Colin Falconer

— Adică pe tine.

— Bănuiesc că este un târg bun.

Stinse ţigara şi se sprijini de spătarul scaunului, cu mâinile sub cap.

— Te-am aşteptat mult timp şi mai refuzat. Mă resemnasem. Dar acum, soarta te-a adus aici. În aceste circumstanţe, nu mai este necesar să-mi pledez cauza. Alegerea îţi aparţine.

Marie îşi ascunse faţa-n palme. Ar fi fost uşor să aleagă moartea şi să-l înfrunte. Se pregătise pentru acest moment de când fusese arestată. Dar să mori încet, prin brutalitate şi viol, într-un bordel al unui lagăr de exterminare.

Îşi trase mâinile. Fir-ar el să fie. N-o s-o vadă târându-se.

— Mă mai doreşti încă?

— O să vedem, nu?

Netanel îl văzu pe Chaim aşteptând lângă coliba lui Meister când detaşamentul lor de muncă ajunse în curte.

Zăpada se topise, dar saboţii lui Netanel se afundau în praful de cărbuni. Chaim îi făcu semn.

— Deci ai trecut de selecţie.

Netanel încuviinţă din cap.

— Herrgottsacrament, ai idee cum arăţi?

— Mi-au luat oglinda de bărbierit.

— Nu trebuie să continui în felul ăsta.

— Nici tu.

Chaim pufni dezgustat.

— Azi-dimineaţă am fost la baracă când Leichenauto a venit să-ţi ia prietenii.

Arătă spre coşurile de la Birkenau, vizibile în această dimineaţă după săptămâni în şir. Un fum negru-gălbui se proiecta pe cerul albastru.

— Uite-i unde au ajuns!

— Dacă vrei să mă ajuţi, găseşte-mi un detaşament mai uşor.

— Evreii n-au voie să presteze munci mai uşoare.

— Îţi mulţumesc, Chaim. Mama ta ar fi mândră de tine.

Chaim ridică din umeri.

— Este o iarnă lungă, Netya. Sosesc tot timpul noi Häftlinge. Ai supravieţuit acestei selecţii. Dar sper că nu-ţi imaginezi ca vei supravieţui celei viitoare!

— Zise el şi se îndepărtă.

Netanel îl privi. Studie litera „K” prinsă de spatele hainei. Un evreu la fel ca mine. Dar nu pot să-mi trădez conştiinţa şi să-mi vând sufletul, aşa cum a făcut Chaim. N-au decât să mă bată, dar n-au cum să mă doboare dacă nu sunt de acord să devin unul de-al lor.

Da, vreau tare mult să supravieţuiesc, să ştiu ce s-a ales de Marie.

Orphan îl lovi cu bastonul între umeri.

— La treabă, evreu împuţit! Bunul doctor ţi-a salvat fundul ca să munceşti, nu ca să visezi cu ochii-n soare!

Netanel se alătură celorlalţi, aşteptând să primească uneltele din şopronul lui Meister.

Marie.

Partea a noua.

PALESTINA 1943

Talbieh.

Henry Talbot îşi lua micul dejun în curtea interioară. Era o dimineaţă luminoasă, liniştită. Cel mai bun anotimp al anului, se gândi el. Rândunelele se jucau în ramurile smochinului, iar vrăbiile ciuguleau printre frunzele viţei, hrănindu-se cu strugurii negri, dulci, în timp ce bătrânul Abdollah alegea mazăre, aşezat pe un scaun de trestie, în colţul grădinii.

Talbot simţi că-l mustră conştiinţa. Ori de câte ori savura astfel de momente se simţea ca un băieţel neascultător, care chiulise de la şcoală. Îşi aminti că acum, în Anglia, sora lui stătea probabil la coadă, să-şi ia raţia, iar fratele său mai mic privea cum curgea ploaia prin cortul său kaki din câmpiile Salisbur-ului.

Totuşi, războiul se apropiase foarte mult şi de el.

Anul trecut, pe vremea asta, Rommel intrase în El Agheila, la numai nouăzeci de mile de Alexandria. Muftiul, care fugise la Berlin după declanşarea războiului, făcuse apeluri frecvente la Radio Damasc, îndemnându-i pe egipteni să se revolte. Timp de câteva săptămâni, se aşteptase ca Panzer-ele germane să pătrundă în Cairo şi Ierusalim, aşa cum se întâmplase la Paris şi Varşovia. Zile-n şir arseseră luminile pe Dealul Sfatului Rău şi în Edificiul lui David; administraţia britanică se pregătea să plece pe fugă. Însă invazia germană fu oprită la Alamein şi acum trupele Afrika Korps ale lui Rommel erau înfrânte şi împrăştiate în peninsula Cape Bon.

Fără îndoială, fusese o mare dezamăgire pentru arabi.

Majid apăru cu un ceainic cu ceai proaspăt. Îl puse grijuliu în mijlocul mesei, adună firimiturile de pâine şi aşteptă.

Talbot îl privi nerăbdător. Relaţia lor se complicase în ultima vreme, iar acum şi-ar fi dorit să nu fi renunţat aşa de uşor la deosebirea dintre stăpân şi servitor.

— Cum te mai simţi, Majid?

— Splendid, mulţumesc, effendi Talbot.

Ezită.

— De fapt, aş fi vrut să vă rog ceva, effendi.

Ştiam, se gândi Talbot. Vreunul din protejaţii săi intrase în conflict cu poliţia palestiniană.

— Ai necazuri?

— Oh, nu, effendi. Este vorba de fiul meu cel mic Yusuf. Va fi circumcis sâmbătă.

— Şi vrei să-ţi dau liber? Nu-i nici o problemă.

— Este foarte frumos din partea dumneavoastră, effendi. Dar mă întrebam dacă dumneavoastră şi Nuiaua – Lady Talbot n-aţi vrea să ne onoraţi familia cu prezenţa?

Talbot puse jos ziarul.

— Este foarte amabil să ne inviţi, Majid.

Talbot îşi dădu seama că propunerea reprezenta o mare onoare. Era, de asemenea, şi foarte măgulitoare. Elizabeth va spune, bineînţeles, cu totul altceva.

— Va avea loc în satul meu natal, Rab'allah. Veniţi?

— Va trebui să discut mai întâi cu Lady Talbot.

Dar de ce nu? Se gândi el. Această vizită va întări relaţiile britanice-arabe; presupunând că nu mai aveau de gând să-l asasineze.

Şoseaua Off Salah ed-Din.

Rishou îşi parcă taxiul negru, marca Plymouth, pe stradă, lângă apartamentul lui Majid şi apăsă pe claxon. Majid scoase capul pe fereastra de la al doilea etaj şi-i făcu cu mâna. Peste câteva minute, apăru din nou îmbrăcat în cel mai bun costum european al său. Mirham îl urmă înveşmântată într-un thaub de mătase albă şi o eşarfă neagră pe cap. Acelaşi contrast de stiluri se reflecta şi în îmbrăcămintea fiilor şi fiicelor lor.

Majid se aşeză lângă Rishou, în timp ce Mirham şi copiii se înghesuiră pe bancheta din spate. Mirham şi băiatul cel mare se luptau cu nişte saci voluminoşi.

— Zahăr.

— Spuse Majid – zahăr britanic de bună calitate. Tate şi Lyle.

Rishou îi zâmbi.

— Tata va fi încântat.

— Englezii au fost buni cu noi – zise Majid, ignorând să precizeze că englezii nu ştiau absolut nimic despre această tranzacţie.

— Ce mai faci, Rishou?

— Bine, Majid.

— Cum îţi merge cu taxiul? Prosperi?

— În ritmul acesta vom deveni cei mai bogaţi oameni din Ierusalim. Vom fi invitaţi să luăm ceaiul cu Mandoob en Sami.

Taxiul fusese achiziţionat în mare parte din banii daţi de Majid. Războiul îi priise. Talbot îi încredinţase lui Majid toată administraţia gospodăriei sale, iar Majid oprea un comision de 15% din suma oferită pentru întreţinerea familiei Talbot.

— La fel de simplu ca şi când ai smântâni o găleată – se lăuda el.

Folosea aceşti bani ca să cumpere produse britanice valoroase – cum ar fi conserve de carne şi motorină – care aduceau profituri frumoase pe piaţa neagră. În acest fel, îşi dubla şi îşi tripla câştigurile de fiecare dată. Şi uite aşa reinvestise în Plymouth şi în permisul pentru taxi.

În timp ce conducea, Rishou îl studia din colţul ochilor. Majid se îngrăşase. Avea două rânduri de bărbi şi burta îi atârna peste cureaua pantalonilor săi vestici. Da, se gândi Rishou, britanicii au fost într-adevăr buni cu noi.

Nu intenţionaseră, dar aşa se întâmplase.

Rab'allah.

Când Rishou nu folosea taxiul, îl lăsa parcat în faţa cafenelei, cu radioul dat la maximum, aşa încât clienţii să poată asculta buletinele de ştiri de la Damasc. Siria se afla sub controlul guvernului francez de la Vichy şi rapoartele despre război se deosebeau foarte mult de ce auzeau de la postul de radio britanic din Ierusalim. Însă, un singur lucru era foarte clar. Deocamdată, germanii nu mai aveau nici o şansă să-i alunge pe britanici din Palestina. Miracolul promis de Muftiu nu se produsese.

— Am fost trădaţi – ţipă Izzat când buletinul de ştiri se încheie.

Aceste vorbe deveniseră un fel de litanie personală.

— Insh'allah. A fost voinţa lui Dumnezeu – zise Zayyad.

— Oare este voinţa lui Dumnezeu să ne vindem merele, smochinele şi oile britanicilor? Ba chiar şi luptătorii noştri pentru armata lor? Asta însemna să ne înfruntăm duşmanii?

Se făcu linişte în camera plină de fum. Toţi ştiau că Zayyad hotărâse să vândă produse guvernului mandatat şi să permită unor săteni sa muncească la baza militară RAF din Ierusalim. Acuzaţia lui Izzat era menită să-i submineze autoritatea. Oare cum va reacţiona Zayyad?

Din taxiul lui Rishou răsuna muzică orientală.

Dar Majid fu cel care vorbi primul.

— Britanicii nu sunt duşmanii noştri – zise el.

— Ba da, ţin cu evreii!

Majid sări în picioare.

— Cum? De ce spui că britanicii sunt împotriva noastră? Uită-te la tine! Mori de foame? În toată Palestina nu găseşti pic de zahăr, cafea, orez şi grâu. Dar eu ţi le aduc pe toate. Şi ghici de unde? De la britanici! Unii dintre voi au biciclete, puteţi cumpăra ţigări Player în loc să răsuciţi tutunul vostru de proastă calitate. Jamil Sinnawi are propria sa toaletă pentru că britanicii i-au dat de lucru la depozitele armatei. Şi uitaţi-vă cum sunteţi îmbrăcaţi!

Câţiva se priviră prin fumul gros. Unii aveau haine vestice sub abbayah-uri, mulţi purtau ceasuri de mână şi ţineau între degete pachete de ţigări Player. Poate că Majid avea dreptate.

— Aţi fi avut toate aceste lucruri dacă n-ar fi fost britanicii?

— Toate darurile vin de la Allah – zise Izzat.

— Atunci poate că şi evreii sunt un dar – interveni Rishou.

Câţiva oameni izbucniră în râs şi Izzat se făcu roşu la faţă.

— Muftiul spune că Adolf Hitler este inamicul declarat al evreilor. Deci, este prietenul nostru. Iar britanicii sunt duşmanii lui Hitler. Deci, şi ai noştri!

— Britanicii ne-au promis să ne acorde independenţa. Şi ei nu ne-au minţit niciodată – zise Majid.

— De ce să ne dea cineva ceea ce este al nostru de drept? Dacă ne-am fi răsculat şi am fi luptat cu toţii când Muftiul a declarat jihad-ul, germanii ar fi fost aici acum!

Majid încercă să-l reducă la tăcere, dar Rishou îl opri.

— Nu, frate, prietenul nostru are dreptate, probabil. Poate aşa s-ar fi întâmplat. Dar, spune-mi, Izzat, cum intenţiona Muftiul să scape de germani?

— Germanii ne-ar fi lăsat să ne guvernăm în pace.

— Dar, dacă ne plac atât de mult, poate că ar fi vrut să rămână.

— I-au dat cuvântul Muftiului.

Rishou clătină din cap.

— Ştii, Izzat, poeţii nu s-ar putea inspira prea mult din inteligenţa ta.

Izzat se strâmbă.

— Eu n-am fost la şcoala britanică, ca tine, Rishou, dar ştiu ce văd. Evreii au venit şi ne-au luat pământul. Britanicii i-au lăsat. Când te duci în Locul Unde A Murit Smochinul şi te uiţi în vale, ce vezi? Evrei! Evrei pe pământul care a fost odată al nostru.

— A fost o mlaştină.

Izzat îl ignoră.

— Dar evreii care şi-au construit o fermă la al-Naqb, lângă, satul meu? Bunicul şi-a păscut oile pe acest pământ.

Se spune că a făcut şi alte lucruri cu oile, se gândi Rishou. Dar Izzat reuşise să-şi demonstreze punctul de vedere.

— Ce-i făcut e făcut. Britanicii au promis că n-o să mai vină nici un evreu.

— Sunt deja prea mulţi. Nu vrem că evreii să defileze pe sub nasul nostru cu femeile lor cu picioarele şi braţele goale. Şi nu vrem ca bărbaţii lor să se holbeze la femeile noastre, şi nici să transforme pustietatea lăsată de Allah în marea lui înţelepciune.

— Ajunge!

— Exclamă Zayyad.

Se făcu linişte. Toţi întoarseră capul spre muktar. Zayyad ştia că ar fi trebuit să pună capăt discuţiei mai devreme, dar, dacă nu i-ar fi lăsat pe tineri să vorbească, mai târziu ar fi şuşotit între ei, pe furiş. De aproape zece ani se certau din cauza evreilor. Izzat avea dreptate. Evreii se instalaseră pe un pământ care fusese al arabilor de sute de ani. Însă acum era prea târziu.

— Britanicii şi-au dat cuvântul că ne vor încredinţa Palestina. Între timp, ne-au făcut să prosperăm ca niciodată. Trebuie să avem încredere în ei.

Izzat arătă spre fotografia din perete, înconjurată de flori proaspete. Wagil.

— Cum mai poţi avea încredere în ei după ce ţi-au omorât fiul?

Zayyad îşi strânse mâna în pumn.

— Tu ce-ai face, Izzat? Dacă n-aş negocia cu englezii, ar pune alt muktar în locul meu. De exemplu, pe unchiul tău Daoud. El este revoluţionar atâta timp cât nu-i afectează comerţul pe piaţa neagră.

— Trebuie să ne supunem ordinelor Muftiului.

— Şi să revenim la vechile obiceiuri? Ei bine, îndrăzneşte să-i spui lui Jamil Sinnawi să se întoarcă pe câmpurile lui bolovănoase şi să trudească toată ziua în soare pentru câteva chintale de orz putred.

— Este timpul să proclamăm Palestina provincia noastră. Britanicii nu sunt invincibili. Se albiseră la faţă ca femeile când aflaseră că vin germanii!

— Dacă avem răbdare, nu va fi nevoie să ne batem. Nu vreau să plângă şi alţi taţi după fiii lor aşa cum am plâns eu după al meu.

— Dacă nu acţionăm acum, vom plânge oricum mai târziu!

— Strigă Izzat.

Apoi, sări în picioare şi ieşi în fugă din cafenea. Nu scoase nimeni nici o vorbă. Se auzea doar muzica din Plymouth.

Zayyad clătină din cap. Blestemat să fie Muftiul, şeicul Daoud şi Izzat Ib'n Mousa! Fie ca Allah săi trăsnească şi să le reteze testiculele!

În timp ce ieşea din cafenea, Rishou îl auzi pe Rahman strigându-l. Rahman era fiul lui cel mic şi liniştit. Băiatul alergă şi-l prinse de mână.

— Ce este? Zise Rishou. Ce s-a întâmplat?

— Repede!

Cauza îngrijorării lui Rahman era Ali, fratele său – un îngâmfat şi un încăpăţânat, la fel cum fusese şi tatăl său la vârsta lui. Se luase la bătaie cu Hamad, unul din băieţii din sat, cu trei ani mai mare ca el şi cu un cap mai înalt. Când apăru Rishou, îl găsi pe Ali cu nasul însângerat. Zăcea în praf în spatele casei şi Hamad stătea deasupra lui. Prietenii lui Hamad îşi ridicară privirile.

Când Ali îl văzu pe Rishou, sări în picioare. Din mândrie, se gândi Rishou. Toţi copiii mei sunt exageraţi de mândri.

Hamad îl zări şi el pe Rishou şi se dădu cu un pas înapoi, nesigur. Ali profită de această ezitare şi se năpusti cu pumnii asupra lui. Hamad reacţionă instinctiv şi pumnul lui îl lovi în cap pe Ali. Ali se clătină şi căzu într-o parte.

Khadija alergă spre ei din casă.

— Încetaţi!

Dar Rishou o apucă de mână şi o ţinu clătinând din cap.

— Este rănit!

— Taci din gură!

— O apostrofă Rishou.

Khadija îi cercetă faţa şi observă ce hotărât era. Ar fi periculos să-l contrazică.

Ali se ridică.

Hamad, îşi lăsă mâinile în lături. Se uită temător la Rishou.

— Gata, Ali, ajunge. Nu vreau să-ţi fac rău.

Ali se năpusti din nou şi-i dădu doi pumni, înainte ca Hamad să apuce să-şi revină din uimire. Voia să termine. Dacă îl rănea pe Ali, Rishou l-ar fi pedepsit mai mult ca sigur. Dar nu putea nici să plece ca un prost.

— Ajunge, Ali! Gata, suntem prieteni.

Se aplecă şi întinse mâna băiatului. Ali îl trânti pe jos şi se aruncă peste el. Dădu cu pumnii de două-trei ori în băiatul cel mare. Dar Hamad era mult mai solid, îl aruncă zvâcnind din umeri şi-l izbi în bărbie, făcându-l să aterizeze direct cu faţa-n pământ.

Hamad sări în picioare. Îi curgea sânge din gură. Acum era într-adevăr speriat. Oare de ce nu-l oprea Rishou? Ali era un ticălos mic, dar nu voia să-i facă rău.

Khadija s-ar fi dus la fiul ei, dar Rishou nu-şi slăbea strânsoarea. Ali se ridică încet în genunchi şi scuipă noroiul din gură. Era mânjit de sânge pe toată faţa.

— Rămâi unde eşti îi şuieră Rahman.

Ba nu, o să se ridice, se gândi Rishou.

Ali se ridică.

— Vine englezul! Strigă unul din prietenii lui Hamad.

Văzuse praful ridicat de maşina lui Talbot. Ceilalţi băieţi îşi pierdură imediat interesul pentru luptă şi se împrăştiară. Hamad îi urmă uşurat.

Ali se uită la Rishou şi Khadija.

— Du-te şi spală-te pe faţă la fântână! Zise Rishou.

Ali plecă împleticindu-se, urmat de Rahman.

— Ar fi trebuit să-i opreşti! Zise Khadija.

— Trebuie să înveţe să se bată.

— Hamad este mai mare ca el.

— Nu ne putem alege întotdeauna duşmanii.

— Este doar un copil.

De când este mamă s-a schimbat, se gândi Rishou. Credeam că seamănă cu o găleată goală, în care tatăl ei şi-a vărsat toate părerile. Acum are propriile sale priorităţi: fiul ei.

— Într-o zi va fi un adevărat Hass'an, zise Rishou.

— Ba nu, într-o zi o să-ţi sece lacrimile din cauza lui.

Roverul se opintea pe drumul noroios. Era primăvară şi dealurile se acoperiseră de flori: irişi sălbatici, maci şi anemone galbene, roz şi purpurii se iveau pe după pietre. În maşină era cald ca într-un cuptor şi dealurile Iudeii se cufundaseră în pâclă. În curând se va stârni hamsiin-ul.

— Spune, Henry – zise Elizabeth, făcându-şi vânt nervoasă cu o batistă parfumată – cu ce ocazie se dă această petrecere?

— Este ceremonia circumciziunii. Un eveniment foarte important pentru un copil arab. Cum ar fi confirmarea la englezi.

— Fără tăiere împrejur.

— Exact.

Roverul trecu peste o ridicătură şi Elizabeth scoase un strigăt, proptindu-se în scaun.

— Sunt şi eu invitată să asist la tortură sau eu trebuie să aştept afară şi să număr strigătele?

— Pentru numele lui Dumnezeu, Elizabeth!

— Nu te îngrijora Henry. Este o vizită diplomatică. N-o să te fac de râs vomitând sau ceva de genul acesta.

— Va trebui să participăm la masa festivă care va urma.

— Vrei să spui că va trebui să şi mâncăm ce servesc?

Talbot inspiră adânc. O făcea special, bineînţeles. Perversă cum era, îi va place mai mult ca sigur ceremonia. O să aibă ce povesti prietenilor ei îmbibaţi cu gin de la clubul de bridge.

Excursia din această după-amiază fusese încurajată de Înaltul Reprezentant al Coroanei. Acum, politica guvernului urmărea să-i atragă pe arabi de partea lor. La Radio Ierusalim se transmisese de curând că doctorul lui Hitler era evreu şi regele Angliei bea cafea arăbească. Veştile că naziştii omorau evrei în lagărele de concentrare – Talbot considera că aceste poveşti erau exagerări americane – nu se dăduseră publicităţii, de frică să nu trezească simpatie în rândurile arabilor. Oficialităţilor britanice li se interzisese chiar să-l critice pe Muftiu care locuia la Berlin şi-l susţinea activ pe Hitler.

Ajunseră în vârful dealului şi zăriră colibele Rab'allah-ului, înconjurate de livezi de pruni, măslini şi smochini. Sub pomi se întindeau câmpiile aride.

— Rab'allah, zise Talbot.

— Ah!

— Zise Talbot – ce ciudat.

Mirosurile se făcură simţite primele. Duhoarea înţepătoare a lemnului ars, fumului, bălegarului, urinei şi trupurilor încălzite de soare şi răcorite de vânt. Era mirosul proaspăt al vieţii, naşterii, zămislirii şi morţii. Evoca ritmul neîntrerupt al secolelor, o aromă pestilenţială, neschimbată de pe vremea lui Abraham.

În timp ce se uita la feţele din jurul lui, la ochii curioşi, obrajii maronii, nebărbieriţi şi dinţii rupţi, Talbot îşi dădu seama pentru prima oară de natura forţelor care se aflau în conflict. Aceşti oameni reprezentau ritmul natural al vieţii, aşa cum se povestea în paginile Bibliei; evreii, în schimb, reprezentau secolul douăzeci. Ei aduseseră irigaţia, şorturile, femeile, ştiinţa şi gândirea europeană. Pe aceste locuri străvechi, biblice, văzu conflictul dintre omul modern şi propria sa moştenire ereditară.

— Ah, Doamne, ce pute.

— Zise Elizabeth – o să leşin!

Se înghesuiră în maşină. Toţi voiau să-i atingă. Mai ales femeile păreau fascinate de rochia lui Elizabeth. Unele încercau să-i smulgă pălăria.

— Pentru Dumnezeu, Henry, fă ceva!

— Ce propui, Elizabeth?

— Pufni Talbot când altă figură îmbrobodită încercă să-i ia geanta din piele de crocodil.

Talbot respiră uşurat când îl zări pe Majid croindu-şi drum prin mulţime în costumul său impecabil şi cu cravata purpurie de mătase.

— Effendi Talbot!

— Strigă el – Lady Talbot! Ce bine îmi pare că aţi venit!

Oamenii se dădură la o parte respectuoşi.

Talbot clătină din cap recunoscător.

— Bună ziua, Majid! Sper că n-am întârziat.

— Bineînţeles că nu!

Elizabeth făcu semn spre unul din călăreţii care-i escortaseră. Era un bărbat chipeş, cu o barbă deasă, neagră, ochi întunecaţi şi cruzi şi zâmbet batjocoritor. Se sprijinea în şa şi-i privea.

— Cine este?

— Îl întrebă pe Majid.

— Fratele meu Rishou; o să vi-l prezint mai târziu.

— Sper – zise Elizabeth.

Pe Talbot îl apucă furia. Pentru o femeie educată ca ea, Elizabeth se comporta câteodată fără nici un pic de bun-simţ.

— Îmi pare rău pentru această îmbulzeală – zise Majid. Mă tem că toţi sunt foarte curioşi să vă cunoască.

— Nu curiozitatea mă deranjează – zise Elizabeth. Nu poţi învinui oamenii că sunt curioşi. Pe mine mă deranjează igiena – adică lipsa ei.

Talbot o privi aspru, iar Majid se prefăcu că nu înţelege.

— Pe aici – zise el şi-i conduse spre casa lui Zayyad. Tata doreşte foarte mult să vă cunoască.

De îndată ce intrară, Rishou îl căută pe Majid.

— Deci acesta este marele effendi Talbot şi femeia lui – zise el.

— Da, grozavi oameni! Mă înţeleg bine cu amândoi!

Erau unsprezece în cameră: Zayyad, Talbot, Majid, soţiile lui Zayyad, Soraya şi Ramiza, Khadija, Mirham, cei doi băieţi, Rahman şi Yusuf, Naji Azzem, cel care făcea circumciziunea, şi Rishou. Reprezenta un moment important din viaţa băieţilor; din această clipă, vor fi etichetaţi fie ca leu, fie ca oaie. Ali fusese circumcis cu un an înainte şi nici nu clipise. Când cuţitul sclipise în camera slab luminată, strigase:

— Sunt un Hass'an şi sunt obişnuit cu durerea!

Aşa cum îl învăţase Rishou. Rishou avea motive să se mândrească cu Ali. Rahman era altfel. Nu ştia cum se va comporta.

Băieţii stăteau pe podea, goi de la jumătate în jos, uitându-se în tavan. Rishou aştepta ascultând şoaptele din jurul lui. Majid îi explica lui Talbot în engleză că omul care va executa operaţia era în acelaşi timp bărbierul satului şi cânta din fluier la nunţi.

Între timp Khadija o tachina pe Mirham.

— Uită-te la Yusuf al tău. Nu prea are cine ştie ce păsărică! Oare ce-o să taie Naji?

— Este mai mic ca Rahman – protestă Mirham. Va creşte.

— Eu una am văzut păduchi mai mari pe măgarul meu – zise Khadija şi Rishou fu cât pe ce să pufnească în râs.

Ce limbă ascuţită avea.

— Uită-te, în schimb, la Rahman al meu – continuă ea fără milă. La numai şase ani, are o statură de cal. Iar păsărică lui va fi invidia tuturor fetelor când va creşte.

Dar curajul Khadijei dură până în momentul când Naji scoase briciul. Era acelaşi pe care-l folosea pentru bărbieritul clienţilor săi. Când se aplecă să se apuce de treabă, femeia se năpusti afară.

Rishou observă că Talbot se albise la faţă.

În timp ce Naji lucra, Rahman continua să se uite-n tavan. Îşi încleştase bărbia fără să clipească. Ah, Rahman al meu, se gândi el. Sunt mândru. Nu m-ai făcut de râs.

Se terminase.

Soraya, bunica lui Rahman, se aplecă să-l doftoricească. Unse rana cu untură de oaie, ca să aline durerea, şi apoi bandajă penisul în pânză înmuiată în ulei de susan.

Acum era rândul lui Yusuf.

La prima picătură de sânge, copilul răcni şi încercă să fugă. Majid şi Rishou trebuiră să-l ţină de mâini şi de picioare, pentru ca Naji să-şi termine treaba. Din cauză că se zbătea, bărbierul era obligat să lucreze mai încet şi cu mai multă grijă, iar strigătele lui Yusuf păreau să nu mai contenească. Mirham ieşi suspinând.

Când se termină, Soraya se aplecă să-l oblojească. Băiatul scâncea ca un prunc.

Rishou se uită la Majid. Era alb la faţă de umilinţă.

Dar nimeni nu observase că Talbot leşinase.

Zayyad rosti o scurtă rugăciune de mulţumire din Coran şi începu ospăţul.