Colin Falconer

Ploua torenţial.

O clipă. Ceva nu era în regulă.

— Probabil că s-au ciocnit frontal – spuse sergentul evreu. Încărcătura s-a răspândit pe toată şoseaua. Nu cred că o să strângem totul până mâine dimineaţă.

Da, ceva nu era în regulă, categoric! Pe ploaia asta! Două motoare fierbinţi. Ar fi trebuit să fie abur.

Lovi cu piciorul capota camionului. Mâncată de rugină. Fusese dată cu vopsea pe deasupra.

— Caporale! Dă-mi afurisita aia de lanternă!

Hughes se aplecă şi se uită atent înăuntru.

— Ce s-a întâmplat, căpitane? Aţi găsit ceva?

— Da, am găsit. Camionul ăsta afurisit nu are motor!

Shapira clătină din cap.

— Un afurisit de miracol, aş spune!

Rânji.

— Dar ţara asta este plină de miracole, nu-i aşa?

Shapira zâmbi, la rândul lui.

— Presupun că da.

Camioane fără motoare. Cărămizi şi ţevi împrăştiate pe toată şoseaua. Cu alte cuvinte, o ambuscadă, se gândi Hughes. Câteva maşini de poliţie şi ambulanţe şi câţiva civili răniţi pentru ca zăpăceala şi întârzierea să fie desăvârşite. Tipii ăştia erau sclipitori de inteligenţi câteodată.

Hughes îl apucă pe Shapira de cămaşă şi-l trase spre cabina contorsionată a camionului.

— O s-o păţeşti pentru asta, băiete, să fiu al dracului dacă n-o s-o păţeşti! Bombăni el şi se întoarse la jeep-ul său.

SS Eretz Israel.

Netanel stătea la proră şi vedea valurile spărgându-se de străvechile ziduri romane, sub dune. O lampă Aldis sclipea prin ceaţa de nisip şi spumă.

Echipajul dădea ordine, încercând să-i aducă pe toţi înapoi pe punte.

Vasul se ciocni brusc de stânci. Hârşâitul metalului pe recif fu atât de agonizant încât Netanel îşi duse mâinile la urechi şi răcni. Fu aruncat înainte, se lovi cu capul de un bolard şi leşină.

Când deschise ochii, vasul se înclinase, iar valurile înspumate se pregăteau să-l primească în vârtejul lor. Nu trebuia să mai stea pe gânduri. Plonjă cu picioarele înainte în mare, iar apa rece îi acoperi capul.

En Josef.

Rebecca înjură. Nu mai suporta durerea din mână. I se scurgea sângele prin bandaj. În afară de ea, erau rănite încă trei Palmacinike. Ajungea pentru o singură noapte.

Întăririle britanice vor sosi în curând.

Se uită spre Haifa exact la timp şi văzu semnalul luminos pe şosea. Convoiul britanic fusese oprit.

Două rafale de mitralieră secerară pământul la cinci yarzi de locul unde stătea.

— Retrageţi-vă! Strigă ea. Trimiteţi semnalul roşu! Hai să ieşim dracu' de aici!

Qiryat HaGefen.

Peste tot pluteau capete ca nişte dopuri. Eretz Israel se înfipsese în recif. Acum se înclinase la un unghi de patruzeci şi cinci de grade. Îl străpunseseră stâncile. Marea mai avea puţin până să-l înghită de tot.

Un val se rostogoli pe lângă el şi se sparse pe plajă. Auzi pe cineva ţipând.

— Leah! Leah!

Femeia lipăia în apă, încercând să ajungă lângă o fetiţă. Netanel se repezi şi scoase copilul la suprafaţă. Apoi înotă cu ea spre ţărm.

Se afla la mai puţin de o sută de yarzi depărtare, dar curenţii îngreunau înaintarea. Netanel se luptă din răsputeri până când ajunse într-o zonă mai liniştită şi se lăsă purtat de valuri. Acum, pe plajă apăruseră lumini şi se auzeau oameni strigând.

Cineva alergă spre el prin apa puţin adâncă şi-l trase pe plajă.

— Ia copilul! Strigă Netanel.

Fetiţa îi fu smulsă din braţe şi Netanel căzu în genunchi, în spumă.

Îşi ridică privirile. Bărbaţi şi femei veneau dinspre sat. Aduceau funii sau formau lanţuri umane ca să tragă din apă pe cei care mai luptau încă, înotând împotriva curentului. Felinare fură aşezate pe ţărm şi farurile maşinilor luminau plaja.

Evrei care ajută alţi evrei, se gândi el. Pentru prima oară!

Se întoarse în apă. Acum era mai uşor să înoate purtat de curent. O găsi pe mama copilului, epuizată, gata să se înece. O apucă de braţe şi înotă cu ea, de data aceasta spre capătul nordic al plajei.

Şoseaua Haifa-Acra.

Hughes eliberă drumul până la „accident”, ameninţându-i pur şi simplu pe şoferii celorlalte maşini: dacă nu-şi trăgeau vehiculele din şanţ, vor trece cu camioanele peste ele.

În timp ce trupele debarasau şoseaua de cărămizi şi ţevi de metal, fură ataşate funii de camioanele avariate şi altele două le traseră de pe partea carosabilă. Dură aproape două ore până reuşi să-şi croiască drum cu convoiul lor.

Zâmbea când se întoarse la jeepul lui. Shapira se aşeză în spate cu caporalul lui Hughes. Caporalul îi puse un pistol la tâmplă.

— Mai bine mai târziu decât niciodată, fir-ar al dracului! Zise Hughes. Aşa am spus întotdeauna!

Qiryat HaGefen.

Netanel înotă, de patru ori spre epavă. Acum se lăsă pe genunchi în nisipul moale şi scuipă apa sărată din plămâni, pregătindu-se pentru încă un drum.

De data aceasta nu mai avea putere. Dar se va duce oricum.

Se aruncă în valuri. Cineva îl apucă de braţ.

— Ce faci? Eşti epuizat! Întoarce-te!

Netanel doborî omul cu un pumn. Plonjă în următorul val şi se pierdu în beznă.

Asher se uită după el. Nebun. Omul era mai mult decât epuizat.

O luă după el.

Mai erau încă oameni în apă, chiar prea mulţi. Se aruncă cu capul sub val şi simţi cum îl trage curentul spre epavă. Netanel se afla deja la cincizeci de yarzi mai departe. O femeie se zbătea să susţină un băieţel. Netanel îi apucă şi încercă să-i tragă înapoi pe plajă. Femeia intrase în panică şi începuse să se zbată.

Când veni Asher, apucă băiatul care era deja fără cunoştinţă, ridicându-l de braţul stâng. După aproape un sfert de oră nu reuşiseră să învingă curentul, iar Netanel rămăsese în urmă.

Asher văzu capătul unei funii la suprafaţa apei. O apucă. Cei de pe plajă observară gestul lui şi începură să tragă imediat. De îndată ce ajunse în ape puţin adânci, bărbaţii alergară prin valuri şi îi luară copilul din braţe.

Asher îşi înfăşură funia de umăr şi înotă îndărăt.

Curentul îi purtase pe Netanel şi pe femeie înapoi, către recif. Tot ce putea face Netanel acum era să-şi ţină capul deasupra valurilor. Încă câteva minute şi se vor îneca amândoi.

— O iau eu! Strigă Asher. Apucă-te de funie!

Netanel o înfăşură în jurul taliei, epuizat.

— Ţine-te bine! Îi strigă Asher.

Se menţinea la suprafaţă, aşteptând să-i zărească cei de pe ţărm şi să-i tragă la mal.

Şoseaua Haifa-Acra.

Hughes se ridică în picioare în jeep şi arătă cu degetul spre bărbatul cu tichie de lână.

— Ia-ţi afurisitele astea de animale de pe afurisitul acesta de drum chiar acum!

Omul dădu din mâini şi-i răspunse în ebraică.

— Ce spune?

— Că Dumnezeu în marea lui înţelepciune a creat oile înaintea maşinilor, îi traduse Shapira.

Hughes pufni şi se dădu jos din jeep. Erau cel puţin vreo două sute de oi în jurul maşinii. Se făcuse miezul nopţii.

— Dumnezeu în marea lui înţelepciune a creat, de asemenea, mitraliere şi asta este exact ce am să folosesc împotriva afurisitelor ăstora de oi dacă nu le ia mai repede de pe drum.

Shapira traduse aproximativ ce spusese căpitanul Hughes păstorului. Omul clipi la lumina farurilor.

— Comunică-i că n-are decât din partea mea! Îi zise omul lui Shapira. După cum ştii prea bine, fiindcă a fost ideea ta, le-am furat de la un arab. Aşa că n-o să mă supăr dacă englezul le măcelăreşte pe toate şi le pune la grătar. Sunt convins că stăpânul lor arab va vărsa lacrimi amare.

— Zice să le împuşti! Îi spuse Shapira lui Hughes.

Hughes se întoarse spre şoferul camionului din spatele lui.

— Hai, porneşte! Zbieră el. Treci direct printre ele!

* * *

Asher auzi de pe plajă apropierea convoiului şi văzu farurile proiectate pe cer pe după dealuri.

— Grăbiţi-vă! Îi strigă el lui Ben Carmel. Vin! Grăbiţi-vă!

Cărară bărbatul leşinat în sus pe plajă şi-l aşezară în cel mai apropiat camion.

— Dă-i drumul! Strigă Asher.

Alerga printre camioane şi taxiuri, lovind cu piciorul în uşi şi zbierând la şoferi.

— Au venit englezii! Daţi-i drumul!

Când sosi Hughes, îi ordonă caporalului să aprindă reflectorul montat în spatele jeepului şi să-l îndrepte spre plajă.

— Fir-ar al dracului! Murmură el.

Se vedeau mii de urme în nisip. Bărbaţi şi femei rămăseseră în apă, ajutând supravieţuitorii să ajungă la mal sau formau lanţuri umane şi încercau să-i tragă pe cei care nu mai aveau putere să înoate.

Apărură capete la lumina reflectorului, plutind pe valurile cenuşii. Silueta neagră a vasului Eretz Israel scrâşnea pe recif.

Hughes se întoarse spre caporal.

— Spune-i lui Sharp să-şi aşeze plutonul dea lungul şoselei şi să oprească pe oricine ar încerca să fugă de pe plajă. Pe urmă, adu-i pe Alderson şi Finch şi anunţă-i să se pregătească să-şi ude cizmele.

— Ce-o să faci?

— Nu sunt un afurisit de animal, Shapira. Acolo sunt oameni gata să se înece.

— Este vina ta! Zise Shapira. Au supravieţuit naziştilor ca să moară la o sută de yarzi de Palestina.

— Ba nu, sergent, nu este vina mea! Spuse Hughes. Poate că este vina afurisitului de Bevin sau a afurisitului de Ben-Gurion, dar în nici un caz a mea. Este clar?

Dracu' să-i ia pe toţi!

— Se gândi el. Ce încurcătură afurisită!

Dracu' să-i ia pe toţi!

Ierusalim.

Pe Sarah o apucă tremuratul şi îşi băgă degetele în mânecile jachetei de lână. Afară, lângă Poarta Damascului, un vânt rece flutura hainele arabilor care se îngrămădeau în jurul autobuzelor. Evrei micuţi se întorceau de la şcoală, în pantaloni lungi de ski şi căciuli de lână, râzând şi chicotind, cu obrajii roşii de frig.

Se uită la ceas. Bărbatul întârziase. Chelnerul îi turnă cafea. Duse la gură ceaşca micuţă şi îşi încălzi nasul şi obrajii la aburi.

— Mii de scuze – zise el în arabă. Am avut de rezolvat nişte afaceri.

Sarah ridică din umeri şi-i făcu semn să se aşeze. Îi plăcea mereu să întârzie, ca să-i demonstreze că era stăpân pe situaţie. Probabil că-i venea greu să trateze cu o femeie, se gândi ea.

Îi spusese că-l cheamă Ishmael. Avea păr scurt, ondulat, spicat cu fire albe şi o mustaţă stil Chaplin, purtată adesea de arabii cu pretenţie de domni. Hainele erau bine croite, deşi de un gust execrabil, iar cravatele sale erau făcute toate din mătase brodată în culori ţipătoare.

Ceilalţi, de până atunci, se străduiseră să nu atragă atenţia, dar Ishmael era cel mai împopoţonat individ din cafenea, dacă nu din tot cartierul Porţii Damascului. Se pare că dorea ca ceilalţi arabi să creadă că era amanta lui. Oricum, nu-i trecuse nimănui prin minte că era membră Shai, serviciul de spionaj al organizaţiei Haganah.

Afară începuse să se întunece. Strigătele muezinilor de pe minarete care chemau credincioşii la rugăciunea de seară răsunau în tot oraşul. Cuvintele se topeau în vuietul vântului de decembrie.

După ce chelnerul le aduse cafeaua, Ishmael îşi aprinse o ţigară şi se aplecă peste masă zâmbind. Când surâse, îşi dezveli un dinte de aur. Se poartă, într-adevăr, de parcă ar fi o întâlnire între îndrăgostiţi, se gândi ea.

— Ai adus banii?

— O întrebă el.

— Doar ţi-am mai spus, Ishmael. N-o să vezi nici un ban până nu ne furnizezi o informaţie valoroasă. Doar n-o să te plătim ca să stai aici şi să-ţi bei cafeaua.

— De unde să ştiu dacă pot să am sau nu încredere în tine? Zise el.

Era o pretenţie uimitoare pentru un trădător, dar, cu toate acestea îi răspunse:

— Ce-ar fi viaţa fără încredere?

Bărbatul rânji şi-i privi insolent sânii. Apoi, i se adresă în engleză.

— De ce nu vrei să mergem undeva să facem dragoste? Îi şopti el.

Tipic pentru un arab orăşean, se gândi ea. Cred că dacă folosesc asemenea cuvinte este o dovadă de emancipare. Îl privi fix, dar nu-i răspunse.

— Este un hotel chiar după colţ, continuă el.

— Bine. Du-te tu mai întâi. Ne întâlnim acolo.

Sorbi din cafea.

— Dacă nu ajung într-o jumătate de oră, poţi să începi şi fără mine.

Bărbatul râse copios. Scotea nişte sunete adânci, care-i veneau din piept, ca bolborositul narghilelei.

Acum, după ce l-am pus la punct, sper că o să putem trece la treabă, se gândi Sarah.

— De-aproape o lună ne-am întâlnit aici în fiecare săptămână. Dar nu mi-ai spus încă nimic folositor.

— Ţi-am spus că o să mai dureze.

— Este o tranzacţie simplă, Ishmael. Tu eşti vânzătorul, iar eu cumpărătorul. Nu-ţi dau nici un ban până nu-mi oferi ceva folositor.

Ishmael se aplecă înainte, ţinându-şi ţigara între buze. Se vedea cât de colo că voia să-i spună un secret.

— Unul din autobuzele voastre va fi atacat. Sarah ridică din sprâncene.

— Care anume?

— Egged-ul de dimineaţă dinspre Tel Aviv. Intenţionează să ucidă toţi pasagerii, să-i prade şi să dea foc maşinii.

— Când?

— Peste două zile. Ambuscada va fi la Bab el-Wad.

— Câţi oameni? Ce fel de arme?

Ishmael îşi îndreptă ţigara şi tutunul trosni ca lemnul de foc.

— În jur de doisprezece.

— Zise el – nu vă îngrijoraţi în privinţa armelor. Probabil că or să se rănească mai mult pe ei înşişi.

— Cum ai obţinut aceste informaţii, Ishmael?

Bărbatul se posomorî.

— Voiai ceva folositor. Ţi-am dat. Acum plăteşte-mă!

Sarah clătină din cap.

— Dacă autobuzul va fi atacat, te vom plăti. Dar nu-ţi dau bani pentru o poveste care ar putea foarte bine să fie inventată.

— Crezi că aş putea face aşa ceva?

— Sunt sigură.

Ridică din umeri.

— Ce aveţi de gând?

— Să luăm măsuri de precauţie.

Îşi stinse ţigara şi vorbi din nou în arabă. Ochii lui o priveau plini de admiraţie.

— Poate că nu vreau să fiu plătit în bani.

— Este tot ce-ţi oferim.

— Păcat!

Se uită la ceas. Era scump, observă ea. Un Rolex american.

— Trebuie să plec.

— La rugăciunea de seară, cumva?

Zâmbi, dar ochii lui erau reci. Probabil că nu-i convenea, se gândi ea. Nu-i convenea să trateze cu o femeie şi să fie şi refuzat pe deasupra.

Îl privi cum se îndepărta. Informaţia pe care i-o dăduse era foarte importantă, dar şi motivaţia lui era la fel de importantă. Oare ce-l determinase pe Ishmael să colaboreze cu Haganah?

Unii arabi deveneau informatori ca să câştige bani uşor. Effendi din oraş erau altfel. Se nărăviseră cu viaţa luxoasă şi plină de plăceri, iar loialitatea lor fusese umbrită de interese personale.

Alţii tratau trădarea ca pe un joc, de parcă rezultatul conflictului dintre propriul lor popor şi evrei ar fi fost cu totul altceva decât rezultatul propriei lor perfidii. Lăcomia îi robea şi-i împiedica să privească în perspectivă.

Alţii foloseau organizaţia evreiască drept mijloc de răzbunare. Mai bine să-mi omoare Haganah duşmanul, decât s-o fac eu şi să-mi oblig familia să suporte consecinţele.

Se întreba din care categorie făcea parte Ishmael.

Într-un colţ, un arab în anteriu alb, murdar, răsucea mătăniile între degete, rostindu-şi rugăciunile. Îl chema Levi BarAyal; şi era agent Shai, la fel ca ea. Sarah îi făcu semn. Atunci se ridică şi-l urmă pe Ishmael prin mulţime, trecând de Poarta Damascului.

Haifa.

Vechiul Fiat îşi croi drum pe pantele Muntelui Carmel, pe lângă blocurile şi casele în stil arăbesc, lăsând în urmă străzile cartierului Hadar. Asher parcă Fiat-ul lângă o pensiune ascunsă după un pâlc de pini înalţi. Se dădu jos din maşină şi intră înăuntru.

Proprietarul, pe nume Levitski, îl duse într-o cameră, la al doilea etaj. Netanel stătea pe un scaun, la fereastră şi se uita la portul învăluit în ceaţă. Vântul zguduia ferestrele şi sufla sălbatic.

— Shalom, zise Asher şi-i întinse mâna. Mă numesc Asher Ben-Zion. Fac parte din Haganah.

Netanel se uită la vizitatorul său, dar nu dădu nici un semn că l-ar fi recunoscut după noaptea trecută.

— Shalom.

Asher se trânti pe un scaun. Avea cearcăne sub ochi.

— Iartă-mi înfăţişarea. N-am dormit de patruzeci şi opt de ore. Am avut multe de aranjat.

Netanel încuviinţă din cap, dar nu zise nimic.

— Cum te numeşti? Îl întrebă Asher.

— Rosenberg. Netanel Rosenberg.

— Îţi aminteşti ce s-a întâmplat noaptea trecută, Rosenberg?

— Îmi amintesc că m-am udat foarte rău.

— Ai salvat cel puţin douăzeci de oameni.

Îl studie pe Rosenberg mai atent. Cicatricea de pe partea dreaptă a feţei se vindecase prost şi îi ţinea pleoapa pe jumătate închisă. Buza îi fusese sfâşiată în două locuri şi îi trăgea colţurile gurii în jos, într-un rânjet permanent. Seamănă mai mult cu un pungaş decât cu un erou, se gândi Asher.

Câţi ani o avea?

— Se întrebă el. Părul îi era plin de fire albe şi pielea, îi stătea întinsă peste oasele feţei. În jur de patruzeci.

Levitski îi dăduse haine curate, dar cămaşa era prea mică pentru el şi mâneca nu-i acoperea tatuajul albastru de pe încheietura braţului. Îşi mişcă încontinuu mâinile, remarcă Asher. Parcă n-aveau astâmpăr. Dar cel mai ciudat lucru erau ochii lui. Opaci, lipsiţi de viaţă, ca cei ai peştilor morţi, înşiraţi în piaţă pe tarabe.

— Eşti deosebit de curajos, zise Asher.

— Asta crezi?

Asher clătină din cap.

— Da, aceasta a fost prima impresie.

— Şi acum?

— Acum mă întreb dacă nu sperai cumva să te îneci.

Netanel îşi dezdoi degetele cu un mare efort de voinţă. Deodată, Asher îşi dădu seama că omul îl asculta cu atenţie.

— Câţi aţi salvat noaptea trecută?

— Din cei cinci sute patruzeci şi şase de oameni la bord, estimăm că au reuşit să ajungă la ţărm mai mult de trei sute. Restul, fie s-au înecat, fie au fost pescuiţi de englezi azi-dimineaţă.

— Aţi reuşit să ascundeţi restul supravieţuitorilor?

Asher clătină din cap.

— Din păcate, nu. Britanicii au luat cel puţin o sută. Fie de pe plajă, fie din sat sau din blocajul de pe şosea. Restul sunt împrăştiaţi pe coasta de nord, aici, în Haifa, în Acra sau în kibuţurile îndepărtate. Numai în această pensiune sunt opt din camarazii tăi.

— Deci, numai două sute.

Asher tresări jenat de nota de reproş din glasul interlocutorului său.

— În circumstanţele actuale este mai mult decât am îndrăznit să sperăm. Încă două sute de evrei în Palestina, care altfel ar fi putrezit în lagărele DP din Europa. Europa nu mai vrea refugiaţi evrei. Noi, da.

— Chiar crezi că britanicii or să ne lase să avem propriul nostru stat evreiesc aici?

— Nu, nu cred că vor să facă asta, dar îi vom obliga.

— Veţi folosi forţa împotriva lor?

— Vom folosi orice mijloace necesare. Acesta este Pământul Făgăduinţei, promis de Dumnezeu pe vremea faraonilor şi de Balfour în 1917. Închipuieşte-ţi! Avem atât cuvântul lui Yehova, cât şi al britanicilor! Palestina ne-a fost promisă de două ori.

— Atunci de ce ne opresc acum să venim? Noaptea trecută au tras în noi. Am văzut doi oameni zăcând pe punte, răpuşi de gloanţele britanice. Credeam că englezii erau de partea noastră! Credeam că doar germanii vor să ne ucidă!

— Asta este politica.

— Totul este politică. Hitler şi Streicher au fost tot politică. Şi gazarea copiilor este tot politică.

Asher ridică din umeri.

— Britanicii vor petrolul arab, se tem de expansiunea ruşilor şi vor să menţină aici bazele lor aeriene. Aşa că, deşi le pare rău pentru noi şi varsă găleţi de lacrimi la procesele de la Nürnberg, au hotărât să-i curteze pe arabi. În ceea ce-i priveşte pe englezi, Netanel, trebuie să înveţi că ei nu cunosc decât două poziţii politice. Fie te obligă să-i lingi în fund, fie îngenunchează şi te ling ei pe tine.

— Şi voi ce-aţi făcut până acum?

— Când Ernest Bevin, ministrul lor de externe, a redus imigrarea la o mie cinci sute de evrei pe lună, Consiliul nostru Naţional a declarat o grevă de protest de o zi. A avut efectul unei înţepături de ţânţar pe crupa unei cămile.

— Şi?

— Şi, Consiliul a hotărât că este timpul să luptăm. Când au izbucnit revoltele arabilor din 1936, Organizaţia Haganah a fost folosită doar pentru apărare. Şi iată ce s-a întâmplat. Britanicii au cedat în favoarea arabilor. Unul dintre noi va cuceri Palestina. Eu unul aş prefera să mănânc un munte de excremente de cămilă decât să trăiesc sub stăpânire arabă. Aşa că va trebui să câştigăm. Nu avem unde să ne ducem.

— Ne trebuiau oameni ca tine în Germania acum doisprezece ani!

— Ceea ce s-a întâmplat în Germania acum doisprezece ani a creat oameni ca mine.

Băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase un plic.

— Este pentru tine.

— Ce-ai acolo?

— Acte de identitate. Acum eşti un om liber, Netanel Rosenberg. Ce ai de gând să faci cu noua ta libertate?

Netanel se aplecă şi, deodată, ochii săi îşi recăpătară strălucirea.

— Am venit pentru un singur motiv în Palestina. Vreau să dau o mână de ajutor la construirea unei patrii, unei ţări în care evreii să se afle în siguranţă. Un loc unde să ştie că nu-şi vor pierde averile, căminul, copiii, soţia, părinţii, familia şi viaţa doar pentru că este evreu. Evenimentele prin care am trecut eu nu trebuie să se mai repete. Nu vreau libertate – vreau să mă leg de cauza voastră. De fapt, de cauza noastră.

Asher se gândi.

— Nu este uşor, Rosenberg. Ca armată, nu avem grade şi oficial nu existăm. Avem puţine arme. Şi dacă eşti prins înarmat, britanicii te aruncă în închisoarea de la Acra pe cel puţin cinci ani. În clipa de faţă nu avem decât speranţe şi vise.

— După trei ani la Auschwitz, este raiul pe pământ.

— Câţi ani ai?

Netanel se opri să se gândească.

— M-am născut în 1916.

Doamne Sfinte!

— Se gândi Asher. Nici treizeci de ani! Destul de tânăr ca să lupte alături în Palmack.

— Fără familie?

Netanel îşi aminti pentru un moment de mama şi tatăl său. Nu avusese timp să-i jelească. La un moment dat, îi trecu prin minte imaginea lui Marie, dar o alungă.

— Fără.

Asher se ridică.

— Bun. Pregăteşte-te să pleci de aici peste zece minute după ce ţi se va da de ştire. De acum înainte faci parte din Haganah. Noi suntem familia ta.

Se duse la uşă, ezitând.

— Ştii, într-un fel, îmi pare rău. Avem nevoie de câţi mai mulţi oameni ca tine. Dar nu mi se pare cinstit. Vii dintr-un război şi dai de altul.

Netanel clătină din cap.

— Nu, nu este un război nou. Este acelaşi. A început de mult şi este timpul să se termine odată!

Ierusalim.

Apartamentul lui Sarah se afla în Rehavia, în mijlocul cartierului Sion, la câteva sute de yarzi de Agenţia Evreiască. Un pâlc de pini creşteau lângă fereastra ei şi când gătea în bucătărie, auzea crengile trosnind şi foşnind în bătaia vântului.

Era a şaptea noapte de Hanukkah, care marca revolta încununată de succes a macabeilor din 167 î. d. Ch. Un sfeşnic cu opt braţe stătea în mijlocul mesei din sufragerie. Şapte din lumânările sale erau aprinse. La ferestrele apartamentelor de vizavi vedeai luminile altor sfeşnice, la fel ca ale ei. De pe coridor venea miros de latkes prăjite, prăjituri de cartofi fripte în tigaie.

Se auzi o bătaie în uşă. Se uită la ceas. Ora nouă.

— Cine este?

— Strigă ea.

— Levi.

Deschise uşa. Lavi Bar-Ayal se dezbrăcase de hainele arăbeşti şi de turban.

— O precauţie înţeleaptă în Rehavia, se gândi Sarah.

— Iar acum purta o jachetă lungă până la genunchi şi un fular. Se strecura pe lângă ea şi se aşeză la masă.

— Este frig, zise el.

— Este iarnă. Ai aflat ceva? Îl întrebă ea.

Îi făcu semn că da.

— După ce s-a despărţit de tine, a luat un taxi de la Poarta Damasc până la o casă din Katamon. A stat acolo câteva ore. Am întreprins câteva cercetări. Proprietara este o femeie. O austriacă. Vecinii spun că este prostituată. Poate că sunt doar invidioşi, nu-mi dau seama.

— Deci acum ştim pe ce îşi cheltuieşte banii.

Levi ridică din umeri.

— S-ar putea. După aceea, a luat alt taxi şi s-a întors în Oraşul Vechi. A intrat într-o mică fabrică de ulei de măsline. Începând de acum, lucrurile au devenit foarte interesante.