Colecţia remember

62

63

Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată şi din senin o uriaşă pasăre vil lent colorată, de bună seamă că toată omenirea s-ar năpusti să vadă şi an pricepe că nu e lucru obişnuit.

Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua.

Ni se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice că - mai rău» decît atît - scenariul se desfăşoară als ob²³ am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că - pe deasupra, colac peste pupăză - pronia dinadinl face totul ca să nu credem; îi place - zice-s-ar - să acumuleze piedicile, sa ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bina intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate.

Drumurile care duc spre credinţă poartă aceleaşi nume, toate: pariul aventuri, incertitudine, cuget de om nebun.

Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborît de pe cruce, pricina este ca voia să-l convertească pe om nu prin constrîngerea unui miracol exterioij evident, ci prin libertatea de a crede şi dîndu-i prilejul de a-şi manifestjj îndrăzneala.

Cînd i se spunea Domnului pe Golgota: mîntuieşte-te pe tine şi atun vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temei unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborît de pe cruce nu mai e: nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în caz' papagalului roşu: coborîrea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu).

Ni se cere - invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură - cev mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încrede: unui ne-fapt.

Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. Iar Engle şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios.

Leon Bloy: „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc ş: răstigneşti pe cei ce te iubesc!"

24-26 Februarie 1960

întîi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi judecînd după faianţa ce acoperă toţi pereţii cam pînă pe la jumătat trebuie să fi fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori unei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, cîte unt pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le est frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să ne vorbim, dar şi să uităm unii la alţii. E frig şi ne e foame. Adăstăm o vreme ce ni se p£

apăsător de lungă, apoi gardienii -sosise, vezi bine, ora gustării - îşi scot din genţi pacheţelele cu mîncare. înfulecă vîrtos, plescăind şi morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie si la ceilalţi căci, fără excepţie, ne pironim privirile cu jind asupra liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de fiară jigărită, în cuşcă. (Doar că nu putem păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne apropia de gratii, ca fiara).

Niţel mai tîrziu, ofiţerului care intră, Păstorel i se adresează bonom şi glumeţ pentru a cere creion şi hîrtie. Vrea să însemneze versuri pe care le-a compus la Securitate şi „ar fi păcat pentru cultura românească să se piardă." Ce fel de versuri? A, nu duşmănoase, lirice, patriotice. Cum le-a compus? A, în minte. Dar acum ar vrea să le transcrie; cu vîrsta, de, s-ar putea să le uite.

întocmirea de versuri pe cale mintală este, oricum, o performanţă, poate nu ca băgarea unui gol sau depăşirea unui record, dar performanţă totuşi e. Se simte o învăluire de admiraţie. Iar Păstorel zîmbeşte, dis­tant, dar prietenos. (Ce nu face omul pentru o ţigară? Ce nu face scriitorul pentru un condei?) Deşi ofiţerul şi subordonaţii lui se ţin tari, se supraveghează între ei şi se împotrivesc vrăjii, în atmosfera glacială (la propriu şi la figurat) a fostei bucătării pătrunde brusc o adiere primăvăratecă, un iz patriarhal de Cotnari şi o pală de voioşie humuleşteană. Uliţa copilăriei nu mai pare a se fi strămutat pe întinsurile pierdute ale îndepărtatelor galaxii. Frunţile, puţin de tot, se descreţesc. S-ar zice că sunt şi Medelenii fratelui Ionel pe aici pe undeva, nu s-o fi pitit Hanu-Ancuţei al tovarăşului preşedinte Sadoveanu pe sub nişte uriaşe bufete de la capătul încăperii? Tare mă bucur; glăsuieşte Mihai Vodă Sturza, că văd chef şi voie bună în ţara Moldovei. Tonului bonom care îmbracă o cerere de neconceput, ofiţerul nu-i poate răspunde răstit. E destul de tînăr ofiţerul, şi-mi vine a crede că încearcă oarecum sentimentul elevului căruia i se oferă emoţionantul prilej de a sta de vorbă cu unul din autorii reproduşi în manualele şcolare. Păstorel nu tace, prinde aripi şi plutonierului vigilent care intervine în discuţie îi trînteşte: „Dumneata să ştii că eu nu sunt numai scriitor ci şi căpitan de tunari." Odată cu vorbele acestea s-ar zice că pereţii înşişi pier şi că din locuri împădurite unde lumina şi umbra se urmăresc şăgalnic vin în procesiune, printre noi, umbre măreţe şi umbre duioase - Ştefan al Moldovei, Neculce boierul de ţară, isteţul Creangă, domnul Ibrăileanu, cneazul Moruzzi, drumeţul Hogaş; ba sosesc nu numai fiinţe ci şi clădiri sau obiecte: bojdeuca, teiul de la Copou, restaurantul La paradis general, biblioteca Academiei într-o dimineaţă de primăvară cînd cititorii-s puţini şi legăturile în piele ale cărţilor lucesc atît de blînd, Bucureştii de altă dată cu întreg cortegiul lor

64

65

de grădiniţe şi grătare, şi Moldova cealaltă, din strada Icoanei, unde jurul unei mese răsunaseră bietele epigrame în temeiul cărora Al. Teodoreanu se află acum aici.

Dar proiectarea noastră în afara timpului şi spaţiului - şi cît yoghină, de honigbergeriană i s-ar fi părut autorului de la Paris a cărui Noapte de sînziene îşi avea şi ea însemnatul aport în făurirea scenei j care o jucăm toţi, a scenariului absurd, a părelniciilor adînc înfipte înj mizerie şi spaimă - nu durează mult. Aura de bonomie şi aburii de Cotnari,! de culoarea strugurilor poleiţi în bătaia soarelui fierbinte al verilor dej demult, nu-l înconjoară decît pe singurul Păstorel. Cînd, rupînd vraja j calmului ce se lăsase din toate părţile, de sus, Dinu Ne. înalţă şi el glas,] solicită o ţigară, ofiţerul se scutură, iese de sub puterea literaturii românei şi a tradiţiei petrecăreţe, păşeşte acru şi dîrz pe tărîmul filosofiei contemporane ostile şi sfîşie brusc vălul: „Dumneata să nu ne crezi atît j de proşti, domnule Noica." Dinu, de o slăbiciune chinuită, ascetică, se încovoaie călugăreşte, supus - cu priviri îngîndurate, împovărate! însingurate. Sfruntare gîndeşte ofiţerul, şi ne apostrofează în bloc, rece şi solemn, nu fără o ultimă nuanţă de consideraţie (cum nu auzisem în] cursul anchetei şi nici nu mai aveam să întîlnim prin închisori): „Ştim noi| ce reprezentaţi şi nu ne duceţi cu gesturi bune pentru găinari."

în sala de şedinţe, dînd impresie de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci - ca la şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru ! Haret -, acum unul lîngă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rînd, cum intrăm:! mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu. Pillat, Sandu] L. şi cîţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca îritîi: coautorii! complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi şi Simina Caracas),^: sunt în fundul boxei.

In sala goală şi mare vor fi în cursul procesului patru grupuri compacte de fiinţe omeneşti, despărţite între ele prin spaţii de vid ce reamintesc j ameţitoarele distanţe dintre roiurile de universuri. (Liantul pe care l-ar fi alcătuit publicul, rudele şi presa nu există).

Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şi cinci lai număr, îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşi nu avem voiej să ne uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul), înconjuraţi - asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic - de un cerc de ostaşi I în termen, toţi echipaţi ca de front, cu puşti mitraliere automate pe care le ţin îndreptate asupră-ne, dîndu-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor - postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului îlj

puterea nopţii şi în inima codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pîlc de intelectuali palizi, scofîlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu cîte o boală de sedentar, de locuitor al marelor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari - pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol.

Al doilea grup îl alcătuiesc, hăt la capătul sălii şi abia întrezăriţi, ofiţerii de Securitate, anchetatorii, inspectorii (unii în uniformă, alţii în civil), veniţi să urmărească desfăşurarea procesului, să noteze, să verifice, ca într-o ciudată reprezentaţie teatrală unde repetiţia de regie, repetiţia generală şi premiera s-ar confunda într-un singur spectacol kafkaian.

Mai e un al treilea roi, la stînga noastră: avocaţii apărării, superiori ca număr acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi cîte doi-trei pentru un client, iar unii din ei însoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiţi şi - bănuiesc, apoi aflu precis - şi cei mai temători. îmbrăcaţi impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le lipseşte decît floarea la butonieră ori jobenul şi mănuşile călăului la execuţiile capitale; altminteri sunt spilcuiţi fără greş: haine de culoare închisă, dintr-un material mătăsos cu sclipiri metalice, colţuri de batistă albă ieşind din fiecare buzunar de sus al surtucului, obraji bărbieriţi proaspăt şi atent, freze linse de limbile a zeci de pisici. în ţinuta lor de paradă sunt, în comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare (meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam încotro (doar n-am mîncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu şi dînşii (păsările fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli: pentru că au de jucat roluri duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de bună voie.

Pe fotoliile de judecată, cinci militari impasibili, plictisiţi: la mijloc Adrian Dimitriu (acesta nu plictisit, ci îngrijorat, căci e responsabilul: fost avocat şi domnia sa, în rol şi costum de colonel).

De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvîrşesc fapta pe care o con­sider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frămîntare atroce, îi suflu trăgîndu-l de mînecă atîta timp cît vînzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi Pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.

66

67

Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strînge la iuţeală încheietura mîinii, oftează adînc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta.

Cu Vladimir Streinu schimb doar priviri pe furiş şi cîte un mic zîmbet; ne vom da însă adeseori coate în timpul procesului şi vom rîde chiar de-a binelea cînd procurorul, dezlănţuindu-se, va face, împotriva intelectualilor reacţionari din boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote. j

Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa osîndirii cum au cei din boxă; asudă, îşi şterg j discret frunţile, unii cu batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii cu batiste mai mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor, bătrîneşte. în pauza, fiecărui învinuiţi se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apărătorul său; întrevederea arej loc pe una din băncile din fundul sălii şi în prezenţa respectivului] anchetator. Din milă faţă de avocat - omul tremură să nu i se încredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine ştie ce imprecaţii! duşmănoase - mă limitez la vorbele cele mai oarecare şi indic argumente şi motivări imbecile. Mi se răspunde cu o căutătură recunoscătoare.

Domnul Bondi, care-l reprezintă pe Vladimir Streinu, îşi caracteri­zează clientul ca fiind din totdeauna, din tinereţe, neîncetat, cu neobosită perseverenţă, un vajnic, un convins, un aprig duşman al comunismului... vreau să spun al legionarismului. Un fel de rîs înfundat înfrînge solemnitatea înţepată a şedinţei. Streinu, alături de mine, tresare, apoij surîde şi el.

Un alt apărător care o păţeşte destul de urît e Mădârjac al lui Păstorel. (La ultimul cuvînt autorul Hronicului va izbuti să iste iarăşi o boare de omenie spunînd că el face epigrame cum face găina ouă.) Mădârjac, întrerupt de preşedinte spre a fi întrebat tăios dacă împărtăşeşte cumva părerile celor din boxă, răspunde pripit: ferească Dumnezeu...

Preşedintele ia act de această mărturisire de credinţă mistică, de acest mod de exprimare vădind, şi nu întîmplător, o anumită mentalitate şi-l pofteşte în mod grav să-şi cîntărească vorbele. Nu trec multe clipe şi, vrînd să arate că Teodoreanu prin glumele sale n-a urmărit la restaurantul Moldova să răstoarne regimul, Mădârjac, din nou cuprins de avîntul prieteniei, îşi întăreşte spusa cu echivalentul bisericesc al lui parolmonşer-la care poate se gîndea şi pe care, mînat de un subconştient imbold către respect, absolut firesc în ceea ce, totuşi, era pretoriul unei instanţe judecătoreşti, îl înlocuieşte - şi anume cu „să ferească Dumnezeu". De data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-l ameninţă pe avocat de pe înălţimi izvoditoare de gheaţă şi pline de subînţelesuri.

Poldi Filderman, spre a-l apăra pe doctorul Răileanu, raţionează co-ram populo^u : dacă aş şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru nimic în lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu poate totuşi susţine că întreaga acuzare e neîntemeiată, găseşte de cuviinţă să-i califice pe toţi ceilalţi din boxă drept filosofi ai sîngelui şi morţii, gardişti de fier inveteraţi şi descendenţi spirituali direcţi ai Căpitanului. Apoi, spre a dovedi prima aserţiune, îşi scoate haina, schiţează gestul de a-şi desface şi cămaşa, iar pentru că afirmă că a fost bătut şi la picioare „unde poartă urmele bestialităţii legionare", dă să se descalţe. Un semn discret - plictisit al preşedintelui sau poate graba (deoarece fiecărui avocat i s-au concedat numai patru minute) sau poate considerarea gestului început drept un simbol îndeajuns de grăitor, îl determină să se oprească şi să renunţe, la exemplificarea pe viu.

Dintre cei vreo douăzeci de martori ai acuzării (la ceilalţi procurorul şi apărarea au renunţat de comun acord) se remarcă ziaristul Radu Popescu, printr-o declaraţie de neaşteptată virulenţă şi lungime; este şi el deopotrivă de sclivisit înveşmîntat ca şi avocaţii; se mişcă, în timp ce vorbeşte, ca un profesor la catedră, cu gesturi ample şi studiate cum se zice că erau ale lui Maiorescu, îl beşteleşte pe Noica întocmai ca cel mai straşnic gradat pe cel mai netrebnic recrut. îşi recită fără oprire tirada întreagă. La sfîrşit se şterge şi el cu o băsmăluţă scoasă din buzunarul de la spate al pantalonilor: pe frunte, pe faţă, pe mîini.

Apare la un moment dat o bătrînică în negru, cu o pelerină - aduce cu Balbara Ulbrich ori mai degrabă cu directoarea pensionului din (Crima lui Sylvestre Bonnard, aceea care s-a transfigurat aflînd că modestul ei vizitator e membru al institutului Franţei. Bătrînică răspunde la numele de Popescu-Voineşti, e văduva geografului, e pensionară şi execută lucrări de dactilograf ie. Ea a bătut Aşteptînd ceasul de apoi, romanul cu subiect legionar al lui Pillat. Somată să se explice pentru care motiv, văzînd despre ce e vorba, nu a sesizat autorităţile, menţionează cu voce calmă şi joasă următoarele: mai întîi, cînd bate la maşină, atenţia i se îndreaptă numai asupra cuvintelor, nu asupra frazelor, şi cu atît mai puţin asupra sensului lucrării; în al doilea rînd, a înţeles şi ea că este vorba de legionari, dar i s-a părut că lucrarea-i net antilegionară fiindcă pe tinerii care aparţineau mişcării, autorul îi înfăţişa sub o lumină defavorabilă. Defavorabilă? Da. desigur, de vreme ce arăta că lipseau de la cursuri, că nu-şi dădeau regulat examenele, că veneau acasă seara tîrziu, că-şi supărau bieţii părinţi care se speteau să le plătească taxele şi să le cumpere cărţi.

încîntător e un prieten al lui Păstorel; tuciuriu, scund şi îndesat. Se numără şi el printre comesenii de la restaurantul din Icoană. Retrăgîndu-şi declaraţia dată la anchetă, nu vrea să recunoască aspectul duşmănos al

69

rostirilor acuzatului. Preşedintele stăruie mult, în sală se produce (înl fund) un fel de vagă rumoare, însoţită de o nespusă uimire. S-ar zice că în derularea filmului s-a produs o pană; nu că ar avea vreo importanţă, dai nu sade frumos. Martorul, cred, e macedonean, îl cheamă Arsenie Taşcui Dumba, şi trebuie că aparţine acelor familii de Aromâni care prin Ragusa, Viena şi Ardeal au ajuns în regat. (Altele, ca Şaguna, Stârcea, CapriJ Hurmuzachi, Grigorcea, Flondor se vor fi oprit în cadrul statului habsburgic tot pe pămînt românesc.) Există o ramură Dumba înnobilată de împărat, trăită la Curte, rămasă fidelă dinastiei şi oraşului imperial al valsului. (Iosif Roth a descris în Radetzky Marsch cazul - ciudat - al acestor exponenţi ai „naţiunilor conlocuitoare" care au fost şi au rămasa pînă la urmă slujitori devotaţi ai împărăţiei. La ei s-a referit şi Rebrean\m cu David Popp din Catastrofa. Şi nu de ei ţine şi Avram Iancu?)

Mai tîrziu, în puşcărie, aveam să aflu cît de sigure sunt prieteniile stabilite de macedoneni, cît de credincioşi, de statornici pot fi - deşi cu mare greu se dăruiesc. Ameninţările preşedintelui, din ce în ce mai eneil vate, dau greş. Preşedintele propune organului procuraturii să ceară în| instanţă arestarea martorului vădit mincinos. (Scena riscă să ia un caracter! cu totul ionescian: dacă Păstorel, întrebat de preşedinte, îşi menţine] declaraţia de vinovăţie de la anchetă - şi cum să n-o menţie? - înseamnă I că martorul, susţinîndu-i nevinovăţia, minte şi urmează să fie trimis în boxă ca sperjur în temeiul cuvintelor celui pe care a vrut să-l apere.) Procurorul reflectează, dar nu cere arestarea. I se acordă martorului două minute de gîndire. Martorul se face feţe-feţe, se încruntă, o roşeaţâl difuză îi acoperă negreala obrajilor, îşi încordează trupul mărunţel. După trecerea celor două minute martorul declară că acuzatul nu a vorbit duşmănos. Preşedintele, procurorul şi judecătorii dau a înţelege cu umerii, capetele şi mîinile că martorul e un idiot - şi-l trimit la loc cu mocoşite ameninţări. A învins!

Din rechizitoriul procurorului mă interesează îndeosebi acea lungă parte unde face analiza pledoariilor apărării. Le declară, în general,] sănătoase. Distribuie note, calificative, menţiuni şi observaţii critice.¹ Avocaţii-elevi stau cuminţi cu mîinile pe bancă. La sfîrşit - Mădârjac a fost citat negativ numai în treacăt - se vede că răsuflă uşuraţi. Le-a fost j cald.

Cînd ni s-a spus că vom avea dreptul să rostim un cuvînt final de apărare ni s-a atras atenţia că putem numai să ne recunoaştem vinovăţia! şi să cerem indulgenţa tribunalului. Bolile pot fi invocate? Pot. în numelef lui Păstorel se depune un certificat de neoplasm pulmonar.

Cei mai mulţi se mărginesc, pe scurt, a recunoaşte şi a aştepta verdictul. Pillat, cel dintîi, începuse: „Deşi n-am fost niciodată ur

anticomunist, totuşi datorită faptului că am socotit întotdeauna inadmisibilă o doctrină materialistă a violenţei, n-am putut să nu..." preşedintele a intrat în stare de frenezie; Dinu e întrerupt cu brutalitate, puştile automate par îndreptate dramatic asupră-i. Alecu, emoţionat, face o mea culpa generală, arată că vede în marxism singura soluţie şi-mi pare că lăcrămează; boierul generos de la paşopt, care sălăşluieşte în fundul sufletului său, a preluat conducerea conştiinţei. Altfel decît Alecu, dr. A. VI. îşi cere iertare cu vorbe ticluite şi lozinci şi-şi şterge ochii cu emfază. Simina vorbeşte spontan şi iute, ca de pe motocicletă, se cunoaşte că în vinele ei zvîcneşte sîngele unui fost membru al Legiunii străine din Africa, unui boier aventurier, unui muşchetar, unui paladin care - te miri din ce pricină sau pentru a veni în ajutor celui slab şi pipernicit sau a sfida pe cel tare - nu-şi cruţă nici vorbele, nici pumnii, nici sabia. Noica, demn şi palid, nu se recunoaşte vinovat faţă de codul tribunalului, dar se consideră adînc vinovat fată de prietenii pe care i-a tîrît aici după el şi cărora le cere să-l absolve. Marietta Sadova e jalnică, plînge, tuşeşte, se îneacă, evocă cele şaizeci de piese sovietice pe care le-a montat, invocă faptul că n-a avut niciodată moşii ori ranguri.

Dar eu? Eu mi-am pregătit cu grijă, din celulă, eventualul cuvînt final şi-l recit fără oprire: „Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, că nu am avut intenţia de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut că volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpretat ca un atac la adresa poporului român (ceea ce nu este) nu l-aş fi citit şi nu m-aş fi asociat la răspîndirea lui, deoarece am avut, am şi voi avea întotdeauna faţă de poporul român numai simţăminte de adînc respect şi neţărmurită dragoste.

Cuvinte destul de îndemînatice şi care - Dumnezeu ştie de ce, fiindcă n-or fi mai grozave decît ale celorlalţi - sunt ascultate de cîteşi patru grupe ale sălii în tăcere. Dr.-ul Al. G. mi-a spus apoi, la camera 18, că l-am emoţionat.

Cînd tribunalul se retrage, rămînem sub pază în boxă. Destinderea e generală. Avocaţii zîmbesc asemenea elevilor după examen. Ofiţerii şi anchetatorii răsuflă ca după inspecţie. Ostaşii îşi dezmorţesc picioarele.

Şeful gărzii, un plulonier ţigan care-i şi bărbierul Securităţii, foloseşte prilejul ca să se suie pe platformă şi să se aşeze pe scaunul grefierului.

De acolo ne priveşte covîrşit de fericire, aidoma călătorului care s-ar odihni pe tronul regesc în timpul vizitării unui palat ori s-ar urca, în clădirea unui parlament, la o tribună ilustră. Excursionistului i se pare, din vîrful anevoie atins al muntelui, că priveliştea care se desfăşoară în vale e pentru el anume. Cît de bucuros e vremelnicul grefier! îşi arată toţi dinţii. Poate

70

71

că e, cel puţin acum, singurul cu adevărat fericit din toţi cîţi sunt aici, toţj robi, toţi actori în diferite roluri într-o nevoită şi obositoare piesă.

Oare nu cumva întreaga mascaradă îşi află punctul de congruenţă în această cum nu se poate mai trecătoare şi tîmpă fericire a buzatului printre ] strămoşii căruia nu-i cu putinţă să nu se fi numărat şi un gîde?

Tribunalul reintră: sentinţa se va pronunţa după trei zile.

Suntem scoşi la repezeală. între uşa de ieşire şi dubă desluşim cer plumburiu, o seară de lapoviţă, împunsături de aer curat.

Interlaken, vara 1938

Nimeresc o zi rece şi hotelurile sunt toate pline. Mi se explică motiv are loc congresul unei asociaţii religioase internaţionale. The Oxfor Group. De care auzisem. E condusă de un orator şi propagandist foarte energic, Frank Buchman. Titlul unei cărţi scrisă de un discipol al său: 1 Numai pentru păcătoşi. Reputaţia cam mondenă a mişcării nu mă atragej greşesc poate, ca şi în cazul şcolii de înţelepciune de la Darmstadt.²⁵

în hotelul unde am fost pînă la urmă primit nu locuiesc decît membri 1 ai Grupului; de voie de nevoie şed la toate mesele alături de ei, care măi iau drept unul de-al lor. Cei mai mulţi sunt Englezi. Se pare că la un alt 1 hotel, mai luxos, se află şi o doamnă din România.

Munţii sunt ceţoşi, umezeala are drept consecinţă consumarea uni nuimăr sporit - adică astronomic - de ceşti de ceai. Contactul cu Englezii aceştia - sinceri, mereu bine dispuşi (lumea pentru ei reîncepe în fiecare zi proaspătă ca-n prima - mai bine zis a şasea), preocupaţi de stabilirea şi respectarea unor programe cît mai precise şi pline, gata la orice oră săi discute problemele cele mai delicate şi mai intime cu o degajare totală;, manieraţi cu simplitate, prevenitori, absorbiţi fără pic de făţărnicie de tot ce se leagă de spiritual şi sufletesc - este plăcut, amuzant şi chiar desfătător. Toată lumea vorbeşte, se mărturiseşte, pune întrebări indisl crete urmate de adînci tăceri, manipulează ceşti de ceai şi farfurioare cui biscuiţi, scot de prin buzunare carnetele în care se notează sute de adrese,] titluri de cărţi, nume de asociaţii religioase. Mă simt cucerit.

La început o senzaţie de a nu fi la locul meu. Apoi însă mă duc la toate conferinţele lui Buchman (niţel declamatoriu şi accentul pus pe orarii şi organizare), iau parte la şedinţele şi conciliabulele asociaţiei.! într-atîta sunt de prins încît renunţ la o excursie pe Jungfrau de dragul participării la o şedinţă a Grupului. Se ocupă în special de mine un tînăr funcţionar din Bedford, îl cheamă Manning şi-i un băiat tare bun; şi-unl

Irlandez, mai vîrstic, înalt şi chel, sunt piloţii mei, stăruitori şi niciodată stânjeniţi.

Nu mă interesează ce anume urmăreşte Grupul, ce-l desparte de numeroase alte secte şi uniuni protestante. Dar e primul meu contact zilnic şi susţinut cu oameni a căror principală preocupare e credinţa în Dumnezeu şi grija de mîntuire, care au făcut sacrificii băneşti pentru a veni aici, la Interlaken, care iau în serios tot ce fac şi tot ce discută. Oricît de mundan să fii şi nu se poate să nu te simţi atras de oamenii aceştia toţi curaţi. Naivitate multă, teologie sumară, la cei mai mulţi o cultură generală redusă, concepţii adesea candide. Dar şi frăgezime, farmec, o impresie de camere bine aerisite, nici umbră de tertipuri, vicleşug, blazare, dospire.

Numele Irlandezului mi-a plecat din minte, ori s-a pitit în ascunzişuri de materie cenuşie care-mi sunt inaccesibile. Mă văd astfel silit să-l pomenesc drept Irlandezul cînd mă rog pentru el în fiecare zi, ca şi pentru Grupul de la Oxford. în dimineaţa dinainte de plecarea lor păşeşte grăbit spre mine: te căutam, îmi spune, voiam să ştii ce am visat: mi-a apărut Domnul şi mi-a încredinţat că te va chema la El. Se vede că-l privesc întrebător, deoarece repetă, explicativ: vei fi printre cei care cred într-în sul.