Colin Falconer

— Pe care din voi s-o iau?

— De ce nu alegi?

— Zise Marie. Sunt sigură că oricare din noi este gata să se sacrifice şi să rămână în urmă.

Rolf zâmbi.

— Ţin prea mult la amândouă ca să vă las la mila ruşilor. Cine ştie ce voi face?

Bătu cu degetele în pervaz.

— Aşa că iată ideea mea – zise el.

Fetele se uitară la revolver.

— Vom lăsa soarta să decidă. Pe masă, în faţa voastră este un revolver. Are un singur glonte. Veţi duce arma la tâmplă şi veţi apăsa pe trăgaci. Iar cea care dă prima de glonte. Ei bine, va trebui să rămână în urmă.

Rolf ridică pistolul. Închise mecanismul şi roti încărcătura cu degetul arătător. Apoi trase piedica.

Puse revolverul în faţa Rebeccăi.

— Tu începi prima – zise el.

Se întoarse la fereastră.

Rebecca se uită la Marie şi apoi la armă. O ridică; era grea pentru ea şi nu prea putea să-şi fixeze arătătorul pe trăgaci. Îşi duse arma la tâmplă.

— Nu! Zise Marie.

Păcănitul trăgaciului răsună în cameră ca un tunet.

Rolf râse.

— Ei, Marie, acum este rândul tău.

Rebecca trânti pistolul şi-l împinse spre Marie.

Marie nu se mişcă.

— Dacă ai de gând să nu intri în micul meu joc, va trebui să te împuşc oricum – zise Rolf. Mai există doar un singur loc în maşină şi dacă renunţi la şansa ta, ei bine.

Ridică din umeri.

Marie ridică arma. Era incredibil de grea. Fă-o, se gândi ea. Fă-o şi gata, n-ai de ales.

Îi era greu să susţină pistolul şi să acţioneze în acelaşi timp mecanismul. Când apăsă pe trăgaci, ricoşă; dacă ar fi fost un glonte pe ţeavă, i-ar fi explodat direct în faţă.

Lăsă revolverul.

— Sorţii se vor lămuri curând – zise Rolf.

Cele două fete se uitară una la alta.

— Nu trebuie s-o faci! Spuse Marie. Dacă refuzăm amândouă, va trebui să se hotărască de unul singur. Putem să-i refuzăm această plăcere, măcar atât.

Rebecca părea că n-o aude. Ridică pistolul şi-l duse la cap. Strânse ochii şi începu să tremure.

— Nu! Exclamă Marie.

Clic!

Rebecca împinse arma spre Marie cu ambele mâini, de parcă ar fi fost un butoi cu fier.

— O şansă din trei, spuse Rolf. Da, jocul devine din ce în ce mai interesant.

— N-o s-o fac!

— Zise Marie.

Rolf îşi desfăcu tocul de la curea.

— Vrei s-o fac eu pentru tine?

Marie ezită, apoi ridică revolverul. Îl duse la tâmplă cu ambele mâini, ca să-şi oprească tremurul. Dacă va fi glontele, voia să se ducă unde trebuie. Trăgaciul rezistă presiunii.

Clic!

Marie lăsă arma. Rebecca bătea cu degetele în masă, într-un ritm al morţii. Tremura din tot corpul. Nu! Mai bine să fiu eu – se gândi Marie şi ridică pistolul din nou. Dar Rolf venise deja lângă ea şi îi smulse revolverul.

— Aşteaptă să-ţi vină rândul! Zise el.

Se duse în capătul celălalt al mesei. Rebecca nu se mişcă. Îi cursese un firicel de salivă pe bărbie.

— Cred că s-a prins prea mult în joc, nu-i aşa, draga mea? N-ai vrea s-o fac eu pentru tine?

Puse ţeava la capul fetei blonde. Degetele bătură şi mai tare în masă.

— Încă o dată, ca să câştigi! Exclamă el şi trase.

Clic!

Rebecca începu să ţipe. Îşi strânse braţele la piept, puse capul pe masă şi începu să tremure. Rolf aşeză arma jos şi o împinse spre Marie. Rânjea ştrengăreşte.

— Ce păcat! Zise el.

Marie luă arma. Îşi încleştă degetul pe trăgaci, îl îndreptă spre faţa zâmbitoare a lui Rolf. Şi trase.

Clic!

Rolf îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. Clic, clic, clic, clic!

Rolf luă revolverul dintre degetele ei şi-l deschise. I-l arătă. Era gol.

— Îmi pare rău, zise el. O mică glumă de-a mea. Mă jucam cu un pistol gol.

Îşi puse ambele mâini pe masă şi se aplecă spre Marie.

— Voiam să văd ce-o să faci.

— Ţi-am spus că într-o zi o să te omor, spuse Marie. Să ştii că am vorbit serios.

— Înseamnă că toată recunoştinţa ta a fost falsă. M-ai înşelat tot timpul.

Scoase Lügerul din toc şi i-l puse între ochi.

— Ce să fac eu cu tine?

— Omoară-mă!

Rolf zâmbi: dinţi albi perfecţi.

— Foarte bine, zise el.

Întoarse capul şi se uită la Rebecca. Suspina. Buza de jos îi tremura ca unui copil. Rolf îi trase un glonte în cap.

Marie se uită la perete. Se umpluse de sânge. Picioarele Rebeccăi zăceau inerte pe scaunul răsturnat.

Rolf puse la loc pistolul şi îşi aprinse altă ţigară.

— Începusem să mă satur de ea, oricum. Tu eşti mult mai apetisantă.

Suflă fumul pe nări, suspinând cu regret.

— Plecăm într-o jumătate de oră.

Era seară, când auzi vestea în lagăr: evacuarea. Se zvonea că majoritatea ofiţerilor SS plecaseră deja. Venise sfârşitul; dar Netanel ştia că ultimele ore erau cele mai periculoase. Când vor părăsi Auschwitz-ul, vor lăsa în urmă protecţia atâtor ani de mult invidiate privilegii.

Zăpada scârţâia sub picior, iar vântul sufla rece şi tăios. Artileria bubuia la orizont, iar cerul era luminat de rachete. Câteva din ele aterizau foarte aproape, spre spaima santinelelor. SS-iştii erau agitaţi şi primejdioşi. Netanel auzea răpăitul mitralierelor, semn că soldaţii îi pedepseau pe cei care încetineau marşul; câinii de pază lătrau înfuriaţi de zgomote şi mişcare.

Cadavre îngheţate în poziţii ciudate presărau drumul. Netanel înota prin mormanele de zăpadă, cu capul plecat ţinându-se cât mai aproape de omul din faţa lui ca să se adăpostească de vânt. Chaim le făcuse rost de rucsacuri încărcate cu raţii suplimentare de pâine, melasă şi margarină, pe care le furase de la bucătărie. Doar Dumnezeu ştia unde se duceau şi cât va dura drumul. Merita să cari greutatea în spate, când ştiai că cel puţin n-o să mori de foame. Netanel şi ceilalţi kapo erau bine hrăniţi şi mai zdraveni decât Häftlinge; puteau rezista marşului dacă reuşeau să lupte împotriva frigului.

— Am auzit că ne duc la Matthausen, zise Chaim.

— Şi eu am auzit. Se zvoneşte că au fixat mitraliere la porţi şi o să ne secere pe toţi, ca să aibă ruşii ce îngropa.

— N-or să facă asta, zise Chaim.

— De ce nu?

Chaim se uită la el şi nu-i răspunse.

Un bătrân Müsselman se poticni şi căzu în genunchi epuizat. Un SS-ist îl dădu la o parte cu cizma. Apoi îi puse puşca la tâmplă şi trase. După aceea, îşi văzu de drum.

— Ticălosul, zise cineva.

— Ari era bătrân şi neputincios, spuse altcineva. Trebuia să se aştepte.

Da, se gândi Netanel, trebuia. Era cel mai crud lucru pe care-l văzuse în doi ani şi jumătate de lagăr. Soldatul îl împuşcase pentru că încetinea ritmul marşului. Atâta tot. N-o făcuse din ură, ci doar pentru că era evreu.

În zori, ajunseră pe linia secundară de cale ferată.

Netanel se trânti pe jos şi luă o gură de zăpadă să-şi potolească setea. O lumină cenuşie se zărea la est.

Chaim căzu în genunchi lângă el.

— Herrgottsacrament.

— Murmură vărul său – cât o-m mai avea de mers?

Din întuneric, apăru silueta unui tren. Avea cam douăsprezece vagoane goale.

— Ne duc înapoi în Germania, zise Netanel.

SS-iştii se mişcau printre şirurile de figuri ghemuite, lovind cu patul puştii în dreapta şi-n stânga, fără discriminare.

— Urcaţi! Urcaţi!

Una din gărzi trase cu puşca în aer. Umbrele se ridicară în picioare şi o porniră clătinându-se spre vagoane.

Chaim fu gata să se urce, când un soldat îl prinse şi-l trase înapoi.

— Tu, vino aici!

— Sunt kapo!

— Protestă Chaim.

Santinela îi smulse rucsacul din spate.

— Puţin îmi pasă. Poţi să fii şi Reichsführer-ul în persoană.

Chaim încercă să-şi apere mâncarea.

— Este a mea! Eu am furat-o!

Soldatul ridică patul puştii şi îl lovi pe Chaim peste braţe. Îşi duse mâna la gură şi îşi scuipă doi dinţi în palmă.

— Şi acum, tu, îi zise santinela lui Netanel. Sau vrei să păţeşti la fel?

Netanel îşi scoase rucsacul şi îl dădu. Mulţimea îl împinse de la spate şi îl făcu să se urce-n vagon. Oamenii din jurul lui zâmbeau satisfăcuţi. S-a terminat cu privilegiile, voiau ei să spună. Acum sunteţi în rahat, la fel ca noi.

De-abia aveau loc să respire, o masă de fiinţe umane în haine de bumbac ude şi îngheţate, înghesuiţi unii-n alţii. Mirosul era cumplit, un amestec de sudoare, puroi, mucegai şi frică. Podeaua metalică a vagonului era acoperită cu gheaţă. Netanel începu să tremure de frig.

Chaim se ghemui lângă el. Îşi ţinea mâna dreaptă la gură şi i se scurgea sângele printre degete. Luă mâna cealaltă şi se uită la dinţii rupţi.

Începu să plângă.

— Ticălosul.

— Ce te aşteptai?

Buza umflată şi dinţii lipsă îl făceau să se exprime foarte greu.

— Îl cunoşteam.

— Zise el – Kapo şase ani. Îl ştiam pe ticălos.

— Eşti evreu, Chaim, nu uita.

Trenul se puse în mişcare. Nu vorbea nimeni. Oamenii tremurau şi priveau în gol ca nişte cadavre, orbi la orice, în afară de propria lor suferinţă. Singurele sunete erau huruitul ritmic al roţilor şi gemetele vântului. Cerul avea o culoare purpurie.

Începuse să ningă.

Lângă Lübben, Germania.

Pensiunea era plină, dar Rolf comandă trei camere în numele SS-ului, una pentru colonelul Hauptmann, una pentru maiorul Schenke şi una pentru el şi Marie. Şoferul lor, sergentul Netzer, va trebui să doarmă în maşină. Oricum, trebuia s-o păzească cineva.

Conduseseră toată noaptea. Era mai sigur să doarmă ziua. La lumina zilei se aşteptau la mai puţine atacuri aeriene.

Rolf o duse pe Marie sus pe scări, sub privirile ostile ale proprietarului şi soţiei sale. Avea cătuşe la mâini, pentru că trecea drept un prizonier important al Reich-ului. Când ajunseră în cameră, Rolf o aşeză pe pat şi încuie uşa. Îşi scoase haina şi îşi aprinse o ţigară. Îi tremurau mâinile.

— Cât mai avem până la Berlin?

— Îl întrebă Marie.

— Nu mergem la Berlin.

Începu să se agite prin cameră.

— Războiul merge prost. Tot frontul de est se prăbuşeşte.

— Îmi pare rău, Rolf. Pot să te ajut cu ceva?

— Taci din gură!

O plesni peste faţă, dar regretă imediat.

— Îmi pare rău – zise el.

Scoase o cheie din buzunar şi-i desfăcu cătuşele.

— N-am vrut să te lovesc.

Îi masă încheieturile mâinilor.

— Trebuia să ţi le pun. Eşti prizoniera noastră.

— Patru SS-işti pentru o fată. Sper că te simţi în siguranţă.

Nu-i răspunse, îi strălucea sudoarea pe obraz. Se ridică, se apropie de foc şi aruncă ţigara în cărbuni.

— Colonelul Hauptmann vrea să mergem spre vest şi să ne predăm britanicilor.

— Şi eu?

— Poţi să ne fii de mare ajutor. O să le spui cum ne-am ocupat de tine după ce te-am scos din lagăr şi te-am salvat de la gazare.

Se uită fix la el.

— Chiar vorbeşti serios, nu-i aşa?

— Nu glumi, Marie. Încearcă să fii recunoscătoare măcar o dată.

— Nu te îngrijora. O să-mi amintesc tot ce-ai făcut pentru mine.

— Dacă o să ne faci greutăţi, poate că ar fi mai bine să nu te luăm cu noi.

— Puţin îmi pasă ce faci!

După experienţele cumplite din Frauenblock, după ce văzuse caricatura care fusese odată iubitul ei, omorându-şi unul din camarazi cu o bâtă de lemn, de ce credea oare că-i mai păsa de viaţa ei?

— Cred că o să reuşim – spunea Rolf. Avem toate actele necesare. Va fi uşor până ajungem aproape de front.

— Ce-o să faci după război, Rolf? O să cari bere?

Se auzi o bătaie în uşă. Rolf o deschise. Era colonelul Hauptmann. Vorbiră câteva clipe în şoaptă.

— Ne vedem mai târziu – zise Rolf.

— Ce se întâmplă?

— Colonelul m-a întrebat dacă poate rămâne puţin singur cu tine. Fii drăguţă cu el, da?

Maiorul Schenke aştepta pe coridor. Zâmbi şi-i făcu semn lui Rolf spre dormitor.

— Am avut-o şi eu o dată în Frauenblock.

— Taci din gură!

Schenke se înroşi la faţă. Cine se credea ticălosul ăsta? Acum erau toţi în aceeaşi oală.

— O să ne ajute?

Rolf clătină din cap.

— Va trebui să scăpăm la noapte de târfa asta. La noapte, după ce colonelul termină treaba cu ea.

Bielawa, Polonia.

Ziua se transformă în noapte şi noaptea în zi. Zăpada se depunea pe feţele cenuşii, neclintite, pe bărbile încărunţite, pe uniformele jerpelite şi înnegrite. Totul are culoarea plumbului, se gândi Netanel, ca un desen în creion, ca o frescă de Modigliani. Trenul se oprise, de fapt, fusese oprit ore-n şir. Se deplasaseră foarte încet de când plecaseră din Oswiecim, oprindu-se adesea ca să lase să treacă alte trenuri, probabil de marfă, sau pentru transportul trupelor. Nu exista toaletă, aşa că zăceau în mizerie tăcuţi, pentru că era prea frig şi ar fi consumat prea multă energie să se agite. Când se lumină de ziuă, observă că santinelele SS continuau să-i păzească la adăpostul mitralierelor. Idioţi, se gândi Netanel. Chiar dacă am avea putere să fugim, unde am putea să ne ducem?

Era imposibil să te ridici sau să te mişti. Oamenii dormeau sau îşi pironiseră privirile epuizaţi în cer.

Cât va mai dura?

Îşi alungă somnul. Ştia că dacă dormea nu va mai reuşi să-şi revină şi acesta va fi sfârşitul. Ajunsese prea departe ca sa renunţe tocmai acum.

Se gândi la Marie. Compusese în mintea lui sute de explicaţii posibile în caz că s-ar mai întâlni vreodată, dar colocviile sale erau menite să-şi liniştească doar conştiinţa şi până la urmă era nevoit să le abandoneze. Se alăturase damnaţilor, aşa că trebuia să meargă înainte, îi uşura sarcina pe care şi-o asumase.

Auzi cizme grele în zăpadă şi uşa vagonului fu trântită de perete. O santinelă le porunci să coboare. Câţiva oameni se ridicară înţepeniţi, ţipând de durere, după ce stătuseră atâta timp amorţiţi.

— Am ajuns – îi şopti Netanel lui Chaim.

Întinse mâna şi se apucă de marginea vagonului cu degetele sale îngheţate. Omul din faţa lui începu să se târască spre uşa deschisă şi-i făcu loc să se ridice. Herrgottsacrament! Nu reuşea să-şi dezdoaie genunchii.

— Raus! Raus! Schnell!

— Ajută-mă, Chaim!

— Murmură el.

Îşi îndreptă picioarele urlând de durere.

— Chaim?

Îl împinse cu pumnul stâng. Chaim căzu într-o parte, rece şi greu ca o statuie, cu mâinile înmănuşate strânse în jurul genunchilor şi cascheta vărgată trasă peste urechi, îngheţat în timpul său, se gândi Netanel. Auschwitz reprezentase căminul lui. Acum va purta uniforma vărgată pentru totdeauna.

Lângă Lübben.

Porniră târziu, după-amiaza.

Hauptmann se aşeză pe locul din faţă, lângă şoferul Netzer. Marie stătea în spate, între Rolf şi Schenke. Îi puseseră din nou cătuşele. Schenke rânjea la ea.

Şoseaua era aglomerată cu maşini militare. Un şir nesfârşit de transportoare de trupe se îndreptau spre est, către frontul rusesc.

— Amărâţii, zise Schenke. Uită-te la ei. Nu au mai mult de şaptesprezece ani.

Tinerii din camioane le făceau veseli cu mâna şi scoteau strigăte de bucurie.

— Idioţii! Murmură Rolf.

Nu zăriră avioanele de vânătoare. Apărură brusc, zburând razant, deasupra câmpiei, la mai puţin de o sută de picioare, atingând aproape cu aripile ramurile copacilor. Primul semn fu când un jeep Volkswagen din faţa lor explodă într-o trombă de flăcări. Gloanţele se năpustiră din cer spre ei, răscolind zăpada.

— Ieşi de pe şosea!

— Zbieră Hauptmann.

Dar Netzer nu mai avu timp să reacţioneze. Marie se aruncă instinctiv înainte, exact când auzi parbrizul făcându-se zob. Cineva ţipă. Mercedesul derapă într-un şanţ şi se opri.

În clipa aceea, leşină.

Când îşi reveni, uşa era deschisă şi Schenke dispăruse. Parbrizul era plin de sânge. Hauptmann se ghemuise pe locul din faţă, horcăind. Marie simţi o greutate pe umărul drept.

Rolf.

Capul lui era o masă de carne. Îl împinse şi căzu cu faţa pe podea.

Văzu sclipirea argintie a metalului când avionul zbura deasupra şoselei şi observă steaua roşie pictată pe fuselaj. Auzi răpăitul mitralierei şi simţi o trombă de aer când un camion explodă în apropiere.

Trebuia să scape de acolo.

Se aplecă peste trupul lui Rolf şi căută cheile în buzunarul din dreapta. Îi tremurau mâinile. Care era cheia, care era? Cătuşele se deschiseră. Aruncă cheile şi o rupse la fugă.

Rolf deschise ochii. Încercă să-şi scoată Lugerul din toc, dar nu putu să-şi mişte braţul. Scăpase, fir-ar ea să fie. Un câmp maroniu, presărat cu puncte albe şi silueta ei care se pierdea la orizont.

Lângă Bielawa.

Urmară drumuri şerpuitoare de ţară, departe de şoselele principale. Avioanele Aliaţilor patrulau zona, dar când se apropia vreunul, santinelele se strângeau lângă prizonieri. Nu voiau să rişte.

Pantofii lui Netanel îi răneau picioarele îngheţate. Simţea sângele scurgându-se între degete. Oare ce-l învăţase Dov? Că moartea începe de la pantofi. Îi scoase şi-i legă de gât, mergând desculţ prin zăpadă.

Găsiră un cal mort la marginea drumului. Netanel alergă împreună cu alţi câţiva şi smulse bucăţi de carne cu dinţii şi degetele. O mestecă crudă, sugând sângele şi sucurile. Soldaţii îl arătară cu degetul râzând. Dracu să-i ia. Avea de ales între viaţă şi moarte. Făcuse şi lucruri mai rele.

Dădură peste o fermă părăsită. Santinelele îi îngrămădiră în hambar. Mai rămăseseră câteva sute dintre ei. Se prăbuşiră în paie epuizaţi înghesuindu-se unul într-altul să se încălzească. Netanel adormi repede, cufundându-se în bezna binefăcătoare a uitării, cel puţin pentru un timp.

Ajunseră la şoseaua principală.

Era înţesată de oameni şi vehicule abandonate. Refugiaţii cărau valize voluminoase, pline cu îmbrăcăminte, împingeau camioane cu mobilă, trăgeau căruţe încărcate cu tigăi, cărţi şi pui în colivii, duceau de lanţ vaci, porci şi oi. Polonezii fugeau din nou, de data aceasta înapoi, departe de vechea lor inamică, Rusia, către aliaţii care veneau din vest.

Înainte ca soldaţii să-şi dea seama ce se întâmplă, coloana de prizonieri se topi în aglomeraţie, şi, în clipa aceea, SS-iştii acceptară, se pare, gândul că totul se terminase. Alţi prizonieri se desprinseră din coloană şi alergară pe câmp. Netanel îi urmă. În toamna care trecuse fuseseră lăsate pe câmp mormane întregi de fân. Se aruncă în prima căpiţă care-i ieşi în cale şi stătu nemişcat.

Auzi murmur de voci în jur şi îşi dădu seama că se ascundeau şi alţi oameni acolo.

— Gata – zise cineva. Ticăloşii se pregătesc s-o şteargă!

Netanel se uită şi el. Santinelele se alăturaseră coloanei de refugiaţi. Îi părăsiseră.

Era liber. Reuşise. Supravieţuise.

Partea a douăsprezecea.

PALESTINA, 1945

SS Eretz Israel.

Orice ar fi mai bine decât starea în care se afla, se gândi Netanel. Absolut orice. Inclusiv, Auschwitz-ul.

Vechiul vas scârţâia din toate încheieturile. Netanel întinse o mână, se apucă de ţeava metalică de care era prins patul lui şi încercă să-şi alunge valul de greaţă care-l cuprinsese. O sudoare rece îi îmbibase hainele.

Te rog, Doamne, fă să se termine mai repede chinul acesta!

Hamacuri de pânză atârnau între ţevi, înşirate pe trei rânduri. În aer plutea o duhoare insuportabilă, dar pe punte îngheţai de frig, aşa că n-aveai încotro. Mirosul ăsta o să mă doboare, se gândi el. Podeaua era plină de vomă.

Rabdă – îşi spuse el. Aşa cum ai învăţat să înduri foamea, frigul şi bătăile. Trebuie să rezişti minut de minut şi să supravieţuieşti. Vasul se clătină din nou şi Netanel oftă, gândindu-se că o să se răstoarne. Oamenii ţipau şi vomitau. Alţii se prăbuşeau din paturile suspendate. Iar cei care se rugaseră în şoaptă până atunci urlau cu voce tare, implorându-l pe Dumnezeul strămoşilor lor săi ajute încă o dată.

Mai aveau o zi până să ajungă, dar Palestina părea mai îndepărtată ca oricând.

Durase atât de mult.

Mai întâi, lungile luni petrecute într-un lagăr din Polonia, aşteptând sfârşitul războiului. În timp ce se afla în lagărul DP, fu contactat de Organizaţia Brichach – cuvântul însemna „scăpare” în poloneză.

— Care-i făcu rost de bani şi de acte false de identitate. Când fu eliberat, deveni Daniel Herzog, evreu austriac din Graz.

Oraşele erau pline de ruine şi fiecare şosea şi gară gemea de refugiaţi. Se închiseseră graniţele, pentru că armatele de ocupaţie încercau să oprească emigraţia ilegală şi să-i prindă pe naziştii care încercau să fugă. Netanel, ar fi putut să se întoarcă în Germania, dar acolo nu-l mai aştepta nimic. Ştia în ce direcţie se află salvarea lui.

La jumătatea lui august, trecu frontiera în Cehoslovacia. Grănicerii fuseseră mituiţi de Brichach, aşa că nu întâmpinase nici o greutate.

La începutul lui septembrie, intrase în Austria, în zona de ocupaţie britanică. Pentru prima oară în doisprezece ani, văzu steaua lui David purtată cu mândrie. Era prinsă pe o uniformă britanică, iar cel căruia îi aparţinea era un sabra42: palestinian din Brigada Evreiască staţionată în punctul de frontieră de la Tarvizio.

Netanel crezuse atunci că voiajul lui se apropiase de sfârşit. Dar, în realitate, de-abia începuse.

Reprezentantul Brichach din localitate îl informase că britanicii încercau să oprească fluxul de refugiaţi care se revărsa din Europa în Palestina. Ca primă măsură, închiseseră graniţa cu Italia.

Aşa că Netanel făcu autostopul până la Villach, în apropiere de frontiera italiană şi trecu graniţa ilegal în zori. Aerul era tare şi rece, iar soarele se ridica palid peste o vale întinsă. În depărtare, Alpii străluceau ca nişte metereze îngheţate. În aceste ore sălbatice, avu impresia că va lăsa în urmă partea întunecată din el.

Când ajunse la Tarvizio, descoperi că Brigada Evreiască plecase deja. Găsi o fermă, unde italiana lui trunchiată cu accent german atrăsese priviri ostile, până când le desenase pe pământ steaua lui David. Atunci îl invitară înăuntru, îl hrăniră cu supa şi-l duseră la Tarvizio într-o căruţă şubredă. De acolo, luase trenul spre Trieste. Vagoanele erau pline de refugiaţi, agăţaţi de uşi şi de ferestre. Aşa că nu găsi loc decât pe acoperiş. Se agăţă disperat până ajunse la destinaţie, lipit de metalul îngheţat, ca să evite vântul rece de decembrie şi tunelurile fără sfârşit.

În Trieste constată că făcea parte din sutele de refugiaţi evrei adunaţi de Mossad Aliya Bet, o organizaţie fondată de Yishuv în Palestina, cu scopul de a străpunge blocada britanică. Îl hrăniră şi-l îmbrăcară, în timp ce aştepta vaporul. Într-o noapte, în uniformă de soldat al Brigăzii Evreieşti, el împreună cu alţi o sută cincizeci de oameni fuseseră scoşi din oraş şi duşi într-o zonă izolată pe coastă. Eretz Israel, un vapor vechi şi ruginit, aştepta în beznă la capătul cheiului. Cinci sute de bărbaţi şi femei se îngrămădiră pe punte sub ploaia torenţială. Netanel Rosenberg, bunul cetăţean german, învăţat să trăiască în bogăţie, lux şi confort, se trezi singur, fără nici un acoperiş deasupra capului, în drum spre Pământul Sfânt.

Tel Aviv.

Secret.

Către:

DISCID HAIFA, în atenţia:

DISCID HAIFA.

De la: PLACID.

SS Genova, redenumit SS Eretz Israel a părăsit Triestul pe 8/12, a navigat trei sute de mile marine la vest de coastă timp de 13.00 de ore, 17/12, se îndreaptă spre est cu zece noduri. Trebuie neapărat să-l interceptaţi. Timpul aproximativ de sosire pe 18/12, după apusul soarelui.

Decodificat: RJ

1735 ore 17/12

Mordechai Yarkoni era şeful statului-major al Haganahului, Agenţia Evreiască militară clandestină. Îşi turnă cafea din ibricul de pe masă şi reciti telexul. Fusese transmis de unul din agenţii lor de la Ierusalim, acum o jumătate de oră; PLACID era numele de cod britanic pentru Cartierul General CID din Ierusalim.

Se aflau în Casa Roşie, a Cartierului General al Agenţiei Haganah, o clădire anodină cu cinci etaje de pe strada Ha Yarkon. Fereastra dădea spre plajă. Vântul răscolea nisipul pe bulevard şi Marea Mediterană era liniştită şi cenuşie, presărată cu puncte albe.

Yarkoni dădu telexul tânărului chipeş care stătea de partea cealaltă a mesei. Este un sabra, se vede dintr-o privire, se gândi Yarkoni. Saabra era para deşertului care creştea în pustietatea palestiniană, pentru că avea o coajă exterioară ţepoasă ce o proteja de ariditatea deşertului şi de oameni. Era, de asemenea, numele coloniştilor evrei care fondaseră aşezări în Palestina. Aveau toţi mustăţi negre şi degajau un aer de siguranţă, pe care nu-l căpătai decât după o viaţă petrecută într-o luptă permanentă cu deşertul şi cu semenii tăi.