Colin Falconer

Tel Aviv.

Mai mulţi bărbaţi şi femei se aflau în jurul biroului lui Mordechai Yarkoni din Casa Roşie. Studiau harta trasată în creion, întinsă ca o faţă de masă colorată.

Asher Ben-Zion făcea parte din grup. Era din nou comandantul misiunii pe care plănuiau s-o ducă la bun sfârşit. Restul erau comandanţi Palmach de pluton; dintre ei făcea parte şi Rebecca Orenstein, bandajată la mâna stângă în urma rănii de acum câteva săptămâni la En Josef; mai era, de asemenea, un tânăr şi dur supravieţuitor al lagărelor de concentrare, care se afla la prima sa misiune. Îl chema Netanel Rosenberg.

Mordechai Yarkoni se aplecă înainte. Lumina proiectată de becul din tavan îi făcea părul castaniu să lucească aidoma unui stejar lăcuit.

— Sunt turnuri de pază aici şi aici.

— Zise el, arătând cu degetul pe hartă.

— Lagărul este înconjurat de cinci metri de sârmă ghimpată. Înăuntru se află şase sute de camarazi de-ai noştri din Europa, majoritatea luaţi acum două săptămâni de pe vasul Theodor Herzl. Britanicii ameninţă că-i trimit în Europa.

Se uită în jurul mesei, cu ochii strălucind de mânie.

— Or, asta nu se va întâmpla, zise el.

— Câţi soldaţi? Întrebă cineva.

— Trei sute, răspunse Yarkoni.

Se auzi un fluierat prelung. Trei sute! Vor fi depăşiţi şi numeric şi ca armament.

— Dar există un punct foarte slab, adăugă Yarkoni zâmbind, iar bărbaţii şi femeile grupaţi în jurul mesei păreau să se relaxeze.

— Mulţi din soldaţii garnizoanei sunt neînarmaţi. Armele lor sunt depozitate aici, în arsenal, sub pază. Dacă l-am putea sabota, i-am scăpa fără mari pierderi.

— Care unităţi vor ataca arsenalul? Întrebă Rebecca.

— A ta şi a lui Netanel. Tu vei comanda.

— De ce nu tragem în reflectoarele din turnuri ca să tăiem firele de alimentare? Propuse cineva.

Yarkoni clătină din cap.

— Dacă facem asta, îi prevenim pe englezi. Trebuie să trecem de sârma ghimpată înainte să atacăm turnurile.

Arată din nou pe hartă.

— Clădirea principală se află aici. Am aranjat o diversiune care să ţină santinelele ocupate în timp ce unităţile Rebeccăi şi ale lui Netanel vor intra în lagăr.

Încuviinţară cu toţii.

— După cum ştiţi, douăzeci din camarazii noştri s-au infiltrat în tabără în ultimele săptămâni. Mâine seară, la zece fix, vor stârni un foc în spatele lagărului. Intenţionează să creeze o diversiune. Să arunce cu pietre în santinele, ceva de genul acesta, în acest timp, doi din oamenii noştri vor scoate prizonierii, spre marginea lagărului.

— O să-i vadă santinelele din turn, remarcă cineva.

— Bineînţeles. Dar vor crede că încearcă să scape de foc. N-o să tragă dacă nu se apropie de sârma ghimpată.

Se uita la hartă.

În timp ce se întâmplă toate acestea, detaşamentele Rebeccăi şi ale lui Netanel se vor infiltra în lagăr şi se vor îndrepta spre arsenalul cu explozive. De îndată ce vor auzi detunătura, unităţile rămase vor ataca turnurile de pază, iar Asher va lua o companie de Carmeli şi se va ocupa de clădirea ofiţerilor. Fiecare va avea în grijă câte doi prizonieri şi-i va duce înapoi spre camioane.

— Este în ordine pentru femei, zise Rebecca, dar toată lumea ştie cum sunt bărbaţii. Dau unii peste alţii în întuneric.

Izbucniră cu toţii în râs, mai ales femeile. Atunci, Yarkoni le spuse:

— Va fi lună plină la noapte şi meteorologii au anunţat vreme frumoasă. Ne va da suficientă lumină. Suficientă chiar şi pentru bărbaţi.

— Şi ce se întâmplă cu cele două plutoane de la arsenal?

— Întrebă Asher.

— Imediat ce-l distrug, se vor întoarce şi se vor regrupa cu unităţile din interiorul sârmei ghimpate. Apoi vor trage ca să-i acopere pe ceilalţi. Nu vor opune prea multă rezistenţă după pierderea arsenalului, pentru că englezii nu vor mai avea pur şi simplu cu ce să lupte.

— Atunci de ce nu tăbărâm pe ei să-i omorâm pe toţi? Întrebă cineva.

Toţi cei prezenţi întoarseră capul. Asher îşi ridică privirile să vadă cine vorbise. Era Netanel.

— Scopul nostru este să apărăm oamenii, nu să ucidem bărbaţi neînarmaţi.

— Sunt soldaţi. Se află aici ca să ne omoare.

— Noi nu procedăm aşa, râse Yarkoni pe un ton hotărât, care nu mai invita la comentarii.

Asher îl privi mirat pe Netanel. Lumina becului îi accentua dungile de pe faţă şi ochii reci. Omul îl înspăimânta într-un fel şi se întreba dacă făcuse o alegere bună în privinţa lui. Dar îl impresionase pe socrul său în timpul instruirii din deşert, iar Yaakov Landauer nu era genul de om care să se lase uşor impresionat. Îl alesese pe Netanel pentru o pregătire suplimentară de încă cinci săptămâni ca să devină comandant de pluton.

Asher se întreba ce-l mâna de la spate. La fel ca noi toţi, dorea ca evreii să aibă propria lor ţară, unde să se poată simţi în siguranţă. Dar mai era ceva în ochii lui, ceva mai mult religios decât patriotic. Mulţi din supravieţuitorii lagărelor de concentrare aveau un foc în ei care-i ajutase să reziste. Dar, în cazul lui Netanel remarcase o notă sumbră, răuvoitoare.

— Alte întrebări? Se interesă Yarkoni.

Nu scoase nimeni nici o vorbă. Sugestia lui Netanel îi făcuse pe toţi să se cutremure. Asher putea citi cu uşurinţă feţele celorlalţi comandanţi: bun, vor muri câţiva soldaţi britanici. Dar este vorba de luptă, nu de crimă.

Noi nu suntem nazişti.

Harta fu împăturită şi cineva se duse să aducă cina de Seder. În seara aceasta era prima noapte de Paşte. Matzoh-ul, ierburile şi mielul fript fură aşezate pe masă, iar vinul rubiniu Muntele Carmel fusese pus într-o cupă, după uşă, pentru prorocul Ilie. Bărbaţii îşi acoperiră capetele cu tichie şi Yarkoni luă Haggadah şi începu să citească.

— De ce această noapte este diferită de celelalte nopţi? Spuse Asher.

Mordechai Yarkoni îşi ridică mâinile, cu palmele sus, şi citi textul dinaintea lui.

— Această noapte este diferită pentru că sărbătorim cel mai important moment din istoria poporului nostru, în noaptea aceasta celebrăm eliberarea din sclavie.

Ierusalim.

Căpitanul James Talbot de la Divizia a 6-a Aeropurtată sorbi din pahar. Restaurantul era plin, dar atmosfera părea reţinută! Conversaţiile purtate în şoaptă umpleau încăperea, de un bâzâit asemănător insectelor în timpul verii. Porţelanul era de Bavaria, paharele de Mosar, iar tacâmurile de argint masiv de Wilna. În celălalt capăt al camerei, un pian cânta o melodie liniştită, greu de identificat.

Observă că majoritatea clienţilor erau ofiţeri superiori sau birocraţi de carieră. Dispreţuia gesturile lor fandosite – îşi ştergeau buzele cu şerveţelul după ce sorbeau din cocktail, miroseau vinul şi nu deschideau niciodată gura când zâmbeau. Îi ura pe toţi. Cu excepţia fratelui său, bineînţeles.

Ei bine, poate.

Dacă exista un loc în Ierusalim care să merite să fie văzut – îi spusese Henry – acela era restaurantul lui Hesse. Hesse era evreu berlinez, un tip rotunjor, glumeţ, care fusese odată ospătar-şef pe un vas ce transporta refugiaţi evrei în Palestina, pe vremea când era încă o ocupaţie legală. Localul lui era situat pe o străduţă lăturalnică, în spatele celei mai scumpe zone comerciale din Ierusalim – Bulevardul Prinţesa Mary. Rămăsese deschis chiar şi în timpul revoltelor din 1936-37, iar pianul cânta în mod constant, cu excepţia nopţii de vineri când era începutul Sabatului.

— Deci asta făceai tu în timp ce noi ceilalţi luptam împotriva germanilor, îi spuse el fratelui său.

Henry Talbot se înroşi la faţă.

— Doar ştii că nu a fost opţiunea mea, Jimmy.

— Ştiu, glumeam doar.

— N-ar mai fi aşa de nostim dacă ar fi trebuit să stai tu aici.

Bineînţeles, se gândi James. Fusese probabil un adevărat iad. Dar toţi ar fi vrut să lupte după ce se terminase războiul.

— Da, groaznic, ce mai.

— Eşti un rahat îngâmfat.

James se înroşi la faţă, ridică paharul şi se prefăcu că se concentrează asupra băuturii. Henry fusese întotdeauna genul de frate mai mare care-ţi dădea coşmaruri. La şcoală era o catastrofă la sport şi un neputincios la trânte. Dar acasă făcea pe superiorul şi ţinea predici. James îi tolerase aerele ca să n-o supere pe mama lui. Dar acum nu mai avea de ce să suporte.

— Ascultă Henry, dacă n-am fi într-un restaurant elegant, te-aş fi făcut să-ţi înghiţi vorbele.

— Nu fi măgar.

— N-ai mai fost pe acasă de zece ani. Nu mai sunt frăţiorul tău mai mic.

Talbot oftă. Era adevărat, micul James, crescuse, deşi era cam prea mândru de galoanele de pe umeri. La sfârşitul războiului, armata avusese mare nevoie de ofiţeri. Dacă ştiai să-ţi scrii numele corect, de două-trei ori, te făceau general de brigadă.

Ultima oară când îl văzuse pe James, fusese în 1936, când se dusese în Anglia. Trecuse mult timp de atunci. Presupunea că Anglia i s-ar părea la fel de străină ca şi fratele său. Atunci, James tocmai absolvise liceul; acum, după opt ani, devenise căpitan cu mustaţă roşcată, cruce militară pentru merite deosebite în luptă şi o viziune muncitorească asupra lumii.

Era prea mare să-l mai înveţe bunele maniere. Dar să fie afurisit dacă avea de gând să se scuze. Mai ales când el era cel care plătea.

— A sosit mâncarea, zise el.

Un chelner le aduse două cocktailuri – Hesse era vestit pentru ele – şi mâncară un timp în linişte.

— Îmi imaginez că te bucuri că sa terminat totul, zise el în cele din urmă.

— Aş vrea să se fi terminat.

— Cum adică?

— Mă refer la Palestina. Mă simt ca o raţă în bătaia focului. Cel puţin, când luptam împotriva germanilor, existau nişte reguli.

— Prostii, Jimmy. Acest conflict nu va ţine. Evreii şi arabii se ciondănesc de când se ştiu.

James puse jos furculiţa şi se aplecă spre el.

— Cum să nu ţină? Ba este din ce în ce mai rău. Afurisiţii de evrei atacă forturi, aruncă în aer poduri şi depozite. Doar Dumnezeu poate ştii ce mai au de gând. Se spune că peste câteva luni, vor staţiona aici în jur de trei sute de mii de soldaţi britanici.

Cineva scăpă o tavă în bucătărie. Talbot tresări. Toţi din restaurant se făcuseră albi la faţă. Ca şi Talbot, se speriaseră, crezând că explodase o bombă.

— Guvernul va găsi o soluţie, zise Talbot.

— Guvernul! Oare câte comisii a trimis Bevin până acum? Nu contează dovezile lor. Aceşti clovni n-o să priceapă nimic oricum.

— Presupun că tu le ştii pe toate, Jimmy.

— Uite, acum câţiva ani îi susţineam pe evrei. Iar azi, am trecut de partea arabilor. Am sucit şi răsucit ţara asta de atâtea ori, încât va dura ani de zile până să desfacem nodurile! Dacă o să le desfacem vreodată!

Un bărbat pe care Talbot îl cunoştea de la biroul Înaltului Reprezentant al Coroanei se uită înspre masa lui.

— Vorbeşte încet, şuieră Talbot.

— Este uşor să fii obiectiv aici. Niciunul din voi n-aţi văzut lagărele de concentrare ale naziştilor.

— Nu ştiam că tu le-ai văzut.

— Doar unul, numit Belsen. Şi mi-a fost de ajuns.

Talbot îşi unse chifla cu unt. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg începuse acum cinci luni şi domina încă ştirile din lumea întreagă.

— Este adevărat tot ce a apărut în presă?

— Nu este un subiect potrivit pentru prânz, dar am reţinut imaginea unui schelet uman în uniformă vărgată, încercând să taie o bucată de carne de pe un cadavru de trei zile, cu marginea ascuţită a unei linguri. Când interpretul nostru l-a întrebat ce făcea, a răspuns că-i era foame! Judecă şi tu!

Talbot îşi privi fratele care înfuleca cu poftă mâncarea. Deodată, peştele i se păru mai roşiatic şi dădu farfuria la o parte.

— Slavă Domnului că am câştigat zise Talbot.

— Nu cred să conteze prea mult pentru evrei. Sigur, nu-i torturăm şi nu-i folosim ca sclavi, dar îi băgăm în lagăre. Noi nu-i vrem, americanii nu-i vor, polonezii nu-i vor, ruşii nu-i vor. Şi în singurul loc care-i vrea într-adevăr, nu pot rămâne.

— Aceasta nu este ţara lor, zise Talbot. Arabii au locuit aici înaintea lor.

— Şi ce dacă? Noi suntem aici doar de treizeci de ani şi ne-am făcut stăpâni.

— Asta-i altceva.

— Vreau să spun că nu există un statut care să limiteze dreptul asupra proprietăţii. Romanii i-au repatriat forţat pe evrei acum două mii de ani. Nu-i aşa?

— Şi ce să le explicăm arabilor care au trăit aici dintotdeauna?

— În 1937, comisia Peel a avansat ideea reîmpărţirii pământurilor. Mie unul, mi s-a părut o soluţie bună.

— Pentru că nu eşti arab şi casa ta nu se află pe teritoriul propus să treacă sub stăpânirea evreilor. Cum te-ai simţi dacă ar veni americanii şi ţi-ar spune să te muţi la Manchester pentru ca francezii să ocupe Guildfordul?

Îşi dădu seama că ridicase vocea, aşa că se strădui să vorbească în şoaptă.

— Gândeşte-te din această perspectivă. Familia noastră a locuit în Guildford de numai patruzeci de ani, pe când arabii sunt înrădăcinaţi aici de pe vremea lui Mohamed!

James îl privi mirat pe fratele său mai mare, surprins de pasiunea cu care abordase acest subiect. Parcă nu mai era Henry pe care-l cunoştea el.

— Ţi-ai schimbat culoarea politică, Henry? Zise el.

— Am stat prea mult în Palestina.

— Sper că nu prea mult.

— Nu-mi da tu mie lecţii, Jimmy. Cel puţin, punctul meu de vedere coincide cu datoria faţă de ţară. O coincidenţă fericită probabil, dar asta este. Nu uita pentru ce te afli aici.

— Ştiu pentru ce mă aflu aici: ca sa lupt în alt război afurisit.

Talbot îşi feri privirile. Jimmy avea dreptate. Citise dosarele. În anii '30, kibuţnicii instituiseră un program militar obligatoriu de instruire pentru toate fetele şi toţi băieţii între patrusprezece şi şaptesprezece ani. Acum, CID ajunsese la concluzia că organizaţia Haganah, deşi ilegală, număra patruzeci de mii de membri, inclusiv o unitate profesională de elită, formată din o mie cinci sute de bărbaţi şi femei cu o pregătire superioară, numită Palmaci.

Da, James avea dreptate, dacă evreii voiau să creeze necazuri, aveau cu ce s-o facă.

— Singurul lucru pe care aş vrea să-l evit – zise James – este să supravieţuiesc germanilor şi apoi să vin aici şi să fiu împuşcat într-un război stupid, în care n-am chef să mă implic.

— Nu se va întâmpla asta, Jimmy, îi spuse Talbot.

— Mulţumesc. Nu uita să-i spui asta şi lui Bevin. Da?

Oraşul Vechi.

Femeia în abbayah negru se opri lângă Compania de Ulei de Măsline Hass'an. În seara aceea, trecuse de douăzeci de ori pe lângă această fabrică, intenţionând să se familiarizeze cu locul, dar era sigură că n-o văzuse nimeni. Vălul – o unealtă a supunerii femeii, îi dădea, de asemenea, avantajul anonimatului.

Păşi pe aleea de lângă cafenea şi dădu colţul pe o stradă lăturalnică, în spatele fabricii. Urcă treptele grăbită şi apăsă pe mâner. Uşa era descuiată. Scoase pistolul Beretta de sub abbayah şi intră.

Rishou Hass'an închise presa şi încuie uşile. Se făcuse târziu şi fratele său nu apăruse. Învăţase să se obişnuiască cu asta. Sperase că Majid o să se întoarcă şi să-l lase să se ducă acasă, la Rab'allah pentru, câteva zile, dar fratele său fusese reţinut în altă parte, ca de obicei. Probabil de o amantă. Nu contează. Va pleca mâine.

Îşi aminti că Majid era indispensabil în mai multe privinţe. De exemplu, în privinţa capitalului. Banii lui creaseră Compania de Ulei de Măsline Hass'an. Nici Rishou nu-şi dădea seama de unde provin. O parte erau obţinuţi din profitul dobândit de Majid pe piaţa neagră, iar alţii din activitatea de taxi. Dar numai Allah ştia în ce altceva mai era implicat Majid.

Fusese ideea lui Rishou să folosească măslinele din livada lor ca materie primă, dar banii îi pusese Majid. Acum, cel puţin, vor putea lăsa ceva valoros fiilor lor, dacă pământurile din jurul Rab'allahului vor fi înghiţite de evrei.

Vechile vremuri trecuseră. Devenise evident că satul nu mai putea supravieţui izolat de oraş. Influenţa lui Zayyad asupra oamenilor scădea; acum contau doar banii. Cu bani cumpăra maşini, costume de haine, ţigări. Banii te făceau un om respectabil.

Se uită ceas. Va urca în biroul de la etaj, va completa evidenţele contabile şi apoi se va culca. Era o saltea pe podea, adusă în acest scop.

Aprinse o lampă şi închise lumina electrică. Apoi urcă la etaj tremurând. Din fericire, Majid furase o sobă cu petrol din depozitele britanicilor. Va avea nevoie de ea la noapte.

Deschise uşa biroului şi îl izbi un curent de aer cald. Privi alarmat soba aprinsă. Cineva era deja acolo.

— Majid? Întrebă el.

Uşa se închise în urma lui.

Se întoarse. O femeie, o arăboaică, stătea în prag cu arma-n mână. Bărbatul rămase cu gura căscată.

— Pune lampa jos, zise femeia.

Vocea i se părea cunoscută, deşi vorbea pe sub văl.

Puse jos lampa, şi atunci căzu vălul.

— Sarah.

Arma era îndreptată spre pieptul lui.

— Stai unde eşti.

Pentru o clipă, fu prea şocat să se mişte. Apoi zâmbi şi făcu un pas înainte.

— Sarah.

— Ţi-am spus să stai unde eşti!

— Nu-mi vine să cred că te afli aici.

— Vreau doar să vorbim. Nu te apropia.

Bărbatul n-o luă în seamă. Dădu la o parte ţeava pistolului şi o îmbrăţişă.

— Nu, murmură ea.

Pistolul Beretta căzu pe podea. Oricum, nu era încărcat.

Atlit.

Ruinele fortăreţei Cruciaţilor se înălţau deasupra plajei. O lună plină atârna peste Mediterană, lăsând o scară argintie de pe cerul negru presărat cu stele. Oraşul de corturi era tăcut, dar degetele scheletice ale luminii revărsate din turnuri cercetau întunericul.

Asher se uită la cadranul luminos al ceasului său. Cinci minute.

— Gata?

Rebecca şi Netanel stăteau lângă el, pe dună.

— Suntem gata, zise Rebecca.

— Apropiaţi-vă cât mai mult. Spectacolul va începe imediat. Plasaţi-vă între cele două turnuri de pază.

Rebecca şi Netanel s-au furişat prin întuneric. Asher văzu că erau urmaţi de ceilalţi, înaintând pe burtă, ca nişte şerpi.

Minutele treceau încet. Îi venea să urineze, deşi ştia că are vezica goală. Întotdeauna i se întâmpla aşa. Aşteptarea era cea mai grea parte.

Din tabără se auzeau strigăte. O portocală de foc strălucea pe cer ca un soare în miniatură. Asher se uită la ceas. Era timpul.

Reflectoarele din turnuri măturară sârma ghimpată. Asher începu să se târască, ţinând arma în braţe. Îl urmau încă o sută treizeci de forme de-a lungul dunei, îmbrăcaţi toţi în jerseuri negre şi pantaloni negri de dril, invizibili în noapte.

Asher auzi răpăitul unei mitraliere din interiorul taberei. Să dea Dumnezeu ca britanicii să tragă în aer! Se gândi el. Scrută bezna în direcţia sârmei ghimpate, în locul unde ştia că ar fi trebuit să fie plutoanele Rebeccăi şi ale lui Netanel, dar nu zărea nimic.

Focul formase o coroană portocalie pe cerul nopţii. Auzi una din gărzi trăgând din turnul de pază. Probabil că văzuse deja refugiaţii alergând spre gardul de sârmă. Santinela trase o rafală din mitraliera Vickers.

Grăbeşte-te, Rebecca.

Şi mai multe împuşcături din interiorul clădirii. Reflectoarele continuau să lumineze şirurile de corturi, dar, de unde stătea Asher, îi era imposibil să vadă ce se întâmpla.

Trei fără douăzeci şi două de minute. Probabil că ajunseseră dincolo de sârma ghimpată. Alergau spre arsenal. Se ocupau de gărzi. Vor încerca să pătrundă înăuntru dacă vor putea şi să ia mitralierele şi muniţia. Apoi, vor folosi grenadele. Probabil că va mai avea de aşteptat încă cinci minute, mai puţin de trei, dacă Netanel şi Rebecca dădeau de bucluc.

Asher nu îndrăznea să se apropie de sârma ghimpată.

Aşteaptă, aşteaptă.

Simţea mirosul morţii în aer. Al cui va fi rândul în noaptea aceasta?

Focul se stinsese aproape şi zgomotele se estompaseră. Reflectoarele se roteau pline de neastâmpăr, deasupra taberei, apoi începură să cerceteze sârma ghimpată. Asher se târî mai aproape de perimetru, la cincizeci de yarzi de baza turnului. Zărea găurile din sârma ghimpată pe unde se strecuraseră Netanel, Rebecca şi Palmacinikii lor.

Ştia că în curând le vor remarca şi gărzile. Deodată, auzi răpăitul mitralierelor de lângă barăcile armatei. Lumina reflectoarelor se roti din nou. Santinelele de deasupra lui dădeau alarma.

Aşteptă.

Probabil că localizaseră arsenalul. Ascultă păcănitul schimburilor de focuri, tresărind la fiecare strigăt, fiindcă îşi imagina că era unul din Palmach. Lupta se prelungi nepermis de mult. Poate că nu reuşeau să intre, se gândi Asher. O fi prea bine păzit.

O lumină albă, orbitoare, fu urmată la o fracţiune de secundă de un bubuit puternic. Asher îşi ridică privirile, văzu un nimb de foc pe cer, urmat de o ciupercă de fum, mai negru chiar decât noaptea.

— Isuse Christoase! Zbieră unul din soldaţii aflaţi în turn.

Îşi duse Stenul la umăr, ţinti şi trase. Un zăngănit de geamuri, un strigăt. Şi mai multe împuşcături din dreapta şi se stinse şi cealaltă lumină.

Oamenii alergau pe lângă el cu cleşti în mână şi s-au apucat de treabă.

Panică oarbă.

Asher sesiză siluetele care alergau spre el prin întuneric. Instrucţiunile date prizonierilor de către membrii Haganah infiltraţi în lagăr fuseseră uitate. Un grup de oameni porni dinspre corturi către gard.

În Casa Roşie, când Yarkoni le prezentase planul, totul păruse foarte simplu. Asher se simţi deodată sufocat de trupurile care se îmbulzeau în întuneric. Ordinele sale se pierdeau în vacarmul de strigăte şi se întreba dacă el şi oamenii săi vor reuşi să iasă din acest balamuc.

Întinse mâna şi apucă persoana de lângă el, o femeie.

— Palamach! Vino cu mine! Strigă el. Una din gărzile cocoţate în turn trase orbeşte în beznă. Simţi că-i amorţeşte piciorul şi căzu. Încercă să se ridice, dar nu reuşi. Gloanţele plouau în jurul lui, răscolind pământul. O grenadă explodă la baza turnului.

Mitraliera amuţi.

I se udase coapsa. Pipăi cu degetele şi descoperi o gaură în carne de mărimea unei monede. Apăsă tare cu palma, să oprească sângele.

Cineva îngenunche lângă el şi-l luă de umeri.

— Eşti rănit.

Era vocea unei femei, o refugiată.

— Fugi!

— Dar eşti rănit.

Sângele i se scurgea printre degete. Trebuia să ţină apăsat, aşa cum îi învăţaseră la instruire.

— Dă-mi cuţitul! Zise femeia. Repede!

Se scotoci şi-i dădu cuţitul. O auzi cum îşi taie cămaşa. Îi înfundă o bucată de cârpă în pumn.

— Ţine-o pe rană! Zise ea.

O puse peste rană. Îi venea să leşine. Pierduse mult sânge. Trebuia să lupte să nu-i vină rău.

Palmacinikii şi refugiaţii roiau în jurul lui. Auzi altă rafală. Se aflau în bătaia focului, expuşi din toate părţile.

— Trebuie să ajungi la gard! Îi strigă el.

Femeia îi bandajă rana cu fâşii tăiate din fustă.

— Poţi să-ţi mişti piciorul? Este rupt?

— Nu simt nimic! Pleacă de aici!

— Nu mă urnesc din loc fără tine!

Asher se uită la ea. I se împăienjeniseră ochii de durere. O faţă de înger, păr scurt, ochi uriaşi, cearcăne sub ochi. Îşi trecu un braţ în jurul umerilor bărbatului, încercând să-l ridice în picioare.

Razele lunii scăldau într-o lumină argintie corpurile împrăştiate în lagăr. N-o să reuşim, se gândi Asher. Britanicii or să ne secere înainte să ajungem la sârmă ghimpată.

Deodată, trei Palmaciniki alergară spre ei din întuneric şi văzu sclipirea mitralierelor Sten din mâna lor. Cineva apucă femeia şi o împinse înainte.

— Du-te la gard! Grăbeşte-te! Răsună vocea lui Netanel.

Îngenunche lângă el.

— Ash! Eşti rănit?

— Piciorul!

— Rahat! Pierzi o mulţime de sânge! Ajutaţi-mă!

Netanel, împreună cu un camarad Palmacinik îl luară de braţe şi-l traseră spre sârma ghimpată. Asher auzi clănţănitul mitralierei. Unul din oamenii lor le acoperea retragerea.

În clipa aceea, leşină.

Camioanele aşteptau cu motoarele pornite pe şoseaua din apropierea dunelor. Cei doi Palmaciniki alergau pe nisip. Ţineau puştile încrucişate sub formă de scaun, ca să-l susţină pe Asher.