dintre preţul cu care bunul i-a fost vîndut şi preţul cu care a fost revîndut, dacă acesta este mai mic, dar nu are dreptul sa pretindă excedentul. El răspunde, de asemenea, în cazul vînzării silite, faţă de vînzător, de persoana în a cărei favoare a fost sechestrat bunul şi faţă de creditorul care obţinuse o hotărîre judecătorească pentru dobînzile, costurile si prejudiciile cauzate prin neexecutare.
1. Dacă adjudecatarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile rezultate din contractul de vânzare-cumpărare (neplata preţului, fiind situaţia cea mai probabilă, dar nu poate fi exclusă neîndeplinirea unor alte obligaţii asumate) adjudecătorul poate, „pe lângă remediile de care dispune vânzătorul”, să revândă bunul la licitaţia următoare în conformitate cu uzanţele şi numai dacă l-a notificat în condiţii corespunzătoare pe adjudecatar despre acest lucru. Soluţia este interesantă şi cu siguranţă prezintă avantaje practice. Decât să angajeze răspunderea contractuală a adjudecatarului este mai simplu să revinzi bunul. Probleme ar putea apărea în cazul în care acţiunile vânzătorului (recurgerea la „remediile” oferite acestuia de codul civil) şi acţiunea adjudecătorului (vânzarea la următoarea licitaţie) ar intra în concurs. Care este principală şi care este subsidiară? Cine are dreptul de opţiune între căile de urmat: vânzătorul sau licitatorul? Aceste aspecte ar fi fost necesar să fie reglementate chiar de către legiuitor. Soluţiile nu pot fi la fel în toate cazurile. În cazul unei vânzări la licitaţie benevole am fi tentaţi să acordăm prioritate vânzătorului, întrucât licitatorul nu face decât să vândă bunul în locul şi în interesul lui. În cazul vânzărilor la licitaţie în urma unor executări silite, licitatorul (o autoritate independentă din punct de vedere juridic faţă de vânzător – executorul judecătoresc – de exemplu) nu mai reprezintă în mod exclusiv interesele vânzătorului şi nici nu execută un contract. În acest din urmă caz vânzătorul ar avea tot interesul să tergiverseze pe cât posibil vânzarea bunului său, iar agentul procedural va trebui să respecte regulile de procedură şi să vegheze la ocrotirea tuturor intereselor incidente (vânzător, creditorii vânzătorului, adjudecatar, creditorii adjudecatarului etc.). Prin urmare, în cazul vânzărilor silite ar putea fi acordată prioritate organizatorului licitaţiei. În lipsa unei specificaţii exprese, atât în codul civil cât şi în codul de procedură civilă (aceste dezvoltări lipsesc şi în codul civil canadian), judecătorul va fi cel care va analiza de la caz la caz situaţia şi va da o soluţie pentru rezolvarea acestui conflict.

Un alt conflict care ar putea, ipotetic, să apară ca urmare a aplicării acestei dispoziţii ar putea fi conflictul dintre cumpărătorii bunului (primul şi cel de-al doilea, al treilea sau al n - lea adjudecatar, întrucât situaţia s-ar putea repeta, din punct de vedere teoretic, în cascadă). Art. 762 Vinderea bunului către mai multe persoane nu va putea fi aplicat în această situaţie specială, urmând să fie aplicate dispoziţiile celor două alineate ale articolului 815 pentru raţiunile ce vor fi expuse mai jos.

În cazul în care, totuşi, se va recurge la revânzarea bunului prin scoaterea lui la licitaţia următoare, licitatorul trebuie să-l înştiinţeze în mod corespunzător pentru ca acesta să poată achita preţul şi să se evite astfel complicaţiile unei vânzări ulterioare.

2. Adjudecatarul care nu achită preţul sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile nu mai poate participa la noua licitaţie pentru vânzarea aceluiaşi bun. Dacă ar fi autorizat să participe şi la următoarea sau următoarele licitaţii, ar fi încurajat să nu plătească şi încerce să obţină condiţii mai avantajoase la proxima licitaţie. Aceste practici ar face foarte dificilă încasarea preţului, periclitând de cele mai multe ori şi atingerea rezultatului scontat prin scoaterea la licitaţie a bunului.

Pe lângă faptul că îi este interzisă participarea la următoarele licitaţii cu privire la bunul adjudecat, cumpărătorul rău platnic mai este ţinut să plătească diferenţa dintre preţul datorat de el şi preţul obţinut de licitator la noua licitaţie. Expresie a principiului reparării integrale a prejudiciului, această dispoziţie este firească, întrucât diferenţa negativă de preţ se datorează faptei culpabile a adjudecatarului – neîndeplinirea obligaţiilor sale contractuale. Dacă diferenţa de preţ este pozitivă, precizează mai departe legiuitorul, adjudecatarul nu va avea dreptul la această diferenţă, întrucât bunul este vândut şi la următoarea licitaţie tot în numele şi/sau în contul vânzătorului iniţial şi nu în cel al adjudecatarului.

Astfel, remarcăm că suntem în prezenţa unui caz inedit de rezoluţiune a contractului. Spre deosebire de dispoziţiile dreptului comun în materie de rezoluţiune (art. 733 şi urm.), conform cărora rezoluţiunea operează între părţi, în cazul dat cel care rezoluţionează contractul este licitatorul, care nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare. Procedura de notificare în cazul rezoluţiunii este asemănătoare cu procedura notificării revânzării bunului la licitaţia următoare. Efectele rezoluţiunii (art. 738 Efectele rezoluţiunii) sunt asemănătoare cu efectele ce decurg în urma revânzării bunului la licitaţia următoare (desfiinţarea retroactivă a contractului, restitutio in integrum, repararea prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării contractului etc.). Şi tocmai datorită faptului că revânzarea ulterioară a bunului la o nouă licitaţie poate fi analizată ca o rezoluţiune sau, poate mai bine spus, include şi rezoluţiunea contractului ca o etapă prealabilă, nu există un conflict propriu-zis între adjudecatarii subsecvenţi, iar art. 762, amintit mai sus, nu primeşte o aplicare în acest caz.

Datorită faptului că în cazul licitaţiilor prin care se realizează executări silite sunt incidente mai multe interese decât în cazul licitaţiilor benevole, legiuitorul particularizează răspunderea adjudecatarului în cazul eşuării unei asemenea licitaţii. Astfel, este prevăzut în mod expres că adjudecatarul va despăgubi vânzătorul, persoana în a cărei favoare a fost sechestrat bunul (creditorii) şi creditorii care au obţinut o hotărâre judecătorească. În cuantumul despăgubirilor vor fi incluse dobânzile, costurile şi prejudiciile cauzate prin neexecutare.

Articolul 816. Dreptul adjudecatarului la despăgubiri
(1) Adjudecatarul al cărui drept de proprietate asupra unui bun dobîndit la licitaţie este lezat printr-un sechestru exercitat de un creditor al vînzătorului poate cere de la vînzător preţul plătit, dobînzile aferente şi costurile. El poate, de asemenea, obţine preţul, dobînzile aferente şi costurile de la creditorul vînzătorului căruia i-a fost transmis bunul.

(2) Adjudecatarul poate cere de la creditorul în a cărui favoare a fost instituit sechestrul repararea prejudiciului cauzat prin iregularităţile sechestrului sau ale vînzării.
1. Dispoziţiile acestui articol reglementează situaţia neexecutării unor obligaţii din partea vânzătorului. În concret, acest articol stabileşte răspunderea vânzătorului în cazul evicţiunii adjudecatarului. Şi în acest caz există deosebiri între dreptul comun în materie de evicţiune (art. 766 Obligaţia vînzătorului în cazul evicţiunii şi art. 767 Răspunderea vînzătorului în cazul evicţiunii cumpărătorului) şi răspunderea specială pentru evicţiune în cazul vânzării la licitaţie.

O primă deosebire ar fi restrângerea cauzelor evicţiunii la una singură – sechestrul exercitat de un creditor al vânzătorului. Ce se întâmplă în cazul în care cumpărătorul adjudecatar este evins în alt mod sau de către o persoană care nu este creditorul vânzătorului? Fiind în afara ipotezei prevăzute de alin. (1) al art. 816, considerăm că se vor aplica dispoziţiile art. 766, 767 ş.a. din codul civil care constituie dreptul comun în materie.

O a doua deosebire ar constitui-o posibilitatea de a se îndrepta cu acţiunea în despăgubiri şi împotriva creditorului vânzătorului căruia i-a fost transmis bunul. Remarcăm, însă, că în acest caz este vizată evicţiunea totală (bunul i-a fost transmis creditorului evingător). Care va fi soluţia în cazul unei evicţiuni parţiale, atunci când vânzătorul păstrează bunul, dar îi sunt diminuate drepturile sau prerogativele în legătură cu acel bun? Va mai putea acţiona direct împotriva creditorului evingător pentru despăgubiri sau va trebui să acţioneze vânzătorul, în conformitate cu art. 766, 767 C. civ.? Aceste întrebări ar fi putut fi evitate, dacă propoziţia finală a alineatului unu ar fi fost tradusă corect din franceză. Art. 1766 C. civ. Québec „L'adjudicataire dont le droit de propriété sur un bien acquis lors d'une vente aux enchères est atteint à la suite d'une saisie exercée par un créancier du vendeur, peut recouvrer du vendeur le prix qu'il a payé, avec les intérêts et les frais; il peut aussi recouvrer des créanciers du vendeur le prix qui leur a été remis (s.n.), avec intérêts, sous réserve de se faire opposer le bénéfice de discussion. Il peut réclamer du créancier saisissant les dommages-intérêts qui résultent des irrégularités de la saisie ou de la vente”. Din analiza textului original rezultă că adjudecatarul poate de asemenea recăpăta de la creditorii vânzătorului preţul care le-a fost remis. În urma executării silite creditorii nu obţin bunul în materialitatea lui ci valoarea lui, tocmai asta fiind raţiunea pentru care bunul a fost scos la vânzare prin licitaţie – obţinerea sumei de bani (preţul). Prin urmare, adjudecatarul se va putea îndrepta împotriva creditorilor vânzătorului indiferent de faptul dacă evicţiunea a fost totală sau parţială, fiind suficient ca ea să aibă la bază o executare silită. În legătură cu acelaşi text mai putem remarca faptul că legiuitorul moldav a omis să reglementeze ordinea în care vor fi urmăriţi cei ţinuţi responsabili pentru evicţiune. Textul canadian oferă posibilitatea creditorilor vânzătorului să invoce beneficiul de discuţie, atunci când ar fi urmăriţi înaintea sau simultan cu vânzătorul (care este responsabilul principal pentru evicţiune), având o responsabilitate subsidiară. Am mai atins această problemă şi în alte rânduri (a se vedea contractul de societate) şi considerăm că legiuitorul moldav a omis în mod deliberat eliminarea din codul civil a dispoziţiilor referitoare la beneficiul de discuţie şi beneficiul de diviziune, iar atunci când le reglementează, totuşi, o face sub un alt nume sau, mai bine spus, fără nici un nume. Soluţia aleasă nu este tocmai lăudabilă.

2. Dacă preţul primit de creditorii vânzătorului nu a putut acoperi prejudiciul suferit de adjudecatar şi acest prejudiciu este cauzat de iregularităţile sechestrului sau ale vânzării la licitaţie, creditorul evingător va fi ţinut să repare întregul prejudiciu. Legiuitorul întăreşte încrederea publică în astfel de vânzări (vânzările la licitaţie în urma executărilor silite) şi sancţionează creditorii pentru iregularităţile comise în vederea constituirii garanţiilor.

S e c t i u n e a a 9-a

VÎNZAREA-CUMPĂRAREA ÎNTREPRINDERII

CA UN COMPLEX PATRIMONIAL

Articolul 817. Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii

(1) În baza contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vînzătorul se obligă să dea în proprietate cumpărătorului întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor inalienabile.

(2) Dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie şi la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor, precum şi dreptul de folosinţă asupra acestor mijloace de individualizare care-i aparţin în baza licenţei se transmit cumpărătorului daca în contract nu este prevăzut altfel.
(1) Vînzarea-cumpărarea întreprinderii ca un complex patrimonial se prezintă ca un institut nou în legislaţia civilă naţională.

Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii presupune faptul că vînzătorul întreprinderii se obligă să-o dea în proprietate iar cumpărătorul – să achite preţul acesteia, privite ca un complex patrimonial unic.

Termenul „întreprindere” poate fi utilizat în două sensuri. Primul din ele, şi anume acel ce interesează în sensul art. 817 C.C. al RM este întreprinderea - obiect al obligaţiilor civile. În cel de-al doilea sens întreprinderea se prezintă ca subiect al dreptului civil sau al dreptului afacerilor. Definiţia întreprinderii în acest sens o putem găsi în Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi Nr.845-XII din 03.01.92, Monitor nr.2 din 28.02.1994. Conform prevederilor art.3 al legii nominalizate prin întreprindere se subînţelege forma organizatorico-juridică a activităţii de antreprenoriat, aceasta prezentînd în sine un agent economic cu firmă (titulatură) proprie, infiinţată de antreprenor în modul stabilit de legislatie.

Întreprinderea, privită ca obiect al obligaţiilor civile, nu este definită de C.C. al RM, cu toate că anume în acest aspect se prezintă în art. 817 C.C. al RM.

Conform prevederilor articolului comentat, întreprinderii - ca obiect al obligaţiilor civile în general şi ca obiect al vînzării-cumpărării în special îi sunt caracteristice următoarele particularităţi:

• 
  este un complex patrimonial unic ce include în sine: clădirile şi acareturile acestora, edificiile, terenul de pămînt pe care acestea sunt amplasate, utilajele, inventarul, materia primă, producţia finală, cotele părţi în alte întreprinderi, datoriile întreprinderii şi creanţele acesteia, precum şi drepturile la simbolica ce individualizează întreprinderea denumirea de firmă, marca de producţie etc.) ş.a.;
  
• 
  este un complex patrimonial, folosit în vederea înfăptuirii activităţii de antreprenoriat, ce, în conformitate cu art. 1 al Legii Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, se prezintă ca activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri;
  
• 
  este un complex patrimonial dinamic în sensul că înfăptuirea tranzacţiilor cu întreprinderea – complex patrimonial nu atrage după sine suspendarea sau întreruperea activităţii de antreprenoriat înfăptuite de fostul proprietar.
  

În baza contracului de vînzare-cumpărare a întreprinderii vînzătorul transmite în proprietatea cumpărătorului întreprinderea privită ca un complex patrimonial. Drept excepţie fac parte drepturile şi obligaţiile inalienabile ale vînzătorului care nu pot fi transmise cumpărătorului.

(2) Spre deosebire de alineatul 1 al articolului comentat care are caracter imperativ, alin. 2 se prezintă în formă dispozitivă, ceea ce înseamnă că prevederile lui pot fi schimbate la dorinţa şi prin acordul părţilor.

În această ordine de idei, pe lîngă bunurile materiale, care formează întreprinderea ca un complex patrimonial unic şi care, în mod obligatoriu, se transmit prin contractul de vînzare-cumpărare a acesteia, în baza contractului se poate efectua şi transmiterea cumpărătorului a obiectelor proprietăţii intelectuale aparţinînd vînzătorului, cum ar fi, de exemplu, dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie ş.a., precum şi dreptul de folosinţă asupra mijloacelor de individualizare a întreprinderii şi a producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor care-i aparţin vînzătorzlui în baza licenţei.

Transmiterea de către vînzător în proprietatea cumpărătorului a bunurilor ce formează obiectul proprietăţii intelectuale se efectuează în cazul cînd contractul de cumpărare-vînzare a întreprinderii nu prevede altfel.


Articolul 818. Înregistrarea contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii
Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii în calitate de complex patrimonial unic se încheie în formă autentică şi se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat.

Datorită importanţei şi caracterului special al obiectului vînzării-cumpărării înreprinderii şi anume a faptului aprecierii acestuia de către legislator ca un complex patrimonial unic, contractul de vînzare-cumpărare a înreprinderii, potrivit prevederilor articolului comentat, se încheie în formă autentică şi se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat.

Condiţiile de formă ale contractului în cauză şi anume: forma autentică şi înregistrarea, se prezintă ca condiţii de valabilitate a acestuia, deoarece potrivit al. 2 al art. 208 C.C. al R.M. în cazurile expres prevazute de lege forma este o conditie de valabilitate a actului juridic. Mai mult ca atît, conform prevederilor art. 213 C.C. al R.M. al. 1. nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic.

Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii se consideră încheiat din momentul înregistrării acestuia la Camera Înregistrării de Stat. Aşadar pentru această categorie de contracte este impusă nu numai autenticitatea formei, în sens de înregistrare a trecerii dreptului de proprietate, ci şi înregistrarea de stat a contractului însuşi, în sens de instrumentum (vezi comentariul la art. 214 C.C al R.M).

Articolul 819. Evaluarea patrimoniului întreprinderii
(1) Componenta întreprinderii şi valoarea ei se determină în baza actului (procesului-verbal) de inventariere întocmit în conformitate cu regulile inventarierii.

(2) Pînă la semnarea contractului, părţile trebuie sa întocmească şi să examineze actul de inventariere, bilanţul contabil, concluzia auditorului independent asupra componentei şi valorii întreprinderii, lista datoriilor vînzatorului incluse în componenta întreprinderii cu indicarea creditorilor, caracterul datoriei, cuantumul şi termenele de executare a obligaţiilor.

(3) Bunurile din componenta întreprinderii, drepturile si obligaţiile consemnate în documentele indicate la alin. (1) şi (2) urmează să fie transmise cumpărătorului dacă în contract sau la art. 817 nu este prevăzut altfel.
(1) Întreprinderea ca obiect al vînzării-cumpărării prezintă în sine un complex patrimonial unic compus dintr-un şir de elemente structurale componente, care poate varia în dependenţă de voinţa părţilor contractante (vezi comentariul la al. 1 art. 817 C.C al R.M.). Reieşind din acest fapt, pentru încheierea contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, legislatorul impune evaluarea patrimoniului întreprinderii, procedură ce presupune întocmirea actului de inventariere, bilanţului contabil, concluzia auditorului independent asupra componenţei şi valorii întreprinderii, lista datoriilor vînzătorului, precum şi caracterul acestora, incluse în componenţa întreprinderii cu indicarea obligatorie a creditorilor acesteia, cuantumul şi termenele de executare a obligaţiilor.

Focusarea atenţiei legislatorului pe evaluarea patrimoniului întreprinderii se datorează nu în ultimul rînd şi faptului, că obiectul obligaţiei (întreprinderea – complex patrimonial unic) poate fi determinat în sensul alin. 2 al art. 206 C.C. al R.M. numai în cazul, cînd patrimoniul întreprinderii este evaluat conform prevederilor articolului comentat. Aşadar, fără efectuarea prealabilă a evaluării patrimoniului întreprinderii contractul de vînzare-cumpărare nu întruneşte condiţiile referitoare la obiect (în sensul determinării acestuia) şi respectiv, nu se consideră încheiat.

(2) Prevederile alin. 2 al articolului comentat obligă părţile contractante să întocmească un şir de acte cum ar fi actul de inventariere, bilanţul contabil şi altele (a se vedea în acest sens Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin ordinul Ministerului Finanţelor nr. 30 din 05.03.2001, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 35-38 din 29.03.2001, Legea Contabilităţii, nr.426-XIII din 04.04.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 28 din 25.05.1995 ş.a.). Respectivele acte necesită a fi întocmite pînă la semnarea contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii şi transmise cumpărătorului concomitent cu predarea bunului. Obligaţia vînzătorului în acest sens se impune prin prevederile alin. 2 al art. 753 C.C. al R.M. potrivit cărora vînzătorul este obligat să remită, concomitent cu predarea bunului, documentele referitoare la bun, prevăzute de lege, dacă în contractul de vînzare-cumparare nu este prevăzut altfel.

O modalitate specială de evaluare a patrimoniului întreprinderii, impusă de legislator, este prevăzută la alin. 2 al articolului comentat. Este vorba despre evaluarea acestuia în baza concluziei unui auditor independent. Respectiva modalitate de evaluare a patrimoniului întreprinderii – obiect al vînzării-cumpărării este impusă în vederea protejării drepturilor cumpărătorului, în sensul că concluzia auditorului independent permite cumpărătorului să-şi creeze o închipuire certă în ceea ce priveşte preţul real al întreprinderii şi-l protejează într-un sens sau altul împotriva încheierii contractului cu vicii de consimţămînt contractual (vezi comentariul la art. art. 227, 228 C.C al R.M.), ceea ce sporeşte rata încheierii şi executării contractelor de acest fel.

Un alt avantaj al acestei modalităţi de evaluare a patrimoniului întreprinderii rezidă în faptul că statul, în baza concluziei auditorului independent, verifică veridicitatea preţului întreprinderii, ceea ce la rîndul său preîntîmpină cazurile de apreciere inadecvată a preţului intreprinderii, în sensul micşorării intenţionate a acestuia şi sporeşte veniturile la buget.

Nu în ultimul rînd, concluzia auditorului independent confirmă veridicitatea actelor necesare a fi întocmite conform prevederilor aliniatului în cauză.

(3) Prevederile alin. 3 al articolului comentat instituie o normă dispozitivă în privinţa bunurilor, drepturilor sau obligaţiilor ce fac parte din componenţa întreprinderii ca un complex patrimonial unic. De aici nu toate bunurile, precum şi drepturile sau obligaţiile întreprinderii formează patrimoniul acesteia şi se transmit în mod obligator cumpărătorului, ci numai acelea, care au fost stabilite prin acordul părţilor contractante.

Aşadar, prin prevederile alin. 3 al articolului comentat legislatorul, în mod dispozitiv, stabileşte transmiterea de către vînzător cumpărătorului a tuturor bunurilor din componenţa întreprinderii, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute la alin. 1 şi 2, dacă în contract sau la art. 817 C.C. al R.M. nu este prevăzut altfel. De aici, părţile contractante, prin acordul lor de voinţă şi la alegerea lor, pot exclude unele elemente componente ce formează întreprinderea – obiect al vînzării-cumpărării, ca un complex patrimonial.

Articolul 820. Drepturile creditorilor
(1) Creditorii vînzătorului trebuie sa fie informaţi, pînă la predarea întreprinderii către cumpărător, despre faptul că întreprinderea a fost vîndută de una din părţi.

(2) Cumpărătorul răspunde solidar cu vînzătorul, în limita activelor care i-au fost transmise, pentru datoriile vînzătorului efectuate pînă la vînzarea întreprinderii.

(3) Răspunderea cumpărătorului prevăzuta la alin. (2) nu poate fi exclusă sau limitată prin înţelegere cu vînzătorul.
(1) Fiind subiect al activităţii de antreprenoriat, întreprinderea se prezumează ca avînd obligaţii faţă de creditorii – parteneri de afaceri. Creanţele acestora formează pasivele întreprinderii, care constituie parte componentă a acesteia ca complex patrimonial unic conform prevederilor alin. 2 al art. 819 C.C. al RM. În această ordine de idei, prin alin. 1 al articolului comentat, legislatorul garantează creanţele creditorilor, obligînd părţile contractante în vederea informării acestora despre faptul, că întreprinderea se vinde.

Legislatorul nu stabileşte strict cui îi aparţine obligaţia de informare a creditorilor întreprinderii. Reieşind fin aceasta, decizia cu privire la informarea creditorilor este primită prin acordul părţilor contractante, sarcina informării, şi respectiv obligat în această privinţă fiind, după caz, cumpărătorul sau vînzătorul.

Este de menţionat faptul, că părţile contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii sînt obligate, să informeze creditorii despre vînzarea acesteia pînă la predarea întreprinderii către cumpărător. Cu alte cuvinte, părţile contractante sînt libere de această obligaţie dacă informează creditorii întreprinderii despre vînzarea acesteia în mod cuvenit pînă la momentul semnării de către vînzător şi cumpărător a actului de predare (vezi alin. 3 art. 821 C.C. al R.M.).

Prin contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vînzătorul transmite cumpărătorului şi datoriile debitoriale ale acesteia, dacă prin acordul părţilor nu se stabileşte contrariul. Ţinem să menţionăm însă faptul, că conform prevederilor art. 568 C.C. al R.M., acordul de preluare a datoriei, stabilit între terţ şi debitor produce efecte juridice doar cu acceptarea acestuia din partea creditorului. Mai mult ca atît, creditorul care are un interes serios şi legitim poate să ia toate măsurile pentru conservarea drepturilor sale (vezi art. 598 C.C. al R.M.).

În această ordine de idei, în cazul în care creditorul nu manifestă acordul în vederea preluării datoriei de către cumpărător, el, creditorul, este în drept să ceară executarea obligaţiei în termen (vezi art. 575 C.C. al R.M.), executarea obligaţiei înainte de termen (vezi art. 576 C.C. al R.M.) din partea vînzătorului debitor sau recunoaşterea nulităţii parţiale sau totale a contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii (vezi art. 220 C.C. al R.M.).

(2) În multe cazuri cumpărătorul întreprinderii singur se prezintă în calitate de debitor în relaţiile cu terţii şi în dependenţă de termeni sau împrejurări nu poate satisface creanţele creditorilor către vînzătorul întreprinderii apărute în legătură cu desfăşurarea activităţii acesteia şi care constituie parte integrantă a complexului patrimonial. Alin. 2 al articolului comentat propune mecanismul soluţionării acestei probleme, în sens că, în primul rînd, cumpărătorul răspunde solidar cu vînzătorul pentru datoriile întreprinderii existente pînă la vînzarea acesteia (vezi art. art. 530 – 533 C.C. al R.M.).

În cel de-al doilea rînd alin. 2 al articolului comentat prevede răspunderea solidară a cumpărătorului faţă de creditorii întreprinderii doar în limita activelor care i-au fost transmise prin contractul de vînzare-cumpărare.

(3) Prin alin. 3 al articolului comentat legislatorul stabileşte răspunderea obligatorie a cumpărătorului întreprinderii prevăzută la alin. 2 al aceluiaşi articol. Depinzînd de limita activelor, care i-au fost transmise prin contractul de vînzare-cumpărare, volumul răspunderii cumpărătorului rămîne cert şi prestabilit, în sens că răspunderea cumpărătorului faţă de creditorii întreprinderii nu poate fi exclusă sau limitată printr-un acord cu vînzătorul.

Articolul 821. Predarea întreprinderii
(1) Predarea întreprinderii către cumpărător se efectuează în baza actului de predare, în care se indică datele despre bunurile predate, faptul că sînt înştiinţaţi creditorii, viciile întreprinderii.

(2) Cheltuielile de pregătire a întreprinderii pentru predare, inclusiv de întocmire a actului de predare, le suportă vînzătorul dacă în contract nu este prevăzut altfel.

(3) Se consideră că întreprinderea este predată către cumpărător în momentul semnării actului de predare de către ambele părţi. Din acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător.
(1) Predarea întreprinderii prezintă în sine una din cele trei componente principale, ce ţin de executarea contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, celelalte două constînd în informarea creditorilor despre faptul, că creanţele acestora formează patrimoniul întreprinderii propuse spre vînzare şi, respectiv, în primirea de către cumpărător a întreprinderii şi achitarea preţului actesteia.

Alin. 1. al articolului comentat stabileşte ordinea predării întreprinderii către cumpărător, actul ce însoţeşte şi oformează operaţiunea de predare, precum şi cerinţele înaintate faţă de un atare act.

Necesitatea stabilirii unei ordini de predarea anumite se datorează faptului, că întreprinderea – obiect al vnzării-cumpărării prezintă în sine un patrimoniu distinct şi complex, determinarea faptului predării căruia poate fi realizat doar cu condiţia respectării stricte a unei ordini de predare prestabilite.

Aşadar, ordinea predării întreprinderii către cumpărător presupune existenţa unui act de predare, în care, în mod obligatoriu, se indică datele despre bunurile predate, ce formează patrimoniul întreprinderii, dovada înştiinţării creditorilor despre vînzarea întreprinderii şi, după caz, viciile acesteia.

(2) Măsurile de pregătire a întreprinderii pentru a fi predată, ce includ atît întocmirea, cît şi perfectarea actului de predare sînt puse în seama vînzătorului, dacă în contractul de vînzare-cumpărare nu se stabileşte altfel. Aceasta înseamnă, că toate cheltuielile, ce ţin de organizarea şi efectuarea măsurilor în vederea pregătirii întreprinderii pentru predare le suportă vînzătorul, dacă în contract nu se prevede altfel.

Aşadar, alin. 2. al articolului comentat este în esenţă o normă dispozitivă, ce permite părţilor contractante de a repartiza cheltuielile menţionate, apărute în legătură cu pregătirea întreprinderii pentru predare, pe bunul lor plac.

(3) Alin. 3. al articolului comentat stabileşte momentul predării întreprinderii către cumpărător. Stabilirea acestuia are o importanţă principială deoarece, anume din acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător.

Momentul predării întreprinderii către cumpărător se consideră ziua semnării de către ambele părţi a actului de predare. Anume din acel moment riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător.

Reieşind din faptul, că contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii se consideră încheiat din momentul înregistrării de stat a acesteia (vezi art. 818 C.C. al R.M.), predarea întreprinderi către cumpărător, perfectată în baza actului de predare se consideră efectuată dacă sunt respectate condiţiile de fond ale acestuia (vezi alin. 1 al art. 821 C.C. al R.M.), şi numai după înregistrarea contractului de vînzsare-cumpărare a întreprinderii.

Articolul 822. Trecerea dreptului de proprietate
(1) Dacă în contract nu este prevăzut altfel, dreptul de proprietate asupra întreprinderii trece la cumpărător la data predării întreprinderii, urmînd să fie înregistrat imediat.

(2) În cazul vînzării întreprinderii sub rezerva proprietarii, cumpărătorul are dreptul, pînă la dobîndirea dreptului de proprietate, să dispună de bunurile şi de drepturile nepatrimoniale incluse în componenţa întreprinderii predate în măsura în care este necesar scopului pentru care a fost cumpărată.
(1) Conform prevederilor alin. 1 al articolului comentat dreptul de proprietate asupra întreprinderii – obiect al vînzării-cumpărării trece de la vînzător la cumpărător la data predării acesteia.

În baza alin. 3 al art. 821 C.C. al RM întreprinderea se consideră predată către cumpărător în momentul semnării actului de predare de către ambele părţi şi din acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător. Aşadar, dreptul de proprietate asupra întreprinderii trece la cumpărător la data semnării de către ambele părţi a actului de predare.

Legislatorul impune cerinţa înregistrării de stat imediate a trecerii dreptului de proprietate, ceea ce determină caracterul independent al actului de înregistrare a trecerii dreptului de proprietate faţă de înregistrarea contractului de vînzare-cumpărare prevăzută la art. 818 C.C. al RM.

Vorbind la general, procesul de transformare a cumpărătorului întreprinderii în proprietarul acesteia îl putem diviza în trei etape şi anume:

• 
  înregistrarea de stat a contractului de vînzare-cumpărare;
  
• 
  predarea-primirea întreprinderii;
  
• 
  înregistrarea de stat a dreptului de proprietate.
  

Este de menţionat faptul că articolul comentat este o normă avînd caracter dispozitiv. În această ordine de idei părţile contractante pot stabili, prin acordul lor, alt moment de trecere a dreptului de proprietate decît cel, prevăzut în articolul respectiv.

(2) Conform prevederilor alin. 2 al articolului comentat în cazul cînd contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii este încheiat sub rezerva dreptului de proprietate asupra acesteia vînzătorul, pînă la momentul trecerii dreptului de proprietate asupra sa, este în drept să dispună de bunurile şi drepturile nepatrimoniale ce formează întreprinderea ca complex patrimonial unic. Dreptul de dispoziţie (vezi comentariu la alin. 1 al art. 821 C.C. al R.M.) asupra întreprinderii este limitat de către legislator în sensul că poate fi exercitat de către cumpărător doar în măsura, în care este necesar scopului pentru care a fost cumpărată întreprinderea.

Capitolul II

SCHIMBUL

Articolul 823. Contractul de schimb

Partile contractului de schimb au obligatia de a transmite reciproc dreptul de proprietate asupra unui bun.

Fiecare parte a contractului de schimb este considerata vinzator al bunului pe care il instraineaza si cumparator al bunului pe care il primeste in schimb.
1. Schimbul reprezintă un contract juridico-civil, prin care părţile se obligă să transmită reciproc din proprietatea uneea în proprietatea alteea anumite bunuri. În prezentul cod legislatorul a scos în relief norme noi, menite să reglementeze unele raporturi ce nu s-au aflat pînă acum în aria sa de reglementare. Construcţia juridică a schimbului, expusă în al.1 Art.823 Cod civil permite să evidenţiem particularităţile juridice, caracteristice acestui tip de contract, care dau posibilitatea să delimităm schimbul de alte obligaţii contractuale, inclusiv şi de cel mai apropiat după natura sa contract, ca vînzarea-cumpărarea. Caracterul translativ de proprietate reprezintă criteriul determinativ al schimbului ca tip aparte de contract. Spre deosebire de alte contracte cu caracter oneros prin intermediul cărora bunurile se transmit în proprietate, contractul de schimb se caracterizează prin caracterul specific al contraprestaţiei, care se exprimă prin darea respectivă a unui bun pentru altul, ceea ce înseamnă că contraprestaţia îmbracă forma unui alt bun. În temeiul schimbului, în principiu, se exclude returnarea unui bun analogic, precum şi achitarea costului în bani. Un alt moment semnicativ, care, deşi nu este expres oglindit în prezentul cod, dar reiese din natura obligaţiei de schimb, reprezintă momentul trecerii dreptului de proprietate asupra bunurilor schimbate. Legislatorul n-a stabilit o normă specială, referitoare la momentul trecerii dreptului de proprietate în contractul de schimb, dar normele generale ale Codului civil ce reglementează acest mecanism (Art.321), precum şi normele corespondente ale vînzarii-cumpărarii (Art.760) nu pot reflecta adecvat aceasta particularitate a schimbului. Esenţa juridică a acestei particularitaţi poate fi expusă în următoarea formulă, în baza contractului de schimb dreptul de proprietate asupra bunurilor primite trece la fiecare dintre părţi simultan, după ce obligaţiile de transmitere a bunurilor au fost onorate de către ambele părţi.

Reieşind din caracterul consensual al contractului, momentul încheierii lui nu poate fi legat de transmiterea de facto a bunurilor, deoarece schimbul de facto a bunurilor reprezintă executarea unui contract de schimb deja încheiat şi intrat în vigoare.