Colecţie iniţiată şi coordonată de Ion Marinescu Coperta colecţiei §i grafica: Done Stan

Colecţie iniţiată şi coordonată de Ion Marinescu Coperta colecţiei §i grafica: Done Stan

Lector: Silvia Munteanu

Tiparul executat la „Polsib" S.A. Sibiu sub comanda nr. 7A486

-

Camil Petrescu

PATUL LUI PROCUST

Ediţie îngrijită şi curriculum vitae

de FLORICA ICHIM

EDITURA 100+1 GRAMAR

Bucureşti 1997

Este reprodus textul apărut sub supravegherea autorului:

Camil Petrescu - Patul luiProcust,

Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946.

ISBN 973-591-005-5

CAMIL PETRESCU-PAR LUI-MEME

"Literatura care mă interesează pe mine - cea substanţială, - refuză ţipi reprezentativi... Este o concepţie de ordin cantitativ, electoral, această reprezentare. Un tip reprezintă un număr cât mai mare de alţi ţipi şi atunci e declarat reprezentativ. E fals ca artă. Personajul substanţial nu reprezintă pe nimeni, este el. Este un tip semnificativ - nu reprezentativ. Nu e vina celor ce discută că nu se ştie asta, ci a esteticii care încă nu a ajuns la concepţia reală a semnificaţiei, decât târziu şi parţial, prin fenomenologie. Pe cine reprezintă Hamlet! Anglia? Danemarca? Pe nimeni. Nu e reprezentativ Hamlet, ci, incomparabil, semnificativ. Să venim la noi. Să discutăm pe trei scriitori substanţiali, «avânt la lettre» ca să zicem aşa. Mari încurcături a provocat confuzia dintre reprezentativ si semnificativ cu Ion eroul romanului lui Liviu Rebreanu. Dacă îl faci reprezentativ, iese o mare nedumerire. De fapt e semnificativ - este el însuşi - o mare creaţie, dintr-un om prea plin de gânduri şi viaţă. Să luăm cazul lui Mihail Sadoveanu. Până la 1926, era un scriitor reprezentativ al Moldovei. Pe urmă, cu cărţile lui dobrogene, cele de vânătoare şi acele încântătoare romane istorice, a devenit cu totul altceva. Nu mai reprezintă pe nimeni, ci pe el însuşi. Şi-a făcut o limbă foarte ciudată, care nu mai e cea moldovenească şi a devenit un scriitor de mare semnificaţii. Dar pe Tudor Arghezi? în câte cutiuţe nu au vrut să-1 bage, dar a fost mai mare decât toate cutiuţele. Rămânea întotdeauna ceva din el pe dinafară."

(Interviu în Timpul 10 aprilie 1943)

***

«Opera de creaţie nu e de a juca un "rol". Ea poate fi cel mult reprezentativă şi, în acest sens, fiind cu alte cuvinte substanţială, ea slujeşte, fără să-şi fi impus aceasta şi fără să i-o impună nimeni, toate cauzele mari ale istoriei. Gândiriştii au vrut să impună cu orice preţ un "rol" scriitorului. Din nefericire au izbutit şi iată unde am ajuns. îndurăm acum consecinţele "tradiţionalismului" şi ale "specificului naţional", instalate autoritar în spiritul românesc, după ce au biruit un "estetism" izmenit şi găunos.

Dacă am fost timp de aproape două decenii atacat de aşa zişii scriitori de dreapta pentru că n-aş fi şi eu un scriitor ortodox cu abundenţă de icoane în' fiecare paragraf al cărţilor mele, şi mai ales că aş fi lipsit de "specific naţional", nu mai puţin am fost atacat de alţi confraţi, aceştia foarte înaintaţi (după părerea lor) pentru că n-am gustat cât ar fi dorit ei un soi de literatură crezută foarte modernă şi numită de aceea modernistă (acum e ciudat că retrospectiv, după două decenii numai, pare destul de trezită) şi mai ales nu pricepeau entuziaştii mei confraţi cum de nu gust poezia lui P. Valery sau romanţele lui Andre Gide, specialităţi care lor le dădeau delicii artistice.

Dar eu n-am înţeles niciodată arta ca un "joc spiritual", fie şi "joc dur" şi, încă din 1921, unul din primele mele articole de critică literară însemna şi o denunţare a artei ca artificiu cum era proclamată în paradoxe sclipitoare de Oscar Wilde. Cu atât mai puţin mă interesa faimosul "act gratuit" al lui Gide.

La fel am arătat superficialitatea "poeziei pure" şi a "artei pure" în genere. Scrisul nu e o glumă, nu poate fi izmeneală intelectuală, minunea asta a cuvântului scris nu se putea naşte pentru ca să aibă cu ce să se joace oamenii care se cred superiori tocmai fiindcă n-au simţul realităţii şi nici sentimentul răspunderii pe care o implică gândul multiplicat în scris.

Opera de artă, care îşi pune preţul în acte de cunoaştere, trebuie să crească din substanţa socială, să aibă rădăcinile adânc înfipte în marea zbuciumare socială. Personal, de această intuiţie am fost dus atunci când am scris Jocul ielelor, Daatoa, Versurile de război, cele două romane, nuvela O seară cu masă bună şi iubire. De altfel, toată literatura mea are profunde implicaţii sociale, chiar atunci când acţiunea nu are acest caracter şi aci e partea cea mai neînţeleasă din această literatură. Mitică Popescu, de exemplu, nu se poate reprezenta de zece ani încoace din pricină că unul dintre personajele calde, simpatice, care iau parte la desfăşurarea acţiunei, este un evreu. Sunt lucruri pe care o critică dramatică "mic-burgheză" nu le poate pricepe. Substanţialul o depăşeşte... Dar, în afară de opera-creaţie, un scriitor este şi un om al epocii sale, e solidar cu toţi semenii lui. în acest sens, fără să-se amestece planurile, lăsând ca arta să fie creaţie substanţială, el trebuie să fie un militant al dreptăţii sociale, al solidarităţii naţionale. Munca intelectuală, Noocrap'a şi zeci şi zeci de articole din Teze şi antiteze (amintesc doar o infimă parte) arată mai de aproape cum înţeleg acest rol social şi naţional. Totuşi pentru un scriitor se impune primatul creaţiei şi militantismul său e numai subsidiar.»

(Interviu din Tribuni poporului-12 ianuarie 1945)

***

" - Ce spui despre rostul şi funcţiunea literaturii în ordinea socială?

- Rostul şi funcţiunea literaturii în ordinea socială nu pot interesa pe creatori, ele interesează numai factorii politici. Uneori sunt minunate vehicule de progres sufletesc, deci moral.

- Ce crezi despre putinţele noastre proprii de realizare între tradiţie şi viitor?

- Nu sunt un modernist, cu atât mai puţin ceea ce se numeşte un tradiţionalist. «Tradiţia» e un cuvânt fără sens, dacă nu cumva are sensul de podoabă de cadavru. Cultura e o continuă descătuşare. Spiritul creează forme noi, care, odată create ca plumbul căzut în apă, devin forme moarte. Existenţa e o continuă devenire, o continuă luptă cu ceea ce e fix. Am tipărit într-un singur exemplar un studiu de peste 50 de pagini despre «Substanţialism», scris de acum patru ani, în care îmi determinam poziţia mea spirituală în raport cu tradiţionalismul şi modernismul. Una e forma moartă a trecutului, cealaltă e forma care va muri mâine. Esenţialul este ceea pe e permanent sub temporal adică ceea ce scolastica numea substanţial şi ceea ce eu aş vrea să readuc în mentalitatea de azi. într-o formulă mai superficială, dar mai uşor de înţeles fiindcă e cunoscută din filosofia hegeliană: dacă tradiţionalismul e teza, iar modernismul antiteza, atunci substanţialismul e sinteza. Frunzele din anul trecut: tradiţionalism, frunzele din oricare an care va veni, modernism, copacul şi esenţa lui generatoare, substanţialism. Arta vine din trecut şi se prelungeşte sub formele viitoare. Nu e un copac uscat, nu e nici un stâlp vopsit verde, fără rSHarina dar pe care e scris cu litere ismenite: modernism.

- Cât poate fi de prielnică rodniciei artistice, sărăcia sau bunul trai al artistului? Artistul trebuie să se simtă înţeles de cei care-1 înconjoară?

m

- Artistul n-are nevoie să fie înţeles de cei care-1 înconjoară. El are nevoie însă de mari mijloace materiale ca să se realizeze. Acum când sunt în pragul bătrâneţii înţeleg că mi-am zădărnicit posibilităţile de artă, pentru că nu m-am îngrijit de condiţiile materiale ale năzuinţei mele. Ca să scriu îmi trebuie timp, independenţă, cărţi de consultat, contact cu viaţa. Numai banii îţi pot da toate astea. Toţi marii scriitori ai lumii au fost bogaţi. Câţiva erau să devină cu siguranţă mari, dacă ar fi fost bogaţi: Edgar Poe, Baudelaire, Eminescu. Scriitorii săraci nu trăiesc mult, iar geniali sunt numai scriitori care trec de 50 de ani. Ai nevoie de înţelegere numai întrucât cei care te înţeleg îţi înlesnesc truda. Ce nevoie am de admiraţia unui ministru român imbecil şi meschin?

- întrucât rostul artei este destăinuirea frumosului?

- Arta n-are ca rost al ei frumosul...

Frumosul este subiectivitate, arta este realitate fenomenologică, adică existenţa ideală, eternă şi universală. Permite-mi să nu adaog mai mult aici, că această preocupare formează tema lucrării mele viitoare (care nu va fi o lucrare în artă, ci despre artă).

- întrucât poate fi folositoare creap'unei artistice o înţelegere teoretică sau una dogmatică?

- Negreşit că ideea de esenţă implică un anumit sens de dogmatic, dar dacă se înţelege prin frumos expresia dogmaticului metafizic arunci încă odată, cred că e alături de artă. Arta e cunoaştere şi cunoaşterea exclude dogma. înţeleg ca subiect de artă sentimentul dogmei, nu expresia dogmei. Aici posibilităţi sunt.

^v - Insuccesul e o piedică de luat în seamă?

- Dacă eşti bogat, insuccesul nu trebuie să aibă asupra ta nici o influenţă. Dacă eşti sărac, însă, adică dacă îţi lipsesc condiţiile elementare ale realizării în artă, atunci insuccesul poate distruge o carieră. Căci, cât de cât, succesul, în societatea de azi, e legat şi de oarecare avantaje materiale, fără de care lumile haotice nu se pot topi în floarea de marmoră a cunoaşterii. P.oeţii geniali şi săraci, care au avut de luptat în artă, au murit în ospicii şi spitale. Un bancher spunea odată că averea presupusă i-a adus averea reală. Eu cunosc vreo doi scriitori români, cărora talentul presupus le-a adus talent adevărat.

- Acum întrebări de ordin pur personal care sunt mai mult un dar pe care ţi-1 cer: Care îţi sunt cărţile dragi care ţi s-au descoperit ca un "pământ şi cer nou"?

- "Le Kouge et le Noir" a lui Stendhal, "L'enfer" de Barbusse, "Critica raţiunii pure" a lui Kant, examinarea cunoaşterii de Bergson (în

IV

L'fivolution cr6atrice), o poezie franţuzească, citată pe jumătate în Ideea Europeană acum zece ani. unele note de Jacques Riviere, filmul "Danton" cu Janmngs, "A la recherche du Temps perdu" a lui Proust, acum de curând "Logische Untersuchungen" a lui Husserl. Aştept cu o extraordinară curiozitate să citesc în original sistemul estetic al lui Herbart şi Zimmermann, pare-se foarte puţin preţuit de esteticienii germani de azi, dar în care eu bănuiesc, din înconjurul pe care i l-am dat până acum, lucruri de început de serie."

(Interviu din Floarea de foc - anul I, 6 ianuarie 1932)

***

"- Cred că au fost totuşi artişti şi gânditori care v-au influenţat, anumiţi scriitori, pe care citindu-i, să vă simţiţi copleşit de personalitatea lor?

- Nu, totuşi chiar în acest sens. Au fost însă altfel de momente, mult mai importante în cariera mea: au fost ceea ce eu numesc acte de cataliză substanţială. Sunt într-adevăr doar momente, fulguraţii, dar urmările lor sunt mai importante decât lectura a sute de volume. E ceva analog cu actul aproape instantaneu al constituirii unui început de viaţă. M-am gândit adeseori să fac o menţiune scrisă despre aceste momente, căci le ţin pe toate minte anume, de vreme ce fiecare din ele a fost ca revelaţia unui continent nou. Simpla lor enumerare ne-ar lua totuşi timp şi mai ales loc.

- V-aş ruga să încercaţi, totuşi, să faceţi acest lucru pentru cititorii noştri.

- Din anii de liceu, dintr-un citat, dintr-o carte, citat reprodus într-o revistă condusă, mi se pare, de Cafon (nume de altfel compromis în literatură), am avut revelaţia imaginii. Era vorba acolo de un automobil, rămas în pană, noaptea pe câmp, ale cărui faruri atrăgeau siluetele negre ale oamenilor care aleargă curioşi, ca nişte lăcuste.

Al doilea moment a fost într-o lecţie a profesorului Rădulescu Motru, când fraza destul de simplă - că «vorbele nu sunt decât etichete care pot să nu corespundă conţinutului» mi-a dat revelaţia decalajului dintre expresie şi realitate.

Tot prin anul I de universitate, o discuţie vie cu profesorul Mihail Dragomirescu mi-a sugerat autonomia creaţiei estetice (nu teoria capodoperei, pe care nu am acceptat-o).

V

O lecţie despre teoria morţii naturale a lui Weissmann, făcută de P. P. Negulescu, mi-a deschis perspectivele tulburătoare ale apriilor logice şi biologice.

Un alt moment Căzusem prizonier în toamna lui 1917. Mi-am putut procura în lagăr «l'Evolution creatrice» a lui Bergson. Fraza: «Privesc acest pahar care e o abstracţie», mi-a revelat uluitor toată semnificaţia concretului şi a existenţei absolute. Numaidecât după război, un citat din "Ideea Europeană" mi-a descoperit un nou univers, al imaginii funcţionale. Nu-mi mai aduc aminte autorul, nici nu se puteau reproduce versurile întocmai. Era vorba de un soldat în agonie, căruia preotul îi citea slujba în latineşte la căpătâi. Iar preotul îl mângâia: «Dors petit soldat, la mort te parle latin».

Un alt moment au fost de fapt câteva din cele 5 minute petrecute în 1922 în Kunsthhitoriches Museum la Viena. Chiar de la intrare, de la parter, copleşitor. P. Breughel, bătrânul, mi-a descoperit în creaţie dimensiunea substanţialităţii.

Termenul de substanţă, însuşi, care avea să joace un rol decisiv în cariera mea, mi 1-a sugerat G. Călinescu, fără să se gândească la aceasta şi fără să-şi mai aducă azi, probabil, aminte, într-o notiţă a lui unde vorbea în treacăt de «un substanţial articol al dlui Camil Petrescu».

Este de adăugat, într-alt sens, studiul apropiat al lui Husserl, în care am fost copleşit de rolul intuiţiei esenţiale, dar cu anume rezerve. Iată dar care au fost aceste momente de cataliză."

(Interviu din Vremea, 14 februarie 1943)

***

'Tot leatul nostru este legat, fie că vrea, fie că nu vrea, de Descartes... pe de altă parte, va fi imposibil pentru cultura viitoare, autentică, să treacă peste elanul vital bergsonian şi peste durata pură a lui (în forma de realitate concretă). Cum vezi, geniul francez închide cultura modernă cu o paranteză la început şi cu o alta în sens invers la sfârşitul leatului...

Omul însă de care mă simt legat până la un soi de dizolvare e Marcel Proust şi opera lui. Am impresia că autorul seriei "A la recherche du temps perdu" anulează veacuri de literatură.

E de altfel, într-un anume sens (deşi prea celebru) destul de necunoscut în Franţa... Cel puţin alt "om", Jacques Riviere, e subevaluat, fiindcă a scris puţin şi a murit, ca să zicem aşa, ca scriitor tânăr. Geniu,

VI

însă, cu totul necunoscut - când sunt atât de cunoscuţi, vai, A. Gide şi Paul Valery - e Norton Cru, un profesor francez în Canada, autorul unei cărţi, a cărei semnificaţie va fi înţeleasă, pentru eternitate, abia după viitorul război. A fost confundat cu plevuşcă ignobilă a pacifiştilor umanitarişti... A scris cartea într-o vreme în care imbecilii trişti fac pe istericii ca să fie socotiţi curajoşi."

(Interviu din Rampa -1 aprilie 1935)

***

"- De ce au avem roman?

- Cu eroi care mănâncă trei săptămâni cinci măsline, care fumează cinci ani o ţigară, cu cârciuma din târguşorul de munte şi gospodăria cu trei coteţe a dascălului din Moldova, nu se poate face roman şi nici măcar literatură. Literatura presupune, fireşte, probleme de conştiinţă. Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conştiinţă sunt posibile, îl vedeţi d-voastră, de pildă, pe d. Pamfil Şeicaru erou de roman? Mânat de probleme de conştiinţă? Când d-sa ar putea fi, cel mult, Tandaler din Ţiganiada lui Budai-Deleanu. Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simţ al răspunderii dincolo de contingenţele obişnuite. Sau, cel puţin, chiar fără suport moral, caractere monumentale, în real conflict cu societatea [...]: Caracterul tare e combativ, imperialist. El nu se poate conţine. Nevoia de luptă e pentru el vitală. De aici, destinul tragic şi tumultuos al eroilor lui Balzac, Dostoievski sau Tolstoi. Romanul e luptă, ciocnire de caractere. Fără temeritate, fără aventură, fără ciocnire nu există conflict, nu există destin şi fără destin nu există roman."

(Interviu din Viaţa literari, 4 iunie 1927)

***

"- Cumscrip?

- Nu ştiu dacă are importanţă lucrul acesta, căci eu cred că un interviu nu are numaidecât scopul unei autobiografii, ci mai mult prilejul unei profesiuni de credinţă exprimată lapidar şi sintetic. Dar, în sfârşit, pentru că mă întrebi pot să spun că timpul joacă un rol foarte precis în modul meu de a scrie. N-am publicat, de pildă, niciodată, o poezie pe care să n-o

vn

, fi păstrat cel puţin doi ani în sertar sau o piesă de teatru pe care să n-o fi cercetat timp de doi-trei ani, de asemenea. Asta din cauză că n-am nici o încredere în prima versiune în care predomină pasiunea. E necesar acest timp pentru ca să pot vedea de la distanţă această primă şi subiectivă versiune. E necesar acest timp pentru a se echilibra şi obiectiva.

- Credeţi că aceasta e în funcţie de timp? O gândire permanentă la ceea ce ai produs în prima schiţă accelerează procesul. Şi în legătură cu aceasta vedeţi pentru senilor o "situaţie profesională" care să nu dăuneze artistului din el?

- Dacă prin scriitor înţelegi poet liric sau nuvelist, atunci nu văd pentru ce n-ar putea ocupa şi o funcţie oarecare sau îndeplini o altă profesiune. Nimic nu împiedică pe poet ca seara să-şi scoată haina şi să pună pijamaua, să schimbe cravata cu lavaliera, aşa cum făcea Maximilian într-un rol de poet anul acesta, să ceară servitoarei ceaşca cu ceai, să ia creionul în mână şi a doua zi să trimită două strofe sau o "schiţă" la revistă. Asta, la nevoie, de 365 ori în anii obişnuiţi şi de 366 de ori în anii bisecţi.

Autorul dramatic, însă, şi romancierul nu mai pot avea altă profesiune. Comerţul continuu pe care trebuie să-1 păstreze cu numeroasele lor personagii, unitatea de viziune, acea stare uşor contemplativă pe care o cere o creaţie de proporţii mai mari, care fac ca un creator de personagii să fie un permanent călător într-o lume ireală din care nu poţi să-1 aduci înapoi la fiecare jumătate de ceas, cer timp. Timp, de asemenea, mai cere transcrisul unui roman sau al unei piese de teatru, aşa că mai fiecare romancier sau autor dramatic îndeplineşte de fapt o funcţiune de amploiat-copist în propriul lui birou.

Ca să fiu mai limpede: se ştie că industria a obţinut ca lucrul să nu înceteze acolo unde sunt cazane mari de încălzit, a căror punere la punct cere ea însăşi un timp îndelungat. Nu poţi răci şi reîncălzi un cazan uriaş când se întâmplă patru sărbători într-o săptămână. Nu poţi chema şi rechema de şapte ori pe zi, din lumea lui, un autor care are în cap trei volume noi sau cincisprezece personagii de teatru a căror viaţă trebuie s-o trăiască.

Deci, aceşti scriitori vor trebui să trăiască din propria lor muncă. De aceea, romanul şi piesa de teatru înfloresc numai în ţările cu mijloace imperiale. Ţările şi statele mai mici trebuie să înţeleagă pe autorii dramatici şi romancierii autentici cu bogăţia de măsuri cu care se cultivă o specie într-un teren impropriu.

vm

Fiecare ţară încurajează ce-i lipseşte: Anglia, ţară industrială, încurajează agricultura, România, ţară agricolă, plăteşte mari prime pentru un kilogram de cuie sau de zahăr. Uneori, ca la noi în România, scriitorii suni propriii lor mecenaţi. Cunosc unii care ar putea să devină industriaşi fruntaşi, ingineri, avocaţi de seamă, dar care au preferat să scrie impunându-şi sacrificii personale şi mai ales impunând teribile sacrificii familiilor lor

Pe viitor însă nu mai merge aşa. Statul român, dacă are nevoie de talpă şi de cultură, trebuie să le protejeze pe amândouă deopotrivă. Scriitorii nu mai pot face sacrificii la infinit.

(Interviu din Rampa - 28 mai 1926)

***

"- Când ai început să scrii Patul lui Procust?

- Acum şase ani, în 1926.

- înaintea Ultimei nopţi de dragoste...?

- Da. Am adunat, în decursul timpului, câteva arhive de note şi fişe. Iată, acolo, în colţ o parte din ele.

Şi mai sunt încă foarte multe în birou.

Priveşte, aici, chiar revistele de modă necesare fidelei redări a îmbrăcăminţii eroilor. Memoria funcţiona prompt; cu toate acestea, trebuiau controlate datele vestimentare.

Şi în ceea ce priveşte stilurile mobilierelor, m-am informat din gazetele de specialitate, din reviste vechi...

Am dat câteva mii de lei pentru toate aceste publicaţii.

Ce zici? Aş mai putea scrie vreo două romane cu materialul ăsta!

Fiecare personaj îşi are cazierul şi mapa sa.

- îmi faci impresia unui procuror!

- Ai dreptate. Toţi eroii din romanul meu îşi au fişa documentară, păzită între coperte. Poftim - (... şi Camil Petrescu îmi oferă dosarul lui Nae Gheorghidiu, unchiul lui Ştefan, eroul Ultimei nopţi de dragoste... Citesc: «Nae Gheorghidiu: libidinos». Apoi laconic, urmează celelalte caracterizări).

- Văd numele lui Nae Gheorghidiu. Ce s-a făcut cu celălalt Gheorghidiu în noua carte?

- Despre Ştefan Gheorghidiu (idealistul chinuit din precedentul roman al dlui Camil Petrescu) nu mai vine vorba decât odată, la Cameră, când

DC

aflăm că a fost condamnat la zece ani închisoare pentru... trădare de patrie!

- Este adevărat că scrii a doua oară romanul în corectură?

- Dragă prietene, există, două moduri de a scrie un roman, două tehnici. Sunt unii literaţi care încep cu începutul, continuă cu mijlocul şi -când ajung la capăt - "fine" - şi, gata, au sfârşit romanul! Pe urmă, îl predau direct şi cu beatitudine tipografiei.

Să numim tehnica asta, a tricotajului. Ştii cum se face un pulovăr? Odată lucrul început jos, urcă spre gât şi se încheie cu mâneca.

Dar mai e o tehnică, să zicem: a arhitectului, care înalţă mai întâi scheletul casei, pe urmă face împărţirile pe etaje, şi, abia, către sfârşit, se întoarce ca să plaseze duşumelele, sobele, clanţele şi celelalte.

Aplicată în arhitectură metoda tricotajului, ar fi să începi cu parterul, să-1 mobilezi, să-1 decorezi, să-i pui parchet; pe urmă să construieşti etajul doi, etajul trei şi, apoi - terminând cu etajul şase, - dacă ai isprăvit la ora 5, la ora 5 şi 25 casa e locuibilă în întregime.

Mărturisesc, nu pot să folosesc această tehnică a tricotajului.

- Atunci care-imetoda?

- După ce am scris, în linii generale, romanul meu, am nevoie de un număr de corecturi, fiecare cu o menire precisă.

întâia constă în adăugarea episoadelor menite să fixeze caracterele; această operaţie dublează manuscrisul.

A doua corectură e sortită să adâncească momentele de interpretare psihologică.

A treia corectură urmăreşte numai adăugarea elementelor care caracterizează atmosfera.

A patra corectură urmăreşte tranziţiile.

A cincea are ca scop să pieptene frazele şi să lămurească nuanţele, realizând o cât mai mare expresivitate şi - fireşte - mai sunt necesare încă două corecturi normale.

- Cum sunt alea?

- Ei, ce ştii d-ta! (Râdem amândoi). Spre marea mea părere de rău, n-am izbutit să ajung, în lucrările mele, deocamdată, decât până la a patra corectură.

- Infiltrezi personajelor, pe care le creezi, ceva din experienţa d-tale de viafă?

- Un personaj este alcătuit dintr-o fuziune de personaje. Toate sunt sctrict autentice, dar plăsmuite din elemente disparate ca origină, contopite într-o nouă sinteză.

- Unii dintre lectori continuă să creadă într-o identitate a d-tale cu Ştefan Gheorghidiu.

- Atunci o să fie foarte încurcaţi viitorii mei cititori cu astfel de veleităţi, pentru că în noul roman sunt două personaje, principale, total diferite între ele şi care, cu toate acestea, rând pe rând, ar putea fi socotite ca oglindind personalitatea autorului.

- Apropo! Romanul este scris tot la persoana întâi?

- Da. Numai că sunt patru personaje de seamă: doamna T, Fred Vasilescu (fiul lui Tănase Vasilescu-Lumânăraru din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), actriţa Emilia Răchitaru şi poetul George Demetru Ladima, care vorbesc to{i la persoana intăi, plus autorul cărţii, care în foarte numeroase şi lungi note din josul paginii lămureşte momentele principale şi corectează memoria personajelor.

- Ueorge Demetru Ladima ar putea fi recunoscut Du ambianţa noastră scriitoricească de azi?

- Ştiu şi ea.. Nu cred, pentru că - deşi înfăţişează un poet de cea mai nouă formaţie ezoterică şi hermetică - este construit din elemente disparate ca origine, cum ţi-am mai spus.

George Demetru Ladima acţionează singur şi stăpân pe individualitatea sa. Scrie poezii, sunt ale sale şi se desprinde din paginile cărţii simpatic fără intervenţia autorului. Viaţa şi-o curmă prin sinucidere. Pentru redarea mentalităţii specifice scriitorului român am studiat cu atenţie patru poeţi de astăzi, care circulă printre noi.

-Numele lor?

- Până aici! De altfel, n-are nici o importanţă.

Ceea ce aş vrea să fie strict autentic este, mai cu seamă, atmosfera, unde n-aş putea admite nimic disparat, sub nici un cuvânt!

- Unde se desfăşoară acţiunea şi în ce an?

- în Bucureşti şi la Tekir-Ghiol, între anii 1926-28.

Dificultatea cea mare consta în redarea prin cuvânt a personajelor din acel interval de timp, personaje inevitabile şi cunoscute public prin funcţiunile lor.

Am fost nevoit, din cauza asta, să las director al Teatrului Naţional pe d. Valjan, deşi intervine în acţiune. Dacă aş fi pus în pagini, ca deţinător al acelei funcţiuni, în acel timp, pe un Ştefănescu oarecare, ar fi fost fals. Cum puteam spune că pe acea vreme era preşedinte al consiliului Ştefan Voiculescu, să zicem! N-ar fi părut o improvizaţie semănătoristă?

- Ce personaje din viaţa noastră politică şi culturală mai circulă în paginile romanului?

XI

- Printre alţii, apar, după o şedinţă la Cameră, bărbaţi politici ca: doctorul Lupu, Dassu, Mirto, Madgearu, Tancred Constantinescu.

Dintre scriitori, figurează ca nume, în două diferite împrejurări, Perpessicius şi Ion Pillat.

Perpessicius întovărăşeşte (în pagini, bineînţeles!), odată, pe stradă pe Nae Gheorghidiu, iar la Ion Pillat se prezintă poetul George Demetru Ladima, rugându-1 să intervină pe lângă doctorul Anghelescu, pentru a fi numit profesor de liceu.

Mai apar numele domnilor: Ion Sârbul, Tony Bulandra, Soare. Nu puteam să evit anumite nume, fără să dau o tentă de artificial.

* în orice caz, încă odată, personajele principale nu pot fi identificate cu nimeni.

- Ai făcut mai înainte o paranteză, din care am rămas cu impresia că intervine în acţiunea cărţii şi Ionel Brătianu...

- Aceasta tot în legătură cu faptul că Nae Gheorghidiu e ministru liberal remaniat. Ionel Brătianu se duce acasă la acesta, pentru a-i acorda, după obiceiul ştiut, o decoraţie de consolare şi - natural - legătura este cu nădejdile pe care le pune în acest gest Gheorghidiu şi măsurile pe care le ia fată de ceilalţi eroi.

- Acţiunea se petrece numai într-un anumit mediu social sau cuprinde întreaga viziunea vieţii sociale de după răzbea?

- în sens strict, acţiunea are loc într-un pat. însă, pe cale de amintire şi documentare, urmăreşte realizarea unei ambianţe, care îmbrăţişează viaţa literară, gazetărească, politică şi financiară, aşa cum era, de altfel, şi în Ultima noapte... al cărui spirit îl continuă.

- Care personaje din primul d-tale roman apar fi fa Patul lui Procust?

- Sunt două şi anume...

- Mă ierţi că te întrerup. Au suferit în noua carte vreo transformate?

- Nici una. însă întregiri, da, devenind personaje de resort

- Mulţumesc! Să continuăm.

- Aşadar, sunt numai două: Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu-Lumânăraru, asociatul lui, ambii acum factori politici şi economici importanţi. Propriu zis, eroul cărţii este fiul lui Tănase, Fred Vasilescu, aviator temerar şi secretar de legaţie.

- Dar doamna T. ?

- Scrisorile doamnei T., publicate în Cetatea literară, precedate de un portret de şase pagini în Nota formează un fel de prolog al romanului, încercarea de a identifica pe acel pe care-] iubea ea, duce la realizarea întregii cărţi.