Colin Falconer

— Şi tu ai crezut?

— Atunci da.

— Şi acum?

— Am fost norocos. Tatăl meu este un om bogat după standardele satului nostru şi şi-a putut permite să mă trimită la Colegiul Anglican de aici, din Ierusalim. Aşa am avut posibilitatea să-mi formez o viziune diferită despre lume. Dar în Rab'allah, imamul nostru continuă să ne descrie în moschee, în fiecare vineri, cum evreii ucid pruncii arabi şi le sorb sângele.

— Este o minciună. Facem asta doar la ceremonii festive.

Se rostogoli de pe el.

— Suntem prizonierii trecutului. Toată această ură pentru lucruri despre care se presupune că s-au întâmplat acum două mii de ani.

— Dar nu uita, Sarah, dacă n-ar fi vorba de lucrurile care s-au întâmplat acum două mii de ani, n-ai mai fi avut nici un motiv să te afli aici. Fără trecut, voi, evreii aţi fi invadatori sau războinici. La fel ca şi Hitler pe care-l urâţi atât!

Nu-i răspunse. Se uită la el.

— Tu ne urăşti?

— Îi urăsc pe effendi care v-au vândut pământurile.

— Nu asta te-am întrebat.

— Orice bun arab trebuie să urască evreii. Aşa a poruncit Muftiul.

— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare.

Îi zâmbi trist. Apoi, întinse mâna şi o mângâie.

— Aş vrea să-i urăsc pe evrei. Este de datoria mea. Dar cu unii dintre voi, îmi vine greu. Şi acum, dă-mi voie să-ţi pun şi eu o întrebare. Nu ar trebui să-i urăşti pe arabi, la rândul tău?

— Nu prea mă pricep s-o fac, nu?

O sărută pe frunte.

— Păcat că nu te-ai născut arăboaică!

— Dacă aş fi fost arăboaică, aş fi stat acum la Rab'allah, la fântână, să-ţi spăl lucrurile, iar tu ai fi petrecut aici, cu o evreică. Nu-i aşa?

Încuviinţă din cap. Probabil că avea dreptate.

Al-Rashid era un hotel dărăpănat, de pe strada Suq Khan es Zeit. Se afla aproape de a şaptea oprire a crucii, unde se presupune că a căzut Christos pentru a doua oară.

Toţi cădem, se gândi Talbot, în timp ce se grăbea să intre. Dar unii cad mai rău decât alţii şi cu mai puţină graţie.

Într-o cafenea, pe partea cealaltă a bazarului, un bărbat cu turban alb îl văzu închizând uşa. Peste câteva minute, Levi Bar-Ayal îl urmă, oprindu-se numai ca să dea o grămăjoară de monede palestiniene proprietarului, în schimbul unei chei.

Majid stătea pe pat şi fuma o ţigară. Era îmbrăcat doar într-o cămaşă albă de mătase, chiloţi de mătase purpurii şi şosete galbene cu jartiere. Haina şi pantalonii atârnau în garderobul vechi. O cravată bleu cu dungi galbene fusese aranjată frumos pe spătarul unui scaun.

Talbot privi în jur dezgustat. Perdelele erau trase, dar Talbot zări în semiîntuneric un gândac pe peretele din colţul camerei. Pe pat se vedeau urme închise, greu de identificat. Acordurile inevitabile ale muzicii orientale răsunau din stradă.

Se mustra că venea aici. Îşi promisese de nu ştiu câte ori că n-o s-o mai facă.

— Pari nervos, Henry! Îi zise Majid. Vrei o ţigară?

— Nu, mulţumesc spuse Talbot.

Se duse la fereastră şi trase perdelele, şi mai apropiate una de alta, ca să nu se mai vadă nimic.

— Ce se întâmplă cu tine?

Era sigur că Majid îl tachina. Măcar dacă n-ar vorbi aşa, ca un şcolar în săptămâna de corvoadă.

Talbot îşi scoase haina şi se îndreptă spre garderob. Majid ocupase unicul cuier disponibil. Ezită. Apoi lăsă haina pe spătarul unui scaun şi se aşeză.

— Nu avem prea mult timp, îi spuse Majid. Am o întâlnire de afaceri la ora patru.

— Nu putem sta puţin? Îl întrebă Talbot.

— Bine.

Scoase pachetul de ţigări Four Square din noptieră şi aprinse două. Păstră una pentru el şi i-o dădu pe cealaltă lui Talbot.

— Cred că ar fi mai bine să fumezi.

Totul începuse de când Majid fusese servitorul lui în casa din Talbieh. Majid se dovedise discret, iar Talbot se lăsase prins în această legătură. Treptat, măcinat de vinovăţie şi ruşine respirase uşurat când Majid îşi dăduse demisia. Îşi promisese sie însuşi că legătura dintre ei luase sfârşit. Dar, în loc să se întâmple aşa, continuaseră să se întâlnească în secret, în hoteluri de mâna a treia. Ştia că într-o zi vor fi descoperiţi. Dar nu reuşea să se opună acestei părţi întunecate şi neexplorate din inima lui.

Nu era un om pasional. Nu actul fizic îl entuziasma, ci intimitatea. Cu Majid putea discuta probleme personale pe care nu îndrăznea să le abordeze cu colegii şi cu atât mai puţin cu Elizabeth. Da, când era cu Majid, putea să renunţe la rolul de gentleman şi diplomat englez, care nu i se potrivea.

Doar cu Majid, fir-ar el să fie!

* * *

Talbot îşi sprijini capul în mâini.

— Cred că am o depresiune nervoasă.

Majid trase din ţigară.

— Ce este, Henry?

— Nu mai merge absolut nimic.

— Dacă vrei, eu pot să plec.

— Nu, nu-i vorba de asta. Adică mă rog, ar fi unul din lucruri. Toate îmi merg anapoda.

— Nu eşti deloc coerent.

Talbot se ridică. Avea ochii foarte obosiţi.

— Majid, spune-mi, ca arab, ce părere ai despre evrei?

Majid ridică din umeri.

— Muftiul vrea să-i arunce pe toţi din Palestina.

— Arabul ăla împuţit! Ar fi trebuit să-l spânzurăm când am avut şansa! Ei bine, dar despre noi, britanicii, ce părere ai? Crezi că i-am trădat pe evrei? Crezi că ar fi trebuit să-i lăsăm să vină în Palestina, aşa cum le-am promis?

— Bineînţeles că i-aţi trădat. I-aţi trădat pe toţi!

Talbot remarcă ce uşor îşi schimba Majid loialitatea. Când se alia cu englezii, când tuna împotriva lor.

Majid clătină din cap.

— Acesta este motivul supărării tale, Henry? Gândeşti prea mult!

— Serviciul colonial a fost viaţa mea. Am considerat întotdeauna că noi, britanicii, am reprezentat o forţă civilizatoare. Dar acum. Acum nu ştiu ce să mai cred.

— Te-ai supărat pentru câţiva evrei. Nu merită.

— Atunci ce merită, Majid? Ţie de ce îţi pasă?

— De mine, zise Majid plin de candoare.

Talbot se aplecă spre el.

— Aş vrea să ştii ceva. Când a fost spânzurat fratele tău, am fost acolo. Mi s-a ordonat de către Înaltul Reprezentant să asist la execuţie.

— Da, ştiam.

Talbot îl privi mirat.

— Ştiai?

— Wagil a fost întotdeauna cam naiv. Ceea ce sa întâmplat era inevitabil. Nu pot să te învinuiesc pentru prostia lui.

Talbot se cutremură.

— Cel mai mare ticălos pe care l-am văzut vreodată eşti tu, Majid.

— Presupun că da. Şi acum, dă-mi voie să te ajut puţin, ca să te relaxezi.

Uşa se dădu de perete şi se năpusti înăuntru un bărbat cu turban. Ridică aparatul de fotografiat şi apăsă pe buton. Înainte ca Talbot să aibă timp să reacţioneze, omul se întoarse şi o luă la fugă pe scări.

Talbot se ridică tremurând.

— Oh, Doamne!

Majid zâmbi jenat.

— Îmi pare foarte rău, Henry.

Talbot se uită la el, distrus.

— Ce?

— M-au obligat s-o fac. Era o problemă de viaţă şi de moarte. Fie ca Allah să mă ardă în Ziua Focului dacă te mint.

Talbot nu-şi mai găsea cuvintele de furie.

— Tu. ai aranjat. Asta?

— N-am vrut.

Majid se dădu jos din pat şi începu să se îmbrace pe îndelete.

— Mă tem că cineva din Haganah doreşte să te întâlnească.

— Haganah?

— Spun că dacă nu-i ajuţi, toţi copiii din Alexandria până la Beirut vor flutura poza ta pe stradă. Poate că se laudă doar.

— Ticălos nenorocit.

— Ştiu, îmi pare rău, dar ce-ai fi vrut să fac? Când plecă, îl lăsă pe Talbot stând în pat, ca trăsnit, pământiu la faţă, holbându-se la uşă.

Era vineri seară, ajunul sabatului la evrei. O cacofonie de sunete se ridica deasupra oraşului, în timp ce vaietul rugăciunilor din sinagogi se amesteca cu chemarea muezinilor şi dangătele clopotelor din turnul bisericii. Evrei în haine de gabardină se grăbeau spre locurile sfinte, călugări franciscani în anteriuri maronii îşi târau paşii pe stradă, cu capetele plecate, amestecându-se într-o mare de turbane negre şi albe.

Cafeneaua mirosea a grăsime, cafea şi sudoare.

Ea îl văzu urcând dealul dinspre Poarta Damascului, o siluetă înaltă, în costum alb şi cravată închisă la culoare, mişcându-se ciudat, cu o graţie pompoasă. Părea deranjat de mulţime, de parcă s-ar fi aşteptat să se dea toţi la o parte şi să-i facă loc. Ajunse la uşa cafenelei şi se uită în jur nesigur.

Sarah luă pachetul de ţigări Four Square şi le împinse spre capătul mesei, aşa cum se înţeleseseră. Bărbatul clipi surprins. Precis că nu se aştepta să întâlnească o femeie.

Se îndreptă spre masă şi se aşeză.

— Haganah? Zise el.

Părea incapabil s-o privească drept în ochi.

— Da. Tu eşti Henry Talbot.

— Exact.

Chelnerul puse o cană crăpată în faţa lui Talbot şi o umplu cu cafea fierbinte dintr-un ceainic de alamă. Apoi se îndepărtă.

— Este cea mai josnică stratagemă de care am auzit vreodată, murmură Talbot.

— Serios, domnule Talbot?

— Nu sunt mândru de ceea ce sunt. Dar mă consider superior şantajiştilor.

Sarah se stăpâni cu greutate. Se aplecă peste masă.

— Englez înfumurat ce eşti. Oamenii voştri se lăfăie în cluburi, serviţi de împuţiţii de arabi cu ginuri şi tonice, iar când lumea adevărată pătrunde peste voi, începeţi să invocaţi civilizaţia. O să-ţi spun eu ce este josnic, domnule Talbot. Este josnic faptul că lumea i-a permis lui Hitler să ucidă milioane de evrei în camerele de gazare şi apoi i-a lăsat să putrezească în lagărele de pe tot cuprinsul Europei. Asta este într-adevăr josnic.

— Ziarele au exagerat.

— Crezi că sunt nişte poveşti? Probabil că te plictisesc grozav. Dar noi luptăm pentru vieţile noastre şi oamenii disperaţi fac lucruri disperate.

— Şi dacă îţi spun să te duci la dracu'?

Sarah se rezemă de spătar şi sorbi din cafea. Zâmbi.

— Dar n-o să spui, nu-i aşa?

— Ce aveţi de gând?

Sarah băgă mâna în buzunarul cămăşii sale kaki şi scoase un mic plic. Îl împinse spre Talbot. Bărbatul îl deschise. Înăuntru era o carte poştală. Fotografia alb-negru era prost realizată, dar trăsăturile sale se vedeau foarte clar. Sub ea scria: Iubire ciudată. Britanicii în pat cu arabii în Palestina.

— Dacă nu eşti de acord să ne ajuţi, o să trimitem o copie Înaltului Reprezentant al Coroanei şi apoi o să distribuim restul pe străzile Ierusalimului. Se va termina cu cariera şi căsătoria ta. Dacă te întorci în Anglia, vei trăi în dizgraţie şi ruşine. Iată ce avem de gând.

Poza tremura între degetele lui Talbot. Saliva i se strânsese în colţurile gurii.

— Majid, rahat ce eşti! Strigă el deodată.

Toţi oamenii din cafenea se opriră din discuţie, iar ceilalţi clienţi – arabi şi câţiva evrei – se întoarseră şi se uitară la ei.

Talbot rupse cartea de vizită în bucăţi.

— Isuse Christoase!

— Îmi pare rău, Henry, zise Sarah, pe un ton mai blând. Eu personal consider că oamenii pot face ce vor cu viaţa lor privată. Nu-mi plac aceste metode. Dar fii convins că vom folosi toate armele pe care le avem la dispoziţie.

Talbot strânse între degete bucăţile de hârtie, le făcu ghemotoc şi le aruncă pe masă, dezgustat. Îşi puse capul în mâini şi nu scoase nici o vorbă. Sarah aştepta îngrijorată. Nu se aşteptase ca Talbot să facă o scenă aici, în cafenea. Probabil că-şi dădea seama, mai mult ca sigur, că-şi primejduia cariera dacă se comportă în asemenea hal. Oare putea avea încredere că o să-şi păstreze cumpătul?

Şi totuşi îi părea rău pentru el. Ceva ce-i spusese era adevărat; nu se mândrea deloc cu ce avea de făcut. Dar nu avea de ales. Fără Palestina nu le rămânea nimic. Hitler demonstrase foarte clar acest fapt.

Talbot îşi ridică mâna să-şi şteargă lacrimile de pe faţă. Vorbea răguşit.

— Ce vreţi de la mine?

— Faci parte din personalul diplomatic?

— Da.

— Atunci presupun că este evident ce dorim.

Clătină din cap.

— Nu-i de ajuns că natura m-a făcut homosexual. Acum vreţi să devin şi trădător.

— Toţi suntem trădători, Henry. Unii ne trădăm ţara, alţii principiile.

El surâse batjocoritor.

— Grozav discurs. Pe cine încerci să convingi? Pe mine. Sau pe tine?

Lui Sarah îi era necaz că-şi dezvăluise propria slăbiciune. Nu va face din nou aceeaşi greşeală. Îl fixă din priviri.

— Trebuie s-o faci, Henry. Ne întâlnim din nou aici, vinerea viitoare. Vrem să ştim tot ce gândesc britanicii, tot ce plănuiesc. Dacă nu obţinem rezultate tangibile, o să te distrugem, ai înţeles?

Se ridică să plece.

— Ştiţi, ar fi trebuit, de fapt, s-o recrutaţi pe soţia mea. I-ar fi plăcut s-o facă. Şi cred că ar fi avut şi talent.

Ieşi din cafenea şi se pierdu printre mulţimea care mişuna seara în zona Porţii.

Katamon.

Katy Antonius era văduva celui mai vestit istoric şi scriitor arab al secolului său, în timp ce ea era cea mai bună şi primitoare gazdă a Ierusalimului arab. Invitaţii săi la soiréeurile de vineri seara includeau cei mai proeminenţi membri ai comunităţilor britanice şi arabe. Henry Talbot luă ginul oferit de chelnerul arab în haină albă şi se alătură unui grup format din episcopul anglican al Ierusalimului, un maior britanic şi secretarul personal al Înaltului Reprezentant al Coroanei. Discutau despre un raport în care se arăta cum Haganah aruncase în aer un pod în Galileea.

Lui Talbot îi venea greu să se concentreze asupra conversaţiei. Se gândea neîncetat la discuţia avută mai devreme în seara aceea, cu agentul Shai.

Vrem să ştim tot ce gândesc britanicii. Tot ce plănuiesc. Dacă nu obţinem rezultate tangibile, o să te distrugem. Ai înţeles?

Atenţia lui rătăcea peste tot. Podele lustruite de parchet, rochii de seară, clinchetul cuburilor de gheaţă, costumele de gală, sclipirea unei brăţări, râsete zglobii. Şi acolo, pe balcon, se afla Elizabeth, suplă, zveltă, într-o rochie neagră, ca smaraldele tatălui ei strălucind pe gâtul alb ca zăpada, în timp ce râdea noului ei cuceritor. Cine o fi de data aceasta? Ah, sigur, Chisholm, ţeapăn şi marţial în uniforma sa kaki cu blazoane roşii-maronii.

— Cred că ar fi timpul să introducem legea marţială. Tu ce părere ai Henry?

I se adresa însuşi secretarul particular. Talbot se întoarse destins.

— Cred că ar fi timpul să arătăm de ce suntem în stare, spuse el.

Din câte ştia, această expresie avea darul să astupe multe goluri într-o conversaţie.

— Şi acum, vă rog să mă scuzaţi, dar aş vrea să discut ceva cu Elizabeth.

Era răcoare şi plăcut pe balcon. Briza nopţii îndoia copacii şi aducea pe aripile ei aromele brazilor şi rozmarinului. În Oraşul Vechi, răsuna clopotul mănăstirii armeneşti.

Elizabeth şi Chisholm şopteau unul lângă altul. Talbot tuşi ca să-şi semnalizeze prezenţa şi Elizabeth tresări, prefăcându-se surprinsă.

— Ah, Henry. Ai venit exact la timp. Maiorul Chisholm şi cu mine discutam despre problema evreiască.

— Şi aţi găsit o soluţie?

— Credem că ar trebui să existe mai multe relaţii sexuale între cele două tabere. Nu eşti de acord?

Chisholm rânjea cu subînţeles. Ce bine ar fi dacă ar cădea din balcon chiar acum, se gândi el.

— Cel mai important lucru este să nu existe victime.

— Eşti prea blând, Henry, zise soţia lui maliţioasă. Acesta a fost întotdeauna defectul tău.

— Consider că negocierile sunt mai bune decât confruntarea.

— Eu sunt pentru orice lucru cei poate apropia pe oameni, exclamă Elizabeth, privindu-l pe Chisholm.

Târfa.

— Oare nu asta voiam să spun şi eu, Lizzie? Zise el, folosind special diminutivul pe care ea îl detesta atât de mult.

Chisholm întoarse conversaţia la subiectul lui preferat.

— Cred că nenorociţilor ăstora li s-a permis să meargă prea departe. Dacă aş fi la comanda armatei, aş pune imediat situaţia sub control. După părerea mea, Hitler avea dreptate în unele privinţe.

Lui Talbot nu-i venea să creadă.

— Vorbeşti serios?

— După cum spunea şi soţia ta, Talbot, eşti prea blând.

— Aproape bleg, îl completă Elizabeth.

— Se pare că este timpul să mâncăm, spuse Chisholm. Vă rog să mă scuzaţi.

Trecu pe lângă Talbot şi se îndreptă spre sufragerie.

Talbot se uită la soţia sa. Probabil că era în călduri, se gândi el. O simţea după miros.

— Nu prea este genul tău, nu-i aşa?

— Nu ştiu. Dar din când în când, simt nevoia unui tip dur.

— Chiar trebuie să flirtezi aşa, pe faţă?

— Ce rost are să ne mai prefacem?

Puse paharul pe balustradă şi-l luă de braţ.

— N-o să te mai stânjenesc, dragule. Îţi promit că n-o să mă culc cu el decât după cină. Şi acum, hai la masă!

Începură cu mezze arăbesc: bucăţele mici de carne, salată de creier, vinete şi sărmăluţe în foi de viţă. Chisholm domină conversaţia, exprimându-şi puternic părerea că evreii ar trebui puşi la respect foarte dur. Talbot observă că episcopul anglican se înroşise la faţă stânjenit, în timp ce secretarul particular se concentra asupra mâncării, indispus de o asemenea indiscreţie.

Lui Talbot, însă, îi fu imposibil să adopte această tăcere diplomatică.

— Dar, desigur – îi spuse el lui Chisholm – şi noi ar trebui să ne asumăm o parte din vină.

Chisholm îl privi dispreţuitor.

— Singura greşeală pe care am făcut-o a fost că ne-am lăsat baionetele să ruginească.

— Vorbeşti ca Himmler.

— Şi tu ce soluţie ai? Să ne lăsăm călcaţi în picioare?

— Când au început prima dată neînţelegerile în 1936, evreii au dat dovadă de multă stăpânire de sine. În acelaşi timp, Muftiul din Ierusalim a îndemnat populaţia arabă la mari acte de violenţă. Drept rezultat, a cules cea semănat. Mă tem că ambele tabere au învăţat o lecţie dură de la noi; anume că violenţa naşte violenţă.

— Tocmai de aceea este cazul să-i învăţăm minte.

— Ar trebui să găsim o soluţie echitabilă. Care să nu implice folosirea baionetelor.

— Dar Henry. Răsună altă voce.

Spre surprinderea lui, Talbot constată că era a soţiei sale.

— Doar n-o să-i tolerăm pe aceşti indivizi din Haganah. Sigur, eu nu sunt decât o femeie, dar mi se pare că ne fac să părem ridicoli.

Câţiva ofiţeri ai armatei se înroşiră la faţă şi îşi plecară ochii în farfurie. Această critică aspră, în ciuda eforturilor lor, îi zguduise.

Chisholm îi zâmbi triumfător lui Talbot.

— Soţia ta a pus punctul pe i, Henry. Doar noi i-am lăsat să vină aici şi acum s-au întors împotriva noastră. Oare cum sună proverbul acela apropo de muşcatul mâinii care te hrăneşte?

Talbot se gândi că nu avea rost să-l contrazică. Spusese deja prea mult. Şi, în afară de asta, nu problema evreiască îl preocupa pe el acum. Ce eşec! Un trădător şi un încornorat pe deasupra, se gândi el. O absurditate! Mai ales că motivul chinului său erau două lucruri la care nu mai ţinea de mult – soţia şi ţara. Amândouă se comportaseră ca nişte târfe şi totuşi n-am renunţat nici la una, nici la alta. Totdeauna am crezut că esenţa unui om este să fie britanic şi să fie respectabil. Am încercat să fiu şi una şi alta, dar sunt condus de proşti şi sunt însurat cu o târfă.

Ce-o să mă fac?!

Dealul Sfatului Rău.

Primul secretar Reginald Chandler îi făcu semn lui Talbot să ia loc.

— Intră, Henry. Aşază-te, aşază-te. Fă-te comod!

Aranjă hârtiile de pe birou şi apoi se sprijini de spătarul scaunului, împreunându-şi degetele peste burta sa respectabilă. Soarele filtrat prin fereastră sclipea pe pomada aplicată cu generozitate pe părul lui des, grizonat.

Chandler făcea parte din vechea gardă; primise prima sa însărcinare diplomatică pe vremea când regina Victoria se mai afla încă pe tronul Angliei. Talbot îşi imagina uneori că avea praf între ridurile feţei. Urma să se pensioneze peste patru luni. Unii din colegii lui Talbot glumeau şi spuneau că va fi ambalat cu grijă şi expediat în ţară ca un exponat preţios, destinat pentru British Museum, unde va fi aşezat alături de mumia egipteană.

— Cred că vremea o să se încălzească, zise Chandler.

Îşi începea întotdeauna discuţia vorbind despre vreme.

— Da, domnule, vine vara.

— Într-adevăr. Ei bine, Henry, ce pot face pentru tine?

— Voiam să vă cer un sfat, domnule. Am aflat ceva şi am considerat că trebuie să vă informez.

— Foarte bine.

— După cum ştiţi, soţia mea joacă bridge cu câteva doamne din grupul lui Katy Antonius. Se pare că una dintre femei a lăsat să-i scape că soţul ei l-a întâlnit aici la Ierusalim pe un fost ofiţer SS.

Aerul jovial al lui Chandler se evaporă.

— Înţeleg.

— Nu ştiu dacă trebuie să dau crezare acestor zvonuri, dar am considerat că trebuie să raportez imediat, ca să putem verifica. S-ar putea să fie o greşeală, dar.

— I-ai mai spus cuiva?

— Nu, domnule, bineînţeles că nu.

— Bun. Atunci aşa o să rămână.

— Poftim, domnule?

— Ştii, Henry, nici mie numi plac astfel de treburi, dar mă tem că n-avem ce face.

— Nu înţeleg.

— Nu fi prost. Înţelegi foarte bine. Nu ne putem permite să-i supărăm pe arabi.

— Vreţi să spuneţi că este adevărat? Adăpostim foşti ofiţeri SS?

— Adăpostul nu este tocmai cuvântul potrivit.

— Şi atunci cum să-i spunem, domnule?

Chandler i se adresă pe un ton aspru.

— După cum am spus, Henry, nu avem ce face.

— Acest om ar putea fi un criminal!

— Trebuie să privim lucrurile în ansamblu. Dacă vrem să ne păstrăm influenţa asupra acestei regiuni.

— Şi dacă nu, când noi o părăsim, o lăsăm deschisă ruşilor sau, Doamne fereşte, americanilor – atunci trebuie să examinăm cu grijă fiecare bucată de pâine şi să vedem pe ce parte este unsă. Doar ştii asta.

— Este intolerabil!

Chandler îşi aranjă cravata.

— Dacă vrei să ştii, află că sunt zeci de ofiţeri SS şi de Gestapo în Palestina, poate chiar sute. Au venit la invitaţia arabilor, dar, în situaţia de faţă, nu putem întreprinde nimic împotriva lor.

Talbot nu spuse nimic. Se uita pur şi simplu la el.

— Nu mă privi aşa, Henry. Nu-i vina mea. Nici a ta. Ne aflăm aici ca să îndeplinim politica guvernului.

— Aceasta este politica oficială, domnule?

— Bineînţeles că nu. Este doar un fapt de viaţă. Şi acum, spune-mi dacă pot să te mai ajut cu ceva?

— Nu, domnule, vă mulţumesc pentru sfat.

Talbot se ridică şi ieşi. Simţea că-i vine rău. Parcă auzea vocile copiilor de la şcoala din Guildford: Până când vom construi Ierusalimul pe pământul verde şi liniştit al Angliei.

Când se întâmplase oare? Când întorsese spatele ţara sa Golgotei?

Ei bine, dacă Înaltul Reprezentant al Coroanei şi primul său secretar nu erau interesaţi de foştii ofiţeri SS, cunoştea el pe cineva care va fi.

Rehavia.

Blocul se afla la mică distanţă de Agenţia Evreiasca unde lucra, dar pe Asher îl durea aşa de rău piciorul, încât era un efort să stea în picioare. Strânse din dinţi şi şchiopătă pe scară, până la etajul şase.

Se simţea miros de pâine prăjită şi se auzea un copil plângând. Asher găsi camera 613 şi bătu la uşă.

Se deschise un centimetru şi o femeie mică de statură, brunetă se uită la el.

— Ce vrei?

— Mă rog pentru pacea Ierusalimului, spuse Asher, dând parola obişnuită a Palmacinikilor.

Femeia deschise uşa şi Asher intră înăuntru. Perdelele fuseseră trase şi era un miros închis. Rămăşiţele dejunului nu se adunaseră încă de pe masa din bucătărie. Ceilalţi patru ocupanţi ai apartamentului erau patru bărbaţi şi o fată. O mitralieră Sten demontată stătea pe podea, pe un cearşaf alb. Doi bărbaţi o curăţau şi o ungeau cu grijă.

Unul din ei îl recunoscu imediat.

— Bună Moshe. Cum merg treburile?

Moshe îl îmbrăţişă.

— Acesta este Asher Ben-Zion, le spuse Moshe celorlalţi. A comandat batalionul meu când am fost la Haifa. A condus raidul de la Atlit.

Ceilalţi se relaxară. Fata care îi deschisese uşă îi oferi o ţigară.

Moshe i-o aprinse.

— Ce-ţi mai face piciorul, Ash?

— Se vindecă.